TEORII ALE ADAPTARII

TEORII ALE ADAPTARII

Acest grup de teorii clasificate global sub eticheta 'adaptare' vad dezvoltarea umana dintr-o perspectiva evolutionista, in acest sens. La fel ca si teoriile biologiste, ele au fost influentate de Charles Darwin. Omul face parte din categoria primatelor (impreuna cu cimpanzeii si alte maimute) dar a ajuns sa evolueze pana la comportamente umane unice. La fel cum au evoluat organele interne sau membrele, la fel si comportamentul uman are anumite tipare caracteristice.

Toti teoreticienii acestei perspective subliniaza necesitatea interactiunilor ce trebuie sa apara intre persoana in dezvoltare si mediul sau. Nivelul prezent de dezvoltare depinde de structurile interne (rezultate din maturizarea biologica si experientele anterioare) si de ceea ce ii ofera mediul. Comportamentul in fiecare faza de dezvoltare este organizat diferit: dezvoltarea nu este un proces lin si continuu de la conceptie la moarte ci este marcat de schimbari de la un mod de functionare la alnd.

Cei doi teoreticieni pe care ii vom discuta in aceasta sectiune, la fel ca si multi altii, ilustreaza abordarile europeene ale dezvoltarii. Heinz Werner si Jean Piaget au propus fiecare cate o teorie comprehensiva bazata pe rationamentul deductiv. Werner si Piaget au impartasit influente comune, si isi cunosteau reciproc activitatea si erau formati in stiinte biologice si naturale. Viziunea lor asupra dezvoltarii a fost de asemeni influentata de psihologia gestaltista. Ei considerau ca exista scheme naturale ale comportamentelor, acestea neputand fi fragmentate pentru a fi explicate.

Formarea lor in biologie i-a condus sa puna accentul pe functiile adaptative ale comportamentului in mentinerea echilibrului intre individ si mediu. Ambii sustineau ca atat ereditatea cat si mediul determina dezvoltarea, iar pe masura ce ele interactioneaza, ele produc schimbari ale comportamentului si functionarii.

Werner si Piaget vedeau cognitia ca un sistem biologic. Functia si caracteristicile gandirii erau gandite intr-un mod similar celor ale digestiei sau respiratiei - preiau ceva din exterior, il modifica si utilizeaza elementele necesare

Ambii au insistat pe necesitatea unui set innascut de sisteme functionale (senzorio - motorii) pentru dezvoltarea comportamentului, aceste sisteme permitandu-le sa interactioneze cu mediul si sa incorporeze experienta si stimularile. Incepand de la nastere, fiintele umane se angajeaza in mod activ si isi utilizeaza mediul pentru a construi propriul lor mod de a intelege lumea.

Werner si Piaget au subliniat de asemeni trecerea copilului de la egocentrism la perspectivism. La inceput, un copil nu face nici o deosebire intre el si lumea exterioara, sau intre senzatii si gandire astfel incat acestea sunt fuzionate. Pe masura ce se dezvolta el dobandeste gradat un simt al sinelui ca ffind o persoana separata de lume, construindu-si concepte cu baza obiectiva asupra lumii pe care o imparte cu toti ceilalti.

Werner si Piaget au fost preocupati de studiul vietii cotidiene, ei interveneau cu manipulari experimentale in aspecte ale vietii de fiecare zi, studiind efectele acestora asupra comportamentului copiilor. Aceasta abordare exprima si opozitia lor la fragmentarea schemelor naturale de comportament.

Noii etologi

In ultimii ani, un mic grup de naturalisti care au incercat sa observe dezvoltarea in cadrul ei natural au capatat o anumita importanta in psihologia dezvoltarii. Noii etologi au transpus conceptele biologilor si evolutionistilor in termeni comportamentali pentru a studia dezvoltarea umana. Tendinta lor este catre o gandire etologic-genetica. Dupa cum vom vedea, tehnicile de observare dezvoltate riguros de etologi au castigat mult teren in psihologia dezvoltarii.

Acesti noi etologi sunt in principal interesati de rolul jucat de comportament in supravietuirea individului si a speciei. Specia umana (la fel ca oricare alta) a evoluat in anumite contexte de mediu, contexte foarte importante pentru a intelege natura insasi a omului. Nevoia fiintelor umane de a fi in armonie cu mediul lor i-a condus pe etologii comportamentului uman sa priveasca dezvoltarea drept o adaptare. Ei vad comportamentul social ca fiind legat de coeziunea grupului, de competitia pentru parteneri, de supravietuirea puilor s.a.m.d. Inteligenta este unul dintre mecanismele de baza ale adaptarii; indivizii care pot rezolva problemele lumii sale au mai multe sanse de a avea urmasi.

Una dintre cele mai utile notiuni etologice este aceea de stimuli declansatori, acele evenimente care evoca in mod sistematic un anumit comportament la toti membru speciei, putand explica anumite regularitati in comportamentele de curtare, agresiune, si alte comportamente tipice. De exemplu, observatorii au remarcat ca in grupurile de joaca ale copiilor, exista o ierarhie a dominarii, similara cu cea din grupurile de babuini sau cimpanzci. De obicei, copiii dintr-un grup sunt de acord asupra 'celui mai tare', 'celui mai destept' ctc. Spre varsta de 6-7 ani grupurile de copii sunt adesea structurate avand roluri bine stabilite de lider si 'satelit'. Se intampla ca un satelit sa devina lider, dar de obicei aceasta se petrece intr-un mod ritualizat, un fel de lupta fizica. Aceasta descriere se aplica si babuinilor in mediul lor natural. Noii etologi au observat asemanari remarcabile intre comportamentele sociale ale omului si cele mai apropiate rude ale sale, primatele. (N.Blunon-Jones. 1972)

Curtarea si salutul au de asemeni aspecte ritualizate aparent universale. Irenaus Eibl-Eibesfeld (1970) a studiat astfel de comportamente in intreaga lume. El a descoperit cu surprindere similaritati incredibile in expresiile faciale umane: de exemplu, in salutarea unui partener masculin, femeile din lumea intreaga isi ridica sprancenele, inalta capul, coboara privirea si pleoapele. Indiferent de cultura din care provin, ele par sa foloseasca acelasi tip de salut pentru partener. Ambele sexe folosesc de obicei ochii si sprancenele pentru a saluta indiferent din ce zona geografica sunt si, foarte important, indiferent unde traiesc, toti oamenii raspund la dragalasenia bebelusilor si a puilor de animale prin tendinta de a-i lua in brate si a-i mangaia. Ce ii face oare pe bebelusi sa fie dragalasi ? Se pare ca aceasta se datoreaza faptului ca au un cap (mai ales fruntea) mai mare in raport cu restul corpului. De altfel industria jucariilor foloseste pe larg acest aspect, facand papusile cu capetele foarte mari si corpul mic. La specia umana adultul normal raspunde afectiv la vederea bebelusului. S-ar putea ca aspectul acestuia sa fie un stimul declansator pentru comportamentul de ingrijire, intrucat astfel se mareste sansa de supravietuire a speciei (Lorenz, 1943).

Jerome Bruner (1972) a speculat mult privind rostul perioadei lungi de imaturitate in dezvoltarea umana. Educabilitatea umana este una dintre primele caracteristici ale speciei. Copilul si bebelusul sunt usor de instruit si doresc sa invete. Jocul este unul din mijloacele importante prin care tanarul isi exerseaza abilitatile dobandite fara a risca sa suporte consecintele adulte. Evolutia a permis ca in perioada dintre nastere si varsta adulta copiii sa doreasca sa invete numeroasele tehnici si abilitati care le vor permite supravietuirea. Conform lui Bruner, limbajul, dorinta de joaca, curiozitatea si nevoia de a controla mediul apar a fi caracteristici evoluate ce determina dezvoltarea omului.

In general, teoriile adaptarii sugereaza dezvoltarea comportamentului pornind de la dezvoltarea biologica. Acest comportament uman este rezultatul istoriei evolutive a speciei umane, dar teoriile biologice si cele etologice se centreaza pe aspecte diferite ale acestei afirmatii. Ambele grupe considera ca structura comportamentului este inerenta in dezvoltarea genetic-biologica si ca acest comportament se dezvolta in interactiune cu mediul.

4. TEORII PSIHODINAMICE

Cele mai multe teorii psihodinamice discuta si analizeaza dezvoltarea umana in termenii confruntarilor intre cresterea individului si cerintele sociale ale lumii sale. Ele subliniaza importanta modului in care individul trebuie sa se acomodeze la societate dar si sa obtina satisfacerea nevoilor sale bazale. De asemenea, copilul isi dezvolta treptat un sens al sinelui, o identitate in raport cu care isi evalueaza comportamentul.

Ca scoala, teoreticienii psihodinamicii si-au centrat atentia asupra dezvoltarii personalitatii. Ei au incercat sa inteleaga si sa explice dezvoltarea sentimentelor si comportamentelor atat rationale cat si irationale, intr-un anumit sens, teoriile psihodinamice au incercat sa explice dezvoltarea omului prin examinarea experientelor sale timpurii, de obicei emotionale.

Teoriile psihodinamice sunt preocupate in general de dezvoltarea interna a omului, vazandu-l pe acesta ca fiind motivat de numeroase forte interne si externe. Aceste forte sunt considerate a fi factorii determinanti ai comportamentului uman. Unii vad aceste forte ca fiind benigne sau pozitive si putand fi impiedicate sau facilitate de evenimentele din mediu. Altele considera fortele interne ca fiind irationale si necesitand a fi controlate prin practici de socializare si standarde culturale.

Ideea existentei unui 'Eu' sau 'Sine' pare evidenta pentru majoritatea oamenilor, in cele mai multe teorii psihodinamice conceptul de 'eu - sine' este un construct fundamental. El reuseste sa cuprinda senzatia de existenta si unicitatea fiecarui om, putand explica numeroase observatii care altfel ar putea aparea fara sens.

Intrucat teoriile psihodinamice sunt numeroase, vom discuta acum doar pe cele ale lui Sigmund Freud si Erik Erikson in alte cursuri si vom reveni la lucrarile lor si ale altora.

CONCEPTUL DE STADIALITATE

Teoriile stadiale fac unele afirmatii despre natura si cursul dezvoltarii inspirate partial din biologie dar aplicabile la cognitie ca si la alte aspecte psihologice. Conceptul de stadialitate sta la baza teoriilor lui Werner, Piaget, Freud si Erickson.

In teoriile stadiale, dezvoltarea si schimbarile au loc intotdeauna intr-o anumita ordine. Pe masura ce dezvoltarea isi urmeaza cursul, apar noi forme de comportare care nu sunt simple combinari ale formelor anterioare, ci reprezinta o noua organizare. Desi pot aparea reveniri partiale la forme mai vechi (de exemplu, o femeie adulta invata sa cante la pain. sau cand un barbat revenit intr-un stadiu infantil in care credea ca obiectele sunt vii, izbeste cu piciorul masina care nu vrea sa porneasca) dezvoltarea face imposibila o revenire completa.

Teoreticienii ce utilizeaza stadiile cred ca atat continuitatea cat si discontinuitatea sunt caracteristice pentru comportamentul uman. Un astfel de teoretician va fi de acord cu un behaviorist in ideea ca schimbarile in volumul, frecventa, marimea, intensitatea, durata comportamentelor sunt fenomene continui. Atunci insa cand apar moduri de comportare ce au un caracter evident de noutate, el va afirma prezenta unei discontinuitati in dezvoltare. Aceasta discontinuitate indica schimbari calitative ale comportamentului si functionarii si ale proceselor incluse in aceasta.

Desi Werner si Piaget ale caror teorii sunt la baza cognitive, au crezut ca accentul pus fie pe caracterul continuu fie pe cel discontinuu al dezvoltarii ar duce la distorsiuni, idea ca discontinuitatea este una din caracteristicile dezvoltarii cognitive a dat nastere unei conceptii privind existenta stadiilor succesive.

Pe masura ce un individ se dezvolta, el trece prin aceste stadii intr-o ordine precisa, fara a sari vreunul. Trecerea de la un stadiu la altul este gradata, iar diferentele individuale in dezvoltare apar pentru ca oamenii progreseaza cu ritmuri diferite, unii putandu-se opri inainte de a atinge stadiul cel mai evoluat

Putini psihologi au avut o teorie a stadiilor mai ferma si mai bazata pe dezvoltarea biologica decat Freud. Schimbarile biologice si discontinuitatile joaca un rol mult mai important in teoria lui Freud decat in oricare alta dintre cele amintite. Stadiile lui Erikson sunt mai putin legate de biologic: ele apar in schimb din conflictul dintre dezvoltarea nevoilor persoanei si cerintele sociale (mai precis, din rezolvarea acestor conflicte).

Coceptul de stadii de dezvoltare, desi de o utilitate incontestabila, au fost si obiectul unor critici. De exemplu, intr-o teorie stadiala stricta, un stadiu trebuie sa cuprinda o schimbare calitativa a comportamentelor stadiilor anterioare, in decursul vietii apar insa schimbari cantitative numeroase, care nu ofera vreun argument pentru prezenta stadiilor.

Dovezile privind existenta schimbarilor calitative ale comportamentului sunt controversate. Adesea, o examinare atenta a unui stadiu 'anterior', v-a permite identificarea unor precursori ai unor comportamente ce par sa apara din senin. Rochel Gelman (1972) a aratat ca la trei-patru ani. copii au deja multe elemente ale unor abilitati ulterioare. De exemplu, daca folosim numere mici, ei sunt in stare sa socoteasca relativ corect. Desi cei mai multi copii nu sunt capabili sa manipuleze numere mari pana la varsta scolara, ei prezinta inca din perioada prescolara unele parti ale acestor abilitati. Ceea ce pare a fi o schimbare calitativa dramatica s-ar putea sa implice si schimbari cantitative.

O alta critica a teoriilor stadiale se refera la afirmatia ca dupa depasirea limitei inferioare a unui anumit stadiu, ar trebui ca un comportament specific lui sa aiba probabilitatea maxima de aparitie. Aceasta insa nu se intampla niciodata. Exista intotdeauna schimbari cantitative in capacitatea unui om de a utiliza un comportament nou. Astfel prescolarii din studiul lui Gelman puteau folosi concepte numerice avansate atunci cand erau folosite doar numere mici, dar nu mai puteau opera cu ele daca numerele erau mari. Desi posedau strategiile necesare pentru un anumit tip de probleme, ei nu le mai puteau aplica la probleme similare dar cu un grad mai mare de complexitate. Studiul lui Gelman a aratat ca astfel de abilitati nu-si ating nivelul maxim imediat dupa ce au aparut in comportamentul copilului.

SINTEZA SI EVALUARE

Desi cele patru grupe de teorii prezentate aici par a nu avea nimic in comun, ele sunt in mare masura complementare. Toate considera dezvoltarea si cresterea umana ca fiind regulate, iar comportamentul uman ca fiind partial predictibil. Dupa cum am mai spus insa, ele s-au evitat de obicei una pe cealalta in doua sensuri: ele studiaza adesea comportamente diferite (chiar daca au aceeasi eticheta - 'invatare'), iar pe de alta parte ele explica deseori aspecte diferite ale procesului dezvoltarii.

Pe de alta parte, diversele puncte de vedere par sa fie convergente si s-ar putea sa se ajunga odata la un cadru teoretic unic, comun. Toate teoriile au la baza aceeasi preocupare: de a identifica procesele implicate in dezvoltarea umana. Ele impartasesc acelasi scop: cel de a sintetiza observatiile si datele experimentale si de a explica de ce si cum se dezvolta comportamentul, in ultimii ani, numerosi teoreticieni au inceput sa-si modifice pozitiile initiale, inguste si sa foloseasca idei din alte abordari pentru a-si largi sfera explicatiilor.

Pe parcursul cursului veti vedea ca vom accentua pentru fiecare capitol teorii diferite. Astfel, teoriile legate de dezvoltarea cognitiva vor fi utilizate in capitolele referitoare la limbaj sau gandire: teoriile psihodinamice vor fi utilizate in special in capitolele legate de personalitate. Toate teoriile vor aparea acolo unde ele pot sa contribuie la explicarea dezvoltarii umane.