CATEGORII DOCUMENTE |
Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
Pictura | Versuri |
In general, termenul de aculturatie subintelege procesul complex de contact cultural prin intermediul caruia grupuri sociale sau societati intregi asimileaza trasaturi proprii altor grupuri sau societati. Termenul a fost introdus de curentul culturalist si subliniaza interesul retrospectiv al antropologilor asupra consecintelor pe care expansiunea coloniala le-a adus cu sine in viata culturala a comunitatilor extraeuropene. O definitie clasica a aculturatiei a fost avansata de catre elevii lui F. Boas: "aculturatia cuprinde fenomenele care rezulta din contactul direct si continuu dintre grupuri de indivizi de culturi diferite, cu modificari ulterioare ale tipurilor culturale originale ale unuia dintre grupuri sau ale ambelor" (R. Redfield, R. Linton, M. J. Herskovits, 1936). Asa cum insusi M. Herskovits avea sa sublinieze, aculturatia nu este neaparat legata de un contact direct si continuu, legaturile discontinue (cum ar fi cele comerciale dintre insulele Oceaniei) fiind suficiente pentru a produce anumite modificari culturale.
Primii care au atras atentia asupra fenomenelor de "imprumut" cultural au fost difuzionistii, insa, prin trasarea ariilor culturale, ei acordau atentie doar traseelor de difuziune, si mai putin asupra conditiilor in care aceasta difuziune a avut loc. In realitate, aculturatia este un fenomen foarte complex, care include "integrare, asimilare, sincretism, disjunctie" (N. Wachtel, 1971).
Aculturatia, legata strict de cauze externe nu trebuie confundata cu simpla schimbare culturala (care poate fi generata atat in mediul intern al unei culturi, cat si de cel extern), si nici cu asimilarea, care ramane doar faza terminala a unei aculturatii.
In plus, aculturatia, chiar daca este deseori asimetrica, in sensul ca presupune imprumuturi inegale si deseori unilaterale, reprezinta un proces de schimb reciproc, manifestat prin interactiuni diverse. Antropologia a cunoscut mari probleme in operationalizarea termenului de aculturatie tocmai din pricina ca a rezumat notiunea la schimbul dintre o "cultura-sursa" si una "tinta". Or, contactul dintre doua culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte si de cealalta, ca si de modalitatea in care respectivele categorii sunt folosite de catre actorii sociali implicati. In concluzie, nici un elemente preluat dintr-un sistem cultural-sursa nu este reprodus in mod identic in alta cultura. Pentru a incerca sa delimiteze acest proces de "transfigurare" culturala, acelasi M. Herskovits a propus termeni ca "trans-culturatie", sau "neo-culturatie".
Trebuie subliniat ca unele din limitele conceptului de aculturatie tin de legatura sa inerenta cu termeni ca "trasatura culturala". Or, considerarea culturii drept un ansamblu de trasaturi juxtapuse risca sa ingreuneze interpretarea lor ca sistem integrat, ca si intelegerea modului in care respectiva trasatura a intrat intr-un alt ansamblu. In plus, daca acceptam ideea ca nici o cultura nu se formeaza in izolare de aporturi exterioare, atunci aculturatie reprezinta un aspect important, dar partial, al faptelor cercetate de antropologi, cu deosebire in perspectiva istorica.
De altfel, studiul diverselor situatii de aculturatie a aratat cat de dificila este misiunea de a explica specificitatea schimbarii culturale. De exemplu, uneltele de fier aduse de europeni sunt rapid preluate de societatile polineziene din Pacificul de Sud, imediat dupa sosirea acestora in zona, in secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, unele societati melaneziene vor refuza cu obstinatie si pentru multa vreme acest imprumut. La fel, valorile si modelele protestante, asimilate si interiorizate de catre polinezieni inca inainte de colonizare, au fost violent respinse de catre monarhia Lozi (Zambia).
Principalul merit al studiilor legate de aculturatie l-a reprezentat sistematizarea principiilor selectiei si reinterpretarii. Astfel, imprumutarea unor trasaturi culturale nu se realizeaza in bloc, ci selectiv. Selectia se realizeaza chiar si atunci cand imprumutul se desfasoara in conditii de dominatie.
Acceptarea unui imprumut tine de cultura preexistenta si de conditiile in care contactul are loc. In prima instanta, elementul imprumutat trebuie sa fie compatibil cu principiile de baza ale organizarii sociale, numit de Herskovits "focar cultural", "interes dominant al unui popor", sau domeniul de activitate sau credinta cel mai bine constientizat. In cazul in care aceasta compatibilitate este redusa, elementele imprumutate au un caracter "aditiv", altfel spus nu presupune nici renuntarea la elementele traditionale, nici reinterpretarea celui nou. Acest imprumut aditiv nu participa deloc la modificarea mentalitatilor, spre deosebire de cele substitutive, care conduc la inlocuirea trasaturilor culturale analoage si preexistente.
Principiul reinterpretarii este central in teoria aculturatiei si presupune fie acordarea unor semnificatia vechi unor elemente culturale noi, fie atribuirea de noi valori unor forme culturale preexistente. In general, reinterpretarea nu inseamna nici reproducerea identica a noului model, nici pe cea a celui traditional ci, deseori, aparitia unor noi semnificatii, fapt cu deosebire vizibil in cazul sincretismelor religioase.
R. Bastide a oferit exemple interesante in acest sens. Astfel, anumite credinte africane, aduse de sclavii negri in Brazilia, au fost recombinate cu forme de cult catolice; nu departe se afla si faimosul cult voodoo din Haiti, in care divinitatile africane sunt asimilate sfintilor catolici.
In unele situatii, aparitia unor grupuri culturale straine nu numai ca nu implica imprumut, ci, dimpotriva, starneste replici culturale demonstrative. G. Baladier a aratat cum populatie fang din Gabon a initiat o revitalizarea a unor traditii muribunde, legate de cultul bwiti, ca act de rezistenta la efectul dominatiei coloniale europene.
Tot in contextul colonizarii au aparut si culte mesianice, cum este celebrul "cult al cargoului" din Melanezia. Concretizat gradat pe parcursul procesului de colonizare, acest fenomen sincretic a capatat treptat o semnificatie tot mai evident politica. Formele acestui cult se bazeaza pe ideea ca sosirea navelor cu marfuri europene, interpretata prin medierea miturilor autohtone privind facerea lumii, are o origine divina si reprezinta o "intoarcere a zeilor", deschizatoare a unei noi epoci de prosperitate.
Insa cargourile europene au fost rapid identificate cu dominatia coloniala, diverse credinte cautand acum sa explice noul curs al istoriei. Melanezienii incep sa creada fie ca stramosii mitici sustineau dominatia albilor, fie ca acestia din urma deturnasera incarcaturile destinate bastinasilor. In ambele situatii, formele de cult cautau recastigarea bunavointei stramosilor. Interesant este ca acest cult amesteca atat elementele mitologiei traditionale (revenirea zeilor), cat si elementele crestine propovaduite de misionari, ca sosirea lui Mesia. Ele arata atat perpetuarea traditiei, cat si tendinta catre progresul adus de o lume noua, in care bunurile occidentale nu sunt respinse, ci profitabil acceptate.
Studiile privind aculturatia, cu deosebire cele apartinand asa-numite antropologii "dinamice" (M. Gluckman, G. Balandier, R. Bastide) au imbogatit si mai mult problematica schimburilor culturale. Ele au criticat indeosebi vechile premise ale difuzionismului, care cautau sa edifice tipologii imobile, atragand atentia asupra unor noi aparitii culturale, cum este cultura portugheza coloniala, in raport cu cea originara, dar si la diversitatea situatiilor de contact, in care sunt implicati in primul rand indivizi, nu comunitati sau culturi intregi.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 4155
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved