PROBLEME ALE PSIHIATRIEI ROMANESTI POST-TOTALITARE

PROBLEME ALE PSIHIATRIEI ROMANESTI POST-TOTALITARE

Europa Occidentala postbelica distrusa economic, traumatizata de ideologiile totalitare si de oroarea lagarelor de concentrare, dezvoltand o conceptie umanista si democratica, se va angaja in construirea a ceea ce ulterior se va numi "conceptia privind drepturile omului", un instrument redutabil de opozitie impotriva oricarei forme de totalitarism sau tiranie, a carei victorie a devenit evidenta o data cu caderea si destructurarea ideologiei comuniste din rasaritul Europei si mai ales din fosta U.R.S.S.

In plin efort de constituire a unei noi conceptii privind soarta si drepturile omului, opinia publica a Europei Occidentale va fi frapata ca in imediata sa apropiere - in intimitatea ei - persista o institutie cladita dupa principiile totalitarismului pe care societatea le respinsese oficial, o institutie care injosea personalitatea umana - institutia psihiatrica de tratament, mostenita din secolele anterioare.

Asa a inceput marea revolutie sociologica din psihiatrie, revolutie care a zdruncinat din temelie nu numai spitalul de psihiatrie, dar in fapt chiar ceea ce se numea psihiatria clasica. Aceasta revolutie a impus modificari radicale atat in domeniul conceptiilor psihopatologiei, cat, mai ales, in domeniul terapiei si institutiei de tratament.

Omenirea traumatizata dupa ororile fascismului, amenintata cu un nou totalitarism - cel comunist - cu institutiile sale de tip gulag, nu mai putea sa-si permita, sub acoperirea unei ideologii invechite, sa suporte structuri institutionale carcerale, de tip azilar, institutii generatoare de suferinta si injosire umana. Din pacate, aceasta revolutie nu va avea nici o sansa sa depaseasca Cortina de fier, motiv pentru care astazi putem numara cu precizie anii de inapoiere - 45 -, la care se vor adauga, indiscutabil, altii adica exact atata timp cat sistemul criptocomunist si nomenclatura vor dainui in psihiatria romaneasca.

Romanii au descoperit dupa evenimetele din decembrie 1989 oroarea copiilor abandonati, a "caselor copilului" si a caminelor - spital, oroarea spitalelor de psihiatrie raspandite de regimul comunist pe intreg teritoriul tarii.

Daca Europa Occidentala a anilor '50 era distrusa economic, dar pregatita sa renasca spiritual, ceea ce a permis desfasurarea unei "revolutii sociologice" in psihiatrie, psihiatria romaneasca se pare ca este pe calea de a pierde sansa istorica a renasterii sale. In epoca totalitara psihiatria era o copie fidela a societatii in care se desfasura, iar dupa 1989, aceeasi psihiatrie va prezenta toate racilele societatii romanesti post-totalitare: prezenta aceleiasi nomenclaturi in posturile cheie si la toate nivelurile, deruta si lipsa de forta ideologica care sa motiveze schimbarea la majoritatea psihiatrilor, scenarii si actiuni diversioniste de tip securist, apatie generalizata, lipsa de speranta, materialism meschin etc.

Desi poate parea absurd, a vorbi de dizidenta dupa revolutia anticomunista din 1989, cand cel putin teoretic o serie de libertati au fost obtinute in ciuda caracterului oficial al sistemului democratic instaurat, toate acestea au ramas doar formale, iar daca este vorba de psihiatrie, aproape ca nu s-a obtinut nimic. Putem spune, fara teama de a gresi, ca in psihiatrie nu s-a intamplat nimic semnificativ dupa 1989. Nu este vorba aici de nuante sau metafore, sarcina de reforma a psihiatriei romanesti post-totalitare este mult mai grea decat aceea a psihiatriei occcidentale de dupa 1945.

In Europa Occidentala a acelor ani, razboiul si totalitarismul fascist au intrerupt doar pentru cativa ani un sistem democratic care, datorita disparitiei cauzelor, a putut imediat sa-si reia cursul normal. Mai mult, anii de represiune si teroare au determinat o accelerare a acestui proces. Revolutia sociologica ce a urmat a fost "in sensul istoriei", ea venind sa desavarseasca dorinta de perfectiune a democratiei ca sistem.

Unde vede cineva la noi conditii similare? In Romania post-totalitara situatia este cu totul alta. Forta democratiei antebelice a fost puternic bulversata la inceput de catre fascism, apoi de catre razboi, de ocupatia sovietica si de peste doua generatii indoctrinate marxist, de experimentul de 45 de ani al totalitarismului comunist.

Aici nu se mai poate vorbi de nici o continuitate sau de o mica intrerupere. Democratia romaneasca trebuie reconstruita aproape de la inceput, singura speranta ramanand doar acel model de lideri occidentali, din pacate atat de indiferenti la nevoile noastre.

Fenomenul acesta este resimtit de catre intreaga societate romaneasca. Psihiatria este prea mica pentru a-si propune sa rezolve atat propria reforma, cat si revolutia democratizarii societatii romanesti.

Teoretic vorbind, actuala miscare de reforma din psihiatrie, dat fiind cadrul general in care se desfasoara, apare, ca si in perioda comunista, ca un proces anevoios si periculos, societatea noastra fiind inca impregnata cu mentalitatea comunista, iar cursul evolutiei societatii noastre nu este un drum drept spre democratie, ci am putea spune chiar din contra. Cu regret ar trebui sa recunoastem ca actuala generatie de psihiatri va realiza reforma din psihiatrie ca pe o "distrugere" a disciplinei in care ei au trait din adolescenta, pana dincolo de maturitate. Acest sentiment al "distrugerii" a fost intalnit si la psihiatrii din Occident, atunci cand reforma a fost pusa in lucru, motiv pentru care nici acolo psihiatri nu au fost in fruntea programului de reforma.

Nu este vorba aici doar de agresivitatea fostei nomenclaturi, care ocupa si azi toate functiile cheie, dar a pretinde unei generatii de medici - educata in spiritul psihiatriei socialiste, cu un nivel stiintific similar anilor 1920 - 1930, careia chiar administrativ i s-a interzis contactul cu ideile psihiatriei occidentale - sa participe la distrugerea vechii psihiatrii pe care a practicat-o si o practica inca, poate ca trebuie inteles ca li se cere prea mult. Acest lucru explica partial apatia, aderenta fata de vechi, descalificarea, teama de schimbare si acrosarea de vechea nomenclatura, cu actiunea securizanta pe care conducerea de catre aceasta o exercita (asa cum unii neadaptati tanjesc inca dupa statul paternalist socialist care le asigura viata lor de mizerie).

Chiar si in Occident, in fruntea reformarii psihiatriei s-au aflat in primul rand marii oameni de cultura, ziaristii, psihologii, prelatii si nu in ultimul rand opinia publica. Din pacate, psihiatrii romani sunt mereu in coada miscarii de reforma si poate aici se aplica cel mai bine constatarea sociologica ca "o institutie nu poate fi schimbata de cei din interiorul ei, mai ales cand acestia profita de pe urmele acestei institutii".

O asemenea institutie nu se poate schimba decat de catre cei care sufera din cauza ei - dar cine da importanta alienatilor mentali? - sau poate de catre persoane care vin din afara instiututiei, in cazul nostru, generatia tanara. Strigatele de suferinta ale bolnavilor psihici nu sunt auzite, societatea va renunta cu dificultate la tendinta de a rejeta bolnavii psihici, iar maladia prejudecatilor va afecta inca mult timp psihiatria si pe bolnavii psihici.

Este deci firesc ca ziaristii, alti oameni de cultura care pretuiesc mai mult libertatea sa constituie "primul val" care sa ceara schimbarea unei institutii anacronice.

In psihiatrie, revolutia din 1989 nu a adus nimic esential, nici privind conceptul general de boala sau de sanatate mentala, nici in acela care priveste institutia de tratament. Dupa fervoarea descoperirii "lagarelor psihiatrice", presa interna si mai ales cea internationala au putut sa constate cu stupoarea ca psihiatria a avut de infruntat nu numai batjocora si indiferenta structurilor de conducere psihiatrice, dar si opozitie si violenta dupa un plan bine pus la punct. Acest lucru a fost posibil deoarece intregul edificiu organizatoric, intreaga piramida a puterii in psihiatrie au ramas neschimbate si dupa "socul revolutiei" ei au constatat ca nu au de ce sa se teama si nici de ce sa-si modifice comportamentul, mici operatiuni cosmetice fiindu-le deja familiare. Astfel, daca in comunism acesti lideri ne invatau ca psihiatria este o disciplina cu "mari implicatii ideologice ", o disciplina in care materialismul dialectic se implica in mod deosebit prin explicatiile pe care le dadea vietii psihice, dupa revolutie aceiasi indivizi schimba tonul in maniera radicala declarand psihiatria ca o disciplina medicala pura, in care ideologia comunista nici nu s-ar fi amestecat, chiar si mai rau, au inceput sa acuze ca orice idee de reorganizare sau de reformare a psihiatriei ar insemna un abuz politic fata de psihiatrie.

Este clar ca intr-o psihiatrie, practic la remorca vechiului sistem si a fostei nomenclaturi, intreaga structura de opozitie si dizidenta din perioada prerevolutionara trebuie sa lupte in conditii aproape identice, fiind supusa ca si in trecut marginalizarii, persecutiei si, mai nou, unor campanii calomnioase prin presa scrisa si TV, inclusiv unor atacuri fizice directe. Acesta este si motivul pentru care Liga anticomunista a psihiatrilor, care a luat fiinta in 1979, nu mai doreste legalizarea, pentru a-si pastra intacte structurile organizatorice, in contextul in care o revenire totala la trecut, inclusiv la abuzul politic psihiatric, poate deveni oricand posibil. Din aceste motive, noi consideram ca tot ce s-a infaptuit in lupta pentru progresul psihiatriei dupa 1989 tine tot de miscarea de opozitie si dizidenta si va fi la fel, atata timp cat establishmentul psihiatric va fi impregnat de gandirea marxista si dirijat de fosta nomenclatura. In acest context opozitia din psihiatrie va continua sa fie activa, se vor folosi metodele specifice luptei din perioada comunista, se vor demasca in continuare abuzurile si se va lupta pentru promovarea unei adevarate psihiatrii sociale romanesti. Exista in acest sens o serioasa traditie. Inca din 1977, I. Vianu anunta oficial opinia publica interna si internationala despre existenta internarilor abuzive din tara noastra, de maniera in care erau tratati detinutii de constiinta. In acelasi timp cu degradarea etica a psihiatriei noastre a fost evidentiata si inapoierea sa stiintifica, abuzul ideologic al dogmatismului (I. Cucu 1979, 1982, 1983), pentru ca apoi "arestarile psihiatrice" sa fie demascate de dr. Mirontov-Toculescu, condamnandu-se utilizarea psihiatriei contra dizidentilor politici care in deceniul al optulea luase aspecte deschise si in proportie de masa (mai ales in prejma unor evenimente cu semnificatie politica). Aceste adevarate arestari psihiatrice nu se puteau produce decat cu colaborarea autoritatilor medicale care ofereau mijloacele, in timp ce securitatea oferea listele cu o persoanele indezirabile si supravegheau loialitatea psihiatrilor implicati in actiune.

Dupa 1989 s-a considerat ca ar fi firesc sa se faca un bilant al abuzurilor si nedreptatilor regimului comunist. Sute de cazuri verificate au ajuns in fata unor comisii oficiale si independente, ca un prim pas spre descoperirea adevarului.

In 1990 se va elabora Decretul-Lege nr.118 care stabileste, ca si in cazul detinutilor politici, drepturile prizonierilor gulagului psihiatric de a fi despagubiti material si moral pentru pagubele suferite. Multi au fost reabilitati, dar multi au fost refuzati in restabilirea adevarului.

Prezentand situatia din tara noastra, I. Vianu - 1990 - sublinia ca aceasta se caracterizeaza prin coexistenta unei zone de extrema libertate cu altele de teroare. Desi presa este libera si in interiorul multor institutii multi nu se sfiesc sa-si spuna opinia, stiind ca vor trebui sa infrunte riscuri, cei izgoniti de la putere recurg inca la defaimari grosolane si chiar la atentate fizice. Peste tot, si in psihiatrie in special, exista o omniprezenta a unor forte ale intunericului, in contrast cu peisajul romanesc care se naste.

In timpul regimului ceausist, Securitatea, legata prin mii de fire de activul de partid, se transformase deja intr-o forta redutabila, o adevarata monstruoasa organizatie criminala, cu multiple ramificatii, protejand nu numai regimul comunist cu toate abuzurile sale, dar evoluand si catre o retea terorista, autonoma si partial necontrolata, care se putea deda la cele mai samavolnice fapte in numele apararii tiraniei pe care o servea cu zel. Cazul psihiatriei si utilizarea ei de catre acest monstru reprezinta doar un caz particular si minor, in raport cu amploarea actiunilor sale.

Securitatea era pregatita in vechiul regim de o maniera perfecta si inarmata pentru a intra in clandestinitate, iar cazul psihiatriei ne dovedeste ca acest lucru nu numai ca era posibil, dar este si actual.

Multiplele structuri ale Securitatii, inclusiv cele din psihiatrie, care scapau probabil chiar unui control interior, erau si sunt gata a se transforma in tot atatea comandouri independente care sa actioneze pe cont propriu sau la ordin in anumite institutii sau pe intregul teritoriu al tarii si, de ce nu, si in afara granitelor.

Arsenalul securist utilizat in psihiatria romaneasca dupa 1989 a fost variat: amenintari individuale si de grup, atentate impotriva unor persoane fizice, campanii calomnioase vizand pe partizanii innoirii etc. Aceste forte din umbra constituie pentru psihiatrie principalul obstacol in calea schimbarilor, iar cancerul terorismului securist nu are in prezent nici o sansa de a fi stopat. Psihiatria a devenit astfel ostatica actualei si fostei nomenclaturi si a sistemului institutionalizat de catre Securitate inca din timpul regimului ceausist.

Poate nimic nu este mai caracteristic, subliniaza I. Vianu, decat stilul securisto-psihiatric cu care s-a actionat asupra liderului de sindicat V. Paraschiv, caz binecunoscut in tara noastra, ca si in strainatate.

Iata o mostra de ceea ce se petrecea in psihiatria romana cu doar noua luni inaintea caderii lui Ceausescu, cand intregul sistem comunist european era daramat, cu exceptia Romaniei si Albaniei. Astfel, pe 22 martie 1989, V. P. este rapit de un comando de indivizi care se identifica a fi ofiteri de securitate. V. P. este dus intr-o casa conspirativa unde, timp de 7 zile, este batut cu salbaticie si supus unor surse de lumina orbitoare. Este amenintat ca asupra lui se vor elibera cateva vipere tinute intr-o cusca alaturata. Dupa cele 7 zile de tortura este condus la Spitalul Voila, unde este internat fortat 21 de zile, fara a primi nici un tratament psihiatric, doar timpul necesar pentru disparitia vanatailor si stergerea urmelor torturii. In ziua externarii V. P. este chemat de medicul sef de sectie si, ca "psihoterapie", i se tine un discurs in care i se cere sa renunte la convingerile sale pentru ca ar fi false, sperantele sale politice fiind irealizabile. Medicul termina cu aceasta memorabila amenintare adresata "pacientului" si prin el tuturor acelora care ar indrazni sa intre in conflict cu sangeroasa dictatura securisto-comunista: "bolnavii sunt ingropati in pamant, iar medicii se ingroapa in hartii", adica in dosarul de psihiatrie falsificat. Pe 18 aprilie V. P. este externat cu diagnosticul de psihoza deliranta cronica sistematizata, diagnostic in total contrast cu realitatea, un adevarat fals intelectual. Astazi, cand ideile lui V. P. s-au realizat (in treacat fie spus, el a fost declarat cetatean de onoare al orasului Ploiesti), cand s-au format numeroase sindicate independente, cum ar mai putea cei care l-au torturat sa mai sustina ca acesta a fost bolnav psihic? Ei bine, o sa vedeti ca se poate. Acest lucru il vor sustine si astazi, pe baza "hartiilor" in care si-au ingropat constiintele, in timp ce V.P. se prezinta in fata oricarei evidente ca un individ normal psihic, cu adresa si identitate.

"Suntem liberi", spunea apelul A.P.L.R. din februarie 1990, putem spune in sfarsit adevarul, adevarul de care s-a temut atat de mult dictatura. Psihiatriei, sustin autorii apelului, i s-au conferit timp de decenii aproape un statut de clandestinitate, de specialitate minora, chiar rusinoasa, cu toate ca puterea s-a servit adesea de ea. Dar intr-o societate a aberatiei si a terorii ridicate la rang de politica de stat totul este posibil. Totul este posibil intr-o societate care cultiva conceptul de "om nou" cultivand, de fapt, ura fata de oameni, servilismul, duplicitatea.

Pe plan social s-a constituit acel "dublu standard", acea constiinta dubla, una pentru fatada si alta pentru uz intern. Aceasta strategie si-a propus neantizarea fiintei umane si, din pacate, ea a cuprins si colaborarea unor psihiatri pentru a supune omul unui act de planificare a suferintei de catre dictatura. In acest fel am asistat permanent la macinarea rezistentei fizice si psihice a populatiei prin infometare, frig, incarcerare, deruta. Intreaga societate a devenit un lagar de concentrare, un adevarat gulag ale carui consecinte nici nu pot fi corect evaluate, dar care indiscutabil vor duce la cresterea solicitarilor de ajutor medical.

Medicul psihiatru a devenit astfel ultimul liman al sperantei, el fiind legat intim, poate cel mai intim, de tragedia intregii natiuni. Fiecare psihiatru, in acest context, a activat cu mai mult sau mai putin curaj si pricepere, adesea a trebuit sa stea in expectativa, dar majoritatea psihiatrilor au fost in primul rand oameni de bine.

Dupa revolutie, asemenea oscilatii nu-si mai au rostul sau justificarea. Pentru psihiatru nu mai exista astazi spaima privarii de libertate sau a suprimarii fizice. Din aceste motive, astazi, tacerea este o actiune culpabila, iar tactica remunerarii dupa fidelitate politica nu ar mai trebui sa-si aiba locul. Au existat, subliniaza unul dintre apelurile A.P.L.R., medici care au colaborat cu puterea, iar altii au protestat riscandu-si viata. A venit momentul ca ambii sa reevalueze situatia si sa lupte pentru renasterea morala si stiintifica a profesiei pentru care au vocatie.

1. Abuzul politic - avalansa de dezvaluiri post-revolutionare

Inca din timpul regimului comunist, o personalitate de frunte a nomenclaturii, ca generalul Ioan Ionita, Ministru al Apararii Nationale, a avut curajul ca in Biroul Politic al P.C.R. sa ceara explicatii privind functionarea unor spitale de psihiatrie subordonate Ministerului de Interne.

Facandu-se ecoul a numeroase stiri venite din Romania, Agentia TASS - din fosta U.R.S.S. - transmitea urmatoarele: "Pana de curand, cetatenii Romaniei erau martorii unor stiri ingrozitoare: infirmieri si militieni insfacau direct din strada oameni care se opuneau cu disperare, ii legau si ii duceau cu Salvarea intr-o directe necunoscuta. Aceste evenimente se petreceau mai ales in ajunul unor evenimente politice importante (congresul partidului, vizite de stat). Directiile teritoriale pentru ocrotirea sanatatii trimiteau spitalelor liste cu "pacientii periculosi", insotite de documentele necesare spitalizarii, avand pe ele mentiunea "urgent". Printre acesti "clienti" ai spitalelor se numarau atat indivizi cu tulburari psihice usoare, cat si cazuri cu inclinatii dizidente. Protestele unor psihiatri au determinat concedierea lor, iar cercetarile ulterioare au dus la concluzia ca aceste "spitalizari" erau facute la cererea Securitatii".

Este de necrezut cum in aceste conditii - cunoscute de catre toti psihiatrii din tara, ca si de opinia publica internationala - seful de decenii al psihiatriei romanesti (ca sa nu spunem, stapanul ei) sustine cu nonsalanta ca "psihiatria noastra nu a fost utilizata in scopuri politice".

La fel ca in fosta Uniune Sovietica, si la noi persoanele din varful piramidei s-au situat pe pozitia neadevarului. Ca si Morozov sau Babeev din fosta U.R.S.S., V. Predescu, Ionescu, Milea au declarat ritos ca ei nu aveau cunostinte de existenta internarilor psihiatrice din motive politice. Asa cum s-a intamplat in fosta U.R.S.S., si la noi vechea nomenclatura din psihiatrie a ramas la carma disciplinei si din aceste motive psihiatria este exclusa din procesul de reforma. In fond, acesta este stilul comunist, mereu agresiv si de negare a realitatii, chiar cand aceasta este evidenta, aici fiind vorba de vechii activisti de partid si de stilul lor de munca.

La urma urmelor, comparate cu ansamblul abuzurilor comuniste, abuzurile psihiatrice sunt in numar limitat. Dar in acest caz este vorba de medici si de alianta lor cu o putere nemedicala, cu puterea represiva a dictaturii. Din acest motiv putem spune ca psihiatria, ca si eugenia hitlerista, a servit la indeplinirea celei mai mari ticalosii a vietii sociale. Este trist sa constati cate de mult a reusi regimul comunist sa implice psihiatria si sa o determine sa respinga aprioric toate conceptele umaniste ale acestei discipline.

Utilizarea diagnosticului psihiatric pentru discreditarea dizidentilor politici si izolarea lor in institutii psihiatrice au fost lucruri grave si numai niste persoane acomodate cu raul si minciuna au putut tolera nepasatoare asemenea fapte. Este un exemplu tipic de utilizare a stiintei medicale intr-o opera de robotizare sistematica si de abrutizare a vietii sociale. Psihiatrii tortionari au desconsiderat din punct devedere civic pacientii si aceasta numai pentru ca acestia erau adusi de catre organele de represiune. Era nevoie doar de putina reflectie pentru ca prestigiul psihiatriei sa arate astazi altfel.

Un studiu aprofundat privind utilizarea politica a psihiatriei l-a intreprins Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor Psihiatrice a municipiului Bucuresti, cata vreme s-a aflat sub conducerea doctorului S. Diacicov, in contrast cu opacitatea si reaua credinta a comisiilor similare de la nivelul diferitelor judete. Studiul a fost publicat in 1991 de S. Diacicov. Ne vom referi in continuare la datele care au fost evidentiate in acest studiu.

Astfel, se invedereaza de la inceput ca numarul psihiatrilor care au colaborat in scop represiv cu regimul comunist este foarte mic, dar suficient pentru a arunca o lumina urata asupra acestei nobile profesii. Sunt suficiente cazurile dovedite, in care abuzul este indiscutabil. S. Diacicov sustine in mod transant ca din analiza lucrarilor comisiei pe care o conducea (infiintata in 1990) au rezultat doua aspecte esentiale:

a. utilizarea psihiatriei de catre organele de represiune;

b. aservirea unor psihiatri.

Desi in toate tarile exista legi care privesc pe bolnavii psihici, studierea legilor nu este determinanta, mai importanta fiind atmosfera democratca sau dictatoriala. Intr-un stat de drept, chiar si un cadru legal sever pentru bolile psihice va conduce la masuri represive mult mai usoare decat intr-un stat totalitar. De fapt, asa cum spunea I. Vianu, psihiatria in intreaga lume este un agent de control social, dar intr-un regim comunist va juca un rol politic. Conflictele cele mai banale in care, insa, sunt implicate persoane care detin putere pot degenera in diagnostice si tratamente psihiatrice. Internarea cu forta nu era facuta aici pentru boala, ci pentru manifestarile - adevarate sau nu - care deranjau puterea.

Era mult mai simplu, spune Diacicov, sa internezi pe cineva intr-un spital psihiatric in care individul putea sa zaca toata viata si unde orice forma de protest era imposibila sau neluata in seama, decat intr-o inchisoare, mai ales atunci cand regimul se lauda ca nu mai are nici un detinut politic.

Toti cei examinati de catre Comisia prezidata de dr. Diacicov au fost in trecut internati cu forta de catre Militie sau Securitate, uneori cu participarea Procuraturii, pentru a asigura o justificare. Sechelele unor astfel de comportamente nu s-au vindecat, S. Diacicov citand o serie de abuzuri psihiatrice si dupa 1989.

Asa cum rezulta din lucrarile comisiei, abuzurile erau posibile si pentru faptul ca in mod intentionat legislatia lasa posibilitatea ca, printr-o simpla interpretare, oricine sa poata fi declarat nebun. Iata formularea ambigua din Decretul 313/1980: "Sunt bolnavi psihici periculosi aceia care, prin manifestarile lor, pun in pericol viata, sanatatea, integritatea corporala proprie ori a altora sau tulbura in mod repetat si grav conditiile normale de munca si viata in familie si societate". Fortele de ordine vor avea acum posibilitatea de a aprecia subiectiv gravitatea faptelor, in care ei pot inscrie si difuzarea de manifeste, scrisori, reclamatii, cuvinte care nu le convin. Organele de securitate sau de partid, in fapt, au scurt-circuitat etapele prevazute in decret si "bolnavul" era adus direct la spital atunci cand incerca sa manifesteze, chiar daca constitutia ii garanta aceste drepturi.

O alta defectiune voita a legii, asa cum a rezultat din studiul abuzurilor psihiatrice, a fost si obligativitatea tratamentelor psihiatrice ambulatorii, prevederi care nu exista in cadrul legislatiei nici unui stat civilizat. La noi, un individ considerat pe drept sau pe nedrept nebun, periculos, chiar daca se putea vindeca, era luat in evidenta in mod obligatoriu. Acest lucru explica de ce la evenimente deosebite, in toata tara, persoanele suspecte erau culese si internate fara motiv in spitalul psihiatric. De acest lucru se ocupa Securitatea si fiecare unitate sanitara era patronata de un securist care avea o metodologie bine pusa la punct pentru a strange pe cei periculosi.

Astfel, referindu-se la sistemul pus la punct in Bucuresti, asa cum reiese din studiul lui Diacicov, aceste actiuni de comando erau organizate de Gorgos, nomenclaturist care conducea intreaga retea ambulatorie din capitala. Un sistem similar exista la nivelul fiecarui judet, cu responsabilii lui pe plan local. Se dispunea din oficiu eliberarea unor bilete fictive de internare fara o consultatie prealabila. In fiecare judet exista un spital-depozit, la Bucuresti acest rol avandu-l Spitalul Cula, sectie exterioara a Spitalului Gh. Marinescu. Toata aceasta actiune din Bucuresti era supravegheata de catre secretarul de partid "Sanatatea", renumitul tovaras Purdel, arhicunoscut pentru brutalitatea sa. Scenariul era similar pe intregul teritoriu al tarii.

Va rugam sa va imaginati, spune S. Diacicov, o masa de oameni care, supusa Decretului 313/1980, era obligata periodic la controale, oameni care, din cand in cand, in ciuda pozitiei lor, erau luati de acasa sau de la serviciu, chiar si de pe strada, si internati cu forta. Unele persoane din aceasta categorie se prezentau si de buna voie pentru internare in preajma diferitelor evenimente pentru a preveni atitudinea degradanta de a fi "pescuiti" cu forta si adusi la spitale.

In cadrul comisiilor de expertiza pentru Decretul 313/1980 psihiatrii faceau o legatura intre "actele de violenta" descrise de securist si un anumit cadru nosologic - cel mai frecvent schizofrenia. Dar acest lucru nu putea avea la baza decat fie o slaba pregatire profesionala (de obicei comisiile erau formate din sefii de sectii promovati pe baza de dosar), fie deficiente etice care, in fond, se datorau acelorasi cauze. Acest lucru se poate extinde si asupra comisiilor medico-legale psihiatrice ce cuprindeau pe sefii teritoriali ai problemelor de psihiatrie, dupa ce erau aprobati nominal de catre Ministerul de Justitie (de exemplu, seful comisiei de supraexpertiza pe tara era insasi V. Predescu). Din asemenea motive, aceste varfuri ale nomenclaturii psihiatrice examinau bolnavii de forma, ei fiind de fapt atasati indicatiilor primite din partea organelor de partid si Securitate, diagnosticul cel mai frecvent pentru opozanti fiind acela de paranoia sau schizofrenie ca o apreciere a "desprinderii de realitate" a acestor persoane, in fapt fiind vorba de lipsa lor de aderenta fata de socialism. Daca cineva critica o stare de fapt putea fi etichetat de catre medic ca fiind "desprins de realitate", deci un paranoic, un nebun.

Ca presedinte al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor psihiatrice, S. Diacicov sustine ca nu a putut face mult pentru suferinta acestor oameni. A incercat sa le ofere doar o reparatie morala, prin aceasta dorindu-se spalarea rusinii care a dus la stigmatizarea psihiatriei in totalitatea sa. Adevarul nu mai trebuie condamnat nici la inchisoare si nici la ospiciu.

De un real sprijin s-a bucurat dizidenta romana din partea lui Amnisty International, Romania fiind considerata, alaturi de U.R.S.S. una dintre cele mai represive tari in utilizarea psihiatriei in scopuri politice.

In 1991, A.P.L.R., constatand degradarea situatiei spitalelor de psihiatrie, face un apel catre parlamentul Romaniei in care propune:

1. construirea catorva spitale moderne de psihiatrie adecvate si umanizate;

2. incadrarea spitalelor de psihiatrie cu personal auxiliar suficient si mai ales cu surori si asistente sociale

3. aprovizionarea adecvata cu medicamete;

4. programe adecvate pentru studentii si secundarii din psihiatrie;

5. modificari ale legislatiei pentru protectia bolnavilor psihici;

6. organizarea unui Institut de Psihiatrie Sociala;

7. alcatuirea unui program de sanatate mintala;

8. cercetarea abuzurilor politice din cadrul psihiatriei epocii comuniste

Sprijinul si interesul international a fost binevenit pentru lupta psihiatrilor romani. Astfel, tot in 1991, in Parlamentul britanic are loc o reuniune speciala consacrata spitalelor de psihiatrie din Romania. Scopul reuniunii era acela de a identifica psihiatrii romani care au colaborat cu Securitatea si au devenit instrumentele acesteia pentru a se efectua internari fortate, precum si discutarea unor abuzuri psihiatrice fata de dizidenti, dar si fata de bolnavii psihici, precum si deschiderea unor canale de comunicare intre psihiatrii din Occident si cei din Romania. Parlamentul britanic a condamnat abuzurile psihiatrice din Romania, iar o delegatie britanica a vizitat Romania pentru a se convinge ca cele incriminate in presa internationala sunt sau nu adevarate. Sunt identificate si personalitati implicate in represiunea psihiatrica. Dar nu mai era nevoie. Presa romaneasca ii identificase de mult pe acesti tartori.

Iata in acest sens concluziile ziarului "Cuvantul" (nr. 46/11/17 dec.199l):

"Abuzurile psihiatrice s-au petrecut sub domnia unor medici care au avut curajul nebun de a se juca cu mintile oamenilor, curaj care si l-au datorat inaltelor functii ocupate"

Sunt prezentati in continuare "tartorii" psihiatriei romanesti, oamenii care au dirijat, cel putin la nivelul municipiului Bucuresti, tortura prin mijloace psihiatrice a detinutilor de constiinta. Chiar daca nu ei, personal, au administrat drogurile sau electrosocurile, raspunderea pe care si-au luat-o a fost enorma, iar lipsa lor de critica apare astazi ca o adevarata sfidare. Ziarul enumera nominal pe principalii vinovati ai abuzului psihiatric, adica pe cei cativa nomenclaturisti care au intinat onoarea psihiatriei din tara noastra. Noi nu-i vom enumera asa cum face ziarul, dar vom prezenta principalele lor caracteristici.

Este vorba de cinci - sase nomenclaturisti vinovati de abuz psihiatric, in esenta toti sunt niste arivisti, persoane modeste ca dotare intelectuala, culturala, cunostinte profesionale si chiar filozofice si politice, inclusiv in cunoasterea marxismului. Toti insa se vor folosi de atasamentul formal la comunism, partid si Uniunea Sovietica, ca de principalele atuuri in castigarea de pozitii de conducere in profesie. Toti erau, in esenta, niste activisti de partid in domeniul psihiatriei. Probabil, toti au fost colaboratori platiti ai Securitatii. Doi dintre ei, mereu amintiti, au facut din adolescenta studii complete in U.R.S.S. (facultate si doctorat), unii nu aveau nici calificare in psihiatria adultului (V. Predescu fiind pediatru), iar altul (G. Ionescu) venise prin transfer de la o catedra de psihologie a Universitatii din Bucuresti, tot conferentiar, dar la un institut de medicina, la o catedra clinica asa cum este psihiatria. Alti doi dintre acestia au fost promovati direct din serviciile medicale ale Securitatii, unde nu se ocupau de psihiatrie, dar au fost pusi directori ai celui mai mare spital de psihiatrie din tara (Gh. Marinescu) si ai celei mari mari policlinici de sector - Policlinica Titan. Toti au poluat psihiatria cu scriitura de compilatie, indoctrinata ideologic, lucrari pe care le-au intitulat tratate de psihiatrie, enciclopedii, manuale unice etc., pe baza carora erau obligati sa se formeze medicii tineri. Absolut toti ocupau functii de partid: secretari de partid, deputati in M.A.N., prorectori, membri in comitete de partid ale centrului universitar sau ale comitetului de partid Sanatatea. Toti erau membri sau sefi ai comisiilor de expertiza medico-judiciare, institutii care dirijau detinutii politici spre lagarele psihiatrice. Oare cat de greu ar fi oficialitatilor de astazi sa-i identifice si sa vada ce fapte penale au facut, chiar in contextul legilor comuniste, de la epoca respectiva, dar, vorba fostei opozitii azi la putere, "daca nu exista vointa politica". Orice promovare profesionala era avizata sau respinsa de acestia. Oficial se ocupau de diferite sectoare ale represiunii psihiatrice (ambulatoriu, sectii de spital, sistemul practic de incarcerare, sistemul de legi si regulamente referitoare la represiunea psihiatrica). Orice publicatie, orice lucrare, revista de specialitate, toate erau sub directa lor supraveghere. Nici o idee nu putea lua drumul tiparului daca nu era avizata de acesti tartori. Adesea, in sectoarele conduse de ei, organizau adevarate vanatori de vrajitoate. Ei avizau plecarile in strainatate ale psihiatrilor, inclusiv pe acelea in scop turistic. De pe urma lor au avut de suferit nu numai dizidentii internati, dar si foarte multi psihiatri, incepand cu aceia pe care i-a inlaturat pentru a-si face ei loc (Margareta Stefan, prof. Stefanescu-Parhon, A. Dosios, A. Retezeanu etc.), pana la psihiatrii simpli, dar recalcitranti.

Acestia au fost de fapt corifeii "psihiatriei socialiste" care considerau psihiatria un camp de lupta ideologic. Toti si-au declarat competenta intr-o maniera agresiva, si-au impus autoritatea prin violenta, prin metode administrative. Ei erau singurii acreditati de partid sa editeze carti, sa scrie articole si rapoarte "programatice", cenzurau orice noua idee sau neconformismul in psihiatrie. Organizand colective de "negri", toti au lansat pe piata o literatura in mare parte ideologica, al carei profesionalism se oprea la nivelul literaturii clasice din anii 1920 sau al manualelor unice sovietice. Aproape toate lucrarile erau editate de "colective", dar "sub redactia" acestor tartori. Structura marxista, ideologica a acestor lucrari era aratata cu obstinatie pentru ochii stapanilor lor, iar conceptele occidentale moderne erau respinse de pe linia activistului de partid revoltat fata de reziduurile capitaliste. Neavand nici o concurenta, acest gen de literatura a invadat piata, fiind prezentata ca "adevarata psihiatrie materialista", in contrast cu literatura decadenta a psihiatrilor dizidenti atunci cand, foarte rar si in regie proprie, puteau si acestia sa mai publice in tiraj de buzunar cate o lucrare.

Inregistrarea si reabilitarea victimelor psihiatriei din perioda dictaturii a intampinat, dupa revolutie, o mare inertie si rea vointa. Astfel, F. G. Marculescu - 1991 - remarca faptul ca nici Ministerul Sanatatii si nici Procuratura nu au facut nici un efort pentru a identifica victimele psihiatriei politice si pe autorii acestor abuzuri, cel putin atata timp cat fostii tortionari si-au pastrat functiile, iar cei din linia a doua au ajuns profesori, preluand total locul fostilor lor maestri. Asa s-au putut ascunde probe, s-au ars documente, pentru ca apoi sa se treaca la persecutarea si intimidarea celor care aveau in intentie sa dezvaluie adevarul.

Nu se poate vorbi de patriotism si de competenta la fostii nomenclaturisti. Din contra, in permanenta acestia s-au supus fie unei ideologii, fie unei puteri straine. Fosta si actuala elita de conducatori comunisti din psihiatrie nu numai ca nu vor permite aflarea adevarului sau pedepsirea vinovatilor, dar se vor opune oricarei reforme din psihiatrie, perpetuand in fapt anacronismul psihiatriei socialiste.

Insusi sistemul de a astepta pasiv plangerile fostilor persecutati este o defectiune si autorul se intreaba cat este neintelegerea situatiei si cat este dorinta de a ascunde adevarul. A trebuit ca revista britanica "The European" sa faca afirmatii inflamante pentru a scoate Ministerul Sanatatii din adormire. Dar investigatiile facute au servit unui adevarat comando securist impotriva acelora care doreau dezvaluirea abuzurilor psihiatrice.

Oare de ce, se intreaba autorul, tot ceea ce trebuie facut pentru elucidarea abuzului psihiatric trebuie sa primeasca neaparat impuls din afara, in timp ce psihiatrii romani care ridica asemenea probleme sunt supusi oprobriului si pedepselor. Oare aceasta actiune nu poate fi privita tot ca un abuz?

Membrii marcanti ai A.P.L.R. au fost amenintati, agresati fizic si calomniati in mass- media criptocomunista.

Oare, se intreba Fiona Anderson - 1992 -, nu se repeta in Romania ceea ce se intampla in democratiile sud-americane, unde libertatea a fost cucerita, dar este periculos sa ameninti pe tortionarii din trecut?

Cine au fost tortionarii din trecut si cine ii sprijina, reprezinta azi una dintre marile drame ale psihiatriei post-totalitare din Romania. Daca tortionarii se confunda, in mare parte, cu fostii nomenclaturisti, persoanele cu functii de raspundere din vechiul sistem politic si administrativ al psihiatriei, este cu atat mai greu sa intelegem o serie de "convertiri" post-comuniste ale unor personalitati in care vedem reusita experimentului social-comunist de tipul "fenomenul Pitesti".

a. Un caz tragic***

Sa luam in discutie unul dintre cele mai tragice exemple de convertire, cazul M. P.

Medic de exceptie si eminent student al nostru, provenind dintr-o familie care a suferit enorm din cauza comunismului, el insusi avand de suferit cu o a doua licenta in Teologie.

Are insa nesansa de a fi atras, poate fara voia lui, in cadrul sistemului represiv psihiatric, pus la punct la Spitalul Voila si are chiar nesansa de a-l fi "tratat" pe renumitul dizident V. Paraschiv. Este adevarat ca numele medicului a fost mentionat de catre Amnisty International ca medic criminal, implicat in procesul represiunilor psihiatrice.

In loc sa purceada la o recunoastere cinstita, el insusi fiind victima unui angrenaj malefic, in loc sa se incadreze in lupta pentru reinnoire etica a profesiei asa cum i-ar fi permis capacitatea, se transforma, impotriva oricarei evidente, intr-un sprijinitor activ al dogmelor comuniste aplicate in psihiatrie. Iata cum explica acesta cazul dizidentului V. Paraschiv:

"V.P. a fost vazut de peste 20 de medici psihiatri din diverse spitale si policlinici, dar parca pacientul de astazi nu mai seamana cu cel de ieri". V. P. s-ar fi imbolnavit pentru ca, inca din 1952, apartinatorii sai il respingeau. La Voila l-a avut sub tratament, dar i-a administrat doar napoton si electrosocuri (curat tratament profesional). Cat a stat la Voila a ocupat un pat intr-unul dintre cele mai bune saloane si, pentru ca cinismul sa ajunga la culme, M. P. descrie si tematica de baza a sedintelor de "psihoterapie" pe care le facea pacientului: "il sfatuiam sa procedeze ceva mai inteligent in lupta sa politica angajata". Deci ce era V.P., bolnav sau o persoana angajata intr-o lupta politica? M. P. evita sa raspunda transant cand este una, cand este alta.

Pentru a trece de la absurd la ridicol nu este decat un pas si M. P. face acest pas cand incepe o tirada in care pur si simplu argumenteaza toate abuzurile psihiatrice. Sa-l urmarim cu consternare: 'Cei ridicati de pe strada si internati in spitalele psihiatrice cu forta, cu ocazia diferitelor evenimente politice, nu erau decat bolnavi mintali. Nu se poate reprosa medicilor ca s-au supus puterii si ca nu s-au revoltat, deoarece medicii au fost siliti de profesia lor de a fi agentii unei ordini sociale date si apoi, de ce sa ne judece englezii? Ei nu au gresit la Yalta?". Aproape ca este incredibil, atata cinism la un medic cu o excelenta dotare intelectuala.

Si declaratiile urmatoare ar fi incredibile daca nu ar fi scrise: "Pana in 1960 au murit in munti romani tampiti, amagiti". Securitatea, spune M. P., nu putea fi prostita, noi nu am fi putut face abuzuri pentru ca "nici nu ne-ar fi permis" Securitatea. Mai mult, Securitatea era chiar suspicioasa si geloasa pentru ca i se furau "contravenientii" care la spital aveau un regim mai bun si, adesea, medicul era acuzat ca face acest lucru din simpatie sau interes. De altfel, diagnosticul de revendicativ (se jeneaza sa spuna dizident) era pus de o comisie, iar internarea si medicul au fost totdeauna o zona de refugiu unde s-a aflat toleranta si solidaritatea.

Pentru a pune capat oricarei iluzii, M. P. se intreaba: "Dar de ce sa nu fie dizidentul politic sau religios un bolnav psihic, cand insasi nebunia este o dizidenta fata de normalitate?".

Adevarul este ca "psihiatrul roman pro sau anti-comunist nu a facut abuzuri. Nu din greseala sau rea vointa, ci pur si simplu nu a putut sa le faca. Guvernantii de ieri nu considerau boala psihica drept o moarte civila si de aceea ei nu foloseau psihiatria, pentru ca ei voiau de fapt moartea civila a dizidentului".

Asadar, ce mai pacaleala pe toata lumea care s-a lasat zguduita de imaginea gulagurilor psihiatrice din Uniunea Sovietica, Romania, Cuba ori China sau de marturiile cutremuratoare ale fostilor detinuti psihiatrici. In zadar a fost lupta organizatiilor internationale pentru a demasca abuzul politic din psihiatrie.Totul a fost doar o minciuna. Abia acum aflam de la M. P. Ca, de fapt, comunismul nici nu era interesat de abuzurile psihiatrice, ba chiar le interzicea in mod vehement.

Pentru a incheia, sa ne pregatim sa auzim si o maxima asupra careia vom reveni mereu. Astfel, M. P. spune: "Profesorii comunisti de altadata erau omenosi si de un categoric profesionalism", incat chiar ne si intrebam cum de a indraznit poporul roman sa doboare un asemenea regim plin de atata umanitate?

Am numit acest tip de convertire un caz tragic si inexplicabil, fenomen care nu poate fi interpretat decat prin sistemul de inginerie sociala specifica experimentului de la Pitesti. Nu este credibil, nici chiar cei mai zelosi comunisti nu au avut curajul sa mearga cu afirmatiile lor pana aici, sfidand adevarul si lumea intreaga. Este intr-adevar un caz tragic, un caz in care frica si angoasa din fostul regim pot actiona si cand acesta nu mai exista, pe baza cunoscutei teorii pe care o aminteste Paler - "psihologia custii".

b. Un caz al duplicitatii

In contrast cu tragismul si tristetea unui asemenea caz, cazul psihiatrului sau psihologului comunist, arogant si insensibil la realitate, aproape ca pare reconfortant.

Cateva cuvinte despre L.G., care doar in cateva randuri isi face autoportretul. Lucreaza sau mai bine zis lucra la ziarul "Azi", unde "tragea tare in potaile antiromanesti". Azi si-a gasit cu adevarat locul ce il merita - "Romania Mare". Iata, supusa logicii national-comuniste, gruparea A.P.L.R. care s-a angajat pentru reinnoirea psihiatriei noastre si in care initial a fost si el membru: "A.P.L.R. modeleaza manu-militari, creierul asa-zisilor psihiatri totalitaristi care nu se incadreaza in formele noii ordini politice pentru care militau in forta partidul satanic si antropofag al lui Corneliu Coposu si criptolegionarismul Grupului de Dialog Social, organizatorii de facto ai destabilizarii tarii din interior si deterioratorii imaginii Romaniei in lume".

Slava Domnului, ca si in cazul legii funciare, a drogurilor din Piata Universitatii, a mineriadelor, vinovatul a fost gasit si el nu este altul decat Corneliu Coposu.

Sa lasam insa politrucul, pentru a ne ocupa de un alt caz tragic datorita duplicitatii sale, in care se vede actiunea distructiva pe care poate sa o aiba puterea asupra unei personalitati. Nu este doar o problema individuala, ci un exemplu de anestezie a constiintei multor psihiatri romani din pacate, inclusiv din cadrul A.P.L.R., care au cedat telurile inalte initiale pentru "ceva putere" oferita de fostii nomenclaturisti care inca mai au in mana painea si cutitul.

Mircea Lazarescu (M. L.) a fost si este un psihiatru eminent, a fost crescut de prof. Pamfil in spiritul unei psihiatrii de elita pe care scoala de la Timisoara a practicat-o chiar si in cei mai negri ani ai comunismului sfidand psihiatria socialista a lui Predescu. A intervenit insa dorinta de putere, maestrul a slabit si apoi a plecat dintre noi, vanitatea puterii a fost bine cantarita de nomenclatura impotriva careia maestrul sau luptase. Metoda nomenclaturii, ca totdeauna, a fost simpla si eficienta. M. L. ajunge repede profesor (sarind trei trepte deodata), salt care ii anesteziaza constiinta. Repede ajunge sef de catedra, presedinte al A.P.R. - asociatia oficiala a fostilor nomenclaturisti din psihiatrie. De acum el va asculta de fostii tartori ai psihiatriei comuniste, fiind folosit ca un adevarat varf de lance (venea doar dintr-o scoala dizidenta) pentru a bloca orice reforma, mai ales orice reforma etica sau de demascare a crimelor psihiatrice. Nici nu se putea o persoana mai potrivita.

Contrar convingerilor sale anterioare, acum parerea lui M. L. s-ar rezuma astfel: psihiatria a fost intr-adevar rea, dar devenind eu seful, a devenit buna si nu mai este nevoie de nici o schimbare. Din luptatorul pentru reforma el devine astazi angajat, trup si suflet, pentru mentinerea vechilor structuri pe care doar cu cateva luni in urma le critica feroce.

Sa urmarim cameleonismul in plina desfasurare

Pe 12 februarie 1990, in Viata Medicala (nr. 6), atunci cand nu era profesor, spunea: "Psihiatria romaneasca a ajuns dupa anii '70 la stagnare, se situeaza pe ultimele locuri din Europa. In Romania concursurile de promovare (se vedea unde bate) nu s-au mai tinut din 1982 Exista un singur conducator de doctorate in psihiatrie, V. Predescu, iar ultimul concurs de doctorat s-a tinut in 1989 Cadrele didactice nu pot participa la congrese in timpul anului scolar Psihiatria nu a fost privita favorabil de inaltii demnitari ai tarii Comisia Nationala de Psihiatrie (din care atunci nu facea parte) nu s-a intrunit din 1982 si are o componenta bizara, nedemocratica si nereprezentativa si nici nu se stie cine a alcatuit-o Cine a ales pe conducatorii Societatii romane de psihiatrie?".

De fapt, ca orice psihiatru roman, cunostea toate raspunsurile la intrebarile fariseice pe care le punea, dar el batea seaua si cineva a priceput ce vrea de fapt omul. Mai mult, pentru a infricosa, M. L. se declara de acord, in maniera agresiva, cu cercetarea utilizarii politice a psihiatriei si face chiar exces de zel: "acest lucru sa fie facut cu participarea unor organizatii internationale".

Ma intreb cate cazuri a descoperit in zona lui geografica sau daca poate spune ceva despre cei 100 de mineri internati la Zam, zona lui geografica de activitate, dupa greva minerilor din 1977?

In 1990, viitorul nomenclaturist al epocii post-totalitare era foarte activ, iar in noiembrie 1990 publica in ziarul "Opinia medicala" concluziile grupului de lucru pentru psihiatrie si abuzul psihiatric, grup intrunit la Timisoara sub "inaltul" sau patronaj. Iata ce putea sa constate acest grup, patronat si convocat de M. L.:

1. Abuzurile psihiatrice politice au fost atestate si coordonate, marturiile pornind din izvoare diferite si de la persoane care au lucrat independent. Aceste abuzuri au avut un caracter foarte divers: internari de durata lunga a unor dizidenti, hartuirea unor persoane intrate in conflict cu autoritatile sau cu unii membri ai nomenclaturii, internarea pe durata scurta a unor persoane suspecte de a tulbura ordinea publica la marile sarbatori comuniste. In toate aceste cazuri s-a pus in evidenta conlucrarea anumitor psihiatri cu organele de represiune.

2. Ingrijirea bolnavilor psihici a lasat tot timpul de dorit in Romania comunista.

3. Se impune o reactie vie pentru a scoate psihiatria din impas

Grupul mai constata ca la 10 luni de la prabusirea violenta a regimului comunist nu s-au intreprins nici un fel de masuri care sa duca la ameliorarea calitatii ingrijirii si sortii bolnavilor mintali. Din propunerile valoroase ale grupului citam: stabilirea unui bilant al abuzurilor politice in psihiatrie, de orice fel, inclusiv a altor forme de abuz; admiterea unui pluralism stiintific si organizatoric al activitatii psihiatrilor; elaborarea de acte normative in domeniul psihiatriei; crearea cadrului juridic pentru reabilitarea morala, juridica si materiala a victemelor abuzurilor psihiatrice; cercetarea stiintifica a "psihiatrismului totalitar" si post-totalitar, intemeiata pe studiul arhivelor si pe marturia celor care au suferit de pe urma dictaturii; in spiritul punctului 8 al declaratiei de la Timisoara, se impune ca psihiatrii care au detinut functii politice si administrative sub regimul comunist sa se retraga din aceste functii.

Nu au trecut nici doi ani (nici pana la al treilea cantat al cocosului) si de asta data M. L. este altul: profesor (sarind trei trepte deodata), presedinte A.P.R. (postul perpetuu al lui Predescu de peste 30 de ani), acum poate conduce si doctorate, merge la toate congresele din strainatate. Ei bine, acum omul nu-si mai aminteste nimic din ceea ce a scris mai inainte, este altul, vede altfel trecutul si prezentul.

Bineinteles ca in psihiatrie nu s-a intamplat nimic semnificativ, cu exceptia avansarilor sale meteorice. Parca acum ar vorbi de o cu totul alta psihiatrie si nu de aceea pentru care cerea o verificare a unei comisii internationale.

Iata ce incepe sa declare el de acuma, in ziarul criptocomunist Dimineata (1992):

Grupul cu care el elaborase declaratia de mai sus, pe care il gazduise si patronase, devine deodata un grupusul nesemnificativ, izolat de masa profesionistilor si a carui atitudine pe el nici nu-l impresioneaza. Declaratiile grupului (semnate si de el) devin "sloganuri", la fel ca si afirmatiile privind spalarea creierelor, internarea dizidentilor, colaborarea psihiatrilor cu securistii. Incercarile de a stabili o similitudine cu fenomenele din psihiatria sovietica ar fi ridicole (slava Domnului ca cel putin abuzurile din Uniunea Sovietica le recunoaste), adica cum sa credem noi ca Romania ar fi imitat marea tara a socialismului victorios.

A.P.L.R. ar fi formata nu din colegi psihiatri, ci din persoane veroase si lipsite de moralitate (desi multi dintre ei au fost opozantii sau dizidentii in psihiatrie in epoca comunista).

Denigrarea psihiatrilor liberi continua sa se extinda pana la defaimare. Astfel, folosind limbajul national-comunistilor, acestia au mers pana acolo incat "au tradat interesele tarii", desi dumnealui este acela care scrie lui Weinberg din Germania, presedinte al Asociatiei Germane contra Abuzului politic in Psihiatrie, o scrisoare in care isi denigreaza colegii si, dupa logica lui, si tara. In aceasta scrisoare, M. L. afirma ca abuzurile psihiatrice din Romania nu ar fi fost sistematice, ca Romania nici nu a fost o metastaza a comunismului.

Raspunzand acestor afirmatii nedemne, I. Vianu se intreaba pana la ce nivel al abuzului acesta poate fi considerat sistematic daca in U.R.S.S., la cateva sute de milioane de locuitori, s-au identificat cateva mii de abuzuri politice psihiatrice. Acest lucru poate fi considerat nesistematic? Daca tinem insa cont de numarul populatiei, abuzul politic al populatiei din Romania este de aceeasi proportie si aceasta doar in 45 de ani si nu in 70. Astfel, Sidney Bloch si Peter Deddaway subliniaza ca, in conformitate cu statisticile, in Uniunea Sovietica, intr-o perioada de 21 de ani (1964 -1984), a existat un numar de 486 dizidenti internati in spitalul psihiatric. Dar pana in 1968 nu au existat miscari bine organizate care sa colecteze datele. Aceste actiuni incep dupa 1968 si se vor ocupa mai mult de U.R.S.S., in Romania abia in 1975 -1977 organizatiile internationale incep sa colecteze date. Astfel, daca in Uniunea Sovietica, in 1968, se raportau 24 de dizidenti internati la psihiatrie, o activitate mai activa de cercetare face ca in 1971 numarul acestora sa creasca la 54, iar o data cu cresterea miscarilor de protest din Occident numarul acestora scade la 24 in 1975, pentru a creste la 42 in 1980 - anul Olimpiadei de la Moscova.

Tinand cont de proportia de marime a celor doua tari, numai cele 600 de cazuri internate la Bucuresti cu ocazia Universiadei din 1981 l-ar face sa se ingalbeneasca pe profesorul Lazarescu daca, evident, ar avea simtul proportiilor; ca sa nu mai vorbim de sutele de cazuri prezentate in fata Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor Psihiatrice doar in Bucuresti, in timp ce in Timisoara, unde troneaza acum domnul profesor, nici nu s-a pus problema infiintarii unei asemenea comisii, desi, daca citea presa, poate ar fi fost miscat cel putin de soarta celor 100 de mineri internati in zona domniei sale, dupa greva acestora din Valea Jiului.

Devenind acum exponent al nomenclaturii, M. L. supraliciteaza pana la absurd. El crede ca abuzurile psihiatrice, chiar daca au avut loc, s-au petrecut inainte de 1980, adica atunci cand nu era el profesor, ci poate prof. Pamfil - groaznica imfamie.

Spre regretul nostru, datele de care dispunem atesta exact contrariul. In prima perioada a comunismului, psihiatria nu juca un rol prea mare in reprimarea dizidentilor, ci abia dupa inceputurile perioadei de "coexistenta pasnica" utilizarea psihiatriei a devenit necesara si a intrat in atentia comunistilor. Mai mult, din 1980, Ceausescu, constient de degringolada regimului sau, a intensificat represiunea, inclusiv cu ajutorul psihiatriei (Decretul 313 a aparut chiar in 1980, adica exact atunci cand profesorul Lazarescu "afirma" ca nu se mai utilizeaza psihiatria ca metoda de reprimare a dizidentei politice).

In incheiere socotesc necesar sa reproduc o scrisoare a doamnei Ellen Mercer, din partea Asociatiei Psihiatrilor Americani (A.P.A.), adresata domnului Lazarescu care tocmai se afla in actiunea de reanimare a fostei nomenclaturi comuniste compromise si compromitatoare, reluandu-i toate sloganurile din perioada comunista.

"Draga domnule Lazarescu,

Am avut recent posibilitatea de a citi o declaratie facuta de dumneata in legatura cu A.P.L.R. si as dori sa-ti raspund.

Inainte de toate, trebuie sa-ti spun ca Asociatia Psihiatrica Americana sustine mult miscarea libera a psihiatriei din toata lumea, inclusiv din Romania.

Am avut placerea de a vizita tara dv. in luna august anul trecut si am petrecut mult timp cu conducerea A.P.L.R. In plus, ei mi-au facilitat vizite in mai multe spitale si clinici diferite, cat si la alte organizatii care ofera ingrijire pacientilor. Gasesc comentariile dv. privind lipsa de "moralitate elementara" din partea acestor persoane ca fiind in intregime falsa, dupa experienta mea. Ei au avut un comportament si un profesionalism inalt in ceea ce priveste colegii si pacientii lor si am fost in special impresionata atat de calitatea conducerii acestei organizatii, cat si de eforturile pe care ei au incercat sa le faca in folosul unei psihiatrii de calitate in Romania.

Din pacate, membrii asociatiei dv. au socotit ca nu au timp sa se intalneasca cu mine in timpul vizitei mele in Bucuresti. Dar, bineinteles, este dreptul dv. de a refuza sa va intalniti cu un reprezentant A.P.A. si noi am luat nota de lipsa dv. de interes.

Am auzit despre consecintele legate de abuzurile psihiatrice din Romania de la numeroase persoane din tara dv., majoritatea nefiind membri A.P.L.R. A.P.A. a criticat in mod deosebit aceste practici deschis, oriunde s-au produs ele, chiar daca cea mai sistematica forma de abuz a avut loc in Uniunea Sovietica. Oricum, psihiatrii din Uniunea Sovietica si-au asumat acum roluri importante in investigarea acestor abuzuri si in numeroase cazuri au admis ca aceasta practica a fost impusa acolo. A.P.A. considera asemenea pasi ca fiind cat se poate de pozitivi si impartasim speranta colegilor din Comunitatea Statelor Independente ca asemenea practici nu se vor repeta. Pasii pe care ii fac in directia investigarii si expunerii unor asemenea abuzuri vor urma o cale lunga pana la certitudinea ca profesia de psihiatru nu va mai fi subiect de abuz niciodata.

Din nefericire, A.P.R. nu este gata sa-si asume aceasta nobila sarcina in Romania.

Ar fi poate o cale pozitiva pentru dv. aceea de a reflecta asupra raspunsurilor unor pacienti potentiali la scrisorile scrise de dumnevoastra in presa romana. Se pare ca este destul de dificil pentru pacienti sa ceara ajutor psihiatric, iar organizatiile psihiatrice ar trebui sa-si ia responsabilitatea de a facilita increderea pacientilor potentiali, mai curand decat de a-i speria prin asemenea lupte in presa, unde declaratii ca cele facute de dv. pot fi vazute de persoane care ar putea altminteri cere ajutor psihiatriei.

A.P.A. are multe comitete pentru a ajuta pe cei 30.000 de membri ai sai, unele dintre acestea ar putea sa va intereseze:

1. Comitetul de etica se ocupa de plangerile care tin de domeniul eticii facute impotriva membrilor nostri si stabileste standardele de conduita etica la care membrii nostri trebuie sa adere.

2. Comitetul A.P.A. asupra abuzurilor internationale ale psihiatriei si psihiatrilor investigheaza abuzurile psihiatrice invocate in alte tari, inclusiv in Romania. Am primit informatii privind abuzurile psihiatrice din Romania cu mult timp inaintea formarii A.P.L.R., dar noi apreciem preocuparea lor etica privind aceste probleme.

3. Comitetul A.P.A. asupra abuzurilor si intrebuintarii gresite a psihiatriei in U.S.A.

A.P.R. ar putea sa aiba in vedere la un moment dat in viitor formarea de comitete pentru un studiu serios al abuzurilor despre care se vorbeste in legatura cu psihiatria din tara dumneavoastra mai curand, decat pur si simplu sa combata si sa critice pe cei care incearca sa imbunatateasca standardele psihiatriei din tara dv. Sunt numeroase organizatiile din toata lumea care ar fi bucuroase sa acorde asistenta organizatiilor care lupta pentru o medicina etica si de calitate inalta si putine cele care ar fi interesate in ajutorarea celor care prefera sa stea in spate si sa critice pe colegii lor care intreprind o astfel de activitate.

A.P.A. are principii foarte stricte privind comportamentul etic al membrilor sai. Astfel, aplaudam eforturile doctorului Toculescu si ale colegilor sai pentru ceea ce dv. numiti "declaratii iresponsabile" potrivit instiintarii lumii intregi despre problemele abuzului psihiatric in Romania.

Sper, in mod sincer, ca veti gasi o cale mai buna de a ajuta psihiatria si pacientii potentiali din Romania.

Cu sinceritate,

Ellen Mercer,

Director al Oficiului de Afaceri Externe.

2. Abuzul de psihiatrie

Dezvaluirile situatiei psihiatriei romanesti din epoca totalitara

Dupa consternarea si inhibitia care a cuprins organele de represiune o data cu revolutia din 1989, in urma evenimentelor ei asteptandu-se sa fie supusi unui proces de violenta similar cu maniera lor de a prelua puterea in 1945, nomenclaturistii au realizat repede ca de fapt nu au de ce sa se teama, motiv pentru care, treptat, au devenit mai agresivi si in scurt timp au inceput sa se manifeste.

Divulgarea represiunilor politice psihiatrice nu a inhibat decat pentru putin timp pe fostii tortionari care detineau in continuare functiile de conducere, din contra ei au devenit mult mai violenti.

Abuzul psihiatric, subliniaza Toculescu (1992), inseamna si concedierea preferentiala a bolnavilor psihici compensati si care sunt licentiati pe baza rigorilor economiei de piata, pentru ca dupa aceasta marginalizare sa fie uitati de societate. Abuzul pare aici cu atat mai teribil cu cat este mai intentionat.

Nici pana astazi, numeroasele victime ale psihiatriei nu au beneficiat de reabilitarea promisa prin Decretul 118/1990. Refuzand recunoasterea abuzului, nomenclatura din psihiatrie frustreaza de drepturi aceste categorii de cetateni numai pentru a nu li se descoperi faradelegile. Campaniile de presa si TV umilesc si desconsidera persoane umane numai pentru ca ele sunt bolnave psihic.

Pe masura ce ne indepartam de 1989, vechile forte ale imposturii politice, interesate in masluirea realitatii abuzului psihiatric, devin tot mai agresive. Ar exista - si experienta ne-o demonstreaza - si pericolului reintoarcerii la vechile practici.

Termenul fixat, 31 decembrie 1991, pentru rezolvarea cazurilor de abuz psihiatric a fost prea scurt, multe dosare disparand. Cum se poate explica nepublicarea listelor cu psihiatrii care au fost platiti de catre Securitate, cand in alte tari foste comuniste acest lucru s-a facut (Germania de Est, Cehia si chiar Bulgaria).

Vom reda din cadrul acestor violente doar cateva, care au si fost publicate in presa.

Incercarea de asasinat de la Craiova (Romania Libera, din 24 martie 1992). Ziaristul Stere Petrescu scapa ca prin minune de glontul ucigas al unui individ, lunetist, care tragea din blocul vecin. Cauza a constituit-o o ancheta pe care ziaristul o facea privind institutiile psihiatrice din Dolj si documentele importante stranse.

Numeroase cazuri de agresare fizica se publica in presa. Inginerul Mischie (R. L., 29 decembrie 1990) a fost agresat intr-o statie de metrou. El a fost detinut politic si supus unui tratament psihiatric pentru a i se smulge informatii legate de activitatea sa dizidenta. Tot in acest sens, o serie de locatari din strada Ernest Brosteanu reclama unui ziar ca, din 1975, intr-un imobil aparent linistit, sunt aduse persoane in stare de inconstienta. Vecinii auzeau in timpul noptii tipete puternice. Dupa revolutie casa a fost renovata, dar situatia continua sa fie plina de mister.

Sunt descrise internari psihiatrice abuzive si dupa 1989. De asemenea, trebuie sa adaugam aici presiunile morale si fizice care s-au facut asupra unor membri A.P.L.R. si mai ales asupra celor din conducere. Este vorba despre amenintari telefonice nocturne, scrisori de amenintare, agresare fizica, inclusiv ale familiilor acestor persoane, aruncare de vopsea pe peretii si usile membrilor A.P.L.R., peste tot actionand acele forte ale intunericului care se tem de descoperirea adevarului.

a. Situatia spitalelor de psihiatrie; dezvaluiri post-revolutionare   

Una dintre dramele psihiatriei de ieri si de astazi o constituie situatia spitalelor de psihiatrie. Am aratat inca din primul capitol maniera de spitalizare azilara si carcerala pe care psihiatria comunista a promovat-o. Este notoriu faptul ca, dupa 1945, in ciuda vervei constructive a regimului, nu s-a construit nici un spital nou de psihiatrie pe intregul parcurs de 45 de ani.

In opinia publica romaneasca dezvaluirile facute pe aceasta tema au constituit o adevarata revelatie prin aducerea in vizorul public a conditiilor subumane din aceste institutii care si-au pierdut orice vocatie terapeutica. Au fost puse in discutie foarte multe spitale de psihiatrie, starea generala a acestora, cateva consideratii urmand a le prezenta in continuare asa cum s-a relatat despre ele in presa.

Spitalul Voila a fost adus adesea in discutie prin utilizarea sa in cadrul represiunii psihiatrice (Prahova fiind unul dintre cele mai mari judete ale tarii). Dizidentii internati aici erau tinuti sub cheie (Flacara,1992), iar bolnavii erau adesea obligati sa se foloseasca de tinete. "Tratamentul" era aplicat cu forta, dupa care bolnavii dormeau aproape tot timpul, avand apoi mereu ameteli. Medicii se foloseau de psihoterapie pentru a descuraja dizidentii sa mai lupte pentru idealurile lor, bolnavii erau aproape tot timpul supravegheati prin vizor. Despre tratamentul dizidentului V. Paraschiv in acest spital am vorbit deja mai sus.

In fata comisiilor de expertiza, "bolnavii" erau mereu admonestati pentru ca au iesit in strada sa demonstreze si adesea erau siliti sa dea declaratii ca renunta la activitatea lor.

Spitalul Poiana Mare a fost alaturi de spitalele din Raducaneni si P. Groza, leaganul psihiatriei concentrationale din Romania. Conditiile de locuit de aici erau in genul crescatoriilor de vite. "Grajdul" avea usi care dadeau in tarcuri, care la randul lor aveau garduri inalte de sarma, recalcitrantii neavand voie sa iasa nici in aceste tarcuri. Nu erau tratati ca bolnavi, ci ca puscariasi. Unii, din cauza conditiilor de spitalizare, au devenit irecuperabili.

In acest spital, spunea Anna-Lena Haverdhal, existau 10 cladiri in care erau internati "dusmanii poporului". Mirosul era pestilential, murdaria duhnea de pretutindeni, nu existau dusuri (se faceau doua bai pe an). Toti pacientii purtau uniforme vargate si stateau desculti pe cimentul gol. Unii dintre bolnavi zaceau apatici, iar daca voiai sa le vorbesti le era teama sa raspunda. Singura lor speranta era sosirea unei comisii de la Bucuresti care sa-i salveze. Este greu de crezut, spunea ziarista, ca aici, dupa 10 ani de detentie, mai putea cineva ramane cu mintea intreaga. Directorul A. C. nu poate vorbi prea clar despre delictele acestor bolnavi, dar isi aminteste ca regizorul Corneliu Nestor a stat aici doi ani pentru "delictul" de a fi adventist.

O comisie a venit totusi de la Bucuresti in 1990 si ea a fost formata din: I. Vianu, prof. Stuki, dr. Erique Sottas, dr. Marian Popa, conf. Alex. Olaru, dr. Udristoiu, dr. Dragos Marinescu si, din partea Sirectiei Sanitare a judetului Dolj, dr. Radulescu Marin. Au mai fost prezenti directorul Katinski Mihai si dr. Hriscu, sef de sectie speciala, cu bolnavii psihici incadrati in art.114 c. p. Comisia a constatat o dotare extrem de modesta a spitalului, starea igienica necorespunzatoare a cladirilor si laboratoarelor, remunerarea derizorie a medicilor, cadrelor medii si auxiliare.

Din discutiile purtate a reiesit o serie de abuzuri comise de autoritati prin psihiatrie:

1. Internari in clinica din Craiova, cu ocazia evenimentelor politice, a unor fosti bolnavi psihici remisi, dar care avusesera idei contra regimului. Internarea nu era dictata de starea bolnavului, ci de considerente politice sau ale Securitatii. Tratamentul fie se facea de complezenta, fie nu se facea deloc, iar internarile aveau durata scurta (una - trei zile), pacientii fiind adusi de catre organele M.I.

2. Internarile de la 22 decembrie 1989 erau de 141 de bolnavi, dar in scurt timp nu se mai gaseau decat 96 de internati.

3. Au existat cazuri de internare a unor opozanti sau dizidenti politici condamnati pentru infractiuni inventate si apoi introdusi in articolul 114 c.p.

Psihiatria politica a fost cea mai salbatica si mai traumatizanta arma a regimului comunist. Dl. Mircea Bivolaru, presedinte al A.F.D.P. Dolj, a efectuat pe cont propriu o ancheta la Spitalul Poiana Mare, in conditiile unei totale necooperari a cadrelor medicale care aveau o intensa constiinta a vinovatiei si o totala rea vointa in tinerea evidentelor. Totusi au fost numarate 24 de cazuri cu diagnosticul de paranoia, psihoze involutive, care, in fapt, fusesera condamnati pentru "propaganda impotriva oranduirii socialiste". Desi considerati bolnavi, ei au fost condamnati de catre tribunale militare. Este curios faptul cum, cu ocazia revolutiei, 45 de cazuri au disparut fara nici o formalitate, desi fiecare isi avea propriul lui dosar de condamnare.

Spitalul Cula si-a castigat o trista faima, aici fiind "depozitati" toti indezirabilii bucuresteni, dizidenti pe motive politice, mai ales in preajma congreselor partidului sau a altor evenimente politice si chiar sportive, cum a fost Universiada.

Fostul sef al sectiei Cula ofera cu curaj presei cateva date semnificative: in 1986 au fost aduse, in maniera descrisa mai sus, adica abuziv, 156 de persoane, in 1987 doar 68, iar in 1989 si mai putine - 49. Cu alte ocazii erau aduse aici cate 100 de persoane, de fiecare data cam aceleasi.

Intr-o societate totalitara, a gandi altfel decat ideologia oficiala era o nebunie, indivizii acestia erau considerati fara simtul realitatii, primejdiosi pentru oranduirea socialista si securitatea statului. Dar "nebunia" acestor dizidenti trebuia atestata cu acte in regula.

Victimele, subliniaza fostul sef al sectiei Cula, erau trimise la spital de cele mai multe ori batute. Fiecare caz era insotit de o adresa din partea organelor de militie, asa incat ei nu puteau fi refuzati. In toate sectiile Spitalului Gh. Marinescu (caci si Cula nu era decat o sectie a acestui spital) era cunoscut un numar de cocteiluri medicamentoase. Toate saloanele in care erau cazati dizidentii erau inchise cu gratii. Se spunea: "Vezi sa-i faci astuia ceea ce trebuie", si noi stiam ce inseamna aceasta. Unii medici actionau la ordin, altii din exces de zel, pentru a nu-si pierde avantajele.

Trebuie sa recunoastem ce a fost, spune fostul sef al sectiei Cula, si sa incepem un lucru bun, deoarece oamenii care au devenit un nimic, si aceasta este o crima, oricum nu pot fi recuperati. "Au facut din om un nimic si aceasta este o crima, unii adusi in spital zdraveni au ajuns la morga .imi este rusine de cruzimea pe care a trebuit sa o suport pentru cei 2.915 lei pe luna. Trebuie sa am mandrie si de toti acesti bani sa cumpar lumanari".

O asemenea declaratie cinstita a medicului silit sa devina instrument de tortura al unui regim inuman devine pentru un psihiatru comunist "atitudine denigratoare" fata de tara si fata de psihiatria romaneasca.

Iata cum descrie un ziarist conditiile de viata de la Spitalul Cula: "Saloanele sunt de fapt niste grajduri, bolnavii nu au lumina suficienta, geamurile de grajd fiind de regula mici. Pe peretii exteriori sunt facute desene grotesti. Sunt 159 de bolnavi si toti nu intreaba decat de paine, tigari si externare. Multi sunt aici abandonati de familie. In ziua vizitei era "zi de cartofi". In salon nu poti sta din cauza mirosului de mucegai si de urina. Bolnavii au pe ei halate murdare si rupte".

Spitalul de psihiatrie Zam se afla situat langa Hunedoara si a devenit si el loc de detentie pentru dizidenti si opozanti ai regimului. In 1977, dupa greva minerilor din Valea Jiului, in aceasta zona au fost infiltrati foarte multi securisti. Fiecare echipa de lucru era insotita de doi "noi angajati". Zilnic dispareau fostii lideri sindicali. S-a descoperit ca foarte multi disparuti erau dusi, de fapt internati, in Spitalul de psihiatrie Zam.

O. Luchian, inspector general in Ministerul Sanatatii, aflat in aceasta perioada in inspectie la acel spital, este surprins sa vada doi medici si trei indivizi cu halate albe, insa cu cizme ofiteresti, care isi faceau "rondul". El afla ca doar cu o zi inainte au fost adusi acolo 40 de mineri fara bilete de internare, fara a fi inregistrati la camera de garda. Nici unul dintre "pacienti" nu avea foaie de observatie.

In cursul inspectiei pe care o efectueaza pe linie de serviciu este insotit in permanenta de trei ofiteri. Inspectorul, in aceste conditii, mai observa ca "bolnavii" purtau casti si salopete de miner. Unul dintre mineri era la geamul unui salon de agitati si, agatat de gratii, striga: "Lasati-ma sa plec de aici, nu am nimic".

Sectia de psihiatrie Brazi este descrisa de ziarista Carmen Antohi (1991) ca un infern. Sectia se afla intr-un fost conac boieresc in care sunt "depozitati" 70 de bolnavi. Instalatiile sanitare sunt in stare de degradare incredibila, tevile sunt sparte, robinetele lipsesc. Tavanele sunt fisurate si pun in pericol, prin iminenta de daramare, bolnavii, peretii sunt umflati de igrasie. Unele saloane nu sunt incalzite, iar lumina electrica nu functioneaza, din cauza instalatiilor foarte vechi.

Spitalul de psihiatrie din Tg. Ocna este descris de catre S. Fahi drept o neuropuscarie. El functioneaza intr-o fosta puscarie dezafectata din cauza paraginirii cladirii. In locul fostilor detinuti stau astazi bolnavii mintali.

Spitalul are ziduri vechi si inalte de piatra care sunt suprainaltate cu sarma ghimpata. Lacate mari si zabrele sunt peste tot, pentru ca bolnavii sa fie bine paziti, dar nici nu se pune problema sa fie bine ingrijiti. Nimic de aici nu te face sa crezi ca este vorba de un spital. Peste tot acelasi miros de urina, aceleasi ferestre sparte. In saloanele de femei poti vedea cupluri imperechindu-se sub privirile impasibile ale celorlalte paciente, iar in saloanele de barbati activeaza homosexualii. Peste tot este frig, sobele de teracota abia daca sunt calde. Cei cu paltoane dorm imbracati, paturile fiind subtiri si rupte. Bolnavii mai in putere sunt folositi pentru munca fortata.

b. Atacul comandoului securisto-psihiatric

In 1992, nomenclatura comunista din psihiatrie se decide sa treaca la o reglare de conturi ca in zilele ei bune. In contextul "noii" conduceri politice din tara ea considera ca este momentul prielnic de a intreprinde o actiune demolatoare, in stilul anilor de glorie, impotriva psihiatrilor care au inceput sa critice pe fata abuzurile psihiatrice si mai ales impotriva A.P.L.R., gruparea care s-a distins in mod deosebit in acest cadru.

Vorbind despre Stalin si stalinism, Roy Medvedev caracteriza excelent modul de gandire politica a comunismului, caracterizat printr-o neintrerupta ofensiva impotriva opozitiei de stanga sau de dreapta, spre a insela opinia publica de organizare a diversiunilor 'contrarevolutionare" pe care de multe ori le inventa, aparand in rolul de "salvatori" ai tarii. Dezastrul era pus intotdeauna pe seama "diversionistilor" burghezi, a elementelor dusmanoase si tradatoare, a sabotorilor, motiv pentru care adevarul este falsificat cu grosolanie. Paralizati de frica, supravetuitorii vor ingrosa randul corului de elogiatori la adresa "conducatorului".

De la aparitia comunismului, a metastazei romanesti, a stalinismului si a epifenomenului sau - abuzul psihiatric - peste tot s-a desfasurat acelasi scenariu, iar lupta de ariegarda a fostei nomenclaturi comuniste din psihiatrie se incadreaza perfect in tipul clasic de stalinism.

Pe baza acestei ideologii, la inceputul anului 1992, dupa o tacere vinovata si dupa ce s-au convins ca in Romania nu va exista un proces al comunismului, principalii autori ai abuzurilor psihiatrice au declansat o actiune de tip comando impotriva acelora care acum militau direct si agresiv pentru reforma in psihiatrie.

Campania de televiziune a lui Emanuel Valeriu si lungul serial din ziarul comunist al puterii de atunci - "Dimineata" - reprezinta exemplul tipic al unei actiuni inspirate de fosta Securitate, mai ales prin calomnie si dezinformare, in maniera profesionista.

Impingand in fata un medic nesemnificativ, cu grave probleme caracteriale, familiale si profesionale, acesta chipurile isi asuma "intreaga responsabilitate", dar in fapt el a dat ocazia nomenclaturii - deschizand aceasta "discutie" in presa prin articole anonime sau prin intrarea in scena a tartorilor - de a organiza o campanie de denigrare si minciuna ca in zilele lor bune (invective, minciuni, indignare artificiala etc.).

Pentru ca atacul sa dispuna de un minimum de credibilitate, comandoul avea nevoie de acuzatii "specifice": tradare de tara, tradarea psihiatriei, verocitate, arivism, dar in acelasi timp opozantii sunt si o "grupare nesemnificativa", colectivul psihiatrilor fiind in mod evident cu totul in jurul lor, exact cum era si poporul roman pana in 1989, ca un monolit in jurul "conducatorului". Si iata cat de adevarate sunt afirmatiile poetului care spune: "Mai intai desfigureaza-ti adversarul si apoi il poti trata ca pe un monstru". Ca si in perioada comunista, vinovatii principali sunt liderii opozitiei din psihiatrie, restul sunt doar niste "inselati recuperabili". Sa incercam sa descifram mecanismul.

Profitand de nelinistea presei internationale si in special de unele acuzatii aduse de revista britanica "The European", acuzatii reluate de catre principalele cotidiane din tara in care se invedera existenta unor abuzuri psihiatrice si dupa 1989, comandoul transfera aceste informatii, in mare parte neadevarate, conducerii A.P.L.R. Faptul ca la ora aparitiei serialului din "Dimineata" si a emisiunilor TV situatia era lamurita oficial si public de peste un an, in sensul ca exagerarile presei internationale nu aveau la baza informatii provenite de la APLR, nu a avut pentru cei dominati de ideea calomniei si revansei nici o importanta. Pentru gandirea comunista adevarul este relativ si partinic (Lenin), iar panoplia cliseelor va fi pusa in miscare. Daca "adevarul lor" nu exista, el se va fabrica. In acest fel, emisiunile lui E. Valeriu si serialul lui Duica din "Dimineata" au devenit manifestari politice bine dirijate de catre fosta Securitate si de catre colegii lor psihiatri comunisti.

De acum, scenariul se va desfasura in maniera tipica, binecunoscuta, de la fosta "Scanteie". Conducerii A.P.L.R. i se imputa afirmatiile din "The European", cum ca in Romania ar mai exista 300 de detinuti de constiinta internati in spitalele de psihiatrie, iar "ministerul adevarului" cere ca "vinovatii" sa fie infierati ca niste tradatori. Dezvinovatirile, dezmintirile, argumentele, documentele scrise nu mai pot sa aiba nici o influenta pentru ca de fapt aceasta campanie nu isi propusese adevarul, ci denigrarea unor idei, a unor atitudini etice si o prezentare a abuzurilor psihiatrice din trecut ca niste minciuni.

Poate ca enumerarea calomniilor tipice mentalitatii comuniste nu ar trebui sa ne preocupe. O carte alba privind abuzurile psihiatrice comuniste este in primul rand o piesa de memorie, pentru ca peste cativa ani calomniatorii sa nu spuna ca minciunile de astazi au fost adevaruri. Iata in cele ce urmeaza si in rezumat, maniera calomnioasa care a umplut peste 60 de pagini de ziar si cateva ore de emisiune la televiziunea publica.

Autorii serialelor sustin ca activitatea A.P.L.R. de a demasca abuzurile psihiatrice comuniste afecteaza prestigiul unei intregi categorii socio-profesionale, dar, si mai rau, acest lucru inseamna si o tradare de patrie. A.P.L.R. este un grup foarte mic, nereprezentativ, sub 1% din psihiatrii romani, in timp ce asociatia lor - A.P.R. - ar avea peste 1.000 de membr, adica, ce sa mai vorbim, toti psihiatrii din Romania. Desi atat de mic, acest grupuscul poate atenta la onoarea profesiei si, de ce nu, a intregii bresle medicale si chiar a tarii intregi. A.P.L.R. a luat fiinta doar cu telul de a compromite psihiatria si de a culpabiliza pe toti psihiatrii (cei cinci - sase tartori culpabili se identifica acum cu toti psihiatrii) si, bineinteles, ii acuza doar de fapte imaginare. Scopul declarat al asociatiei ar fi de a identifica victimele psihiatriei si medicii vinovati de abuz, dar neputand aduce dovezi elocvente gaseste ca vinovati pe toti aceia care au detinut posturi de conducere in psihiatrie, ale caror posturi membrii A.P.L.R. le privesc cu "ochi flamanzi". Dar, revin fostii nomenclaturisti, abuzurile politice chiar daca au existat, nu au fost in proportie de masa (vechiul argument Lazarescu, caruia i-a raspuns Vianu, asa cum am aratat mai sus) si in nici un caz dupa 1980 (deci intr-un timp rezonabil de a fi verificat). Caci, spun ei, de ce un regim totalitar ar trebui sa foloseasca psihiatria si nu inchisorile? Parca nu ar sti de foamea de prestigiu international a liderilor comunisti.

In raport cu Securitatea, psihiatria ar fi fost doar un avocat din oficiu al pacientului. Pentru Securitate calea psihiatriei era o cale "umanitara" prin care ei ajutau individul, un lux pentru individ, iar pentru psihiatrie aceasta a fost doar o "complicatie". De fapt, dizidentul ar fi apartinut Securitatii si numai in caz de "irecuperabilitate" severa era asistat de catre psihiatru, dar, sa fim atenti, numai in folosul dizidentului.

Noi credem ca prin aceste afirmatii cinismul a atins limita maxima. Si apoi, continua nomenclaturistii, nici nu au existat dizidenti, caci la noi nu a existat un Saharov (exact ca in gluma in care cel ce imprumutase vecinului oala primeste urmatorul raspuns: mai intai nu mi-ai dat-o, in al doilea rand era sparta si apoi ti-am inapoiat-o).

Stiinta calomniei a devenit pentru securisto-comunisti o adevarata arta. De aceea calomniile vor continua:

A.P.L.R. a devenit de fapt o asociatie de familie, in jurul a trei persoane, toate ahtiate dupa posturi inalte (la acea epoca postul de director il avea "profesorul" Ionescu, sef de catedra era V. Predescu, iar directorul Policlinicii Titan, vestitul C. Gorgos), dar, slava Domnului, pana acum aceste posturi inalte au fost salvate. De fapt, prin aceasta ei s-au demascat ca adevaratii inspiratori ai campaniei de presa si TV, nimeni altcineva nu ar fi avut aceasta putere in psihiatria romaneasca.

Urmand rationamentul de mai sus, membrii A.P.L.R. sunt de fapt niste pseudo-psihiatri care si-au facut doar aura de dizidenti.

Se trece apoi la calomnierea fiecarui lider in parte si se incepe intai cu presedintele, care a fost "un comunist notoriu", iar Toculescu ar fi autorul Decretului 313/1980, desi se stie ca toate initiativele legislative din psihiatrie, chiar ordinele ministeriale erau concepute de V. Predescu. Orbiti de furie, de data aceasta ei recunosc si existenta "unui templu al psihiatriei politice romanesti', Spitalul Balaceanca, unde presedintele A.P.L.R. a fost candva director. Deci in Romania nu a existat psihiatrie politica, dar a existat "un templu" tocmai acolo unde a lucrat unul dintre dizidentii cunoscuti ai psihiatriei si presedintele A.P.L.R. Sa vedem, insa, chiar din gura acestor comunisti fara simtul onoarei, cum arata acest templu a carui existenta o accepta, intr-o tara in care jura ca nu a existat represiune poitica prin psihiatrie.

Astfel, la acest spital exista o paza nemedicala, desi aici lucrau medici. Impotriva uzantelor, medicii de aici erau dotati cu magnetofoane. Aici erau internati toti posibilii dizidenti, detinutii de constiinta, victimele abuzului psihiatric adusi prin vestitul Decret 12/1965

Iata deci ca tocmai dumnealor, aruncand evident pisica in curtea vecinului, recunosc ca a existat psihiatrie politica. Si ce martori pot fi mai avizati decat nomenclaturistii insisi, adica faptasii.

Magazinul cu clisee ale propagandei comuniste continua. Presedintele A.P.L.R. a colaborat cu Securitatea (atunci ce l-ar fi costat sa fie cu ei pana la capat?), de fapt s-a autoproclamat presedinte al A.P.L.R. (ca si cum noi, dupa 1989, am infiintat o celula a P.C.R.). Toata activitatea presedintelui este punctata numai de fapte penale: certificate medicale false, mita, evident in valuta, si-a internat soacra la psihiatrie pentru a o mosteni mai repede.

Din pacate, vicepresedintele de la acea data era realmente din tagma lor si a reusit sa distruga practic A.P.L.R.-ul. Dar sa vedem cum isi caracterizeaza colegul, pe profesorul Romila.

A facut parte aproape perpetuu din comisiile medico-legale psihiatrice, devenind un campion al abuzurilor politice psihiatrice care, daca s-au facut, prin el s-au facut. Este un comunist fanatic si intr-adevar, fiind exclus din partid cu ocazia meditatiei transcedentale, a facut memorii lacrimogene la toate congresele partidului sa fie reprimit si, spre ghinionul sau, acest lucru s-a intamplat tocmai la ultimul congres din noiembrie 1989. Acum cocheteaza cu P.N.T.C.D. si mai ales ar fi agentul electoral al d-lui Ratiu, desi 12 ani a fost lector la invatamantul de partid, a scris monografii ateiste si materialiste, in colaborare cu un conferentiar de la Catedra de marxism, toate pentru a obtine putere si functii inalte in partid si in Catedra de psihiatrie. In mod real, ca orice nomenclaturist comunist, ei constata ca profesorul nu are opera stiintifica, nu a avut activitate dizidenta si, daca vreti, verificare securista in urma cu peste 40 de ani, s-a sustras de la efectuarea stagiului militar, afisand o boala fictiva, toate dovedite cu fotocopii.

Din pacate, asa cum am mai aratat, multe dintre acuzatiile aduse lui Romila s-au dovedit adevarate si se pare ca si-a platit si tributul prin distrugerea din interior a A.P.L.R., la care trebuie adaugate dizarmoniile sale de personalitate, iar dupa ultimele activitati 'publicistice', o serioasa involuare la o personalitate care a fost inteligenta.

Al treilea este luat in colimator I. Vianu, psihiatru elvetian de origine romana, care a devenit dupa emigrare un neinfricat luptator pentru drepturile omului. Si el este vinovat tot de infiintarea A.P.L.R. Bineinteles ca i se aplica sablonul: a fost membru de partid (inexact; a depus cerere de inscriere, dar, timp de 5 ani, nu a fost primit, blocandu-i-se astfel promovarea si fortandu-i-se emigrarea), nu-si indeplineste nici sacrosanta misiune a strainilor de a aduce ajutoare, bineinteles este tradator de neam si tara si ganditi-va la enormitatea de a fi "vandut Ardealul ungurilor". A mai fost si un mare simpatizant al marxismului si socialismului (de ce, domne, a mai trebuit sa emigreze?").

In fine, dr. Marian Popa, secretarul A.P.L.R. ar fi fost si el mare comunist si securist notoriu (de ce ar fi aceasta o vina si nu o calitate, avand in vedere ca ei insisi au fost si nu au manifestat nici o umbra de regret) si mai extrage si documente oficiale din minister (regretul este evident, pentru ca astfel nu le-au putut ei arde).

Toti liderii A.P.L.R., in bloc, nediferentiat, au antrenat presa, institutiile politice in calomnierea psihiatriei, au batjocorit prestigiul tarii, au apelat la spijinul unor organizatii internationale. A.P.L.R. apare astfel ca un organism care blameaza si santajeaza psihiatria, un instrument al antipsihiatriei (la care psihiatrie se refera oare, la cea socialista?), vor sa dezmembreze asistenta psihiatrica. Desi un grupuscul mic si nesemnificativ, A.P.L.R. ii face sa intre in panica pe "adevaratii" psihiatri.

Pedeapsa ceruta pentru acesti indivizi trebuie sa fie exemplara, iar Ministerul Sanatatii este incitat sa intre in actiune.

De fapt, trebuie sa avem mila de acesti oameni. La ce zile au ajuns, cand cu 2 - 3 ani inainte era necesara doar o simpla nota informativa catre Securitate si totul ar fi fost rezolvat. Acum ei, cei mai "competenti", trebuie sa umble cu jalbe, cu argumente. Ce inscenare ar fi putut ei organiza in anii lor de glorie, in timp ce acum trebuie sa se umileasca si sa se roage la o ureche care pare surda.

Iata, in final, concluziile la care au ajuns organizatorii campaniei de presa a actiunii securisto-psihiatrice privind activitatea A.P.L.R. si a celor care critica represiunea politica din psihiatria comunista romana: denigreaza corpul sanitar si Ministerul Sanatatii; denigreaza tara prin acuzatii de nerespectare a drepturilor omului, desi pare a fi vorba de "tara lor," adica de acea imagine comunisto-nationalista asupra tarii, cu a carei nostalgie au ramas; denigreaza actualele structuri ale puterii legislative si executive ale tarii.

Sa intrebam acum pe orice detinut politic sau pe oricine este cat de cat acomodat cu felul in care se alcatuiau dosarele penale in timpul regimului comunist, daca aceasta actiune securisto-psihiatrica nu este facuta dupa regulile celui mai inalt profesionism al fostului regim. Ce ar mai fi necesar acum pentru a se trage concluzia vinovatiei de "crima impotriva oranduirii socialiste si securitatii statului" si daca, eventual, conducerea A.P.L.R. nu ar avea soarta celor de la Caciulati.

Sa fim seriosi, tovarasi comunisti din psihiatrie si de aiurea, dumnevoasta inotati astazi impotriva istoriei, generatia tanara v-a expulzat chiar cu pretul sangelui, nu mai aveti viitor si de aceea cei care lupta pentru reforma in psihiatrie, inclusiv pentru reforma etica, nu vor pati nimic.

Iata deci cine sunt aceia care se considera adevaratii promotori ai psihiatriei romanesti, competenti, patrioti iesiti din trecutul lor comunist si tortionar cu capul in sus si lovind in 'potaile " anticomuniste, asa cum spunea dl. Gavriliu.

c. Reactiile opiniei publice, ale presei

Este reconfortant ca atunci cand te afli angrenat intr-o opera sociala sa simti solidaritatea celor din jur. Am mai subliniat situatia de dizidenta in care se afla psihiatrii care lupta pentru reforma psihiatriei, in contextul in care intreaga conducere a psihiatriei este in mainile fostilor nomenclaturisti sau a comunistilor din linia a doua. Atacul criptocomunistilor a fost bine gandit si sustinut. Ganditi-va ca el a avut girul consilierului presedintelul republicii, dl. Mironov.

Atacul celor de la ziarul guvernamental Dimineata si al postului national de televiziune (ultimul refugiu al comunistilor in mass-media) a fost pentru noi si un prilej reconfortant de a simti solidaritatea celor din jur si sensul progresist al demersului nostru.

Vom incepe cu reactia profesorului Piru, directorul ziarului Dimineata, care intelege de la inceput sa se desolidarizeze de calomniatorii care au folosit spatiul ziarului fara aprobarea sa. Grele zile au ajuns sa aiba comunistii din psihiatrie daca nu-si pot gasi un loc pe pamant, un ziar care sa le impartaseasca actiunile, sa se furiseze si sa recurga la contrabanda, fiind dezavuati de insusi directorul gazetei la care "au avut acces". Iata cum subliniaza profesorul Piru sitautia creata (in Expres Magazin din 11 febr. 1992): "Din pacate, fundatia Dimineata a debutat cu niste brosuri in care este reprodus serialul murdar al lui C. Duica. Eu m-am opus publicarii acestui material calomnios care nu face bine nici prestigiului tarii. Atunci, el (Duica) a cerut ajutorul lui Mironov (consilierul presedintelui Iliescu), care le-a dat lumina verde. Nu cred ca este bagat Iliescu, ci mai degraba unul Gorgos. Unele articole nesemnate sunt murdarii de-ale lui Gorgos. Daca ar fi dupa mine, l-as da afara pe Duica, care este un impostor".

Doamne, oare pentru un grup asa de mic si nesemnificativ era nevoie sa implici consilierul unui presedinte al tarii, sa inseli vigilenta unui director de ziar, sa ai de-a face cu persoane pe care propriul lor sef ii considera impostori si toate pentru a tipari "murdariile lui Gorgos"?

Rectorul universitatii de medicina, socat si el de asemenea murdarii, declara: "In viata mea am avut "privilegiul" sa constat nocivitatea invidiei medicale, insa niciodata ura, lasitatea, calomnia, razbunarea nu s-au reunit intr-o actiune atat de reprobabila.

Redactorul emisiunilor TV care s-a angrenat in aceiasi actiune denigratoare, Emanuel Valeriu, a fost concediat si nici astazi nu si-a mai recapatat postul. Si tot acest dezastru numai pentru a fi solidari cu comunistii si tortionarii din psihiatrie.

Organismele internationale s-au alertat. Dl. Anthony Coombs, din grupul parlamentar britanic pentru drepturile omului, declara la o conferinta de presa: "Atat Ministerul Justitiei, cat si cel al Sanatatii sunt de acord ca s-au savarsit abuzuri psihiatrice in Romania ". In institutiile psihiatrice vizitate membrii parlamentului britanic observa ca: "oamenii traiesc ca animalele", iar la Podriga, jud. Botosani, voluntarii britanici care locuiesc si lucreaza la Caminul de psihiatrie (printre care si fiica unui parlamentar britanic) au fost batuti din ordinul administratorului.

Prin emisiunile TV ale lui E. Valeriu si serialul din Dimineata, sublinia Sanda Angelescu (1992), s-a lansat un atac impotriva victimelor psihiatriei totalitare. Sunt aparate, in schimb, persoanele direct implicate in tortura, ca si moralitatea regimului comunist in ansamblu.

Dar cel mai bine problema este tratata in Tineretul Liber, de catre Dan Stanca.

S-a spus - arata autorul - vulgarizandu-se, ca toti romanii au luptat intr-un fel sau altul contra lui Ceausescu. Dar aceasta nu urmareste decat compromiterea fenomenelor de dizidenta, atat cat a fost. Cam acesta este si rationamentul acelora care, invocand forma de lupta colectiva si anonima a poporului roman, au denigrat orice pozitie dizidenta. Pe aceasta linie, a compromiterii dizidentei romanesti, s-au inscris si actiunile ziarului Dimineata care s-a pus, chipurile, in slujba psihiatriei noastre pentru a o apara de tradarea din interior si exterior. Aceasta, dupa parerea lor, ar terfeli prestigiul tarii, caci, daca dizidentii internati in clinicile de psihiatrie nu au avut nici pe departe intentia de a protesta contra dictaturii, ei nu au fost decat niste sarmane "minti ratacite". De fapt, atunci represiunea comunista nici nu a existat, limitandu-se doar la "urecheala" pe care militienii o mai aplicau celor care mai aruncau cate un "fluturas" pe piata. Asta vrea, de fapt, sa arate ziarul Dimineata si E. Valeriu, care a realizat un reportaj penibil despre niste fapturi omenesti de plans, dar este mai mult ca sigur ca E. Valeriu si-a anticipat si destituirea binemeritata.

Sistemul comunist a mers pana acolo incat cei care i se opuneau nu trebuia sa fie vinovati, ci mai degraba nebuni. In acest fel psihiatria a devenit din mijloc de tratament, o cale de distrugere a omului care ar fi dorit sa gandeasca liber. Aceste lucruri sunt bine cunoscute. Necunoscutul apare din clipa in care cauti dovezi. Astfel, oamenii pot claca psihic si din cauza conditiilor in care traiesc si atunci neurolepticele administrate le scot din cap gargaunii revolutiei. Din acest motiv exista o mare deosebire intre cei distrusi cu buna stiinta si cei prost tratati. Aici intra si multcomentatele cazuri (Ursu, Dragu etc.). Daca aspectul unor institutii psihiatrice din Romania este degradant, acest lucru sporeste confuzia, facand pe straini sa creada ca aceste institutii camufleaza, de fapt, adevarate puscarii.

Ziarul Dimineata se intreaba cu candoare de ce represiunea comunista a avut nevoie sa utilizeze mijloacele psihiatrice pentru a anihila pe individ, avand la dispozitie deja mijloacele clasice. Raspunsul este simplu. Pentru ca in al doilea caz, dovezile ca este detinut politic se strang usor, pe cand in cazul psihiatriei ele se sterg de la sine, in functie de formularea unui diagnostic interpretabil. Intr-un fel, psihiatrul devine un ucigas care nu lasa urme. Dar, se intreaba autorul, in fond, procesul comunismului de ce sa nu fie insotit si de un proces al psihiatriei?

Intr-o tara in care psihiatria nu era decat Cenusareasa medicinii, iar psihiatrii erau priviti ca niste paraziti daca nu se puneau in slujba autoritatilor, o decantare a faptelor si persoanelor devine necesara. Sesizarea forurilor internationale ca in Romania ar mai exista 300 de detinuti de constiinta, chiar daca nu corespunde adevarului, a fost binevenita pentru a determina o privire atenta spre trecut, pe care trebuie sa-l elucidam atat pentru prezent, cat si pentru viitor.

Faptul ca puciul securisto-psihiatric este o provocare este clarificat de dr. Toculescu, care subliniaza ca nu A.P.L.R. a dat informatiile pentru The European si ca, in acest sens, a dat dezmintirile necesare atat in publicatia amintita, cat si la postul de radio BBC. Nici parlamentul britanic nu a sustinut afirmatiile presei engleze, ci, din contra, le-a combatut. Lucrurile se clarificasera cu un an inainte de serialele din Dimineata si de la TV.

Dar toate acestea ar fi fost valabile pentru oameni care ar fi dorit sa serveasca adevarul, in timp ce murdara campanie de presa a fost doar o actiune de comando de tip securist in care adevarul nu a jucat nici un rol. Din fericire, intreaga actiune a esuat in ridicol.

Pentru a vedea cat de simplu ar fi pentru nomenclatura sa fereasca psihiatria de orice interpretare, cel putin de aici inainte, redam in continuare, pe scurt, maniera in care se fac internarile la Geneva, in Elvetia, asa cum a relatat profesorul J. Stuky in cadrul unei vizite pe care a facut-o la noi.

In Elvetia s-a dezvoltat o psihiatrie moderna care pune baza pe tratamentul ambulatoriu. Internarile sunt temporizate si nu survin decat in momentele de criza. Exista o lege pentru internarile psihiatrice. Astfel, pentru internare medicul trebuie sa dea un certificat de internare care trebuie sa corespunda unor criterii precise, cum ar fi: precizarea diagnosticului, pericolul somatic iminent, necesitatea ingrijirii in mediul spitalicesc. Acest certificat este verificat de medicii unei comisii si daca pare incomplet i se adauga date noi.

La internare, bolnavului i se inmaneaza "legea internarilor". Pacientul are la dispozitie 10 zile de la internare pentru a face recurs. El trebuie examinat de catre unul dintre membrii "comisiei de supraveghere". Majoritatea pacientilor cad in sarcina serviciilor ambulatorii. Azi la Geneva se vorbeste tot mai putin de un sistem spitalicesc si tot mai mult de unul ambulator. Ideea de baza este ca bolnavul internat sa fie cat mai repede externat si incredintat serviciilor ambulatorii.

In Elvetia, principiul este ca spitalul de psihiatrie sa fie deschis. Pentru bolnavii agitati se poate inchide un pavilion sau un salon, pe perioade scurte, dar se explica pacientului sau familiei pentru ce se iau asemenea masuri. Nu este o situatie perfecta, dar este o incercare de a limita pe cat posibil masurile de constrangere. In spitalul de psihiatrie exista si o sectie inchisa care este de fapt o sectie a inchisorii. Aici sunt tratati cei care se imbolnavesc in inchisoare. Aceasta sectie este independenta de autoritatea penitenciara.

In cazul delincventilor, pacientul este inculpat de catre organele judiciare, unde avocatul sau procurorul pot cere o expertiza psihiatrica daca cred ca este vorba de o boala psihica. Tribunalul poate declara pe pacient iresponsabil sau partial responsabil, in functie de Codul penal, si poate dispune un tratament psihiatric in spital sau ambulatoriu. Daca sunt ingrijiti in spital, externarea bolnavilor depinde de "consiliul de supraveghere". Pentru unii se hotaraste punerea in libertate cu titlu de incercare si sunt in mod obligatoriu urmariti de serviciile obligatorii pana ies din cadrul incidentei legale. Pacientii pot fi externati de proba si apoi pot fi readusi.

Iata cat de simplu ar fi ca in acest caz sa aplicam experienta elvetiana pentru modernizarea psihiatriei romanesti fara a cere fonduri bugetare, ba, din contra, prin serviciile ambulatorii cheltuielile reducandu-se la 1/3 din costul spitalizarii. Inertia tine nu numai de gandirea comunista a 5 - 6 tartori, dar si de numarul mare de medici care profita din sistemul actual de organizare (sefi de sectii, piramida puterii, neacomodare cu noul, cu aplicarea metodelor specifice tratamentului ambulator, cu psihoterapia, in timp ce in spital poti veni la ora stabilita, poti vedea bolnavul o data pe saptamana si ii poti da un tratament la inceput pe care poti sa nu-l mai schimbi).

Asemenea propuneri de reformare am facut periodic din 1972, apoi dupa revolutie, directorilor Angheluta, Cosa, Ionescu, prezentand argumente medicale si financiare desi nu am fost niciodata in strainatate pentru a studia organizarea psihiatrica asa cum au facut-o ei in mod repetat. M-am ales cu ridiculizare, tacere, eticheta "e cam nebun". Este clar ca privilegiile pe care le ofera actuala organizare arhaica sefilor de sectie va face imposibila orice reforma in psihiatrie.

Aceasta este de fapt adevarata situatie in psihiatria romaneasca, rezistenta la orice schimbare, atacul murdar contra celor care "deranjeaza" si un consens al mediocritatii, al fricii ca schimband sistemul de organizare se exclud, daca nu din psihiatrie, din acele mici si meschine privilegii - sefiile.

3. Reforma in psihiatrie nu inseamna antipsihiatrie

Asa cum am vazut, principalele argumente ale nomenclaturii comuniste tin mai ales de domeniul invectivelor si al calomniei, din cauza saraciei lor in argumente. Totusi, unii tartori-profesori au inceput sa urzeasca "argumente stiintifice" acuzand pe aceia care doresc reforma in psihiatrie ca ar fi antipsihiatri, ar apartine unei notiuni care a aparut candva in psihiatria occidentala - antipsihiatria. Deci cei care nu agreeaza psihiatria lor nu sunt decat niste antipsihiatri (adica vor desfiintarea psihiatriei). Mare saracie de duh la acesti profesori!

Subiectul antipsihiatriei este putin cunoscut de catre psihiatrii nostri (educati cu cartile lui Gorgos, Ionescu, Predescu, Romila), iar in discursul lor "profesorii" nu au dezvoltat problema, mai ales ca termenul a venit ca o mana cereasca atunci cand se intensificase opozitia impotriva psihiatriei lor, cea inapoiata si abuziva. Profesori ca Lazarescu, Ionescu, Predescu, Romila aruncau inainte de 1989, ca si in prezent, eticheta de antipsihiatri tuturor acelora care doreau o cat de mica schimbare a vechilor structuri din psihiatrie sau care nu erau de acord cu ei, in prezent cei mai "antipsihiatri" fiind membrii A.P.L.R. De altfel, intr-un limbaj criptocomunist, M. Lazarescu sublinia dependenta bolilor psihice de actiunea "represiva" a societatii burgheze. Bolile psihice in conceptia sa apar ca o consecinta a "luptei de clasa". Din aceste motive, spune profesorul, Occidentul nici nu ar mai fi interesat de problema abuzurilor psihiatrice din Europa de Est. El plange de exemplu soarta psihiatriei italiene unde, in urma unor legi "la insistentele antipsihiatrilor", psihiatrii nu mai dispun de institutii, de spitale in care sa trateze bolnavii, in timp ce dr. Crosignani era uimit de sansele terapeutice institutionale care exista la Timisoara. Totusi, se mira ca in ultimul timp are loc si la noi o ascensiune a miscarii antipsihiatriei (a se citi miscarea pentru reforma in psihiatrie) de care, chipurile, Europa s-a despartit. Ne punem intrebarea daca in urma mult prea frecventelor vizite facute in Occident, cu eforturi financiare care nu-i apartin, atat a putut el constata in Europa - nostalgia dupa organizarea azilara care prospera in Romania sub patronajul sau.

Principala frica a lui M.L. este ca "miscarea interioara, etica a psihiatriei, ocupata cu studierea abuzurilor si dosarelor, sa nu cada in partea cealalta a baricadei, adica in antipsihiatrie. Putem sa-l asiguram ca isi face griji inutile si mai bine ar reflecta la alte probleme, cu adevarat importante.

Dar profesorul ne ofera si solutia: "in aceste actiuni trebuie chemati numai cei de meserie" (fara discutie ca se gandeste la Predescu, Ionescu, Milea, Romila, poate si la Grecu si evident la el, adica la aceia care au "haiducit" psihiatria comunista timp de decenii devenind astfel oameni "de meserie").

Sa lasam insa deoparte elucubratiile profesorului - care isi plateste avansarile dupa care a tanjit atat - pentru a explica de ce acesti criptocomunisti folosesc termenul de antipsihiatrie, sperand ca poate asa vor putea bara orice reforma in psihiatrie si mai ales vor bara psihiatria sociala, stadiul in care se afla astazi psihiatria europeana in care - pentru informarea lui - Italia ocupa un loc de frunte. Ajungerea la stadiul de psihiatrie sociala, pe care M. L. o vede ca "despartire de reforma", din contra, este o desavarsire a reformei la nivelul exigentelor si nivelul stiintelor actuale care cam lipsesc la psihiatrii din tara noastra, gratie in primul rand "profesorilor".

Este nevoie aici de putina istorie. Psihiatria a evoluat in secolul al XX-lea in trei etape succesive, in functie de dezvoltarea diferitelor stiinte (biologie, psihologie, sociologie si concepte umaniste). Deci, iata aceste etape:

1. Etapa biologica, apare la inceputul secolului bazandu-se pe explozia de cunostinte biologice (studii anatomice, de fiziologie, genetica, biochimie, descoperirea microscopului, a microbilor etc.). Kraepelin accepta modelul medical (biologic) de boala si corespondentul sau, spitalul psihiatric, construit dupa principiile spitalelor de boli somatice. Acest model a dominat absolut psihiatria Europei pana in 1945 - 1950, dar din nefericire in U.R.S.S. si in tot lagarul socialist, evolutia psihiatriei se va opri la acest nivel, singura contributie fiind ideologizarea, adica acreditarea politica a sistemului psihiatric ca fiind materialist-dialectic si dezvoltand asa-numita psihiatrie clinico-nosologica. Aceasta ideologizare a inghetat evolutia psihiatriei in tarile comuniste, respingand conceptele psihologice de exemplu (si M. L. stie cat a luptat prof. Pamfil pentru a duce psihiatria in faza psihologica). Dar acum, M.L. vrea sa continue aceeasi psihiatrie (poate se crede intr-o disciplina populata doar cu prosti) si tare as pune la indoiala extazul italianului de care amintea M. L. cand a vazut organizarea psihiatrica de la noi.

2. Etapa psihologica si a psihiatriei psihodinamice a aparut in Europa, dar din cauza razboiului a fost mult mai prolifica in S.U.A., tara de azil pentru multi oameni de stiinta, inclusiv psihologi, foarte multi fiind evrei persecutati de catre nazism. Apar concepte noi pe baza studiilor lui Freud, se naste psihologia medicala, care va pune la dispozitie noi teorii privind personalitatea, va dispune de metode terapeutice specifice, va fi capabila sa dea numeroase explicatii psihopatologice. Toate aceste concepte au fost interzise de ideologia comunista la noi si bineinteles tartorii psihiatriei comuniste au aplicat in practica politica partidului. In timp ce Europa mergea inainte, noi stagnam (ca si in cibernetica, genetica si multe altele).

3. Etapa sociologica si a psihiatriei sociale a inceput dupa al doilea razboi mondial in S.U.A. si apoi s-a extins cu rapiditate in Europa, ducand la crearea unei psihiatrii complete, bio-psiho-sociale, care in limbajul curent a fost denumita de numerosi autori drept psihiatrie sociala, nu datorita unei viziuni exclusiviste, ci pentru a accentua latura umanizatoare a psihiatriei actuale. Aceasta psihiatrie a pus in actiune mai ales noi institutii de tratament, accentuand asupra tratamentului comunitar si resocializarii, dar a creat si noi modele de boala bazate pe teoriile umaniste pe care sociologia si ideile filozofice ale secolului nostru le-a pus in circulatie.

Ultimele doua etape nu s-au desfasurat in fostele tari comuniste, deci nici in Romania, aceasta din cauza necesitatilor de puritate ideologica, a repulsiei fata de Freud si a declararii marxismului ca singura conceptie sociologica.

Aici intervine grupul de nomenclaturisti lipsiti de alte argumente si numesc antipsihiatrie orice conceptie care se abate cat de putin de la puritatea ideologica a psihiatriei socialiste.

Psihiatria epocii comuniste a ramas doar o psihiatrie biologica si azilara, iar orice iesire din front era catalogata drept crima de antipsihiatrie (adica, daca ar trebui sa explicam, este vorba de antipsihiatrie in sensul de 'impotriva psihiatriei lor'. Cine nu era cu psihiatria lor era evident un antipsihiatru.

Am aratat ca marea miscare sociologica de reforma in psihiatrie a aparut in Occident dupa razboi. Atunci occidentalii au observat cu uimire ca in ciuda conceptiilor umaniste care se dezvoltau si a sistemului democratic, exista o instiututie construita dupa principii totalitare - spitalul clasic de psihiatrie sau azilul. A inceput o adevarata revolutie, desi nici acolo psihiatrii nu au fost in fruntea schimbarii. Totusi, tara dupa tara, gazeta dupa gazeta au fost cuprinse de febra demascarilor si contestarilor acestor institutii care nu numai ca nu erau bune pentru tratament, dar nu ar fi trebuit sa apara niciodata. Spre deziluzia lui M. L., in Italia a fost o mare miscare sociologica, iar presa a fost in fruntea promovarii schimbarilor. Desigur au fost si unele drame. Multi psihiatri au avut senzatia distrugerii unei institutii, s-au opus si au fost si multi denigratori, dar astazi psihiatria occidentala este una sociala, iar institutia de tratament cu totul umanizata. Ca sa fiu sincer, mai degraba as crede ca M. L. minte decat sa cred ca medicul italian admira institutia pe care o conduce (de exemplu, ce s-a intamplat cu spitalul din Zam ?).

Dar o asemenea "denigrare" in contextul sistemelor democratice occidentale nu a fost niciodata interpretata ca tradare de tara sau ca antipsihiatrie, desi, asa cum am aratat si aici, procesul s-a desfasurat zgomotos. La aceste discutii au luat parte sociologi, filozofi, juristi, prelati, activisti pentru drepturile omului, psihiatri reformatori etc. Si in Occident a fost o rezistenta la schimbare din partea vechilor slujitori ai acestor institutii (fara a fi comunisti), iar marea parte a personalului a trait acea fiziologica senzatie de "distrugere" a psihiatriei, din cauza unui firesc reflex de aparare.

In aceasta teribila lupta au aparut concepte diferite care, in contextul atmosferei democratice, s-au confruntat, s-au negat reciproc, dar au format pana la urma marea Miscare Sociologica de Reforma din Psihiatrie.

O asa de mare pluralitate de pozitii si abordari a dus la posibilitatea ca, retrospectiv, sa se poata distinge doua curente importante:

a. Un curent reformator si constructiv care, supunand unei critici vehemente vechea psihiatrie, oferea solutii pe baza carora s-a dezvoltat actuala psihiatrie sociala si institutiile ei. In acest curent s-au angajat toti psihiatrii profesionisti. Rezultatul a fost o modificare totala a structurii psihiatriei, o noua viziune asupra bolii psihice si asupra institutiei de tratament.

b. O sumedenie de conceptii heteroclite emise mai ales de catre nespecialisti, care - desi au contribuit la curentul innoitor - nu au putut fi acceptate de catre specialisti, ele necorespunzand unei reforme rationale si nici practicii. Acest grup polimorf de conceptii, care de multe ori a deranjat prin tensiunea cu care erau sustinute, a fost desemnat cu denumirea de antipsihiatrie.

Nu avem idee in ce masura stiu profesorii, dar trebuie sa subliniem in mod vehement ca existenta institutionalizata a unei entitati care sa se denumeasca antipsihiatrie nu exista, iar denumirea a inceput sa capete tot mai mult aspecte peiorative, din pacate la noi fiind utilizata doar de detractorii reformei in psihiatrie, in timp ce in Occident aceasta disputa a disparut de mult prin victoria psihiatriei sociale. Iata, deci, ce vrea de fapt dl. M. L. - o mistificare intr-un mediu care este putin informat (desi, din pacate, se pare ca el este perfect constient de acest lucru).

Pe de alta parte, teoriile antipsihiatrice sunt foarte divergente, cu variante sociatrice sau politice, cu extremisti de dreapta sau de stanga.

Inca din epoca dizidentei psihiatrice din Romania, nomenclaturistii de azi si de ieri incadrau peiorativ ca antipsihiatri pe toti cei care "ieseau din front". De exemplu, lucrarea noastra "Psihiatria sociala" a fost scoasa din librarii si data la topit pe motiv de antipsihiatrie.

Asa cum am mai aratat, schimbarea in psihiatria romaneasca nu va veni niciodata de la aceia care profita din vechile structuri. Din acest motiv implicarea celor din afara psihiatriei (oameni de cultura, ziaristi etc.) va fi o etapa istorica necesara ca si in Occident.

Cazul Romaniei devine si mai acut prin aceea ca psihiatrii s-au calificat dupa cartile si sub indrumarea profesorilor indoctrinati de comunism. Or, dupa 50 de ani de psihiatrie biologica, ideologizata marxist, pavlovizata in epoca stalinista, va fi foarte greu pentru psihiatrii mai vechi sa se adapteze noilor exigente. Practic, acestia ar trebui sa se recalifice, domenii intregi ale psihiatriei actuale fiindu-le complet necunoscute, actiunea lor in psihiatrie fiind una de tip pompieristic, asa cum au invatat din cartile pe care le-au citit (pe care au avut voie sa le citeasca). Cu titlu anecdotic as aminti una din perlele gandirii profesorului Predescu. "Priviti, spunea el, toti medicii din alte specialitati care au emigrat s-au realizat acolo, unii in mod excelent. Nu cunosc insa nici un psihiatru emigrat care sa fi facut o mare cariera in Occident". Nu stiu ce a vrut sa spuna profesorul, dar pentru mine a fost clar ca toti au fost "feriti de succes" din cauza subcalificarii pe care le-a asigurat-o tocmai psihiatria predata de el la catedra si prin "tratatele sale de psihiatrie".

Este clar ca numai psihiatrii tineri, dezinteresati de ierarhizarea rigida din organizarea psihiatrica ar mai putea spera, in conditiile actuale, la o calificare corespunzatoare. Iata dar de ce exista aceasta acerba rezistenta la orice reforma in psihiatria noastra. Este clar ca A.P.L.R. va fi mereu acuzata de antipsihiatrie. Dar, subliniaza Marian Popa, A.P.L.R. este gata sa intre in competitie cu vechiul stil de psihiatrie, pornindu-se de la premiza revizuirii si innoirii psihiatriei. A.P.L.R. nu-si propune sa elimine sau sa condamne pe psihiatrii care trebuie sa se adapteze noilor concepte psihiatrice, ci isi da seama ca prin aceasta schimbare va exista o minoritate care va suferi si care va necesita toleranta si intelegere.

Dosarele abuzurilor se cer in primul rand inventariate, deoarece au existat psihiatri care au crezut sincer ca dizidentii sunt bolnavi psihici. Pe baza psihiatriei lui Predescu era foarte usor ca ceea ce nu corespundea consensului social sa poata fi incadrat intr-o clasificare rigida, in care termenul de boala avea conotatia unei boli somatice, definitiva si in mare parte irecuperabila. Restabilirea adevarului nu are nimic de-a face cu o rafuiala marunta si nu este un motiv de razboi intre psihiatri.

In anii dictaturii, prin politica izolarii intentionate, psihiatrii au fost izolati atat de medicina, cat si de populatie. Pentru cei care s-au erijat in conducatori ai psihiatriei, normalul era un om obedient fara alte opinii decat acelea ale puterii, ceea ce justifica dubla constiinta si dublul standard (unul de fatada si unul pentru tine), de fapt, o adevarata schizofrenizare sociala. Judecarea normalitatii devenise un adevarat monopol al puterii si implicit al unei psihiatrii docile si servile. Iata de ce nici azi cei numiti de atatea ori nu pot concepe nici o schimbare, declarandu-i pe cei care vor schimbarea drept dusmani ai psihiatriei.

Ce i se poate reprosa psihiatrului intr-un asemenea context aberant si represiv? In primul rand, ignorarea faptului ca societatea, sistemul au devenit patologice. Psihiatrul a fost fortat sa ignore nebunia generala si sa se limiteze la cabinetul si la cartile sale, cooperand in secret cu organele puterii pentru izolarea asa-zisilor bolnavi periculosi. Sub aceasta eticheta s-au ascuns adesea interese politice legate de dizidenta.

Psihiatria romana, ca si intregul sistem social, a fost totalitara, intretinand in fapt o atmosfera antisociala, contribuind la uniformizarea, depersonalizarea si la pierderea increderii in om. Acest lucru s-a putut petrece si fara concursul vinovat al unor psihiatri. Cei vinovati au fost putini si ei au fost numiti mereu, atat in trecut, cat si in prezent. Se pot recunoaste cu usurinta pentru ca au fost mereu recompensati de comunism pentru serviciile facute (salarii mari, cumul de functii, multe titluri obtinute fara merit, promovari rapide, plecari in strainatate aproape in mod exclusiv, liberatatea de a tipari fara acoperire valorica, avantaje economice, incalcarea legilor fara a fi sanctionati etc.).

In epoca totalitarismului psihiatria a frizat absurdul si nu logica, antisociabilitatea si nu socializarea. Lupta unor psihiatri pentru resocializare a facut ca acestia sa fie priviti cu ura si considerati periculosi.

Din punct de vedere teoretic, psihiatria comunista nu a depasit orizontul biologiei, considerand boala ca pe o fatalitate. Psihiatria viitorului trebuie sa depaseasca acest sistem si sa colaboreze cu sistemul social, dar spre binele bolnavului. Din aceste motive, A.P.L.R. a propus guvernului infiintarea unui institut de psihiatrie sociala care sa formeze specialisti apti de a lucra in psihiatria sociala si resocializare.

Situatia in care ne aflam nu trebuie sa duca la descurajare, mai ales cand drepturile omului sunt aparate si de organizatii internationale. Grupul reactionar care detine functiile principale in psihiatrie si se opune reformei nu va mai avea mult timp puterea, Dumnezeu lucreaza doar cu eternitatea.

Problema principala la noi o reprezinta astazi nasterea unei psihiatrii moderne si o ruptura de vechea psihiatrie biologica si azilara, autoritara si saracacioasa. Prin aceasta speram la sincronizarea psihiatriei noastre cu cea europeana.