Dezvoltarea scindarii sinelui - Forme de disociere

Dezvoltarea scindarii sinelui - Forme de disociere

Cum se ajunge la desprinderea unor parti din sine, ce dinamica sta la baza procesului? Desprindere înseamna mai mult decât a nu fi constient de un lucru. Cele mai multe din raportarile noastre la sine nu se afla permanent în câmpul constientei, în majoritatea timpului nu ne gândim deloc la ele. Tipic, ele sunt ca de la sine înteles unite cu noi. Dar, desi nu neaparat constientizate, acestea au totusi o permanenta reprezentare de ordin emotional, pentru ca noi ne simtim legati de ele. – Însa, atunci când trairea “vizavi-ului” - sau a lumii - devine dureroasa si vatamatoare, este posibil ca relatia noastra cu aceste “reprezentante-ale-eului” sa nu mai fie atât de usor – sau chiar sa nu mai fie deloc - însusita sau pastrata, întrucât este amenintata integritatea eului. Cineva poate cu greu sa se identifice cu, sau sa vada ca apartinându-i, de ex. o slujba în care este abuzat, deci ranit, fara sa se sfarâme (înca si mai rau). Tocmai pentru apararea integritatii personale se ajunge, în astfel de cazuri, la utilizarea de reactii psihodinamice de coping (comp. si Längle 1998a, b). Daca se izbuteste, cu ajutorul lor, înlaturarea durerii, înseamna ca s-a instalat o protectie. Atunci când problematica persista, sau când aceasta se afla în legatura cu o alta, mai veche, una din reactiile de coping se consolideaza, ceea ce poate reprezenta o baza pentru o eventuala dezvoltare nevrotica.

Daca, însa, astrii sunt nefavorabili, împovararile prea grele sau de durata prea mare, ori daca structurile eului sunt prea firave si implicit îndelung suprasolicitate, atunci unele reactii de coping esueaza total sau partial. Acest lucru are drept consecinta o persistenta a durerii sau o permanenta reaprindere a acesteia în nenumarate situatii de viata, durere de care omul nu se mai poate distanta si nici elibera în mod activ. Astfel se ajunge la conectarea altor reactii de coping. Aici par mai potrivite cu situatia activismul si reflexul de mimare a mortii, decât miscarea de baza si agresivitatea. Acest principiu pare sa predomine în cazul aparitiei tuturor tulburarilor de personalitate ale sinelui (aparent si în cazul celorlalte tulburari de personalitate). Tulburarile de personalitate ale sinelui au asadar în comun o suferinta picinuita de o durere nerezolvata ce conduce la o stare persistentä de tensiune, respectivul fiind gata oricând de activitate la nivel maxim, si, concomitent, la un (partial) a fi coplesit de durere (reflax de mimare a mortii). Activitate si pasivitate, propulsie si frânare au loc concomitent.

Durerea nerezolvata se poate raporta la diferite continuturi provenite din motivatia fundamentala corespunzatoare. Ceea ce au în comun toate tulburarile de personalitate ale sinelui este durerea tulburarii identitatii personale, a pierderii lui a-fi-eu-însumi. În functie de fiecare tema secundara, dupa cum am vazut deja în capitolul consacrat tulburarilor de personalitate ale sinelui (p. 127), putem gasi:

Golul lui a-nu-fi-fost-vazut (isterie)

Suferinta pierderii relatiei si/sau a violentei relatiei (borderline).

Suferinta pierderii propriei valori sau amenintarea cu pierderea ei (narcisism).

Suferinta sau temerea faptului de a fi înselat si/sau folosit (personalitati de tip paranoid si paraexistential)

Sa observam mai îndeaproape dezvoltarea reactiilor de coping. În cazul tulburarilor de personalitate ale sinelui, primele valuri spontane de reactii de coping ce apara persoana, “copingurile isteriei”, esueaza. Între acestea se numara:

1.     distantarea

2.     activismul

3.     agresivitatea (mânie, enervare, suparare si ciuda)

Singur activismul pare sa ofere o anumita protectie partiala. De aceea, gasim adesea la tulburarile de personalitate anumite modalitati de a reactiona, precum: a se pune în scena, a cauta sa fie în mijlocul atentiei, a tese intrigi, a-si depasi atributiile, stres profesional, a functiona ca o rotita într-un mecanism, a “rezolva” rapid si în numar mare diverse lucruri, a-i da cuiva dreptul, respectiv a se justifica, etc.

Cele mai sigure - si cu preponderenta crescânda - reactii de coping se mentin cele din ultimul domeniu ramas al mecanismelor de coping, cel al asa-numitelor reflexe de mimare a mortii. Acestea sunt ultimele reactii de aparare de care mai dispune omul atunci cand se simte amenintat psihic la cote extreme. Persoana este adusa emotional în postura în care este mai bine sa nu faca nimic, decât sa declanseze ceva de neconceput. Caracteristic pentru aceasta situatie este faptul ca persoana se resimte ca fiind partial coplesita si de aceea este în mare masura paralizata. Blocada pesupune de cele mai multe ori sentimentul de a nu mai putea suporta situatia si, drept urmare, de a fi distrus din pricina ei. Persoana încearca sa supravietuiasca, cautând sa se extraga pe cât posibil din ceea ce se întâmpla, fara sa bata la ochi. Ca în orice reactie de coping, acest lucru are loc fara o participare activa, el “se petrece” cu omul respectiv. Reflexele de mimare a mortii din MF 3 sunt scindarea si disocierea. Ele au drept scop protejarea eului, ajuns la mare ananghie.

Disocierea si scindarea pot fi privite ca reflexe de mimare a mortii ale MF 3, întrucât aici persoana se retrage, ramânând ascunsa în spatele unui comportament pentru a se apara de distrugerea totala.

În scindare (“splitting”) este vorba de o “disociere” a cognitiei de emotie: amintirile sunt lipsite de emotie, iar relatarea acestora poate fi expusa – cognitiv – în asa fel, încât pare ca nimic rau nu s-a întâmplat. Persoana este ca si paralizata interior prin ceea ce a trait si nu mai înregistreaza ceea ce simte. Elementul personal din întâmplarea traita este tagaduit, “desprins” de propria traire si de emotie.

Prin disociere este caracterizata ruptura dintre psyche si corp. problema este ca si deplasata în corp si produce acolo tulburari functionale si psihosomatice.

Conceptul de disociere provine de la psihiatrul francez P. Janet (1889). El privea viata mentala ca fiind compusa din elemente psihice pe care le caracteriza drept “automatisme psihologice”. Fiecare element contine tendinte complexe de a actiona în directia unei situatii-stimul si cuprinde atât o reprezentare, cât si o emotie. Prin evenimente cu încarcatura traumatica, automatisme singulare pot fi disociate de restul câmpului constientei, dobândind o dinamica proprie. La baza se afla o dispozitie sau o vulnerabilitate premorbida constitutionala (Kapfhammer, 2001).

Care este rezultatul unei astfel de dezvoltari ce intervine pentru apararea eului în conditiile unei amenintari masive sau de lunga durata la adresa acestuia? Se ajunge, prin fixarea ambelor mecanisme de coping, activismul si reflexul de mimare a mortii, la o modificare a structurii de personalitate. Persoana traieste (adica simte, asociaza) si reactioneaza într-un alt mod decât înainte, anume într-un mod ce nu mai are deloc, ori are poate doar prin asociere, legatura cu situatia prezenta. “Sentimentul evidentei” se modifica la rându-i, persoana fiind convinsa (multa vreme) pe deplin asupra îndreptatirii propriilor trairi si a felului de a se comporta, de unde si imposibilitatea de a se distanta de propriul comportament. Ia nastere astfel o tulburare a personalitatii prin pierderea accesului la un sector al eului datorata pierderii unui sector al emotionalitatii.

Forme de disociere

Disociererile pot avea loc în domeniile exterioare sau în raportarea la interior a persoanei. Atunci când apar în câmpul exterior, disocierile ating domeniul sinelui si pot angaja de ex. si relatia cu alti oameni. Când au loc în cadrul raportarii interioare, acestea angajeaza integritatea persoanei însasi. În prezentarea de mai jos, primele doua forme de disociere se petrec în raportarea la exterior, celelalte doua în raportarea la interior a persoanei.

1. Disocierea de consientizare si atentie

Aici are loc o împrastiere a functiilor de atentie si constientizare ale auditoriului, ceea ce duce la o scindare (se pierde, face gafe) a abilitatilor sale cognitive. Firul logic poate scapa de sub privire, pe ascultator încep sa-l preocupe gândurile proprii, acesta remarca dintr-o data ca nu mai asculta cu adevarat, ca îsi pierde interesul, ca devine obosit, naucit, ori constata prezenta unor sentimente “anume”, greu de descris, care nu se potrivesc cu stiinta si întelegerea lui (de ex. se poate instala un sentiment, cu un caracter special, de “a-i fi vârât pe gât, cu de-a sila”, ce este resimtit adesea în prezenta oamenilor isterici). Constientizarea, atentia si sentimentul sunt rupte de realitate (aceea pe care pacientul o aduce în discutie) sau date la o parte din fata ei si traite ca fiind straine de propria simtire, intentie sau convingere. Contextul situativ, aflat în culisele prezentei nemijlocite, este desprins de aceasta din urma. Pacientul este astfel aparat de pericolul unei dureri disproportionat de mari (produsa de catre ceilalti ori de sine însusi). Mijloacele folosite pentru aceasta pot fi, de exemplu:

a sari de la una la alta, “a topai” în cadrul dialogului

a trece peste, a trece cu vederea continuturi

mijlocirea exagerata a transmiterii nonverbale a informatiei

a dribla = a ascunde continuturi

supraadaptare, a se insinua docil, comportament de “om fara mari pretentii”, “a fi dragut” = conducerea si îndreptarea atentiei catre ceea ce vrea el sa arate si distragerea ei de la ceea ce nu vrea sa fie vazut.

Atentia si constientizarea auditoriului

Fig. 2: Schema pentru vizualizarea scindarii constientizarii si atentiei auditoriului. Cele trei cercuri simbolizeaza dimensiunile (nivelele) omului: cea corporala, cea psihica si nucleul personal în centru. Cele doua sageti divergente care se înalta din nucleul personal reprezinta forta ce porneste din persoana si sleieste procesul de constientizare al celuilalt, “îl toaca marunt”, îi plimba atentia încoace si încolo si nu o lasa sa adaste (sageata orizontala).

Efectul psihodinamicii, ce conduce la scindare, este trait ca si cum ar depinde de eu: persoana se traieste pe sine ca sarind de la una la alta, ca inconstanta, ca schimbând temele. Sentimentul ei este: “eu fac asta”, desi în mod real “i se petrece” si doar cu un mare efort reuseste, în unele cazuri, sa împiedice acest lucru. Comportamentul respectiv este perceput si din afara ca având aceasta pozitie intermediara între “el face asta” si “asta se petrece cu el”. Ai sentimentul ca persoana respectiva încearca sa treaca ceva sub tacere, ca de aceea ocoleste ea tema, si ca pare la locul lui ca, în acest scop, sa creeze confuzie. Aceasta ‘pozitie de mijloc” între a decide si a i se impune ceva este, de altfel, caracteristica tuturor tulburarilor de personalitate - atât de bine s-a asezat aici psihodinamica pe locul eului, respectiv atât de mult s-a pierdut pe sine eul, încât psihodinamica a fost impusa în vidul astfel rezultat.

Pentru a reprezenta schematic (fig. 4) acest lucru, sagetile ce simbolizeaza fortele de scindare cresc din eul personal si se îndreapta catre exterior. Constientizarea temei si, drept urmare, constientizarea de sine sunt, la rândul lor, în mod corespunzator disociate (fapt reliefat cel mai bine în crizele isterice).

Scopul[1], respectiv urmarea, sunt reprezentate de distragerea atentiei auditoriului, de abaterea de la constientizare, de ascunderea a ceea ce nu are voie sa fie sau nu are voie sa fie vazut. Acest fenomen este tipic pentru isterie si pentru nevroza isterica.

2. Disocierea / scindarea preajmei si a relatiilor (a actiona întru)

Atunci când disocierea de constientizare (si de atentie) nu (mai) reuseste sa faca tema invizibila si sa o reduca la nonexistenta (domeniul MF 1), aceasta ia în folosinta MF 2: potentialul disociativ este proiectat în exterior si scindeaza relatia cu alti oameni sau relatiile dintre ceilalti oameni: acolo el se insinueaza si seamana discordie. S-ar putea chiar spune, la modul general, ca agresivitatea sociala a isteriei consta în semanarea discordiei. De exemplu, o persoana poate fi defaimata în fata alteia pentru a obtine o pozitie buna (“îl sapa” pe celalalt), ceea ce nu împiedica, cu urmatoarea ocazie, sa o vorbeasca de rau pe ultima. Contextul social al pacientului borderline este scindat, reteaua de relatii este “sfâsiata”, ceea ce asigura coeziunea si legaturile este scos din joc si sfarâmat.

În paralel cu fenomenul exterior, gasim aceeasi dinamica îndreptata si spre interior: aceasta dinamica scindeaza si relatia cu sine, ca atunci când persoana se entuziasmeaza de ceva sau de cineva, iar cu urmatoarea ocazie îi piere angajamentul, gaseste totul neinteresant si pleaca.

Scopul, respectiv rezultatul, consta în “bagarea în ceata” a celuilalt (o imagine exterioara a propriilor relatii confuze) pentru e se elibera de el si a se putea ascunde în spatele efectului creat. Acest fenomen este cel mai frecvent reprezentat la pacientii borderline.

Relatiile altor oameni

Fig. 3: Reprezentare schematica a scindarii relatiei dintre alti oameni prin potentialul disociativ al personalitatii perturbate

3. Disocierea de sine însusi

Atunci când atingerea periculoasa cu durerea excesiv de puternica nu poate fi interceptata prin intermediul scindarii atentiei si/sau a relatiilor, nereusita datorata de cele mai multe ori faptului ca durerea nu are legatura cu temele respective, scindarea se îndreapta asupra propriului corp sau asupra psihicului.

a) Disocierea integritatii corporale (conversia)

Daca tulburarea substratului (a psihodinamicii) este atât de masiva, încât energia sa nu este suficienta pentru a duce potentialul disociativ pâna în lume si a-l lasa sa actioneze acolo, acesta ramâne cantonat în interiorul granitelor omului. Proiectarea potentialului restant esueaza, acesta prabusindu-se în sine. Psihodinamica nu procura forta de propulsie care sa încordeze arcul pâna la lume. Acest lucru se petrece cel mai adesea în formele grave de isterie si duce la clasicele simptome conversive. Prin tulburari de conversie sunt întelese astazi tulburarile pseudoneurologice ale functiei motorii voluntare si ale sensibilitatii/sensorium-ului. Si crizele psihogene sunt trecute în rândul lor (Kapfhammer 2000, 173).

În modelul nostru de întelegere, conversia este considerata o forma speciala de disociere[2]. Elementul disociativ din conversie este vazut ca fiind câstigarea unei distante fata de trairea traumatica (sau, mai general, suprasolicitanta), care acum, în mod simbolic sau în virtutea unei sensibilitati de natura organica, ori dirijata pe cai prestabilite, îsi poate dezvolta propria dinamica în periferie, departe de “nucleul eului” (centrul personal al trairii).

somatic

psihic

noetic

Fig. 4: Reprezentare schematica a disocierii trairii corporale si a activitatii corporale prin potentialul disociativ al personalitatii perturbate, asa cum este tipic pentru isterie (simptomatologie conversiva).

Scopul acestei forme de disociere este abaterea atentiei asupra corpului prin producerea simptomului, prin intermediul caruia problema psihica de nerezolvat devine, în fapt, într-un fel vizibila, ramânând totodata (pentru ca este incomprehensibila) ascunsa.

b) Scindarea integritatii psihice si formarea tulburarii de personalitate borderline

În vreme ce toate aceste modalitati de reactie sunt prezente si în nevroze, scindarea integritatii psihice este, dupa Kernberg (1967; 1984), caracteristica tulburarii de personalitate borderline. Ea reprezinta si un semn al unei tulburari grave, depasita în severitate doar de evenimentele psihotice.

Cum se ajunge la scindare? Ce tip de întelegere am devoltat în cadrul analizei existentiale? Scindarea integritatii psihice apare, conform teoriei noastre, atunci când persoana nu (mai) reuseste sa tina durerea la o distanta convenabila, care sa îi confere siguranta, prin împingerea ei în corp, în preajma, ori prin zapacirea si obosirea atentiei (“a sari de la una la alta”) celuilalt. “Durerea de fond” ameninta cu prezenta ei permanenta si care marcheaza totul, analog “anxietatii de fond”. O astfel de durere ar fi una fara limite, insuportabila psihic (asemenea dureri sunt descrise de pacientii care tocmai le traiesc ca fiind niste “torturi” chinuitoare si de nesuportat). Daca omul este suficient de sanatos psihic, ori daca durerea nu si-a atins deplina intensitate, acesta îsi va îndrepta preocuparile catre lume, în încercarea de a tine durerea de fond între niste limite si de a-si abate privirea de la ea.

Prezenta aproape si intensitatea de temut a durerii de fond duc la stari de încordare, la tensiuni psihice si corporale, la rigidizari psihice (pierderea accesului la emotionalitate, reactii afective rigide). În aceste circumstante extrem de amenintatoare la adresa psihicului, este pierdut, în baza reactiilor de aparare psihodinamice, accesul la simtire, ceea ce duce si la îndepartarea durerii acute, pentru ca ea nu mai este perceputa. Acesta este fenomenul scindarii psihice.

Nu este pe deplin clar prin ce fel de procese are loc acest lucru. Este de presupus ca avem de-a face cu un mecanism analog celui din fenomenul conversiei, însa nici pentru acesta din urma nu avem o cunoastere reala a procesului. În orice caz, în conversie, o parte a omului – aici, chiar o parte a corpului, mai precis: o functie (dinamica) corporala – preia, aparent, sarcina de a retine si încapsula efectele daunatoare. Astfel de procese sunt foarte bine cunoscute în medicina somatica: ele se petrec atunci când germenul patogen (bacil tuberculos, corp strain) nu poate fi eliminat si ramâne cantonat în organism. În jurul lui este construit un zid masiv de tesut granulos, rezultand o încapsulare a “traumei” si o “zidire” a ei. Acelasi lucru se petrece chiar si în cazul infectiilor sau leziunilor de la nivelul pielii, asadar nu doar în infectiile persistente – doar ca acolo el se vede cel mai bine.

Ipoteza noastra spune ca omul prezinta astfel de structuri nu doar la nivel somatic, ci o atare “organicitate”, sau structura, vizibila în domeniul corporal, este activa la toate nivelele umanului. Asadar, dimensiunea psihica ar cunoaste aceleasi principii de supravietuire ca si corpul, având la baza procese similare.

Influentarea corpului si a psyche-ului de catre domeniul psiho-spiritual, prezente în cadrul disocierii, pot fi întelese ca fenomene autosugestive, fenomene indicate înca de Freud si Breuer si confirmate suplimentar de noile experiente de psihologie a hipnozei (Kapfhammer 2000, 150). Aceste procese autosugestive pot fi usor reprezentate, daca ne gândim la repetarea interioara permanenta a unor fraze sau a unor echivalenti ai acestora (de ex. imagini). Prin acest procedeu ia nastere o rezonanta interioara  ce permite fortei spirituale sa exercite o influenta directa asupra substratului somatic sau psihic. Printr-o astfel de – calp si întrucâtva fals spus, dar usor de înteles - forma de “autoconvingere” (inconstienta), dar având loc, în conditii de urgie extrema, cu o “profunzime vitala”, ar putea lua nastere, ca într-o comanda posthipnotica stabilita prin sugestie, dehiscenta domeniilor. Astfel de fraze autosugestive sunt binecunoscute si utilizate de fiecare dintre noi: “asta o sa înceteze în curând, curând durerea o sa treaca, în curând n-o s-o mai simti” pentru disocierea psihica, sau “simt cum începe sa ma doara burta, e tot mai rau, ma doare tare…” pentru disocierea corporala. Când procesul a avut loc, ai putea avea impresia ca sistemul vegetativ ar fi început sa vorbeasca în numele psyche-ului.

Pentru a duce reflectia mai departe, este necesar sa ne mai aplecam asupra unui punct: de ce nu reuseste conversia sa stavileasca trauma? De ce se ajunge, de fapt, la scindarea psihica? Exista motive sau cauze pentru care se ajunge la una sau la alta din formele scindarii? – Un gând ar fi acela ca în disocierea psihica ar fi vorba mai degraba de teme ce tin de domeniul lui “a-fi-eu”, în vreme ce în conversie, accentul cade pe teme ce provin din domeniul sinelui. Desi aparent greu de sustinut si de precizat cu limpezime, acest gând ar putea aduce o oarecare clarificare a fenomenului. Practic, aceasta ar însemna ca, atunci când eul este amenintat, asa cum poate sa se întâmple în ocazii aparent anodine în cazul pacientilor borderline, apare scindarea psihica. Daca, dimpotriva, se produce brusc o trauma la nivelul sinelui, cum ar fi prin uitarea, în graba, a unui copil, apare mai degraba o paralizie isterica.

Multe întrebari ramân deschise. Totusi, putem face afirmatia ca acea coeziune psihica din traire se rupe. Prin disocierea dimensiunii psihice, gândirea si simtirea nu se mai regasesc legate împreuna. Fenomenul scindarii poate fi observat nu numai la pacientii borderline, desi acolo el pare cel mai solid constituit. Si tulburarile de personalitate isterice dovedesc prezenta scindarilor (Kernberg 1997, 179), aparent si altele, precum tulburarea de personalitate paranoida sau cea narcisica. Un alt posibil domeniu explicativ ar fi cel al “comisurotomiilor functionale”, considerat un model explicativ al EMDR (Eye Movement Desensitation and Reprocessing) (De ex. Hoffman 1999). În întelegerea acestuia, o amintire traumatica este întotdeauna o amintire fragmentata.

somatic

psihic

noetic

Fig. 5: Reprezentare schematica a disocierii trairii psihice prin potentialul disociativ al personalitatii perturbate, asa cum este tipic pentru pacientii borderline.

Urmarea scindarii integritatii psihice este câstigarea unei distante fata de trauma, însa cu pretul pierderii accesului la propriul sentiment si la trairea sinelui. Aceasta duce mai departe la frânarea dezvoltarii si a derularii sentimentelor, ce conduce la rândul ei la frânarea dezvoltarii personalitatii si a maturizarii sale.

Odata instalata disocierea psyche-ului, dialogul cu ceilalti si dialogul interior nu mai pot slabi rigidizarea sentimentelor, nici nu mai pot compensa pierderea lor. Sentimentele nu mai sunt accesibile. Dar, atâta vreme cât pacientul poate vorbi despre sentimentele lui (de ex. despre teama de a fi parasit), acest lucru ar putea reprezenta o protectie împotriva disocierii. Într-o masura similara pare si dialogul interior capabil sa contribuie la paza integritatii psihice si la apararea ei în fata scindarii.

Se pune întrebarea daca acest fenomen nu este cumva valabil pentru toate tulburarile de personalitate, nu doar pentru pacientii borderline: atâta timp cât îsi gaseste loc un dialog interior – nu doar un monolog sau un comentariu - , se mentine o protectie reala contra dezvoltarii unei tulburari de personalitate. În tulburarile de personalitate gasim în mod constant bararea accesului la sentiment, datorata rigidizarii prea mari.

c) Scindarea sinelui spiritual

Teoretic, ar putea fi acceptata o scindare a unor parti ale sinelui cu sediul în domeniul spiritual. Ce s-ar întâmpla atunci când concepte precum imaginea despre lume, convingeri, pozitionari, atitudini intra brusc în uitare? Atunci când acestea nu mai sunt simtite ca apartinându-ne? Privite ca straine, dusmanoase, inaccesibile?

Probabil ca despre astfel de fenomene este vorba în cadrul conceptului de tulburare de personalitate multipla. Nu avem nici o experienta cu aceasta, dar ne-am dori includerea ei în sistematizarea de fata, lasând-o totusi în seama reflectiilor si experientelor ulterioare.

d) Scindarea sinelui biografic

Acest domeniu al sinelui ar putea fi luat separat în consideratie, daca se merge pe linia structurii motivatiilor fundamentale. Corespunzator MF 4, ar fi vorba de acele parti ale sinelui ce reprezinta contextul supraordonat în care este cuprinsa persoana si prin intermediul caruia ea se poate întelege. Aici putem include si biografia. Persoana provine si se întelege pe sine dintr-un trecut al devenirii ei, din biografia ei istorica, la fel ca si din raporturile de sens pentru care vrea sa traiasca în viitor.

Acum ne putem reprezenta cum si astfel de raportari pot suferi o scindare. Este de înteles faptul ca parti din biografie pot fi resimtite ca neapartinându-ne, ca straine, amenintatoare si de aceea uitate, ca portiuni din viata “lipsesc” ori ca raportarile la un viitor plin de sens, catre care ne-am îndreptat vreme îndelungata si pe care l-am privit ca oferind structura vietii noastre (de ex. a întemeia o familie), sunt acum combatute. Daca toate acestea pot fi discutate ca tinând tot de tulburarile de personalitate multipla, scapa cunostintelor noastre. Noi însine nu avem nici o experienta cu astfel de cazuri. Probabil ca exista si o atare forma de tulburare, dar în afara acelui grup de oameni care solicita tratament psihoterapeutic sau care prezinta forme clinice manifeste.

Trecerea în psihoza se face atunci când este pierdut nu doar un sector al eului – cel al sentimentelor, ci accesul la întregul eu, la integralitatea eului, astfel ca, momentan, omul nu se mai traieste ca fiind el însusi (depersonalizare). Odata cu aceasta se instaleaza si pierderea realitatii.