Personalitatea

Personalitatea este unitatea de cunoastere utilizata de psihologia resurselor umane pentru ca aduce cele mai multe informatii care, prelucrate, duc la cunoasterea intregului.

Personalitatea este cel mai complex fenomen studiat de psihologie. Esenta personalitatii rezulta din trasaturile sale particulare si din articularea lor originala ce se manifesta in comportamentul persoanei, in interactiunile si actiunile sale.

Alaturi de punctul de vedere potrivit caruia personalitatea este vazuta ca o unitate existand exclusiv in individ ca o emanatie a trasaturilor sale, s-a dezvoltat in ultima perioada de timp un punct de vedere dupa care personalitatea este o constructie psiho-sociala, esenta sa putand fi identificata in cadrul procesului interactiunii care are loc intre indivizi. Vedem astfel ca, in timp, intelegerea personalitatii se comuta de la "in persoana" la "intre persoane". Acestea nu sunt doua puncte de vedere antagonice, ci complementare. Din aceasta complementaritate rezulta abordarea personalitatii pe care o utilizeaza psihologia resurselor umane, si anume abordarea constructivista asupra personalitatii.

Jean Piaget definea personalitatea drept un ansamblu de operatii, de acte care servesc individului pentru a construi, mentine si perfectiona unitatea sa existentiala si distinctia sa fata de restul lumii. V. Frank afirma insa ca, departe de a fi conditionat, omul se construieste pe sine insusi, factorii de care vorbeste psihologia clasica nefiind decat materialul brut de constructie. Pentru aceasta opera de autoconstructie, omul isi utilizeaza intreaga vointa si intregul discernamant.

Cheia conceptiei constructiviste asupra personalitatii este aceea de a considera trasatura de personalitate drept un concept categorial abstract si aproape inutilizabil in practica. Trasaturile de personalitate nu sunt entitati

corespunzatoare lumii reale ci, categorii semantice, etichetari pentru anumite atribute.

Perspectiva constructivista isi indreapta atentia spre doua aspecte importante: analiza comportamentului cotidian si situatia concreta. In psihologia resurselor umane exact aceste doua aspecte sunt importante.

Termenul de personalitate denumeste fiinta umana considerata in existenta ei sociala si inzestrarea ei culturala.

Sunt diverse discipline care se ocupa de om ca personalitate, fiecare cautand sa exploreze fiinta umana in devenirea ei continua (antropologia biologica si culturala, sociologia, istoria, psihologia).

Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Aceasta intrucat fiecare porneste de la o zestre ereditara unica, singulara si mai departe in campul existentei sociale concrete, fiecare strabate un drum anume, desfasurand diferite

activitati si intrand in anumite relatii, toate avand anumite efecte asupra cursului dezvoltarii si construirii edificiului de personalitate. In realitate, fiecare om are un mod propriu si concret, irepetabil de a fi, de a gandi si simti. Intre oameni nu sunt numai deosebiri, ci si asemanari.

Orice individ isi incepe viata la conceptie ca o singura celula. Aceasta se divide apoi in doua, iar dupa aceea fiecare parte rezultata din nou in doua, operatia de diviziune succedandu-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoza, proces care arata ca toate celulele din corp au o ereditate identica. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca si campurile electrice, produc variatii in celule.

In discutarea clasica a ereditatii gena constituie factorul care transmite trasaturile caracteriale. Astazi se stie ca gena este formata din ADN

(acid deoxiribonucleic) ce rezida in molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului consta in posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigura mentinerea capitalului ereditar de la o celula la alta.

Cu toate pozitiile diferite in privinta ereditatii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetica umana si de genetica experimentala s-a remarcat ca ereditatea constituie un fundament al personalitatii. Factorul ereditar se prezinta pentru personalitate sub forma de echipament primar. In formarea personalitatii o importanta deosebita o are insa si factorul social in intreaga sa complexitate si diversitate.

Prima nastere a personalitatii se leaga de momentul cristalizarii constiintei de sine, care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. Intreaga evolutie a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre constiinta obiectiva si autoconstiinta. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi decat comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

Personalitatea unui om poate fi apreciata dupa manifestarile sale din activitatea desfasurata si din relatiile sale cu ceilalti oameni, dupa atitudinea adoptata in anumite imprejurari, toate acestea plasandu-se la polul pozitiv sau negativ. Astfel, se poate manifesta competenta, constiinciozitate, simt al datoriei, spirit de colaborare, modestie, solicitudine si atentie fata de ceilalti, incredere, spirit inovator, siguranta de sine, fermitate si echilibru in actiuni, dar


si nepasare, neglijenta, grosolanie, agresivitate, izbucniri nestapanite, invidie, lipsa spiritului de colaborare etc.

Cu toate ca personalitatea se defineste prin existenta unei organizari stabile, ea presupune o anumita dinamica, anumite transformari care sunt conditionate de interrelatiile componentelor interne, ca si de variabilitatea relatiilor omului cu mediul ambiant, cu ceilalti oameni, cu societatea.

In structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului in sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza in cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gandirea in sine, ci constiinta valorii lor in realizare eului prin compararea cu altii.

Influenta pe care o exercita societatea asupra individului este colosala. Personalitatea este considerata de catre unii un individ socializat. Cercetarile lui Malinowski si ale Margaretei Mead au demonstrat ca cea mai mare parte a conduitei care era descrisa ca expresie categorica a naturii umane permanente, nu e in fapt decat un produs al culturii.

Literatura sociologica si antropologica distinge, in formarea personalitatii, doua garnituri de variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de cultura vizeaza obiecte care exprima valorile, credintele si conceptiile despre lume, cunostintele, legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de societate se refera la institutii, la relatiile sociale. Este greu de despartit cultura de societate, deoarece ele se subinteleg una pe alta si actioneaza impreuna asupra individului.

Indivizii se adapteaza la societatea si cultura lor. Durkheim observa ca insusi mediul fizic al unui individ este in intregime culturalizat in raport cu societatea din care face parte. Campul spatial al conduitei nu-i este dat individului in sens fizic ci cultural. In intelesul acesta, indivizii se supun unor


modele care apartin unor anumite culturi. Fiecare societate si cultura poseda un model social care uniformizeaza intr-un fel conduita indivizilor.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii in stare apropiata de cea de natura, Kardiner atesta ca, in cadrul fiecarui grup social, exista o structura de conduita comuna intregului tot social, pe care o numeste personalitate de baza. Prin personalitate de baza el intelege o configuratie psihologica specifica, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectiveaza intr-un anumit stil de viata, pe care indivizii brodeaza apoi variante singulare. Kardiner precizeaza ca aceasta configuratie psihologica nu constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitatii, matricea pe care se dezvolta ulterior trasaturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezinta un sens dublu: pe de o parte exista raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de alta parte de la individ la mediu. Aceasta distinctie vizeaza in interiorul unei culturi doua categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut actiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteaza din retroactiunea asupra sa.

Personalitatea de baza este asezata la jumatatea drumului dintre institutiile primare si cele secundare. In formarea personalitatii de baza, la modelarea ei concureaza institutiile secundare, dar ponderea principala o au cele primare. Kardiner sustine ca institutiile de baza creeaza problemele de temelie ale adaptarii individului, acesta fiind obligat sa tina seama de regulile sociale in legatura cu prohibitia sexuala, de practicile referitoare la hrana, de disciplina grupului.

In demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueaza cu precadere rolul pe care il are familia prin educatie, regimul alimentar impus copilului, in modelarea unei conduite comune unui tot unitar.

Cu alte cuvinte, orice om are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate individuala.

Personalitatea de baza este legata direct de istorie si mai ales de istoria inteleasa ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologica. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa numitele institutii primare si secundare precum si personalitatea de baza, au un caracter relativ. Numai conditiile concrete determina sfera si continutul personalitatii, putandu-se vorbi astfel de o personalitate etnica si de o personalitate individuala unica. In virtutea principiului universalitatii, fiecare om este un om ca toti oamenii. Independent de rasa, religie, natiune, clasa sociala, omul este animat de aceleasi trebuinte biologice generale, de aceeasi tendinta spre autorealizare. In acelasi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin incorporarea unei anumite traditii, printr-o anumita modelare psihologica, seamana numai cu un grup restrans de oameni.

Indiferent de ipostaza sub care se manifesta, individul se exteriorizeaza esential prin actiune, prin activitate, si ca factor activ concureaza la finalitatea sociala, realizandu-si insa si propria finalitate.

Personalitatea se constituie prin interactiunea dintre sine si rol. Sinele se formeaza prin maturizarea organismului si prin contributia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil si originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic si se compune din actiuni. Personalitatea rezulta din interactiunea dintre nucleul personal si profund, sinele, si roluri.

Rolul contribuie la formarea personalitatii.

Personalitatea se manifesta incontinuu prin rol, conduita acesteia fiind intr-un procentaj apreciabil o conduita in rol.

Dintre toate rolurile pe care le joaca individul pe scena vietii, cel care-l tine angajat aproape toata viata in aria sa este rolul profesional. De felul cum se achita de rolurile profesionale membrii societatii depind avutul obstesc, civilizatia si cultura unui grup social; gradul de integrare si echilibrul psihic difera in functie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce inseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata in timp, si prin integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite, purtand numele de plasticitate si reprezentand posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele. Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici, personalitatea este in fond asa cum s-a anticipat, o structura.

In descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti in cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri, structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbarile care se produc in cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi teoretice, de abstractizare conventionala, aparand astfel ca modele ipotetice.

In cadrul sistemului personalitatii, delimitam doua grupe de componente: calitatile si structurile. Primele se refera la modul specific de inchegare si

manifestare a personalitatii, iar structurile ne indica determinarea substantiala, de continut a personalitatii.

Printre calitati se numara: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea si integrarea. Consistenta se refera la stabilitatea liniilor generale de conduita ale subiectului in decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sau dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate in afara unor trasaturi stabile, prin care sa poata fi recunoscuta in ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atat configuratia fizica, cat si pe cea psihica. Calitatea consistentei trebuie cautata in structurile care conditioneaza comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se releva in actele marunte, episodice, ci in conduite mari, sistematice: continutul activitatii, motivele, atitudinile. Ea desemneaza stilul activitatii.

Limita consistentei este data de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprima posibilitatea reorganizarii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbarii continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este in linii mari o functie de varsta: valoarea ei scade pe masura inaintarii in varsta. La copii si la tineri, structurile se caracterizeaza printr-o plasticitate ridicata, corespunzator, consistenta personalitatii lor este mai putin pregnanta, iar la batrani, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importanta atat formarea unei consistente de valoare ridicata, cat si dezvoltarea potentialitatii pentru schimbare. C. Rogers sustine ca ideea reorganizarii si modelarii structurii personalitatii nu trebuie abandonata nici la varstele cele mai inaintate, psihoterapia prezentand un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.

Structurile de baza ale personalitatii sunt: motivatia, cognitia si controlul. Motivatia da orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea

profilului personalitatii, esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseaza personalitatea pe o traiectorie de miscare semnificativa si-i determina asa numitele piscuri de integrare.

Structura personalitatii este o organizare plurimotivata, adica integrata pe un camp mai larg de semnificatii. Se disting insa niveluri diferite de stabilitate si pregnanta pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, in cadrul careia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalitatii decat altele.

Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalitatii, plasand subiectul la scara obiectiva a competentelor si valorilor. Asociate cu structurile motivationale si afective, ele alcatuiesc constructiile complexe ale aptitudinilor sau capacitatilor. Aptitudinea reprezinta o organizare selectiva a componentelor cognitive, afective, motivationale si executive, care permite omului desfasurarea cu succes a unei actiuni intr-un moment dat. A poseda aptitudini inseamna a rezolva la indici de performanta optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferential, referindu-se nu numai la simplul fapt al reusitei intr-o activitate oarecare, ci si la gradul acestei reusite: cat de mult in raport cu altii. Intrucat indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi redusa la o suma de predispozitii si calitati innascute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputa ca un ansamblu integrat de operatii care sustin un comportament specific.

Metoda analizei factoriale a demonstrat ca si asa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui camp limitat de situatii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivationale si afective. Cu cat o aptitudine are o sfera mai larga de cuprindere in planul


activitatii, cu atat organizarea sa devine mai complexa, angajand tot mai multe dimensiuni ale personalitatii.

Realitatea sistemului personalitatii echivaleaza cu prezenta unui model interior al persoanei, care intr-un anumit mod ii vectorializeaza conduita acesteia, schitandu-i un unghi de deschidere fata de lume si viata, iar in mod propriu o vocatie profesionala in campul productiei.

Cercetarile in materie conduc spre urmatoarele constatari: personalitatea insa-si, care nu-i un dat, ci o rezultanta a concurentei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea in consideratie a unor indici, ce se manifesta inca din copilarie. In timp ce respectarea in evolutia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalitati armonioase, nerespectarea poate sa concureze la obtinerea unui sistem deficitar. Se evidentiaza astfel ca, pe cand o corespunzatoare dirijare a puberilor spre scoli potrivite cu modelul lor interior, se soldeaza cu o foarte buna integrare in campul psiho-social, echilibru optim, succes scolar, o orientare necorespunzatoare constituie o cauza a unui echilibru precar, o sursa a unor impedimente de adaptare; orice persoana prezinta o anumita disponibilitate auto-socio-reglatoare fata de structurile de activitate productiva, in functie de gradul de corespondenta sau necorespondenta dintre modelul personalitatii si o structura de activitate productiva, se ajunge la un gradient de integrare in rolul profesional; asa se explica de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie in unele profesii, rezultand ca integrarea in productie e in stransa corelatie cu vocatia; respectarea vocatiei reprezinta pentru persoana umana, in plus, un factor de sanogeneza cu implicatii individuale si sociale, sanatatea fiind definita ca o stare de plenitudine fizica, psihica si sociala, o corespunzatoare incadrare vocationala, genereaza sentimentul de excelenta functionare a organismul, determina un tonus psihic perfect si conduce la o

integrare sociala optima; se stie ca vocatia este un rezultat al unui lung proces de definire, in promovarea ei dandu-si concursul institutiile de educatie si invatamant; o defectuoasa indrumare, contrar vocatiei, poate fi pentru acesta o cauza a unei conduite ineficiente, precum si a unor tulburari psihice, de obicei din categoria nevrozelor.

Orientarea vocationala da satisfactie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei incadrari vocationale realizandu-se optimal, atingand cel putin in parte ceea ce se intelege prin notiunea de fericire: serveste deci principiul individual. In egala masura satisface si principiul social. Printr-o orientare vocationala se promoveaza valorile, acestea constituind promisiunea ridicarii nivelului material si cultural al societarii, asigurarii cresterii bunastarii sociale. Beneficiarii orientarii vocationale sunt, ca atare, individul si societatea, intelegandu-se atat societatea civila cat si statul.

Individul apare ca beneficiar intrucat printr-o integrare vocationala intr-o activitate productiva munca devine pentru el un complement al personalitatii sale; societatea, deoarece printr-o incadrare vocationala a persoanei in procesul productiv factorul social, isi imbunatateste calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

Fiind depasite limite viziunii mecaniciste asupra lumii, a fizicii newtoniene, a raspunsului cartezian referitor la om, psihologia se confrunta azi cu problematici noi care solicita cercetatorilor in domeniu o perspectiva holistica, integrativa, transdisciplinara. Aceasta nu se refera numai la abordarea omului ca intreg ci si la considerarea lui ca factor integrat Universului. Paradigma holistica in psihologie contribuie la integrarea ideilor din diferite discipline intr-un cadru conceptual coerent. Din aceasta perspectiva nu poate


lipsi dimensiunea spirituala a personalitatii umane, definitorie pentru secolul in care traim.

Individul reprezinta in el insusi un intreg armonios, care trebuie inteles in unicitatea sa. Omul este o valoare in sine, prin simpla sa existenta; respectul pentru demnitatea umana este un principiu fundamental: respectul neconditionat pentru sine si pentru orice alta fiinta umana in calitatea sa de existenta singulara, unica si ireductibila. Persoana umana trebuie considerata a fi libera si in consecinta deplin responsabila pentru propria sa viata: sarcina specialistului este, in consecinta, nu de a-l orienta pe om in directia unui model uman anume, ci de a-i oferi posibilitatea autodezvoltarii, in directia pe care singur, in mod liber si responsabil, o alege; spontaneitatea, ca forma fundamentala a creativitatii, este modul de constituire a persoanei umane unice; terapia non-directiva propusa de C. Rogers este o consecinta logica a acestui principiu.

Maturitatea reprezinta o preconditie esentiala a libertatii si realizarii de sine: persoanele mature devin constiente de ele insele, capabile sa reflecteze asupra experientei lor de viata, mai stabile, cu un accentuat simt al identitatii de sine; maturitatea ofera fundamentul autonomiei: persoana matura nu mai este dirijata de motive inconstiente, de conflictele copilariei sau de variate stereotipuri, este mai independenta de influentele exterioare si deci mai capabila de autodezvoltare libera si constienta; sinceritatea si umorul sunt conditii ale cresterii autentice: eliberarea de orice prejudecata si iluzie, cruzime chiar fata de orice schema impusa de propria experienta sau de catre altii, umorul ca expresie a detasarii de sine si de situatiile vietii, ca modalitate a unui relativism constructiv uman. Persoanele mature sunt mai alocentrice, mai orientate spre ceilalti, capabile sa-i inteleaga, sa dezvolte sentimente de simpatie, dragoste, cooperare, sinceritate si deschidere in raport cu ei; sinceritatea si deschiderea in

relatiile interpersonale pot sa functioneze ca un stimulent al dezvoltarii umane doar in conditiile unei atitudini reciproce, fundamental pozitive in contextul unei morale bazate pe imperativul co-dezvoltarii; ca o norma de baza ce guverneaza relatiile cu ceilalti este principiul reciprocitatii; competenta interpersonala reprezinta o conditie esentiala a co-dezvoltarii; doar dezvoltarea unei societati eupsihice (Maslow) poate oferi cadrul efectivei dezvoltari umane.

Persoana umana este privita ca o totalitate; ea reprezinta un sistem deschis orientat spre crestere, autodezvoltare; omul este atat comportamentul sau elementar de natura biologica, cat si comportamentul superior, specific uman, ireductibil la biologic. Analiza trebuie sa se deplaseze de la partea anormala, bolnava, a omului, la cea sanatoasa; terapia proceselor patologice trebuie completata cu promovarea fortelor pozitive, orientate spre crestere umana. Unicitatea existentei umane: omul nu trebuie considerat ca un caz particular al unei realitati generice, ci ca o fiinta unica ce trebuie inteleasa in ea insasi. Psihologia este in mod necesar o stiinta nomotetica, dar fiecare persoana reprezinta o combinatie unica de elemente si legi generale, imposibil de redus la o schema generala.

Ca sa fi om intreg, as adauga, e nevoie sa intelegi ca, desi poti avea toate imperfectiunile omenescului, nu esti singur: nici pe lume, nici in afara ei.