PATRICK SUSKIND - PARFUMUL

PATRICK SUSKIND

PARFUMUL

Partea intii

In secolul al optsprezecelea traia in Franta unul dintre cei mai geniali si mai detestabili barbati dintr-un veac nu sarac in personaje geniale si detestabile. Povestea acestuia va fi istorisita in rindurile ce urmeaza. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, si daca, spre deosebire de numele altor monstri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouche, Bonaparte s.a., al sau e astazi uitat, lucrul nu se intimpla desigur fiindca Grenouille n-ar fi fost pe masura arogantei, dispretului de oameni, scirbavniciei, pe scurt a netrebniciei acelora, ci fiindca atit geniul cit si ambitia lui se margineau la un domeniu care nu lasa urme in istorie: la trecatorul imperiu al mirosurilor.

Pe vremea de care vorbim, in orase domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neinchipuit. Strazile trasneau a gunoi si balegar, curtile dosnice a urina, casele scarilor a lemn putrezit si murdarie de sobolan, bucatariile a varza stricata si seu; incaperile neaerisite duhneau a praf mucegait, dormitoarele a cearsafuri unsuroase, a paturi de puf umed si a mirozna intepator-dulceaga din oalele de noapte. Din camine trasnea pucioasa, din tabacarii duhneau lesiile corosive, din casapii singele scurs. Oamenii puteau a sudoare si haine nespalate; gura le duhnea a dinti stricati, stomacurile a zeama de ceapa,

iar corpurile, cind nu mai erau prea tineri, a brinza veche, lapte acru si bube. Duhneau riurile, pietele, bisericile, duhneau pe sub poduri sau in palate. Taranul trasnea deopotriva cu popa, ucenicul meserias cit nevasta de mester, putea toata nobilimea,ba chiar si regele, cu o duhoare de animal de prada,iar regina ca o capra batrana, atit vara, cit si pe timp de iarna. Fiindca lucrarii schimonositoare a bacteriilor nu i se stia inca in secolul al optsprezecelea masura, asa ca nu era faptuire a omului, nici ziditoare nici distrugatoare, nu era nici o vadire a vietii inmugurind sau descompunindu-se, care sa nu fie insotita de vreo imputiciune.

Si bineinteles ca duhoarea cea mai puternica era la Paris, Parisul fiind cel mai mare oras al Frantei. Iar in Paris, de asemenea, se afla un loc unde putoarea stapinea cu osebire de infernal, intre Rue aux Fers si Rue de la Ferronnerie, si anume in Cimetiere des Innocents. Vreme de opt sute de ani fusesera adusi aici mortii spitalului Hotel-Dieu si ai parohiilor din imprejurimi, opt sute de ani in care duzini de cadavre fusesera carate zi de zi si rasturnate in prelungile gropi, opt sute de ani in care oscioarele fusesera stivuite unele peste altele in cripte si osuare. Si abia mai tirziu, in ajunul Revolutiei Franceze, dupa ce se prabusisera in chip de-a dreptul primejdios citeva cavouri si dupa ce putoarea cimitirului ce dadea pe din afara stirnise locuitorii nu numai la simple proteste, ci si la adevarate revolte, abia atunci cimitirul fu definitiv inchis si parasit, milioanele de oase si cranii date cu lopata in catacombele din Montmartre, iar locul i-l lua o piata de legume.

Aici deci, in cel mai atotduhnitor loc din intregul regat, se nascu la 17 iulie 1738 Jean-Baptiste Grenouille. Era una din cele mai fierbinti zile ale anului. Arsita atirna ca de plumb peste cimitir si zdrobea izul putregait din ulitele invecinate, mirosind amestecat a pepeni stricati si corn ars. Cind se pornira durerile facerii, mama lui Grenouille statea la o taraba cu peste din Rue aux Fers si curata niste albisoara careia tocmai ii scosese maruntaiele. Pestii, care, zice-se, ar fi fost adusi abia in dimineata aceea din Sena, puteau deja atit de tare, ca acopereau mirosul de cadavre. Numai ca mama lui Grenouille nu simtea nici duhoarea pestelui, nici pe cea a cadavrelor, fiindca nasul ii era de-a binelea atrofiat intru mirosuri si in afara de asta o durea tot trupul, iar durerea ucidea orice sensibilitate fata de impresiile din afara. Tot ce voia era sa inceteze o data durerile, sa se termine cit mai repede nasterea asta scirboasa. Pentru ea, a cincea. De toate celelalte scapase tot aici, la taraba de peste, si toate adusesera avortoni morti sau pe jumatate morti, fiindca nu era mare deosebire intre carnea singerinda care se ivea si maruntaiele de peste care se si aflau acolo, mult nu mai traiau oricum, iar seara totul avea sa fie luat cu lopata si carat la cimitir sau la riu. Asa urma sa se intimple si astazi, iar mama lui Grenouille, femeie inca tinara, cam la douazeci si cinci de ani, care mai arata incit destul de bine, mai avea aproape toti dintii in gura, ceva par pe cap si nici un betesug mai acatarii in afara de sifilis, guta si o usoara ftizie, care mai spera sa traiasca mult, poate cinci sau chiar zece ani, ba chiar sa se marite intr-o buna zi si sa aiba copii adevarati ca muiere cinstita a vreunui vaduvoi mestesugar ori ceva in genul asta mama lui Grenouille, deci, isi dorea sa se sfirseasca totul cit mai iute cu putinta. Si cind se indesira durerile facerii, se lasa pe vine sub tejgheaua unde despica pestele si nascu acolo, ca si in celelalte patru rinduri, taind buricul fatului cu cutitul de peste. indata insa dupa aceea,din cauza arsitei si a duhorii pe care nu o simtea ca atare, ci numai ca pe ceva de nerabdat, ametitor - ca un cimp de crini ori o prea strimta incapere cu prea multe narcise - lesina, cazu intr-o rina de sub masa drept in mijlocul strazii si ramase acolo lata, cu cutitul in mina.

Strigate, forfota, multimea se holbeaza de jurimprejur, e chemata politia. Femeia cu un cutit in mina inca mai zace in drum, isi revine cu incetul.

- Ce i s-a intimplat?

- Nimic.

- Ce facea cu acel cutit?

- Nimic.

- De unde singele de pe fuste?

- De la peste.

Se ridica, azvirle cutitul si pleaca sa se spele.

Atunci, in ciuda asteptarilor, fatul de sub tejghea se porneste sa urle. incep cautarile, de sub roiuri de muste, dintre mate si capatini de peste e scos la iveala nou-nascutul, tras afara. L-au dat din oficiu unei doici, arestind mama. Si pentru ca marturiseste, recunoscind fara inconjur ca precis ar fi lasat jigania sa crape, cum de altfel facuse cu inca patru, i se face proces, e condamnata pentru multipla pruncucidere si, la citeva saptamini dupa aceea, in Place de Greve, i se taie capul.

Intre timp, copilul isi si schimbase de trei ori doica. Nici una nu voia sa-l tina mai mult de citeva zile. Ziceau ca ar fi prea lacom, ca suge cit doi; fura celorlalti frati de lapte ce li se cuvine si, prin urmare, lor, doicilor, mijloacele de trai, fiindca alaptarea unui singur sugar nu aduce cistig. Ofiterul de politie insarcinat cu acest caz, un anume La Fosse, se satura pina la urma de toata tarasenia si se gindi ca e timpul sa duca plodul intr-un loc din marginasa strada Saint-Antoine unde erau adunati copiii gasiti si orfanii si de unde plecau zilnic transporturi spre marele camin de stat pentru copii gasiti din Rouen. Cum insa aceste transporturi erau efectuate de carausi cu niste cosuri din rafie, in care, din motive de rationalizare, erau bagati pina la patru sugari o data; cum astfel rata mortalitatii era pe drum foarte mare; cum din aceeasi pricina li se cerea carausilor sa nu duca decit sugari botezati si

dotati cu un certificat de transport ce trebuia parafat la Rouen; cum copilul Grenouille nu era inca nici botezat si nu avea nici vreun nume care, conform ordinului, sa poata fi trecut in tidula de transport; cum, pe de alta parte, n-ar fi fost potrivit ca politia sa puna un plod anonim la portile orfelinatului, lucru ce nu se putea infaptui decit dupa implinirea celorlalte formalitati prin urmare datorita sirului de dificultati birocratice si tehnico-administrative impuse de predarea unui copil mic, ca si datorita lipsei de timp, ofiterul de politie La Fosse lasa de izbeliste initiala sa hotarire, indicind depunerea fatului la vreo institutie bisericeasca oarecare, desigur contra unei chitante, pentru a fi botezat acolo si pentru ca tot acolo sa decida altii mai departe asupra sortii sale. Scapara de el la minastirea Saint-Merri din Rue Saint-Martin. Si fiindca staretul minastirii era in acea zi bine-dis-

pus si inca nu-si ispravise fondurile milei, copilul nu mai fu expediat la Rouen, ci se hotari alaptarea lui pe spezele minastirii. in acest scop il dadura

in primire unei doici numite Jeanne Bussie din Rue Saint-Denis, care, pina una-alta, primea trei franci pe saptamina pentru osteneala.

La citeva saptamini dupa aceea, doica Jeanne Bussie statea in fata minastirii Saint-Merri, tinind un cos de toarte si adresindu-i celui care-i deschise, lui pater Terrier, calugar la vreo cincizeci de ani, mirosind usor a otet, un "iacata', si asezind apoi cosul pe prag.

- Ce-i asta? intreba Terrier si se apleca asupra cosarcii adulmecind, fiindca banuia ca ar fi ceva de mincare.

- Bastardul ucigasei de copii din Rue aux Fers! Parintele scotoci cu un deget prin cos, pina elibera vederii chipul sugarului adormit.

- Arata bine. Rozaliu si bine hranit.

- Fiindca s-a umflat infulecind de la mine. Fiindca m-a stors, mi-a golit si oasele de maduva. Dar cu asta, basta. N-aveti decit sa-l hraniti singuri mai departe cu lapte de capra, fiertura de gris, zeama de morcov. Bastardul asta infuleca tot.

Pater Terrier era comod din fire. Lui ii revenea administrarea fondului milei din minastire, impartirea banilor la saraci si nevoiasi. Drept care astepta sa i se multumeasca si sa nu mai fie batut la cap. Ii erau intru totul nesuferite amanuntele tehnice, fiindca amanuntele insemnau intotdeauna greutati, greutatile duceau la tulburarea comoditatii sale si asa ceva nu putea sa indure. Se-nfurie ca-si facuse de lucru deschizind poarta. Si-ar fi dorit ca persoana sa-si ia cosul de toarte si sa plece acasa la ea, sa-l lase in pace cu treburile ei de copii de tita. Se ridica incet si sorbi dintr-o rasuflare mirosul de lapte si lina brinzita de oaie pe care il raspindea doica. Era o aroma placuta.

- Nu pricep ce vrei. Chiar nu pot intelege unde vrei sa ajungi. Sugarului astuia imi inchipui ca nu i-ar strica deloc sa-l mai tii o vreme la sin.

- Lui nu, i-o intoarse doica hiriind, insa mie, da. Am slabit zece livre, cu toate ca am mincat cit trei. Si pentru ce? Pentru trei franci pe saptamina!

- A, inteleg, facu Terrier aproape usurat, lamurit: Din nou e vorba de bani.

- Ba nu, zice doica.

- Ba da! Mereu e vorba de bani. Cine bate la poarta asta o face numai pentru parale. Cindva imi doream sa deschid macar unuia care sa aiba alte ginduri. Cuiva, de pilda, care sa aduca un plocon.Cum ar fi niste fructe sau nuci. Doar exista toamna o multime de lucruri care ar putea fi aduse. Poate flori. Sau sa vina unul care sa zica prietenos: "Lauda Domnului, pater Terrier, va doresc o zi buna.' Dar nu mai apuc eu asa ceva. Daca nu-i cersetor, e negustor, daca nu-i negustor, e mestesugar, iar daca nu cere de pomana, intinde o polita. Nici

in ulita nu pot sa mai ies. Cum ma ivesc in drum, nu fac nici trei pasi ca ma si inconjoara niste ipochimeni care cersesc!

- Eu nu, zise doica.

- iti spun una si buna: in dioceza nu esti singura doica. Sute de mame adoptive clasa intii s-ar bate intre ele sa tina la piept, pentru trei franci pe

saptamina, sugarul asta incintator, ori sa-i dea gris, zemuri de fructe si alte asemenea de-ale gurii

- Atunci dati-l uneia dintr-alea!

- Pe de alta parte nu-i bine sa tot tirii un copil de colo-colo. Cine stie daca o sa-i priasca si alt lapte. E invatat, trebuie sa stii, cu aroma pieptului tau, cu bataia inimii tale. Si mai trase o gura adinca din aburul cald ce-l raspindea doica, iar apoi zise, cind observa ca vorbele sale nu facusera nici o impresie:

- Hai, ia copilul acasa! O sa discut chestiunea cu staretul. Am sa-i propun sa-ti dea, de acum incolo, patru franci pe saptamina.

- Nu, spuse doica.

- Atunci, fie: cinci!

- Nu.

- Dar cit vei fi cerind? racni Terrier la ea. Cinci franci sint o gramada de parale pentru asemenea marunta indeletnicire precum hranirea unui copilas!

- Nu vreau nici un fel de bani, spuse doica. Doar sa scap de bastardul asta din casa.

- Dar pentru ce, femeie? intreba Terrier si cotrobai iarasi in cos. Copilul e o minune. Arata ca un trandafir, nu tipa, doarme bine si e botezat.

- Are pe dracul in el. Terrier isi trase repede mina din cos.

- Peste putinta! E cu totul peste putinta ca un sugar sa-l aiba pe necuratul in el. Daca ar fi posedat de diavol, ar trebui sa duhneasca.

Si ca s-o linisteasca pe doica si sa-si dovedeasca propriul curaj, Terrier ridica de toarte cosul, tinindu-l sub nas.

- Nu simt nimic deosebit, zise el dupa ce adulmecase o vreme, intr-adevar, nimic deosebit. Ba, parca mi se pare ca ar veni ceva din scutece. Si ii

intinse cosul, ca sa confirme si ea.

- Nu la asta m-am referit, spuse doica poncis, dind cosul la o parte. Nu ma refer la ceea ce e in scutece. Scirnaviile sale or fi mirosind. Dar el in-

susi, bastardul, e fara miros.

- Fiindca e sanatos, tipa Terrier, fiindca e sanatos, de-aia nu miroase! Numai copiii bolnavi au un iz, asta se stie. E cunoscut faptul ca un prunc miroase a balegar de cal la varsat de vint, a mere stricate la scarlatina, a ceapa la ftizie. E sanatos, asta-i singurul necaz. Poate-ai vrea sa duhneasca? Poate ca propriii tai plozi duhnesc?

- Ba nu, raspunse doica. Pruncii mei miros asa cum trebuie sa miroasa toti copiii oamenilor.

Terrier puse cu grija cosul jos, fiindca simtea ca il napadesc primele valuri de furie impotriva indaratniciei persoanei. Nu era exclus sa aiba nevoie,

in continuarea disputei, de amindoua bratele, ca sa gesticuleze mai liber, si nu voia ca din pricina asta sugarul sa aiba de suferit. Ce-i drept, isi incrucisa mai intii miinile la spate, atinti catre doica tuguiatu-i pintec si intreba aspru:

- Pretinzi prin urmare ca stii cum trebuie sa miroasa un prunc al oamenilor, care e si - aici vreau sa te fac atenta, intrucit a fost botezat -

pruncul lui Dumnezeu.

- Da, raspunde doica.

- Si mai pretinzi ca, daca n-ar mirosi cum ti se pare ca trebuie - tie, doicii Jeanne Bussie din Rue Saint-Denis! - ar avea pe dracul in el?

Isi smucise mina stinga de la spate si o ameninta cu aratatorul indoit ca un semn de intrebare in fata chipului ei. Doica ramase pe ginduri. Nu-i convenea ca discutia degenerase intr-un interogatoriu teologic la care nu putea fi decit invinsa.

- N-am vrut sa spun asa ceva, raspunse ea evaziv. Domnia-voastra, pater Terrier, sinteti singurul care puteti hotari daca in treaba asta si-a bagat

dracul coada, nu mi se cade mie s-o fac. Eu stiu una si buna: ca mi-e groaza de sugarul asta, fiindca nu miroase cum ar trebui sa miroasa copiii.

- Aha, zise Terrier multumit, lasind bratul sa-i cada la loc. Deci ne luam inapoi vorbele cu diavolul. Bun. Dar atunci fii amabila si spune-mi:

Cum miroase un copil de tita, daca ar fi sa fie cum crezi tu ca ar trebui? Ei?

- Miroase placut, zise doica.

- Ce inseamna placut? racni Terrier. Multe lucruri miros placut. Un manunchi de levantica. Supa de carne. Gradinile Arabiei. Pe mine ma intereseaza cum miroase un sugar, asta sa-mi spui!

Doica sovai. Stia prea bine cum miros sugarii, Stia chiar foarte bine, doar cu duzinile ii hranise, ingrijise, leganase, sarutase I-ar fi gasit noaptea

numai dupa miros, aroma de sugar o avea limpede in nari.

- Ei? latra Terrier, trosnindu-si degetele nerabdator.

- Pai, incepu doica, nu e prea usor de zis, fiindca fiindca nu miros peste tot la fel, desi peste tot e ceva placut, intelegeti, pater, adica de pilda la

picioare miros a piatra neteda calduta - nu, mai degraba ca brinza de vaci, sau ca untul, ca untul proaspat: exact, ca untul proaspat miros. Iar pe corp parc-ar fi un piscot inmuiat in lapte. Si pe cap, aici sus, spre ceafa, unde face parul virtej, vedeti, pater, aici, unde domnia-voastra nu mai aveti nimic si pipai chelia lui Terrier, care ramasese o clipa fara grai in fata unui asemenea torent de amanuntite aiureli, inclinind ascultator capul, aici, chiar aici au mirosul cel mai placut. Aici miros a caramel, atit de dulce, de minunat, nici nu va puteti inchipui, pater! O data ce i-ai adulmecat acolo, ii iubesti,indiferent ca sint ai tai sau ai altuia. Asa si nu altfel trebuie sa miroasa copiii mici. Ori, daca nu-i asa, daca aici sus nu miros deloc, nici macar ca aerul racoros, asa cum e asta, bastardul, atunci Lamuriti lucrurile cum vreti, pater, dar eu - si isi incrucisa hotarita bratele sub sini, aruncind o privire atit de scirbita spre cos, de parc-ar fi fost plin de broaste - eu, Jeanne Bussie, nu mai iau asa ceva cu mine!

Pater Terrier isi ridica incet capul plecat si, trecind de citeva ori degetul peste chelie, de parca ar fi vrut sa-si aseze acolo parul in ordine, puse apoi ca intimplator degetul sub nas, adulmecind ginditor.

.- Caramel? intreba el, incercind sa-si regaseasca tonul aspru Caramel! Ce stii tu despre caramel? Ai mincat vreodata asa ceva?

- Nu de-a dreptul, zise doica. Dar am fost odata intr-un mare hotel din Rue Saint-Honore si am vazut cum era pregatit din zahar topit si smintina. Mirosea atit de placut, ca de-atunci n-am mai uitat.

- Da, da. in ordine, zise Terrier departind degetul de sub nas. Acum te rog sa taci! E din cale-afara de obositor pentru mine sa discut mai departe la asemenea nivel. Constat ca, nu conteaza din ce motive, te impotrivesti sa mai hranesti sugarul ce ti-a fost incredintat, pe Jean-Baptiste Grenouille,

si prin urmare il inapoiezi tutorelui sau provizoriu, minastirea Saint-Merri. Faptul imi pare suparator, dar n-am incotro. Esti libera.

Acestea fiind zise, apuca de toarte cosul, mai trase o gura adinca din aburul de lapte cald, pufos, ce adia pierzindu-se, apoi trinti poarta in urma-i

ferecind-o. Dupa care se indrepta spre odaia de lucru.

Pater Terrier era un barbat invatat. Nu studiase numai teologia, ci ii citise si pe filozofi si pe deasupra se mai ocupa si de botanica, alchimie. Punea ceva pret pe forta spiritului sau critic. Nu ca ar fi mers atit de departe ca unii care puneau sub semnul intrebarii minunile, oracolele sau chiar adevarul sfintelor scripturi, chiar daca, luate la bani marunti, acestea nu erau explicabile numai prin ratiune, ba uneori o si contraziceau. in asemenea chestiuni nu voia sa se amestece, i se pareau prea neplacute si n-ar fi facut decit sa-i provoace cea mai penibila neliniste si nesiguranta cind, tocmai ca sa

se poata sluji de ratiune, omul are nevoie de siguranta si liniste. Ceea ce se straduia insa hotarit sa invinga erau inchipuirile superstitioase ale vulgului: vrajitorie si ghicit in carti, portul de talismane, deochiul, conjugarile necurate, mismasuri in clar de luna si altele asemenea - era de-a-dreptul depri-

mant sa vezi ca dupa mai mult de un mileniu de deplina instalare a crestinismului asemenea pagine obiceiuri nu fusesera inca stirpite. Pina si cele mai multe cazuri de asa-zisa indracire si satanism s-au vadit a fi, la o mai atenta cercetare, doar un spectacol al superstitiei. Nu mergea totusi Terrier atit de departe incit sa nege existenta insasi a lui Satan sau sa-i puna acestuia la indoiala puterea; nu el, un marunt monah oarecare, ci alte instante aveau a hotari in asemenea probleme care atingeau temeiurile teologiei. Pe de alta parte insa era clar ca daca o zapacita ca doica aceea pretindea a fi descoperit o nalucire diavoleasca, diavolul n-avea cum sa aiba vreun amestec. Tocmai inchipuirea ei de a-l fi descoperit dovedea ca nu era vorba, cu siguranta, de nici o dracie, fiindca n-o fi nici diavolul chiar asa de prost incit sa se lase demascat de doica Jeanne Bussie. Si pe deasupra, datorita nasului! A primitivului organ olfactiv, cel mai putin evoluat dintre simturi! De parca iadul ar avea iz de pucioasa si raiul, de mirt si tamiie. Mai rea crezatoare nici ca se poate, ar fi ca in cea mai intunecata, straveche

paginatate, cind oamenii mai traiau ca jivinele si n-aveau inca ochii patrunzatori, nedeslusind culoarea, crezind insa ca pot adulmeca singele, inchipuindu-si ca deosebesc prin miros dusmanul de prieten, ca sint la rindul lor adulmecati de uriasi canibali, vircolaci si erinii, aducind scirbavnicilor lor zei jertfe duhnitoare, fumeginde. De spaima, nu alta! "Nebunul vede cu nasul' mai mult decit cu ochii si probabil ca lumina ratiunii de Domnul data mai

avea de lucit inca o mie de ani, inainte ca resturile credintei primitive sa fie alungate. Ah, si bietul copilas! Nevinovatul de el! Sta si motaie in cos si nici nu viseaza ce netrebnice banuieli cad asupra lui. Cica n-ai mirosi ca toti copiii oamenilor, auzi ce indrazneste sa zica nesimtitoarea aceea. Ce sa mai spui la asa ceva? Nani, nani! Si legana usor cosul pe genunchi, mingiind su-

garul cu degetul pe cap si spunindu-i din cind in cind "nani, nani', ceea ce i se parea o expresie cu totul tandra si linistitoare pentru un prunc. "Cica

ar trebui sa mirosi a caramel, ce prostie, nani, nani!'