PSIHOLOGIA CA STIINTA EXPERIMENTALA - Specificul explicatiei stiintifice in psihologie

PSIHOLOGIA CA STIINTA EXPERIMENTALA

Continuturi:

1. Specificul explicatiei stiintifice in psihologie

. Inductia si deductia

. Despre teorie

. Despre variabile

. Evaluarea predictiilor si teoriilor

Psihologia ca stiinta experimentala

Domeniul psihologiei experimentale

Obiective:

Prezentarea mecanismelor elaborarii conceptiilor stiintifice

Cunoasterea trasaturilor fundamentale ale unei teorii

Prezentarea domeniului psihologiei experimentale

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

1. Specificul explicatiei stiintifice in psihologie

Dupa cum aratam ceva mai sus, observatiile empirice si autocorectarea reprezinta paradigmele metodei stiintifice. In continuare vom examina modul cum functioneaza acestea in psihologia stiintifica. Sa ne intoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale. Observatiile sistematice au sugerat aria problematica a investigatiei, apoi experimentele de laborator au indicat cateva caracteristici ale fenomenului si au permis verificarea unor predictii asupra naturii sale. Apoi datele experimentului au sugerat unele solutii la aspectele practice ale irosirii sociale si aceste date au fost explicate prin dilua rea responsabilitatii, adica prin trimiterea la o teorie mai generala in psihologia sociala. Acesti pasi rezuma modul tipic de lucru in stiinta: observatiile empirice facute pe baza unor observatii cauzale sau a unor teorii releva ceva despre aceste teorii, ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). Aceasta autocorectare ciclica, proprie metodei stiintifice, a fost pentru prima data pusa in evidenta de catre Francis Bacon, care a anticipat multe aspecte importante ale stiintei moderne, cum ar fi inductia si deductia.

. Inductia si deductia

La baza oricarei conceptii stiintifice se afla datele (observatiile empirice) si teoria (organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de stiinta au impartasit si impartasesc idei diferite privitor la importanta unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei conceptii stiintifice. Este neproductiv sa incercam sa stabilim raportul de prioritate sau de relatie univocdeterminativa in raporturile dintre date si teorie. Daca Bacon a crezut in prioritatea observatiilor empirice, oamenii de stiinta moderni, de asemenea, subliniaza rolul datelor si progresul prin trecerea de la date spre teorie.

In abordarea de tip inductiv primeaza progresul de la datele particulare la o teorie generala. Directia inversa, deductiva, porneste de la teorie, ajungand la date particulare.

Din momentul in care observatiile empirice sau impus ca termen distinctiv al metodei stiintifice de fixare a conceptiilor, multora li sa parut firesc faptul ca inductia trebuie sa fie calea pe care avanseaza stiinta. Atunci cand abordarea este pur inductiva, va exploata observatiile empirice legate de circumstantele in care sunt facute. Aceasta presupune ca legile sau teoriile la care se va ajunge, sa fie si ele limitate la aceste circumstante. Dar observatii empirice ulterioare, intrun alt context, pot sugera o alta teorie sau modificarea celei existente. Asadar, teoriile induse din observatii reprezinta ipoteze si nu adevaruri finale, iar schimbarea teoriilor ca rezultat al observatiilor empirice (experimentelor) continue exemplifica cel mai bine natura autocorectoare a stiintei.

Demersul de tip deductiv subliniaza prioritatea teoriei, in timp ce observatiile cauzale, datele trec pe locul secund pentru a largi teoriile care descriu si prezic un numar cat mai mare de observatii. Din acest punct de vedere, intelegerea stiintifica inseamna ca o teorie va prezice un sir de observatii empirice care survin ulterior. In exemplul nostru despre irosirea sociala, teoria diluarii responsabilitatii sugereaza ca monitorizarea performantei individuale intrun grup ar putea reduce procesul difuziei responsabilitatii si, implicit, fenomenul de lenevie sociala.

In privinta raporturilor dintre inductie si deductie, Barry H. Kantowitz, Henry L. Rooediger III si David G. Elmes (1991) pro pun o relatie ciclica prin care stiinta progreseaza spre o mai buna intelegere a problemelor.

Conform acestei scheme, demersul deductiv porneste de la o teorie cu ajutorul careia se elaboreaza predictii asupra datelor. Aceste predictii vor fi verificate prin observatii particulare. Pe de alta parte, prin inductie datele sugereaza organizarea teoriilor care vor permite verificarea datelor. Aceasta relatie circulara ne arata ca teoriile pot fi considerate drept ipoteze ale modului in care sunt organizate datele. Aplicand acest model asupra exemplului cu irosirea sociala vedem cum, initial, rezultatele pozitive ale experimentelor au sustinut increderea noastra in notiunea generala de irosire sociala. Aceste rezultate, in schimb, au sugerat ipoteze des pre natura irosirii sociale (este un fenomen general in orice grup de lucru?; apare acest fenomen la locul de munca la fel de bine ca si in laborator?). Raspunsurile pozitive la aceste intrebari ne permit interpretarea fenomenului pe baza teoriei difuziei responsabilitatii. In continuarea cercetarilor lor, Latan si colaboratorii sai au incercat sa elimine alte explicatii ale irosirii sociale prin teorii alternative. A fost masurat efortul subiectilor atat individual, cat si in grup. In acest caz, ei au considerat ca o persoana tinde sasi diminueze efortul in grup. Cu alte cuvinte, au sugerat existenta unei tendinte de conservare a efortului, care ar explica mai bine irosirea sociala decat difuzarea responsabilitatii. Pentru a testa "puterea" acestei ipoteze sau nivelul ei de falsificabilitate autorii au elaborat experimente in care subiectii au fost testati individual sau in grup, dar nu in ambele situatii. Rezultatele au aratat ca irosirea sociala a aparut din momentul cand o persoana a fost testata impreuna cu cel putin inca o persoana. Concluzia: difuzarea (diluarea) responsabilitatii este o explicatie mai plauzibila a irosirii sociale decat conservarea efortului.

. Despre teorie

Teoria se defineste ca un set de declaratii care explica o varietate de situatii.

Raportul dintre numarul declaratiilor si cel al situatii lor este invers proportional in cazul unei teorii bune. Cel mai bun exemplu este legea gravitatiei universale. Prin ea este explicata caderea obiectelor, comportamentul valurilor, pozitia astrelor in sistemul solar. Cu un numar restrans de declaratii despre atractia reciproca a astrelor se explica un numar mare de situatii. Este, deci, o teorie puternica.

Asadar, teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele si datele intro structura coerenta, dar si pentru a prezice observatiile suplimentare. In unele tratate cele doua functii ale teoriei, organizarea si predictia, apar sub numele de descriere si explicatie. Aceasta formulare repune pe tapet disputa privitoare la superioritatea abordarii deductive sau inductive in stiinta. Abordarea deductiva considera ca cea inductiva se preocupa exclusiv cu descrierea. Abordarea inductiva poate replica, afirmand ca descrierea este explicatie: daca un psiholog ar putea prezice corect si controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate, atunci acel psiholog ar putea explica comportamentul. Argumentul este superfluu deoarece ambele abordari sunt corecte. Daca datele necesare ar fi organizate, predictiile ar putea fi realizate fara a recurge la o teorie. In realitate, niciodata nu vom avea toate datele necesare si atunci teoriile sunt solicitate sa ne ajute in traversarea prapastiei dintre cunoastere si ignoranta, adica ele trebuie sa ne permita avansarea unor predictii asupra unor date inca inaccesibile. La randul lor, teoriile nu vor fi niciodata complete pentru ca niciodata nu vom avea toate datele. Iata motivele pentru care descrierea si explicatia risca sa fie termeni echivalenti care descriu mai mult calea decat eventualul rezultat teoretic. De aceea, vom prefera termenii de organizare si predictie mai degraba decat pe cei de descriere si explicatie.

. Despre variabile

Intrucat vom reveni pe larg asupra acestui concept intrun capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurta prezentare corespunzatoare rosturilor capitolului introductiv. Sa luam un exemplu din fizica, si anume efectele gravitatiei. Putem asocia viteza de cadere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat ca se poate: ceva (in acest caz, viteza de cadere) depinde de altceva (greutatea). In mod frecvent, noi observam ceva ce se intampla, un efect, un comportament, si ne putem intreba de ce se intampla asa, de ce anume depinde, care este cauza. In fizica viteza de cadere a obiectelor este variabila dependenta iar greutatea variabila independenta.

In psihologia experimentala, comportamentul, adica ceea ce face sau intreprinde subiectul, performanta acestuia, constituie variabila dependenta, iar stimulul (in sens generic) este variabila independenta.

Daca variabila dependenta depinde, este influentata de variabila independenta, atunci noi ar trebui sa putem studia comportamentul in diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei in dependente. Variabila independenta este manipulata de catre experimentator, iar variabila dependenta trebuie sa manifeste variatii controlabile in functie de variatiile variabilei independente. La prima vede re, intre variabila independenta si variabila dependenta este o relatie directa, clara, precisa. Daca asa se intampla in experimentele din stiintele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.

In experimentul lui Schachter variabila independenta era reprezentata de masura in care comportamentul doctorului reusea, intrun anumit mod, sa induca frica, anxietatea. Variabila dependenta este ceea ce se asteapta sa se schimbe atunci cand variabila independenta este manipulata (variata). In cazul nostru, variabila dependenta era alegerea intre a astepta singur sau impreuna cu ceilalti. Cei doi termeni sunt mai usor de inteles daca vom tine seama ca "independent" si "dependent" se refera la legatura dintre variabile. Modificarile variabilei independente sunt controlate de experimentator si nu de modificarile variabilei dependente. Este important de retinut ca modificarile variabilei dependente depind de modificarile variabilei independente numai daca ipoteza experimentatorului este corecta. Ipoteza poate fi formulata ca o declaratie de tipul "daca - atunci. Variabila care urmeaza cuvantului "daca" este cea independenta, iar variabila care urmeaza cuvantului "atunci" este cea dependenta. In cazul experimentului lui Schachter ipoteza suna astfel: "Daca un subiect este expus la o situatie de frica accentuata, atunci nevoia sa de afiliere cu alti subiecti va creste peste nivelul normal". Aceasta formulare pune in evidenta faptul ca legatura dintre cauza si efect are loc intro singura directie. Modificari ale variabilei independente produc modificari ale variabilei dependente si nu invers.

Sa luam un exemplu mai simplu de experiment pe care studentii cursului de psihologie experimentala il realizeaza in cadrul lucrarilor de laborator si anume studiul relatiei dintre intensitate, durata sau ritmul de expunere a unui stimul si viteza, precizia reactiilor unui subiect. La prima vedere relatia cauzala directa este indubitabila. Depinde oare viteza, timpul de reactie doar de intensitatea, durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se afla intro anumita stare de oboseala care poate afecta performanta? Inseamna ca intre variabila independenta si cea dependenta intervine si o alta variabila, numita intermediara, sau externa sau de control (pentru ca trebuie sa fie controlata, tinuta sub control). In acest caz, ar trebui sa constatam efectul oboselii si sa intervenim, marind sau micsorand acest efect pentru a constata implicarea lui in comportamentul de raspuns al subiectului. Iar daca acest efect exista, atunci el trebuie sa fie luat in consideratie in experimentul respectiv. Se vadeste astfel ca un bun control al variabilelor intermediare sporeste eficienta demersului experimental.

. Evaluarea predictiilor si teoriilor

Oamenii de stiinta nu incearca sa determine daca o teorie particulara este adevarata sau falsa intrun sens absolut. Ei prefera sa de clare ca o teorie este suportata in mod semnificativ de datele obtinute, lasand astfel deschisa posibilitatea ca alte date sa nu suporte teoria. Cu alte cuvinte, in ce masura predictiile sunt verificate prin datele obtinute. Exista un nivel admisibil al erorii probabile a predictiilor si teoriilor. Desi oamenii de stiinta nu se multumesc cu declaratii simple de adevar / fals asupra unei teorii, ei trebuie sa decida de multe ori care dintre teorii este cea mai potrivita intrun anumit moment. Pentru aceasta, trebuie sa utilizam o serie de criterii de evaluare a teoriei, dintre care cele mai importante sunt: economicitatea, precizia si verificabilitatea.

Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relatia invers proportionala dintre numarul declaratiilor unei teorii si numarul situatiilor explicate in aceea teorie. Astfel, la o extrema vom avea situatia in care o teorie uzeaza de declaratii separate pentru fiecare rezultat. La cealalta extrema, cazul ideal ar presupune o singura declaratie care explica totul. Dincolo de aceste extreme, teoriile castiga in putere si valoare pe masura ce pot sa explice tot mai multe rezultate prin cat mai putine concepte explicative.

Precizia este un criteriu foarte important, mai ales in psihologie unde, adesea, din pacate, lipseste. Teoriile care apeleaza la modelare matematica sau care pot fi programabile pe computer sunt, in general, mai precise decat cele care folosesc declaratii verbale. Daca o teorie nu este suficient de precisa astfel incat diferitii utilizatori, experimentatori sa fie de comun acord cu predictiile sale, atunci aceasta teorie este, prin toate intentiile si mijloacele folosite, lipsita de precizie.

Verificabilitatea este un criteriu foarte pretuit de catre oamenii de stiinta deoarece o teorie care nu poate fi verificata, nici nu poate fi vreodata negata. La prima vedere, am putea crede ca aceasta ar putea fi o calitate, de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat ca o astfel de teorie este incorecta. Dar, oamenii de stiinta nu impartasesc acest punct de vedere. Sa luam, spre exemplu, atitudinea fata de ESP (perceptia extrasenzoriala). Adeptii ESP sustin ca prezenta unei persoane care nu crede in ESP ar inhiba performantele subiectilor dotati cu aceasta aptitudine deoarece cei suspiciosi ar provoca asanumitele "vibratii negative" care tulbura ESP. Rezulta ca ESP nu poate fi evaluata deoarece numai cei care cred in ea pot fi prezenti cand este studiata. Or, credinta intro teorie implica teste de verificare care ar putea sa o respinga. Daca nu este logic posibil sa verificam o teorie, ea nu poate fi evaluata. Daca este logic posibil, dar nu si tehnic (asa cum a fost si cazul teoriei lui Einstein), evaluarea teoriei este amanata.

Psihologia ca stiinta experimentala

Probabil ca este dificil pentru multi oameni sa gandeasca despre psihologie ca stiinta in acelasi sens in care, spre exemplu, fizica si chimia sunt stiinte. Ei ar putea considera ca artele, literatura, religia sfideaza analizele stiintifice, tot asa cum se pot indoi ca aceste ana lize stiintifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste, fiorului conducerii unei masini cu viteza mare, suferintelor unei echipe de fotbal invinse. Psihologii umanisti, clinicieni sau terapeuti, ar raspunde pozitiv la aceste intrebari. Acesti specialisti considera ca este imposibil din punct de vedere obiectiv sa evaluezi si sa testezi sentimentele si experientele umane prin metode stiintifice traditionale. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode stiintifice, la fel cum nu putem testa gravitatia prin metode teolo gice. Stiinta opereaza acolo unde uneltele ii sunt potrivite.

Vreme indelungata, psihologia sa aflat in sfera de actiune a filosofiei. Abia la sfarsitul secolului al XIXlea, odata cu imbuna ta tirea tehnicilor de cercetare, psihologia sa deplasat spre taramul stiintelor pozitive.

Psihologii ar putea fi organizati pe o linie de continuitate in raport cu modul in care ei considera stiintele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii "hard" considera ca stiintele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, in timp ce psihologii "soft" considera ca stiintele sociale trebuie sa constituie modelul de urmat. Toate stiintele dispun de un set de date si de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv intre diferitele stiinte, ca si intre subspecialitatile din interiorul unei stiinte, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, asa cum nici subiectul experimentat de catre psihologi nu are nevoie de telescop. Daca psihologii hard uzeaza de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datorea za in mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.

Dincolo de aceasta distinctie hardsoft din lumea psihologilor contemporani, cert ramane faptul ca stiintele exacte au constituit pentru psihologie un model de atins inca de la inceputurile constituirii ei ca stiinta. Acest lucru il vom vedea mai bine in capitolul dedi cat incursiunii istorice in constituirea psihologiei experimentale.

In mod evident, oricare cercetator din sfera psihologiei va sus tine cu convingere ca cercetarile sale sunt in beneficiul omului, dar tot asa de bine, multora lear placea sa accentueze faptul ca aceasta nu este singura motivatie a cercetarilor psihologice. Multi oameni de stiinta investigheaza anumite probleme doar pentru ca le gasesc interesante. Cercetarea stiintifica este in mod clasic divizata in doua mari categorii: fundamentala si aplicata. Cercetarea aplicativa se orienteaza spre rezolvarea unor probleme specifice, rezultate si aplicate realitatii. Cercetarea fundamentala nu pare sa aiba un scop practic imediat. Ea permite constituirea unui sistem de date, explicatii teoretice si concepte care pot fi exploatate in cercetarea aplicativa. Fara aceasta sursa cercetarea aplicativa ar inceta sa existe sau, in cel mai bun caz, va deveni in mod necesar cercetare fundamentala. Pentru ca anumite conceptii dezvoltate de cercetarea fundamentala sasi gaseasca aplicatii, este nevoie de un anumit timp. Astfel, sa constatat ca, desi cercetarea fundamentala se justifica pentru 70 % dintre evenimentele semnificative, aceste evenimente sau produs cu 2030 de ani dupa finalizarea cercetarii. Aceasta lunga ramanere in urma indica locul crucial al cercetarii fundamentale, desi este destul de dificil sa spui ca o cercetare fundamentala facuta astazi va avea un impact 30 de ani mai tarziu.

Desi distinctia cercetare fundamentala - cercetare aplicativa a intrat in vocabularul cotidian al stiintelor, noi credem ca cea mai importanta distinctie trebuie sa fie facuta intre o cercetare buna si alta proasta. Principiile si practicile psihologiei experimentale se aplica in egala masura cercetarii fundamentale si celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetarile psihologice pe care le intalnim sau le realizam fie ca studenti, fie ca psihologi profesionisti sau ca cercetatori in domeniul psihologiei.

Unul dintre reprosurile cel mai frecvent invocate la adresa experimentului de laborator este ca acesta ar fi rupt de viata reala. Adevarul este ca nivelul asteptarilor celor care studiaza psihologia sau se apropie de ea ca stiinta este foarte ridicat. Daca studentul de la o facultate tehnica nu este deloc ingrijorat de faptul ca frecventarea cursului de introducere in fizica nui permite sasi repare automobilul, in schimb sar putea sa fie preocupat de faptul ca frecventarea unui curs de introducere in psihologie nui ofera o mai buna cunoastere a motivatilor interioare, nul vindeca de nevroze sau nui arata cum sa obtina succes in dragoste. Datele pe care psihologii le utilizeaza par, la prima vedere, neimportante deoarece este dificil de stabilit o relatie directa intre cercetarea psihologica fundamentala si nevoile sociale sau problemele personale. Psihologul incearca sa inteleaga procesele fundamentale, mai degraba, decat situatiile fizice care produc aceste procese. Situatiile fizice in lumea reala si in laborator nu sunt deloc similare raportate la aceleasi procese.

Sa presupunem ca am fi preocupati sa stim care sunt cauzele pro ducerii unor accidente de avion, adica mai concret, ce relatie exis ta intre accidentele de avion si lipsa de atentie (a pilotului sau a controlorului de trafic). Un psiholog cercetator poate aborda aceasta problema intrun laborator de psihologie experimentala, apeland la studenti pe care ii pune sa lucreze la niste aparate cu lumini care se sting si se aprind succesiv. Studentul trebuie sa apese pe diverse butoane corespunzatoare diversilor stimuli si acest tip de sarcina pare, la prima vedere, sa nu aiba nici o legatura cu ceea ce face pilotul sau controlorul de trafic. Totusi, desi situatiile fizice sunt diferite, procesele implicate sunt similare pentru ca apasarea pe un buton este un indicator al atentiei si, mai mult decat atat, cercetatorul poate suprasolicita operatorul uman prin cresterea vitezei de prezentare a stimulilor, prin complicarea modului de prezentare, ceea ce va tinde sa semene din ce in ce mai mult cu o situatie la care este supus pilotul sau controlorul de trafic in conditiile concrete ale zborului. Tulburarile de atentie sunt responsabile pentru multe tipuri de accidente industriale si studierea atentiei in acest fel in laborator poate duce la beneficii in afara laboratorului. Multiple restrictii si dificultati ne impiedica sa realizam cercetari experimentale la locul de munca al oamenilor. In plus, experimentele de laborator desfasurate in conditii strict controlate au o forta mult mai mare decat observatiile obtinute in situatiile reale.

3. Domeniul psihologiei experimentale

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie sa inceapa prin a oferi definitiile operationale ale urmatorilor termeni: experiment, metoda experimentala si psihologie experimentala.

Termenul de experiment este larg utilizat atat in limbajul cotidian cat si in cel al diverselor stiinte. Daca stiinta izvoraste din realitate incercand so explice, experimentul este demersul prin intermediul caruia realizam extragerea unui esantion din realitate spre al supune verificarii (testarii) in vederea cunoasterii. Ce vrem si ce trebuie sa cunoastem? Una dintre trasaturile definitorii ale psihicului uman este ca acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, in fapt si in esenta, o dimensiune intrinseca a lui "homo sapiens" si raspunde nevoii imperioase de a gasi cauzalitatea, de a raspunde la intrebarea "de ce" si apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile in viitor. Oamenii de stiinta nu au facut altceva decat sa formalizeze acest demers si experimentul a constituit si constituie o ambitie marturisita a tuturor stiintelor naturii.

Experimentul este o manipulare deliberata a unui esantion din rea litate pe care dorim sal studiem in scopul de a intelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauza si cu ce efecte

Metoda experimentala constituie cadrul logic, formal si epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implica prezenta si utilizarea (prin verificari si revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduita, dispozitive tehnice si proceduri, strategii, planuri de experimente, modalitati de culegere si prelucrare a datelor

Asa cum sustin, pe buna dreptate, autorii mai sus citati, de obicei psihologii insista mai mult asupra modalitatilor de culegere si prelucrare a datelor, neglijanduse rolul capital pe care il joaca instrumentele tehnice in dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale sa conturat, sa impus, sa dezvoltat si va progresa in masura in care cercetatorii imagineaza si propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de investigare a realitatii psihice. Este sugestiv sa ne imaginam ce ar fi insemnat psihologia cognitiva moderna fara calculator. Sau problema timpului de reactie care - tot din perspectiva psihologiei cognitive - a devenit o sura vitala de informatii in vederea analizei si intelegerii procesarii mentale a sarcinilor. Sau, si mai sugestiv, cazul constiintei, abandonata total datorita ofensivei behaviorismului si reintrata recent in sfera de interes a psihologiei experimentale datorita noilor mijloace tehnice sofisticate utilizate in neurostiintele moderne: tehnicile creierului divizat, metodele de imagistica corticala (tomografia, rezonanta magnetonucleara etc.).

Teoriile evolueaza la randul lor in stransa legatura cu evolutia tehnicilor utilizate. Astfel metoda experimentala a cunoscut suisuri si stagnari, abandonuri si reveniri spectaculoase. Un exemplu dramatic este esecul Scolii de la Wrzburg, pe la sfarsitul secolului al XIXlea in demersurile ei de a investiga experimental gandirea si a demonstra ca aceasta nu opereaza cu imagini intuitivsenzoriale (conform asociationismului senzualist). Metoda utilizata era descri erea verbala a demersurilor cognitive depuse de catre subiectiexperti in timpul sau dupa rezolvarea unei probleme. La momentul respectiv metoda nu a oferit rezultatele scontate, foarte putini dintre subiecti au reusit sa descrie in termeni strict abstracti procesele mentale fara a face apel la imagini concretintuitive. Dincolo de meritele acestei scoli (Denkpsychologie) in studiul gandirii, absenta unor mijloace adecvate de studiu a blocat evolutia metodei introspectiei experimentale. Dar, dupa trei sferturi de secol, in anii '70 cercetarile lui Newell si Simon au resuscitat interesul pentru metoda raportului verbal in studiul proceselor cognitive superioare. Prin "protocolul gandirii cu voce tare" cei doi savanti au incercat sa identifice algoritmii de lucru ai gandirii umane pe care iau transpus in programe de calculator si au ajuns la aceleasi rezultate. Vedem cum noi tehnologii permit resuscitarea unor teorii. Domeniul memoriei ofera demonstratii si mai elocvente in acest sens. Cercetarile asupra memoriei auto biografice fac apel la o activitate introspectiva care pune in joc intregul proces de investigare asupra proceselor de aducere aminte sau de evocare. Tot asa sau impus cercetatorilor notiunile de memorie procedurala sau de memorie implicita care, fara a fi explicate verbal de catre subiect nu developeaza mecanismele psihologice investigate. Importanta, dar si controversele legate de raportul verbal si utilizarea lui in psihologia experimentala vor face obiectul unei ana li ze mai atente intrun capitol aparte al cartii.

Psihologia experimentala este o ramura a psihologiei, care, fiind atat de intim legata de metoda, se defineste chiar prin metoda experimentala. Cel mai frecvent criteriu utilizat in clasificarea ramurilor psihologiei este continutul, ori, constatam ca psihologia experimentala se defineste prin metoda. In acelasi timp, fiecare ramura a psihologiei definita de un continut dispune de o parte experimentala mai mult sau mai putin importanta. Unii autori sunt tentati sa nu considere psihologia experimentala ca o ramura obisnuita ci, mai curand, ca metoda aplicabila variatelor domenii ale cunoasterii. Alti autori (P. Fraisse, 1973) considera psihologia experimentala drept sursa de cunostinte acumulate in psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentala este un demers repetabil si autocorector in studierea manifestarilor vietii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale il constituie teoria si practica experimentului ca metoda de cercetare activa si eficienta, deservind astfel orice cercetare psihologica de tip experimental. Mai departe, acelasi autor ne ofera urmatoarea definitie: "psihologia experimentala reprezinta ansamblul principiilor, normelor si regulilor care stau la baza organizarii si desfasurarii experimentului in psihologie, cu scopul obtinerii de date verificate asupra realitatii psihice" (pp. 15) Dupa cum observam si aceasta definitie trimite la metoda (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil in orice tentativa de definire a psihologiei experimentale.

Domeniul psihologiei experimentale il constituie manifestarile vietii psihice abordate intro maniera experimentala.

Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vietii reale identificate si asupra carora cercetatorul avanseaza ipoteze ce urmeaza a fi testate prin experimente controlate si replicabile in vederea avansarii unor predictii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obtinute si evolutia comportamentelor studiate

Trebuie sa fim realisti: finalitatea oricarui demers stiintific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentala, psihologia experimentala constituie fundamentul cercetarii stiintifice asigurand aceste exigente la cel mai inalt nivel de rigoare stiintifica si oferind imaginea unei evolutii dina mice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru in deplin acord cu evolutia celorlalte stiinte moderne.