Politica monetara, politica preponderent macroeconomica

1.1.Fenomenul monetar in dinamica economiei

Stabilizarea economiei presupune mentinerea acesteia pe o directie care sa nu se abata prea mult in sus sau in jos de la traiectoria corespunzatoare unui nivel de ocupare constant ridicat. Prima situatie ar duce la inflatie, iar a doua la recesiune. Aplicarea unei politici fiscale si monetare flexibile si vigilente ne va ajuta sa tinem ingusta cale de mijloc[1].

Monetarismul a debutat cu formularea lui Milton Friedman in 1956, a unei versiuni a teoriei cantitative, enuntand ideea ca moneda reprezinta unul din mijloacele importante de pastrare a avutiei si ca cererea de moneda depinde partial de productia monetara, rolul dobanzii in influentarea acesteia fiind mai putin pus in evidenta. Daca cererea de moneda, sustine Friedman, este o functie stabila a unor variabile masurabile si previzibile si daca se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibila si previziunea acestora. O scoala economica priveste controlul masei monetare drept o conditie necesara si suficienta pentru a asigura controlul inflatiei. Monetaristii au drept element convergent al conceptiei lor convingerea legata de importanta schimbarilor ofertei de bani in interpretarea corecta a cauzelor inflatiei.

Recomandarile specifice politicii economice promovate de catre monetaristi vizau atingerea unei rate stabile a cresterii ofertei de bani, astfel incat sa devina posibil controlul inflatiei. Monetaristii considera drept un fapt bine stabilit ideea ca "inflatia este intotdeauna si peste tot un fenomen monetar", asa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai sustin de asemenea ca socurile monetare, care sunt expansiunile si contractiile monetare rapide, sunt o cauza majora a ciclurilor in economie.

Insa o politica monetara activa de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu este recomandata. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimtite de economia reala cu mari si variabile intarzieri. Asadar, tentativele de a utiliza activ politica monetara discretionara pentru a stabiliza ciclul este mai curand probabil sa inrautateasca lucrurile. De exemplu, daca am experimenta o recesiune, o relaxare a politici monetare azi, va avea principalul sau impact peste aproximativ 2 ani. Intre timp, se poate ca economia sa-si fi revenit deja, astfel incat relaxarea politicii monetare abia daca ar mai adauga atunci gaz pe foc. Astefl, monetaristii opteaza pentru reguli de politica economica, care sa nu se afle la discretia celor care fac politica. Regula de politica economica pe care o recomanda este sa stabileasca o rata de crestere stabila pentru oferta baneasca. Pentru monetaristi, obiectivele de control ale inflatiei si de a minimiza socurile monetare pentru economie sunt ambele atinse prin stabilirea si mentinerea unei rate de crestere a ofertei de bani.

Politicile monetare din toate tarile si din toate perioadele au vizat in primul rand, stabilitatea monedei, mentinerea ei la un nivel relativ constant de valoare, deci de putere de cumparare. Politica    monetara nu poate conduce in mod direct la stabilitatea monedei, oricat de buna ar fi legislatia. Politica monetara se desfasoara in functie de jocul fortelor economice si pe baza principiului autoreglarii. Politicile monetare eficiente pornesc de la ideea ca moneda reprezinta fluxuri banesti care apar in timpul tranzactiilor si proceselor economice interne si internationale. Toate aceste fluxuri si schimburi se intalnesc in stabilitatea si cresterea economica, balanta de plati externe, balanta comerciala, excedentul sau deficitul bugetului statului. La randul lor aceste fenomene si procese economice au legatura cu banca centrala si de emisiune a unei tari, intrucat aceasta institutie are insemnate atributii in realizarea politicii monetare. Banca are deci un supliment de credibilitate in lupta contra inflatiei, iar credibilitatea este un atu considerabil intr-o economie deschisa si in continua miscare (capitaluri, piete, informatii etc), in care actorii isi determina din ce in ce mai mult optiunile functie de anticipatii, mai mult sau mai putin rationale. Cum arata R. Barro si D. Gordon, regulile monetare reduc rata inflatiei anticipate si elimina in buna masura surprizele nedorite pentru agentii economici si piete financiare .

Orice dezechilibru major intre tranzactii, fluxuri banesti, fie pe plan intern, fie intre doua sau mai multe tari, deci pe plan international, conduce la o rezolvare pe baza de moneda, care afecteaza nu numai stabilitatea si puterea de cumparare a acestei monede, dar si rezerve valutare si puterea economica ale celei ce suporta operatiunile nefavorabile. In orice perioada si in orice tara, banca centrala vegheaza mentinerea stabilitatii monedei nationale.

La noi a existat o perioada intre cele doua razboaie mondiale, cand exista o puternica stabilitate monetara si pentru ca era o politica monetara foarte riguroasa. In primul rand, in aceasta perioada moneda noastra avea acoperire in aur si era convertibila. Exista o paritate legala a leului, adica o cantitate de aur pe care o continea. Cand paritatea scadea sau crestea, ca urmare a fluxurilor monetare si situatiei economice, banca centrala intervenea si echilibra cererea cu oferta de bani.    La acea vreme, echilibrarea se facea in deosebi prin importul sau producerea aurului. O moneda convertibila presupunea mentinera echilibrului si stabilitatii monetare intre punctele de iesire si de intrare ale aurului. Cand balanta de plati externe era defavorabila, banca centrala intervenea prompt, punand la dispozitia pietei monetare si valutare aur sau devize. Dar stocul ei de rezerve era in pericol, din care cauza banca centrala trebuia sa recupereze aceasta eventuala pierdere. Daca nu existau alte posibilitati, banca centrala era nevoita sa restranga emisiunea si circulatia banilor de hartie, care aveau acoperire in aur si deci crestea (relativ) rezerva de aur si devize. Restrangand o parte din banii din circulatie, procentul de acoperire in aur fata de banii din circulatie se mentinea.

O alta solutie era ca banca centrala sa nu mai acorde credite de scont pe piata interna, decat cu mare precautie. Acest lucru se realiza simplu si anume prin ridicarea ratei scontului la banca centrala si printr-o gestionare mai riguroasa a cambiilor sau altor titluri de credit si de plati. Ridicarea dobanzii (taxei scontului) temporizeaza unele initiative, unele tranzactii si deci reducerea creditelor. Odata cu cresterea taxei de scont, moneda devine mai cautata, deci creste puterea de cumparare. Inseamna ca preturile incep sa scada, ceea ce incurajeaza exporturile si limiteaza importurile. Se poate obtine in acest fel o imbunatatire a balantei comerciale si se poate echilibra rezerva valutara. Cresterea taxei scontului are influente si in privinta fluxurilor monetare pe care o tara le are cu strainatatea. Cresterea dobanzilor inseamna scumpirea capitalurilor. Rezulta ca in mai mare masura, capitalurile straine sunt atrase in tara, pentru ca vor realiza profituri mai mari (dobanzile fiind mai mari). Aceste capitaluri straine au efect pozitiv asupra economiei (aceasta se invioreaza), ceea ce da posibilitatea reluarii creditarii si in totalitate a activitatilor economice.

Importanta foarte mare pe care o are politica monetara in orice economie a condus in permanenta la aplicarea unor masuri de protectie a monedei si de inlaturare a factorilor de dezechilibru.

Politicile monetare au de cele mai multe ori in vedere si un control asupra fluxurilor si tranzactiilor monetare interne si internationale in care este implicata fiecare tara. Sunt impuse de asemenea, masuri de supraveghere a cursului de schimb si a comertului cu devize si titluri.

Multe dintre instrumentele politicii monetare dintre cele doua razboaie mondiale sunt utilizate si acum in tara noastra. Desi la inceputul perioadei actuale de tranzitie promovarea unei politici monetare eficiente a fost unul dintre obiectivele prioritare, totusi aceasta eficienta nu s-a dovedit decat partial. Puterea de cumparare a leului a scazut enorm, deprecierea fata de monedele de referinta a fost si ea foarte mare, convertibilitatea nu s-a realizat in cea mai mare parte, inflatia a fost de multe ori galopanta, dobanzile mari, iar masurile fiscale excesive. Cu toate ca Banca Nationala a Romaniei, una dintre cele mai serioase institutii ale tarii, a intervenit deseori, politica monetara nu a putut sa suplineasca deficientele mari existente in economia reala[3].

Pe plan international, politicile monetare se caracterizeaza, in ultimul timp printr-o relaxare pe plan coercitiv, legislativ si interventionist. Politicile protectioniste nu mai reprezinta factorul numarul unu in stabilitatea monedelor nationale. Mult mai importante sunt politicile de deschidere , de ajustare, de determinare a puterilor de cumparare ale monedelor nationale pe baza unor calcule si modele complexe, cu un grad ridicat de exactitate si rigurozitate. Au loc dezvoltari regionale ale politicilor monetare si crearea de uniuni monetare. Cea mai recenta si mai spectaculoasa este crearea Uniunii Monetare Europene (sau zona EURO). Monedele slabe depind tot mai mult de monedele de referinta si de monedele internationale, implicit de organismele financiare si monetare internationale.

1.2. Politica banilor ieftini si politica banilor scumpi

Problematica referitoare la reglarea cantitativa a banilor in societate constituie preocuparea de baza a politicii monetare din fiecare economie de piata. Importanta acordata acesteia de-a lungul istoriei gandirii economice a fost insa diferita.

Liberalii clasici puneau accentul pe exixtenta ordinii naturale in economie si pe autoreglarea acesteia prin intermediul preturilor stabilite pe baza raporturilor cerere-oferta.

In contextul marii depresiuni din perioada 1929-1933 aceasta paradigma se prabuseste, aparand necesitatea unor noi orientari in analiza problemelor economice. In aceste conditii, J. M. Keynes propune abordarea unei politici dirijiste (interventia moderata si limitata a statului in economie) caracterizata prin politica utilizarii creditului ieftin pentru a stimula imboldul la investitii si cresterea consumului de stat cat si reducerea salariilor reale pentru a favoriza inclinatia spre consum si a descuraja tezaurizarea. Spre sfarsitul secolului XX Milton Friedman si Scoala de la Chicago apreciaza ca politica monetara este principalul instrument pentru asigurarea echilibrului economic, in scopul combaterii inflatiei si obtinerii stabilitatii preturilor. Asfel, reprezentantii acestei scoli propuneau sporirea anuala constanta a masei monetare cu o rata fixa de 3-5% si mentinerea acestei reguli in orice imprejurari, pornindu-se de la premisa ca aceasta ar fi cu aproximatie rata anuala a PIB-ului potential .

Una dintre cele mai vechi politici conjuncturale, politica monetara, poate fi definita, ca ansamblul de actiuni exercitate de autoritatile monetare (Banca Nationala, Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare, in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu. De fapt, ansamblul de reguli pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci si institutii financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt:

stabilitatea

restructurarea

expansiunea

deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior, etc.

Motivatiile si scopurile politicii promovate de agentii bancari si de credit pot fi grupate in doua categorii:

In primul rand acestea constau in organizare profesiunii bancare de asa maniera incat sa se asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dint-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale ce ar periclita sistemul monetar si de credit.

In al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si conditiile crearii ei, sa contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni banesti riscante. Deci, o politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu stabilitatea masei monetae) cu expansiunea economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de schimb si de plata. Printr-o asemenea masura, se urmareste stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiunea economica. In Franta, de pilda, prin politica monetara se urmareste ca lichiditatile sa creasca intr-un astfel de ritm care sa sustina cresterea activitatilor, masurata prin sporirea produsului national brut.   

Pe plan extern, politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o parte, politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor si iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculativ. Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au puterea notabila de a evita astfele de presiuni.

Daca un anume nivel al produsului national brut genereaza inflatia prin cerere, se va promova politica banilor scumpi. Aceasta politica consta in reducerea posibilitatilor de a obtine credit si in cresterea costurilor lui. In acest scop se intreprind, in diferite succesiuni, urmatoarele actiuni:

Vinderea de hartii de valoare de catre Trezorerie pe piata deschisa catre institutiile de depozit si catre populatie;

Ridicarea ratei legale de rezerva;

Ridicarea ratei dobanzii;

Ca urmare, bancile vor constata ca rezervele lor sunt prea mici pentru a satisface exigentele ratei legale de rezerva, adica operatiunile lor curente sunt prea mari in raport cu rezervele lor.

Institutiile isi vor reduce afacerile lor curente, abtinandu-se de la acordarea unor noi imprumuturi. Ca urmare, oferta de bani se reduce, ceea ce antreneaza ridicarea ratei dobanzii. Cresterea ratei dobanzii conduce la restrangerea investitiilor si a cheltuielilor totale, limitandu-se inflatia prin cerere.

1.3. Conceptul multidimensional dinamic al politicii monetare

Politica monetara cuprinde ansamblul reglementarilor pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci, precum si deciziile acesteia pe piata banilor. Trebuie sa se asigure securitatea depunatorilor, verificand gestiunea corecta a bancilor, supravegand cecurile fara acoperire, impunand tuturor reguli de prudenta. De asemenea, trebuie sa se armonizeze crearea de moneda cu politica economica de ansamblu[5].

In tarile dezvoltate si in tarile cu economie in tranzitie cresterea economica reprezinta unul din obiectivele primordiale ale politicii economice a statului. In cadrul politicilor macroeconomice, politica monetara reprezinta unul din pilonii prin intermediul carora statul poate influenta dezvoltarea economiei si bunastarea populatiei. Pentru tarile cu economie in tranzitie promovarea unei politici monetare adecvate este esentiala in reglarea decalajelor pe care le prezinta aceste economii, in special stapanirea derapajelor inflationiste, a deficitului contului curent al balantei de plati si mentinerea stabilitatii monedei nationale.

Politica monetara consta in ansamblul masurilor si metodelor prin care autoritatile publice abilitate cauta sa influenteze conditiile macroeconomice prin cresterea sau reducerea ofertei de bani. Autoritatile monetare au la dispozitie trei optiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tiparire de bancnote(astazi aceasta optiune este rareori utilizata), controlul direct asupra detinerilor de bani de catre sectorul monetar si operatiuni de open-market(vanzarea si cumpararea titlurilor de valoare de stat prin operatiuni pe piata libera).    Conceptia keynesiana traditionala considera politica monetara drept cel mai bun instrument("banii nu conteaza") de influentare a economiei, pe cand conceptia monetarista este total opusa acesteia. Din perspectivele noii macroeconomii clasice (ce utilizeaza teoria anticiparilor rationale) masurile de politica monetara sunt total ineficiente.

Politica monetara reprezinta ansamblul masurilor luate de catre banca centrala sau autoritatile monetare pentru a exercita o anumita influenta asupra dezvoltarii economiei sau pentru a asigura stabilitatea preturilor si a cursului de schimb. Realizarea obiectivelor politicii monetare se realizeaza in stransa legatura cu coordonatele politicii economice. Se poate afirma ca obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice generale, adica: stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati, cresterea economica.

Politica monetara reprezinta unul dintre instrumentele politicii economice, prin intermediul careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda in economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitate preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. "Oricare ar fi originea sa imediata, inflatia este o boala, o maladie periculoasa si uneori fatala, o maladie care, daca nu este oprita la timp, poate distruge o societate" . Responsabilitatea implinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si transpunera in practica a obiectivelor politicii monetare. Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala.

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care constau in urmatoarele[7]:

a)     cresterea masei monetare pana la un nivel optim;

b)    mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator;

c)     practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

d)    alocarea optima a resurselor financiare (fondul pentru creditare) in cadrul economiei.

a) Acest obiectiv se concretizeaza in determinarea de catre autoritatea monetara a unui nivel de crestere a masei monetare, cat mai apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel, in anii '70, in tarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, insa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei monetare, atunci cand economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si financiare internationale.

b) Rata dobanzii si nivelul optim al acesteia a fost considerat ca obiectiv fundamental al politicii monetare pana in anii '70, situandu-se in centrul analizelor lui Keynes, care evidentiaza ca banca centrala poate echilibra piata monetara, prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobanda. In prezent rata de dobanda prezinta un rol important in cadrul politicii monetare, prin aceea ce permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici.

c) Mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiect al politicii monetare, prin aceea ce antreneaza echilibre sau dezechilibre ale balantei de plati in functie de aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, in timp ce un curs depreciat ar putea antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta.

d) Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta in selectarea creditelor in functie de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte negative, precum si diminuarea concurentei intre agentii economici si diminuarea reactiei acestora la evolutia ratei de dobanda. Din acest motiv se remarca, in prezent, o limitare a utilizarii acestui obiectiv al politicii monetare.

Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrangeri care sunt:

Sa previna panicile financiare;

Sa evite instabilitatea excesiva a ratei dobanzii;

Sa previna ca anumite sectoare ale economiei sa suporte povara politicii respective;

Sa castige si sa mentina increderea investitorilor straini.

Prevenirea panicii financiare si recesiunea economica conduc la cresterea somajului, deci nici decum la cresterea numarului de salariati, care s-a vazut ca este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se produce panica atunci cand, dupa ce au crescut spectaculos preturile, urmeaza perioada de reducere a lor.

Cei care au cumparat active pe credit, le pot vinde achitandu-si obligatiile catre creditori. Pe masura ce unii din solicitantii de credite dau faliment, pentru ca nu.si pot achita creditele, unii dintre creditorii acestora dau si ei faliment (de exemplu bancile). Falimentele bancare si incapacitatea lor temporara de a-si reface depozitele au constituit principalele trasaturi ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor financiare, in tarile cu economie dezvoltata au fost create rezerve(exemplu: in SUA-Rezervele Federale).

Mentinerea relativ stabila a ratelor dobanzii este o politica monetara a echilibrului, dar trebuie prevenite varfurile prea ridicate ale ratei dobanzii. Pietele financiare opereaza mai eficient daca dobanzile sunt stabile. Daca ratele dobanzii cresc foarte mult scade valoarea portofoliilor bancilor si societatilor de asigurare, ceea ce echilibreaza cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizeaza si pentru ca oamenii au aversiune fata de riscuri. De aceea, prefera sa.si vada activele la preturi care se afla sub valoarea lor. Ratele instabile de dobanzi conduc si la fluctuatii ale cursurilor de schimb valutar. Daca ratele dobanzilor vor creste in SUA, strainii vor cumpara dolari pentru a achizitiona titluri de asigurari in SUA. Datorita cererii mai mari de dolari, cursul acestei monede va creste. Acest lucru creeaza probleme, atat economiei americane, cat si celei straine. Publicul vocifereaza si panica financiara creste. In general, panicile financiare cresc in perioade de instabilitate monetara. Politica monetara este cea care ia decizia ca rata dobanzii sa fie la nivelul la care oferta si cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani odata cu schimbarea cererii de bani.

Politica monetara restrictiva face ca unele sectoare sa aiba mai mult de suferit decat altele. Cele mai afectate sunt sectoarele care exporta. De asemenea, sectorul constructiei de locuinte este mai afectat. Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, cand aceasta cerere este excesiva si prea inflationista.

Increderea investitorilor straini trebuie mentinuta. Politica monetara trebuie sa acorde o mai mare atentie modului in care investitorii straini raspund la modificarile aduse in circulatia monetara si pe piata financiara. Daca activele unei tari sunt in declin, investitorii straini isi vor retrage capitalul. Ei vor vinde si stocurile si obligatiile detinute in tara respectiva. De aceea, preturile stocurilor si obligatiunilor se reduc (creste oferta). Aceasta reducere a preturilor conduce la reducerea avutiei si crestere costului investitiilor si in final, la recesiune economica.

Premisa necesara fundamentarii politicii monetare, asigurarii unei cat mai reale eficientizari a acesteia in conditiile trecerii la economia de piata si dupa infaptuirea acestei treceri, ca si a statorniciei economiei de piata si evolutiei ei pe trepte mai inalte este cunoasterea aprofundata a specificului celor doua tipuri de reglare a vietii economice si sociale, atat de diferite, care isi au coerenta si logica lor. Intrucat socialismul, sub raport politic, este depasit in multe aspecte, pledoaria pentru abolirea proprietatii private in favoarea proprietatii colectiviste nu mai apare ca o chestiune de prim plan in activitatea ceruta.

Totusi elaborarea politicii economice, financiare si monetare acum, ca si in etapele viitoare mult mai tarziu, va presupune cunoasterea reperului pe care istoria societatii umane l-a dobandit prin existenta si experienta socialismului in domeniul monetar, bancar si financiar, ca si in celelalte domenii ale vietii economice si sociale. Asa cum, de exemplu, biologul roman Emil Racovita[8] studiind vietatile din subteran a pus in evidenta mecanismele lor vitale in comparatie cu viata in prezenta luminii si a aerului, iar speologia ca ramura a biologiei, pe care a intemeiat-o, a deschis noi posibilitati de aprofundare a cunoasterii, tot asa poate fi studiata, economia de piata prin comparatie cu economia socialista, de "nepiata", care a repudiat banii si instrumentele valorice in general, retinand din aceste mecanisme doar latura lor exterioara si periferica fara putinta de a influenta reglarea mecanismului economic care trebuia sa fie rezervata "forului conducator" ca expresie a iesirii omului din preistorie si a uitarii lui in era dezvoltarii constiente, deliberate.

Daca descifrarea mecanismelor monetare si de credit este importanta si trebue sa se bazeze si pe cunoastere reflexului doctrinar, elaborarea politicilor monetare, financiare si de credit presupune grefarea peste cunoasterea mecanismelor si doctrinelor monetare si a rolului organismelor statale intrucat politica, fie ea economica, financiara sau monetara, se leaga de activitatea statala. Este aici si o problema esentiala a locului, rolului, formelor si limitelor interventionismului statal.

Este necesar sa constatam in cadrul primelor reactii de dupa ce cumpararea puterii s-a incheiat in favoarea fortelor democratice din tara noastra ca in sfera financiara si de credit s-a instapanit un "libertinaj" in care toate problemele de finantare pareau sa se rezolve cu cea mai mare usurinta, bancile asigurand fondurile trebuitoare in mod miraculos, fara nici un fel de rigori si oprelisti legate de conditiile economiei reale si exigentele interne ale sistemului monetar si bancar pe linia rambursarii fondurilor si mentinerii stabilitatii monetare. Desi pulsurile voluntariste ale autoritatilor publice si financiar monetar s-au mai "domolit", s-a mentinut si chiar s-a agravat tentatia de a promova un surogat in locul solutiei autentice, exigente.

Avantajele create pe linia scutirii sau reducerii taxelor vamale, a diminuarii cotelor de impozit de achitat au avut ca principal efect nu atat stimularea unor activitati economic in acele zone, ci, prin erodarea premiselor concurentei reale si leale, propulsarea favorizmelor si coruptiei. Eficienta politicii monetare si financiare nu poate fi asigurata decat prin aplicarea unui program de dezvoltare fundamenat pentru promovarea mecanismelor economice de piata autentice si nu pentru a crea avantaje unor persoane sau categorii sociale in scopuri electorale sau egoist profitabile.

Este foarte important-pentru functionalitatea mecanismelor economiei de piata-formularea unor judecati si criterii care sa calauzeasca in prezent si in viitor elaborarea masurilor de politica monetara si de politica economica in general.

Cunoasterea mecanismelor monetare, financiare, de credit si bancare reprezinta premisa necesara pentru a construi politica in domeniu, acesta fiind obiectivul cel mai de substanta urmarit.   

Convingerea necesara este ca economia de piata a creat in timp asemenea mecanisme eficiente si ca pe parcursul tranzitiei la economia de piata interventionismul statal direct in viata economica se poate reduce pe masura ce functionalitatea pietei se imbunatateste.