PRINCIPIILE MENTIONATE IN CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG CU DREPT DE LIBERA PRACTICA

PRINCIPIILE MENTIONATE IN CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG CU DREPT DE LIBERA PRACTICA

In codul deontologic al psihologului cu drept de libera practica se mentioneaza (p. 17) faptul ca dilemele etice complexe, care pot sa apara in anumite circumstante chiar intre cerintele specificate in cele trei principii, fac dificila o ierarhizare ferma a acestora.  Desi toate principiile sunt relevante pentru luarea unei decizii etice, totusi aceestea sunt "ordonate in concordanta cu greutatea acordata".

Figura nr. 1 - Principiile codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera practica

Principiul I: Respectarea drepturilor si demnitatii fiecarei persoane

Psihologii scolari vor tine cont in permanenta ca orice elev, profesor, parinte sau alta persoana care beneficiaza de serviciile sale are dreptul de a-i fi "apreciata valoarea innascuta de fiinta umana si ca aceasta valoare nu este sporita sau diminuata de cultura, nationalitate, etnie, culoare sau rasa, religie, sex sau orientare sexuala, statut marital, abilitati fizice sau intelectuale, varsta, statut socio-economic sau orice alta caracteristica personala, conditie sau statut" (Cod deontologic, p. 2). Aderarea la acest principiu presupune respectarea urmatoarelor reguli:

Psihologul scolar trebuie sa manifeste respect fata de trairile, experientele, ideile, valorile, optiunile celorlalti. Acesta trebuie sa creeze o relatie cu cei care beneficiza de serviciile sale, astfel incat acestia sa aibe incredere ca psihologul ii va intelege si ii va accepta asa cum sunt, fara a interpreta, judeca sau eticheta comportamentele, reactiile emotionale, alegerile facute. Empatia, ascultarea activa, toleranta fata de diversitate, obiectivitatea, evitarea moralizarii reprezinta cateva aspecte care contribuie la castigarea de catre psiholog a unui capital de incredere din partea celor cu care lucreaza.

Mai mult decat atat, ii va sensibiliza pe profesori in directia respectarii demnitatii elevilor, evitand folosirea de etichetari, intrucat acestea pot afecta personalitatea in formare, increderea sau respectul de sine. Este cunoscut faptul ca dezvoltarea identitatii este influentata si de feed-back-urile primite de la ceilalti, de modul in care copilul crede ca se oglindeste in ochii celorlalti. Cercetarile au evidentiat ca etichetarea poate avea cel putin doua efecte psihologice: a) fenomenul auto-implinirii profetiilor (self-fulfilling prophecy) - atunci cand copilul ajunge sa creada ca este asa cum ii sugereaza eticheta, se comporta conform asteptarilor celor care l-au categorizat astfel si se inchisteaza intr-un rol negativ, care blocheaza afirmarea propriului potential;  b) evitarea din partea colegilor, sau chiar ridiculizarea, tachinarea si marginalizarea - elevii preiau foarte rapid modelul oferit de profesor. Indiferent de varsta, elevii isi dau seama foarte rapid daca profesorul are anumite simpatii sau antipatii (pe baza interpretarii atat a mesajelor verbale, comportamentelor, dar si a aspectelor nonverbale ale comunicarii: anumite gesturi, priviri, apropierea sau distanta, contactul vizual, expresia faciala - binevoitoare, zambitoare sau dimpotriva).

Un alt postulat este acela ca psihologul nu prejudiciaza imaginea celorlalti si nu face discriminari in functie de cultura, etnie, rasa sau apartenenta la gen. Adeptii cognitiei sociale au subliniat ca discriminarile sunt rezultatul folosirii de teorii implicite, stereotipuri si prejudecati. Acestea functioneaza conform principiului economiei cognitive (realizarea de inferente rapide si cu grad marit de informativitate; rapiditatea realizandu-se in detrimentul acuratetii perceptiei sociale).

Cu alte cuvinte nu conteaza doar situatiile concrete cu care ne intalnim, ci interpretarea pe care o dam acestora, in functie de rezultatul asteptarilor, atitudinilor si teoriilor implicite. Walter Lippman considera ca "in cea mai mare parte, modul in care noi vedem lucrurile este o combinatie a ceea ce exista si a ceea ce noi ne asteptam sa gasim (), ceea ce este strain va fi respins, ceea ce este diferit va ramane nevazut ochilor. Noi nu vedem ceea ce ochii nostri nu sunt obisnuiti sa vada. Uneori constient, deseori fara sa stim, suntem impresionati de acele fapte care se potrivesc cu filosofia noastra" (1922, p. 115 - 119).

Sunt influentati profesorii de false asteptari si teorii implicite? Cei care au studiat fenomenul Pygmalion in scoala, Jacobson si Rosenthal (1963), au evidentiat acest lucru. In acelasi registru de idei, un alt cercetator american, W.B. Seaver (1973) a studiat efectele asteptarilor profesorilor asupra performantelor elevilor. A pornit de la ideea ca profesorii au teoria implicita conform careia reusita scolara depinde de inteligenta, aceasta fiind esentialmente de natura ereditara. Altfel spus, daca un copil are performante scolare ridicate, atunci si fratii acestuia trebuie sa aiba rezultate similare. Au fost analizate notele obtinute de 79 de perechi de frati si surori care au frecventat aceeasi scoala din Chicago. Ei au fost inclusi in doua categorii buni si mai putin buni, in functie de notele obtinute in clasa intai. Un alt criteriu de clasificare a fost daca au avut sau nu aceeasi invatatoare (fratii sau surorile). S-a constatat ca rezultatele elevilor care avusesera invatatoare diferite nu fusesera influentate de notele fratilor sau surorilor mai mari. Cand era vorba despre aceeasi invatatoare, cei care aveau o "mostenire buna", obtineau note mai mari si invers.

Este de dorit ca profesorii sa fie constienti de faptul ca atitudinile, asteptarile deformate de subiectivism sau idei preconcepute pot sa aiba un impact destul de mare asupra elevilor.

Psihologii scolari vor refuza sa furnizeze informatii oricarei persoane care, dupa opinia lor, prin utilizarea cunostintelor si abilitatilor dobandite vor afecta drepturile fundamentale ale celor implicati in comunitatile educative. De exemplu, profesorii pot participa la programe, training-uri in care sa se familiarizeze cu tehnici creative de interventie, pentru cresterea coeziunii grupului, climatului pozitiv din clasa, bunelor relatii dintre elevi, stimularii autocunoasterii si intercunoasterii. Psihologul scolar trebuie sa sublinieze faptul ca aceste tehnici pot avea efecte nedorite daca sunt incorect aplicate (cum ar fi de exemplu informarea elevilor in legatura cu rezultatele obtinute in urma aplicarii testului sociometric).

Atunci cand considera ca este necesar ca elevii sa fie implicati intr-un program de consiliere, psihologii scolari se vor asigura ca, sub nici o forma, consimtamantul informat al elevului si al parintilor acestuia nu este dat in conditii de coercitie sau sub presiune. De asemenea, vor avea grija ca, in furnizarea de servicii psihologice ori in activitatea de cercetare stiintifica, sa nu violeze spatiul privat personal sau cultural al clientului/subiectului, fara o permisiune clara si o garantie ca pot sa faca acest lucru.

Principiul II: Responsibilitate profesionala si sociala

Acest principiu se refera la faptul ca psihologii trebuie sa aibe o responsabilitate maxima pentru starea de bine a beneficiarilor serviciilor sale. Starea de bine psihologic a fost descrisa in literatura de specialitate ca fiind data de absenta simptomelor psihopatologice. Aceasta viziune reductionista a fost inlocuita cu un model in care erau luati in considerare indicatori pozitivi cum ar fi satisfactia de viata (Cowen, 1991).

In modelul lui Ed Diener (1994) referitor la starea de bine psihologic, sunt incluse trei componente: satisfactia de viata, prezenta relativa a emotiilor pozitive si absenta celor negative. Satisfactia de viata este un construct psihologic de natura cognitiva, prin care este evaluat gradul de multumire fata de propria viata in general. In modelul multidimensional propus de Carrolyne Ryff (1989) sunt adaugate pe langa satisfactia de viata si fericirea, acceptarea de sine, autonomia, relatii interpersonale pozitive, gestionarea situatiilor (environmental mastery). Dar acest model a fost creat pornindu-se de la studii realizate pe adulti. In cazul elevilor au fost analizati indicatori cum ar fi: satisfcatia de sine globala (global self - satisfaction), satisfactia scolara, satisfactia in viata de familie si cea referitoare la relatiile cu prietenii. Ponderea cea mai mare o are satisfactia in viata de familie. Atat la varsta scolara mica, dar si in adolescenta, legaturile familiale puternice reprezinta cel mai important indicator al satisfactiei de viata.

Figura nr. 2 - Dimensiuni psihologice ale satisfactiei de viata a elevilor - modelul multidimensional elaborat de Huebner, 1993

Cercetarile arata existenta unei legaturi intre starea de bine psihologic a elevilor si implicarea in activitatile scolare, precum si performantele obtinute. De asemenea, au fost gasite corelatii negative intre satisfactia de viata si: anxietate, singuratate, depresie si dificultati emotionale (Huebner si Alderman, 1993).

In ceea ce priveste relatia dintre personalitate si starea de bine psihologic, s-a observat ca elevii internalisti sunt mai multumiti de viata lor decat cei care cred ca ceea ce li se intampla se datoreaza norocului, sansei sau interventiei altora. Intre componenta cognitiva a starii de bine psihologic (satisfactia de viata) si dimensiunea atitudinal - afectiva a eu-lui (stima de sine) exista de asemenea o corelatie puternica. De mentionat ca aceasta este o interpretare bazata pe prelucrarile statistice ale datelor obtinute prin aplicarea unor instrumente self - report. Practica educationala arata ca pot exista situatii in care elevii cu un respect de sine ridicat sa aibe un nivel scazut al satisfactiei de viata (care in mod implicit va influenta si perceptia globala a starii de bine psihologic). In acest sens, psihologul scolar trebuie sa descopere ce anume a afectat starea de bine - aspecte intraindividuale (stima de sine, credinta in propria eficacitate, discrepante prea mari intre eu-l ideal si cel actual sau eu-l actual si cel permis) sau de natura interindividuala (calitatea relatiei cu ceilalti - parinti, profesori, colegi - suportul social perceput - din partea familiei, prietenilor sau altor persoane semnificative).

O relatie moderata a fost gasita intre satisfactia de viata si extraversie, in sensul ca elevii orientati asupra relatiilor cu ceilalti obtineau scoruri mai mari la scala de masurare a satisfactiei de viata in comparatie cu cei care au tendinta de a-si concentra energia psihica in special asupra propriei interioritati. Implicarea in numeroase activitati sociale, creste probabilitatea ca extrovertii sa experimenteze relatii care sa reprezinte surse de satisfactie, de crestere a tonusului psihic.

Avand in vedere corelatele psihologice ale starii de bine, psihologul scolar o va proteja si promova, evitand provocarea de daune beneficiarilor serviciilor sale, asumandu-si cu responsabilitate consecintele propriilor actiuni. In cazul in care elevii sau parintii doresc sa sisteze, fara nici o justificare participarea la sedintele de consiliere sau la activitati de cercetare stiintifica, este necesar ca psihologul sa respecte acest drept, fara a se face niciun fel de remarci sau presupozitii pentru a influenta decizia.

Psihologul scolar nu va oferi informatii si nici nu va indruma sau instrui persoane care nu au competente pentru a realiza interventii psihologice. Au fost intalnite situatii in care erau folosite teste psihologice de catre persoane care nu aveau o specializare in acest sens - de exemplu, cadre didactice care aplicau teste sociometrice si divulgau rezultatele obtinute elevilor. Se creau in mod inutil animozitati, in momentul in care ieseau la iveala reactii de respingere. Un alt exemplu ar fi folosirea testelor proiective, cum ar fi testul familiei, arborelui, persoanei. Usurinta aplicarii acestora (instructiuni relativ simple) nu trebuie sa incurajeze diletantismul in interpretarea informatiilor obtinute.

Revenind la responsabilitatea socio - profesionala a psihologului scolar, trebuie mentionat ca in situatia in care legile sau reglementarile intra in conflict cu principiile etice, se va face tot posibilul pentru a fi respectate acetsea din urma. De asemenea, nu se vor furniza sevicii psihologice si nici nu se vor face cercetari in cazul in care cineva ar incerca sa il convinga sa procedeza contrar eticii profesionale. Analizand acest articol (II.11), ne putem aminti experimentul celebru al falsei inchisori, care a suscitat foarte multe controverse, datorita implicatiilor etice.

Sub nici o forma nu putem sacrifica de dragul stiintei, confortul psihic al participantilor. Cei care au avut rolul de gardieni s-au comportat conform stereotipului asociat implicit - ostilitate, aroganta si agresivitate. Efectele asupra subiectilor - detinuti au fost: pasivitatea, neajutorarea, teama, tulburari emotionale si chiar psihosomatizari. Epxerimentul a fost intrerupt dupa sase zile, iar   Ph. Zimbardo a adoptat o pozitie pragmatica, mentionand un argument de genul: o cercetare se justifica din punct de vedere moral daca rezultatele (noi elemente de cunoastere) sunt mai presus de inconvenientele survenite. La cateva luni si apoi in fiecare an, Zimbardo verifica efectele implicarii in experimentul respectiv, trimitandu-le partticipantilor un chestionare. A observat ca acestia s-au confruntat cu stari serioase de suferinta, dar s-a disculpat prin faptul ca ei si-au dat acordul in scris ca vor suporta eventualele hartuieli, incalcari ale drepturilor civile si intimitatii. Interesant este ca nimeni nu a facut nici o plangere impotriva lui Zimbardo. Dupa doi ani de la experiment a fost inregistrata la Comisia de Etica a Asociatiei Psihologilor Americani o plangere semnata de catre Zimbardo insusi. Constiinta culpei probabil ca a fost in cele din urma mai presus de interesul pentru cercetarea respectiva. Cu alte cuvinte, judecata morala a castigat in fata unor ratiuni pragmatice de genul: costuri mici si beneficii mari. Totusi degradarea umana si violentele fizice nu sunt costuri mici, mai ales daca avem drept sistem de referinta principiul maximei responsabilitati a psihologului pentru mentinerea starii de bine a celor care participa la o activitate de cercetare.

Harris Savin (apud Eysenck si Eysenck, 1999) a descris experimentul falsei inchisori in termeni foarte sumbri, mentionand ca exista "profesorii care de dragul propriilor lor interese stiintifice si de cariera personala, induc in eroare, umilesc si lezeaza in orice alt mod pe studentii lor, pervertesc atmosfera lor de incredere reciproca si de onestitate intelectuala fara de care, nici procesul educativ, nici cercetarea independenta nu sunt posibile" (p. 51).

In acelasi registru de idei se inscrie si cercetarea comportamentului obedient (supunerea fara nici un fel de comentarii sau pozitii dezaprobatoare fata de autoritate) realizata de catre Stanley Milgram (1974). Participantii la cercetare au fost pusi sa comita acte imorale - sa administreze socuri electrice celor care nu indeplinisera foarte bine sarcina de memorare. Mai mult decat atat, au fost anuntati ca cercetarea are ca scop principal descifrarea mecanismelor invatarii si memorarii.

S-a remarcat un caz de obedienta totala, a unui inspector de 43 de ani, Pasqual Gino, care a dus pana la capat seria de socuri. Cand victima nu a mai dat niciun raspuns, el a facut urmatoarea afirmatie: "Doamne, este mort. Ei, asta-i, hai sa-l terminam!" si chiar a aplicat tensiunea de 450 de volti. Dupa debriefing, el s-a bucurat cand si-a dat seama ca "elevul" traieste, dar a adaugat ca nu si-ar fi facut mustrari de constiinta prea mari, intrucat nu facuse decat ceea ce ii ceruse o autoritate in domeniu - reputatul expert in studiul comportamentului si profesor la prestigioasa Universitate Yale.

Cercetarea lui Milgram este incompatibila cu anumite aspecte etice, intrucat cercetatorul i-a lipsit pe participanti de orice suport moral (pe langa faptul ca experimentatorul si un complice al acestuia exercitau o presiune pentru a obtine o reactie de obedienta, nici nu aveau idee daca alti oameni ar refuza sa se supuna autoritatii in domeniu). Este cunoscut faptul ca unii chiar au refuzat sa aplice socuri electrice (aproximativ o treime). Cu alte cuvinte, au existat situatii in care conflictul interior dintre cele doua tendinte contradictorii - supunerea fata de autoritate si nerespectarea regulilor impuse - sa dea castig de cauza propriilor principii morale.

Pornind de la aceste incalcari (in cadrul unor cercetari) mai mult sau mai putin grave ale anumitor aspecte etice, precum si de la faptul ca din pacate exista abateri deontologice, profesionale si disciplinare ale psihologilor cu drept de libera practica, se naste o intrebare fireasca, referitoare la ceea ce se ascunde din punct de vedere psihologic in spatele unor astfel de conduite. Asa cum am vazut mai sus, cercetatorii ofera explicatii rationalizatoare, prin care au in vedere beneficiile stiintifice, care depasesc in mod considerabil posibilul disconfort psihic generat in contextul manipularilor experimentale.

Dincolo de incercarea de a gasi arumente plauzibile, se ascunde fara indoiala, un conflict interior, care genereaza o stare tensiva. Apare nevoia fireasca de a ne justifica deciziile si de a evidentia continuitatea dintre ganduri si fapte. Cum este tolerata discontinuitatea sau mai precis cum se face fata conflictului interior? Studiile lui L. Festinger si J. Carlsmith (1959) postuleaza tendinta de autojustificare atunci cand oamenii actioneaza contrar propriilor lor credinte, convingeri. Sunt conturate doua modalitati: 1) daca reactia comportamentala poate fi justificata printr-un factor exterior (recompense materiale, constrangeri sau absenta unor consecinte grave), convingerile, atitudinile nu se modifica semnificativ, 2) daca insa nu poate fi justificata, atunci convingerile, atitudinile vor fi schimbate, pentru a fi creata o concordanta cu faptele.

Pornind de la aceasta concluzie formulata de Festinger si Carlsmith, putem considera ca oamenii vor avea totdeauna tendinta de autojustificare, de dragul congruentei dintre idei si fapte? Daca raspunsul ar fi valabil in orice situatie, cum putem explica faptul ca exista situatii in care oamenii chiar invata din propriile greseli, schimbandu-si comportamentul neadecvat si nu credintele sau atitudinile. De asemenea, daca tinem cont de cazul in care persoanei chiar nu ii pasa de valori cum ar fi onestitatea, atunci nici nu se pune problema confruntarii cu conflicte interioare, stari de disonanta sau constiinta culpei.

Intr-o activitate aplicativa (vezi figura nr. 3) la seminarul de Etica si deontologie in psihologia educatiei, masteranzii au avut sarcina de a mentiona in cadrul unei sedinte de brainstorming cat mai multe concepte, idei referitoare la incalcarea de catre psihologul cu drept de libera practica a principiilor mentionate in Codul deontologic. In etapa "asaltului de idei" a brainstorming-ului au fost inregistrate urmatoarele aspecte: dispozitia de moment; bias-ul de autoindulgenta; credinta autojustificatoare, care reflecta un nivel relativ scazut de dezvoltare morala - regulile sunt facute pentru a fi incalcate - relativizarea a ceea ce inseamna etic; lipsa unor sanctiuni severe, care sa ii coste in mod considerabil; dorinta de a-si etala anumite cunostinte, incalcand principiul confidentialitatii; ignoranta; valori, principii diferite de cele acceptate (incalcarea cu buna stiinta); propriile interese mai presus de reguli; pattern-uri comportamentale influentate de activarea unor teorii implicite (interpretri reductioniste, strans conectate cu o psihologie a simtului comun si nu cu stiinta), stereotipuri sau prejudecati.

Figura nr. 3 - Categorii ale ideilor asociate incalcarii principiilor etice ale codului deontologic al psihologului cu drept de libera practica

Principiul III. Integritate profesionala

"Psihologii vor cauta sa manifeste cel mai inalt grad de integritate morala si profesionala in toate relatiile lor. Este de datoria psihologului sa prezinte onest pregatirea si calificarile sale oriunde se afla in relatii profesionale si, de asemenea, sa nu permita sau sa tolereze practicile incorecte si discriminatorii" (p. 3). 

Este de la sine inteles ca profesia de psiholog cu drept de libera practica in domeniul educatiei presupune o verticalitate morala extraorinara, autenticitate si naturalete in relatiile cu ceilalti, prezentare onesta a propriei competente si experiente profesionale. Absenta omisiunilor, distorsionarilor care ar putea sa induca o imagine falsa celor care vin la cabinetul sau pot fi efectul unei neacceptari de sine, incercarii de a masca sau pseudocompensa anumite inferioritati. De asemenea, poate fi vorba de un complex de superoritate sau, dimpotriva, de unul de inferioritate, de sentimentul acut al discrepantei dintre eu-l ideal si eu-l actual, neexistand o buna integrare a personalitatii acceptate, proiectate si manifeste. Aceasta este o simpla supozitie referitoare la ce anume poate contribui la tendinta unui psiholog de a parea mai competent decat este in realitate. Cele mentionate se incadreaza in categoria self - serving bias - uri (distorsiuni/bias - uri de autocomplezenta). Psihologul trebuie sa fie reflexiv si pe baza unor exercitii de introspectie sa obtina un feed - back cat mai realist, fiind constient de propriile calitati, dar si limite personale si profesionale.

Integritatea morala a unui psiholog este probata si de faptul ca nu ingaduie sau faciliteaza nicio forma discriminare si onoreaza toate promisiunile si angajamentele asumate prin orice tip de conventie. Va promova acuratetea, obiectivitatea si buna - credinta in activitatile desfasurate in comunitatile educative si nu se va angaja infrauda, subterfugii sau denaturari intentionate ale faptelor.