Structura si dinamica personalitatii

Structura si dinamica personalitatii

Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturala, inzestrata cu functii cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-energetice, afectiv-motivationale si volitiv-caracteriale, pragmatice si operationale de autoorganizare si autoreglare, manifestate in comportament.

Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltarii unitare prin procesul invatarii a insusirilor innascute si dobandite sub influenta mediului socio-cultural, asigurand fiecarei individualitati o adaptare, originala si activa, la mediul inconjurator.

Componentele personalitatii interactioneaza unele cu altele, se organizeaza, se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitectonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce conteaza este nu atat prezenta sau absenta uneia dintre aceste laturi, nu atat gradul lor de dezvoltare, cat modul propriu in care ele se structureaza. Tocmai de aceea psihologia trebuie sa se centreze pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele ei care conduc, in plan psihocomportamental, la efecte diverse. Personalitatea este privita in trei ipostaze:

ca subiect pragmatic al actiunii care transforma lumea si care tinde sa o stapaneasca.
- ca subiect epistemic, al cunoasterii, care ajunge la constiinta de sine si de lume, intrucat beneficiaza de cunostinte si participa la procesul nelimitat de cunoastere.
- ca subiect axiologic care poarta cu sine si care genereaza valori.

Personalitatea este constituita din

• temperament,
• aptitudini
• caracter.

Temperamentul

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personatitatti. Dinamica, deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida,este conduita individului. Energetica, ptr ca ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se incarca energetic, altele se descarca exploziv, violent; unele isi consuma energia intr-o maniera echilibrata, fac chiar economie, altele dimpotriva, isi risipesc energia. Temperamentul este una dintre laturile personalitatit care se exprima cel mai pregnant in conduita si comportament o serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identitica cu usurinta temperamentele.

Indicatorii pot fi:

• - ritmul si viteza desfasurarii trairilor si starilor psihice;
• - vivacitatea sau intensitatea vietii psihice;
• - durabilitatea, extensia in timp a manifestarilor psihocomportamentale;
• - intrarea, persistenta si "iesirea' din actiune;
• - impresionalitatea si impulsivitatea;
• - tempoul (frecventa pe unitatea de timp a trairilor psihice);
• - egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice,
• - capacitatea de adaptare la situatii noi
• - modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.

La unii oameni ritmul si viteza desfasurarii vietii psihice sunt mai accelerate: vorbesc mai repede, se misca rapid, se emotioneaza si isi exteriorizeaza cu mai mare usurinta starile afective, in timp ce la altii toate aceste manifestari sunt mult mai incetinite, vieza si ritmul lor fiind extrem de reduse. Se stie ca unele persoane sunt mai impulsive si impresionabile, fata de altele mai calculate si mai impasibile "reci' sub raport emotional. Unii oameni intra rapid in activitate, se apuca cu usurinta de munca, dar tot atat de rapid parasesc campul sarcinii, nefinalizand activitatea. Altii, dimpotriva, intra mai greu in activitate, dar pana nu o terminaa nu o parasesc,

Diversi indivizi vorbesc singuri, ca o 'mitraliera', avand un debit verbal foarte mare, altii abia daca deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii ca persoanele respective au temperamente diferite.

Indicatorii amintiti nu apartin doar unui singur proces psihic, unei anumite conduite, ci intregii personalitati. De asemenea, ei nu se manifesta sporadic, accidental, ci sunt stabili, avand manifestari continue.

Cele mai reprezentative tipologii temperamentale, in functie de criteriul care a stat la baza elaborarii lor, sunt:

• tipologii temperamentae;
• tipologii constitutionale;
• tipologii psihologice;
• tipologii psihofiziofogice;
• tipologii psihosociologice;
• tipologii psihopatologice

Diferentele temperamentale au fost frecvent explicate prin particularitatile anatomo-fiziologice.

Galenus si Hypocrates, observand ca exista patru temperamente de baza au incercat sa le explice prin modul in care sunt amestecate humorile organice stabilind clasificarea temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic melancolic, care a rezistat, cu unele imbunatatiri, pana in zilele noastre.

Aceste patru tipuri clasice de temperament presupun mai multe caracteristici:

1. Colericul, ca urmare a predominarii excitatiei este neechilibrat, osciland intre entuziasm exagerat, consumand energie mare, si abandonarea initiativei, urmata, uneori, de stari depresive, de anxietate si de neincredere in fortele proprii.

Colericii sunt agitati, impulsivi, nestapaniti, iritabili, incapatanati, agresivi, cu tendinte de dominare si opozitie, inegali in actiuni.

Aceste trasaturi trebuie temperate prin educatie.

In lipsa educatiei pot lua o manifestare negativa, degenerand in obraznicie, agresivitate, nestapanire, acte de indisciplina, neintegrare in colectivul clasei.

Deoarece colericii se plictisesc repede, in activitatea lor este necesara crearea unor motivatii puternice pentru invatatura, care sa-i mobilizeze in munca, sa le stimuleze initiativa, sa le canalizeze energia si sa le dezvolte capacitatea de organizare.

Daca un copil coleric este convins de necesitatea disciplinei si este numit sa raspunda de aceasta, in cadrul clasei, rezultatele vor fi pozitive, reusind, astfel, sa se autoeduce.

Parintii si cadrele didactice trebuie sa manifeste o grija deosebita pentru organizarea activitatii copiilor colerici datorita instabilitatii emotiilor, a sentimentelor si a intensitatii cu care se desfasoara acestea.

Copiii colerici manifesta trasaturi pozitive ca: voiciunea, reactivitate crescuta, placerea de a invinge greutatile, bogatia afectiva etc.

2. Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil, energic si mobil, bine dispus, rezistent si stapanit, rapid in miscari si in vorbire.

Invata usor, insa tot atat de usor intervine si procesul uitarii. Se plictiseste repede si are tendinta spre superficialitate.

Copiii cu acest temperament trec repede de la o activitate la alta, se adapteaza usor, se angajeaza in rezolvarea unor sarcini scolare fara sa manifeste entuziasm exagerat, nu le place sa riste si nu se descurajeaza, sunt sociabili, uneori exuberanti, dar instabili in stari afective, influentabili, usuratici, superficiali, nu se pot concentra, de fiecare data, cu randament etc.

Desi s-a spus despre sangvinic ca este temperamentul ideal, totusi este necesara educatia pentru a preintampina formarea unor trasaturi negative de caracter si a dezvoltarii trasaturilor pozitive.

3. Flegmaticul se caracterizeaza prin predominarea inhibitiei, el fiind echilibrat, calm, linistit, calculat, stabil in actiuni, ordonat, rabdator, meticulos, perseverent, insa lipsit de initiativa si entuziasm.

In procesul insusirii cunostintelor depune mai multe eforturi, dar acestea odata asimilate sunt durabile.

Se adapteaza destul de greu la situatii noi, este un tip inchis, rece, putin sociabil, insa prin educatie devine destul de productiv.

4. Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat, trist, timid, anxios, nehotarat, retras, nesigur, cu sentimentul inferioritatii, neincrezator in fortele proprii si visator: nu rezista la stari tensionale, dar este serios, constiincios, exigent cu el insusi, supus, sarguincios.
Copiii melancolici prin educare increderii in fortele proprii si printr-o antrenare progresiva, in rezolvarea unor sarcini, devin capabili de eforturi intense si dau rezultate bune la invatatura.

In lipsa educatiei devin pesimisti, nesociabili, cu complexe de inferioritate, consumandu-se datorita esecurilor.

Totodata s-au incercat sa se explice tipurile de temperamet dupa:

a) constitutia corporala; tipuri somatice - respirator, muscular, digestiv si cerebral;
b)dupa glandele cu secretie interna - hiper si hipotiroidian;
c)dupa particularitati constitutionale - atletic, astenic, picnic, displastic etc.

Temperamentul privit ca un complex de particularitati psiho-comportamentale, este o formatiune complexa dezvaluind o sinteza a energiei, echilibrului si mobilitatii proceselor de excitatie si inhibitie, reflectand un aliaj de insusiri inascute si dobandite; constituind fondul dinamico-energetic al personalitatii pe care o influenteaza discret in toate manifestarile sale.

Chiar daca unele persoane au ca dominanta trasaturile unui tip de temperament nu inseamna ca exista numai tipuri pure, fiecare dintre noi, avand si trasaturi ce apartin unui temperament invecinat.

Cercetarile psihologice au demonstrat ca trasaturile de temperament nu sunt date odata pentru totdeauna si ca ele se pot ameliora prin educatie calificata si desfasurata in mod sistematic.

Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: observarea modului cum invata si se comporta elevii, a emotivitatii si expresivitatii acestora, a capacitatii de munca si de rezistenta, a modului cum se acomodeaza la situatii noi.

Metoda biografica, chestioanarele si testele de personalitate sunt mijloacele de investigatie a temperamentului.

Educatorul va supune observatiei intrega comportare a elevului si, in functie de ceea ce este tipic si reprezentativ, isi va regla ansamblul de metode si procedee in raport cu aceste particularitati.

Un elev timid va fi incurajat si ajutat sa progreseze la invatatura, ori sa se integreze in grupul clasa, in timp ce altul vioi, va fi angajat in activitati suplimentare si interesante, pentru a nu se plictisi.

In concluzie, putem spune ca temperamentul, ca subsistem al personalitatii se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care, neimplicand responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante in procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.

Caracterul

Ca latura relationala a personalitatii, "responsabila' de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit cel mai adeseori ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.

Caracterul este o alta componenta a personalitatii care vizeaza suprastructura socio-morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului.

In sens larg, exhaustiv caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerata prin prisma unor norme si criterii etice, valorice. El determina si asigura, totodata, din interior, concordanta si compatibilitatea conduitei cu exigentele si normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate. In interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi: conceptia despre lume si viata, convingeri, mentalitati, aspiratii.

In sens restrans, restrictiv caracterul poate fi definit in termeni de atitudini si trasaturi, deci ca ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi care determina o modalitate relativ stabilaa constanta de orientare si raportare a subiectului la cei din jur, la sine insusi,la activitatea desfasurata, la insasi societate, ca realitate socio-umana globala.

In structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini:

• atitudinea fata de sine insusi (modestie, orgoliu, demnitate, egoism, sentimente de inferioritate, culpabilitate etc.);
• atitudinea fata de ceilalti (altruism, umanism, patriotism, atitudine pozitiva etc.);
• atitudinea fata de munca.

Trasaturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor si care intra in structura caracterului pot fi considerate, intr-o anumita masura, expresia atitudinilor pe care persoana le are fata de ea insasi.

Deoarece adolescenta este perioada in care incep sa se cristalizeze principalele trasaturi de personalitate cu greu pot fi facute afirmatii, privind personalitatea unui elev si mai ales a celui de varsta mica. Situatiile neobisnuite pot provoca reactii care ne ajuta sa diferentiem intre atitudini circumstantiale, relatii conventionale si cele care exprima 'nucleul' stabil si autentic al personalitatii in formare

Avand in vedere plasticitatea deosebita a personalitatii viitorului adult, scoala trebuie sa-si asume responsabilitati formative.

Atitudinile si trasaturile sunt elemente structurale fundamentale ale caracterului

Atitudinile se exprima cel mai adeseori in comportament, prin intermediul trasaturilor caracteriale. De exemplu, atitudinea fata de sine se exprima prin trasaturi cum ar fi: modestia, demnitatea, increderea in fortele proprii. siguranta de sine etc. Trasaturite caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentate covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura personalitatii.

Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:

• 1. sunt esentiale, definitorii pentru om
• 2. Sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului
• 3. sunt coerente cu toate celelalte
• 4. sunt asociate cu o valoare morala

Interpretat ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila, diferentiatorie pentru om si cu o mare valoare adaptativa. El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si indeosebi in plan comportamental:

• 1. functia relationala;
• 2. functia orientativ-adaptativa;
• 3. functia de mediere si filtrare;
• 4. functia reglatoare.

In virtutea indeplinirii acestor functii, caracterul a tost considerat componenta esentiala a personalitatii, mai mult, "nucleul personalitatii". El este cel care da valoare personalitatii pe de o parte, prin subordonarea, controlarea si integrarea celorlalte componente ale personalitatii; pe de alta parte, prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

Aptitudinile

In manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de alte 'realitati' psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile.

In sensul larg, aptitudinea reprezinta o expresie a potentialului adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa raspunda solicitarilor externe, diverselor situatii ale existentei si sa-si satisfaca starile de necesitate. Aptitudinile nu sunt simple procese psihice particulare( cum ar fi : perceptia, memoria, gandirea sau imaginatia ), ele exprima personalitatea individului uman ca tot unitar, sub raport instrumental, performantial.

Definirea aptitudinilor se poate face prin: prin opozitie cu capacitatile; prin raportarea la finalitatea functionarii lor; prin sesizarea continutului lor specific.

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurale intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.

Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care diferentiaza pe oameni in privinta posibiltatii de a atinge performante superioare in diverse activitati. Unele insusiri, cum ar fi cea de a merge, de a manca nu pot fi considerate ca fiind aptitudini pentru ca nu-i diferentiaza pe oameni in ceea ce priveste obtinerea succesului in anumite activitati, dimpotriva ele sunt comune asemanatoare.

Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor; o serie de insusiri (lenea, nervozitatea, incetineala reactiilor ) desi sunt individuale, nu sunt considerate ca aptitudini, deoarece ele nu numai ca nu faciliteaza activitatea, dar o si impiedica.

Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine.

Sunt aptitudinile insusirile dispuse intr-o anumita configuratie, in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate. In concluzie putem spune ca pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie satisfaca o serie de cerinte:

• 1) sa fie individuala, diferentiatoare pe planul randamentului activitatii;
• 2) sa asigure efectiv finalitatea activitatii;
• 3) sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activitatii;
• 4) sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.

Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale, forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, stiintei, tehnicii, culturii, conducand la o puternica originalitate o reprezinta geniul.

Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii individului. Ele desemneaza acel potential instrumental-operational care permite individului uman sa realizeze performante superioare mediei comune, in unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social.

Abordarea aptitudinilor sub aspect adaptativ- instrumental reflecta ceea ce poate si/sau ceea ce face un anumit individ in cadrul unei activitati. Practic, cu cat nivelul performantelor este mai inalt, cu atat aptitudinile sunt mai bine structurate.

Se poate aprecia ca aptitudinile sunt structuri complexe, multidimensionale, in care se integreaza si se articuleaza diverse entitati psihice, motorii si bio- constitutionale, dupa o formula si o schema comuna in acelasi timp mai multor indivizi, dar diferita, totusi, emnificativ de la un om la altul.

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde :

- Veriga informationala- cunostinte, idei, interpretari, etc. ;
- Veriga operatorie- ansamblul de operatori si conditiile logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului menal al produsului presupus a fi obtinut ;
- Veriga executiva- tot ceea ce face si angajeaza individul ,ca resurse efectorii ;
- Veriga dinamogena si de autosustinere- reprezentata de motivatie si afectivitate ;
- Veriga de reglare- selectarea si orientarea valorica, derivata din sistemul atitudinal propriu personalitatii ; coordonarea , optimizarea si ( auto ) perfectionarea, data de fuctia evaluativ critica a propriei constiinte si de vointa, ca suport in perpetuarea efortului pentru depasirea barierelor, a dificultatilor si esecurilor.

Sistemele de clasificare a aptitudinilor pedagogice difera de la un autor la altul, in functie de natura, continutul si laturile activitatii pedagogice.
Astfel, se pot distinge :

1. Aptitudini didactice- referitoare la activitatea de instruire
2. Aptitudini educative- privitoare la activitatea de modelare a personalitatii umane.

Fiecare din aceste categorii include apoi aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete :

- aptitudini metodice ;
- aptitudini de evaluare ;
- aptitudini educative in domeniul educatiei morale, estetice, de mediu, de sanatate, etc.

In functie de particularitatile proceselor psihice, care fac parte din continutul psihic al aptitudinilor pedagogice, se pot mentiona urmatoarele categorii de aptitudini :

-Aptitudini ce asigura calitatea gandirii - capacitatea de analiza si sinteza, flexibilitatea, originalitatea ;
-Aptitudini ce asigura calitatea limbajului- capacitatea de a folosi in mod adecvat acest instrument de comunicare este prezenta in toate aptitudinile pedagogice : inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenta ;
-Aptitudini ce garanteaza calitatea atentiei-concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea ;
- Aptitudini ce determina calitatea memoriei- rapiditatea memoriei, trainicia pastrarii si promtitudinea recunoasterii si reproducerii.

Tinand cont de structura psihica interna a aptitudinilor pedagogice, se poate aprecia si existenta unor aptitudini pedagogice speciale, cum ar fi :

- Aptitudinea de a cunoaste si intelege psihicul celui supus actiunii educative- capacitatea intuitiva, patrunderea si sesizarea rapida a particularitatilor psihice individuale.Contactul permanent cu elevii, compensat cu o pregatire continua, dezvolta si perfectioneaza aceasta aptitudine ;
- Aptitudinea empatica- ii ofera profesorului posibilitatea de a privi toate influentele prin prisma celor carora li se adreseaza si de a prevedea, nu numai eventualele dificultati, dar si posibilile rezultate ;
- Aptitudini organizatorice- se manifesta in intrega activitate desfasurata de profesor: planificarea propriei munci, pregatirea si desfasurarea lectiilor, indrumarea activitatii colectivuli de elevi ;- Spiritul de observatie- capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuante si manifestari ale actiunii educative.Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde si intui,, starea de spirit di intentiile elevilor, dupa expresia fetei si anumite miscari.
-Tactul pedagogic- capacitatea de a gasi, la momentul oportun, forma cea mai adecvata de atitudine si tratare a elevilor ; se poate aprecia ca tactul este capacitatea profesorului de a-si mentine si consolida starile psihice pozitive si de a le domina si inhiba pe cele negative, oferind astfel raspunsuri si solutii promte tuturor solicitarilor procesului instructiv-educativ.
-Maiestria pedagogica- reprezinta dezvoltarea plenara a tuturor componentelor personalitatii profesorului, concomitent cu integrarea lor intr-un tot unitar.Maiestria pedagogica nu se confunda cu tehnica didactica.Un profesor care poseda maiestrie pedagogica este mai mult decat un profesionist, este un artist in meseria sa .