G. CALINESCU. Psihanaliza imaginarului

G. Calinescu. Psihanaliza imaginarului

G. Calinescu incepe prin publicarea catorva note nesemnificative despre Eminescu intre 1927-1932. Aceste note au fost tiparite intr-un volum in 1978.

In 1932 apare Viata lui Eminescu, o perspectiva inedita asupra biografiei poetului. Viata poetului e privita din perspectiva cercetatorului de istorie literara, dar si cu libertatile unui romancier care interpreteaza evenimentele si expune in mod subiectiv o alta imagine decat cea consacrata. Afirma: "mi-am facut o profesie de credinta de a incepe cu Eminescu, fara de intelegerea caruia examenul critic al cuiva este pierdut".

Aparitia volumelor despre Opera lui Eminescu a marcat o cotitura in cercetarea operei eminesciene. Calinescu va mai scrie apoi sporadic despre opera eminesciana. Un text mai amplu e cel din Istoria literaturii romane de la origini si pana in prezent, 1944.

Viata lui Eminescu a produs o adevarata revelatie in epoca. Calinescu n-a considerat necesar sa-si exprime sistemul critic din perspectiva caruia evalueaza opera. El propune un nou Eminescu, opus din multe puncte de vedere imaginii conturate de Maiorescu si Gherea.

In aceasta carte, Calinescu porneste de la o idee expusa de profesorul sau, Ramiro Ortiz, in studiul din 1927, intitulat Eminescu, poetul roman al padurii si al izvoarelor. Prezenta un Eminescu - om al pamantului, al naturii. Calinescu va vedea in Eminescu un om de o robustete fizica primitiva, o personalitate ce va evolua catre un "rafinament a primitivitatii".

Interpretarea lui Calinescu incearca sa elimine ideea unui rau ereditar care ar fi marcat existenta poetului. Calinescu crede ca boala poetului ar fi fost dobandita tarziu, ca poetul a fost "o haimana sanatoasa", adultul Eminescu a dus o existenta nefalisificata de civilizatie.

In conturarea acestui portret centrat pe vitalitate, robustete, intervine ideea ca Eminescu era predispus la o atitudine metafizica in fata existentei, ceea ce va face ca portretul sa nu mai aiba unitate. Calinescu aduce o explicatie sociala a tendintelor metafizice eminesciene pentru a descifra notele personalitatii unui geniu urmarit de o tristete metafizica.

Asupra biografiei lui Eminescu criticul va reveni in Istoria literaturii romane tratand relatia opera - biografie in maniera sainte-beuviana.

Opera lui Eminescu - studiu amplu in cinci volume, 1934-1936, reluat in 1969. Calinescu a spus ca studiul sau ar fi "o sfortare mai mult artistica", referindu-se, probabil, la aspectul stufos, cu multe reveniri in studiu.

Cel dintai merit al autorului e ca a lucrat direct pe manuscrisele eminesciene, din care citeaza masiv, punand in circulatie texte valoroase.

Reconstituie universul creatiei eminesciene. Studiul are noua capitole asupra carora autorul va reveni in editia definitiva.

Cap. I, Descrierea operei, recurge la o descriere tematica a universului in semicerc. Observa ca poetul tinde sa creeze un univers in semicerc. Poemele sunt grupate dupa teme:

fiorul cosmogonic;

poemul metafizic;

epopeea dacica;

istoria umanitatii;

istoria romanilor.

Studiul calinescian pune in circulatie texte ce dau impresia unui Eminescu integral.

Cap. al II-lea, Cultura. Eminescu in timp si spatiu, apare doar in editia definitiva si discuta lecturile eminesciene ca surse posibile ale operei.

Cap. al III-lea, Filozofia teoretica, cerceteaza sursele filozofice ale operei, aducandu-se in discutie nume in general cunoscute (Schopenhauer, Hegel, Hartmann, cercetand motivele operei si raportul lor cu sistemele filozofice respective.

Ideea centrala e ca Eminescu era un antihegelian convins, iar vointei schopenhauriene i-ar corespunde, la Eminescu, un cult al instinctului.

In linia perspectivei din Viata lui Eminescu, Calinescu pune accentul pe componenta "antirationalista" a lui Eminescu.

Cap. al IV-lea, Filozofia practica, aduce in discutie teoriile din epoca despre filozofia statului si raporteaza conceptia eminesciana la aceste teorii, pentru a trage concluzia ca la Eminescu e dominanta conceptia organicista asupra statului.

Cap. al V-lea, Teme romantice, reia materialul din primul capitol din perspectiva tematica a romantismului. Pentru fiecare tema, operele eminesciene sunt incadrate intr-o anumita istorie, pe care criticul o prezinta si la care sunt raportate. De multe ori comparatiile nu sunt cele mai potrivite.

Cap. al VI-lea si cap. al VII-lea sunt centrul lucrarii si contin o analiza a imaginarului eminescian. In cap. al VI-lea se discuta dimensiunea psihica a imaginarului: somnul si visul. Considera somnul o categorie aparte a imaginarului si somnolenta o stare definitorie. Astfel, sunt analizate spatiile matriciale: doma, apa, pestera, piramida.

G. Calinescu intreprinde studiu psihanalitic inainte de a fi consacrata metoda psihanalizei in literatura.

Analizand erotica eminesciana, Calinescu o considera expresia unei "instinctualitati inocente, creatoare".

Cap. al VII-lea expune caracterizari despre spatiul eminescian si viziunea poetului despre lume. Sunt discutate rusticitatea spatiului, interioarele, fabulosul.

Dupa G. Calinescu, doua sentimente eminesciene fundamentale sustin opera: al nasterii si al mortii, care corespund celor doua instincte fundamentale teoretizate de Freud: eros si thanatos. Intre cele doua, Calinescu vede somnul ca o punte. Erotica este expresia intentiei, mai mult sau mai putin constientizate, de a uni cele doua dimensiuni.

Cap. al VIII-ea, Tehnica interioara, propune o alta perspectiva decat cea tematica. Autorul combina observatiile despre genurile si speciile predilecte cu cercetarea cronologiei operei. Analizand giganticul, macabrul, paradisiacul, Calinescu se opreste asupra primei faze de creatie eminesciana (de la Epigonii la Strigoii), dominata de retorica de tip Victor Hugo.

A doua faza a creatiei ar fi caracterizata prin somnolenta, stare tipica a lui Eminescu matur din antume, cel care da spre publicare poezia Melancolie. Vorbind despre noua egloga eminesciana, Calinescu imparte antumele in poezii idilice si interioare.

Idilele sunt urmarite in evolutie de la pretiozitatea Craiesei din povesti la textele mai introspective, cum ar fi Pe aceeasi ulicioara. Calinescu numeste idile si elegiile eminesciene. Are apoi in vedere traducerile si imitatiile eminesciene. Criteriul este din nou schimbat.

Cap. al IX-lea, Tehnica exterioara, analizeaza prozodia, vocabularul, morfologia s.a., desi le considera depasite. Reactiona impotriva unui anumit gen de studii despre prozodia eminesciana.

Cartea lui G. Calinescu ramane o cercetare monumentala, punct crucial in evolutia eminescologiei. Desi studiul poate fi acuzat de dezorganizare, nu se contesta valabilitatea unor concluzii si nu se poate trece peste unele puncte de vedere inedite expuse de Calinescu. El schimba perspectiva si realizeaza un studiu eclectic (amestecat).

Tezele calinesciene sunt de obicei duale. Rezultatul este o constructie baroca, semnificativa pentru spiritul ludic al autorului.