DIVORTUL DUPA LEGISLATIA CANONICA ORTODOXA SI DE STAT

UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANTA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

MASTERAT: DREPT CANONIC SI INSTITUTII COMUNITARE

LUCRARE DE DISERTATIE

DIVORTUL DUPA LEGISLATIA CANONICA ORTODOXA SI DE STAT.

O EVALUARE COMPARATIVA

CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR. 3

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I - FAMILIA, FENOMEN SOCIAL 10

1. Notiunea sociologica si cea juridica a familiei............... 10

2. Caracterele si functiile familiei..................... 12

3. Evolutia vietii de familie din perspectiva istorica............. 15

CAPITOLUL II - DOCTRINA CANONICA A BISERICII ORTODOXE PRIVIND CASATORIA SI DIVORTUL

1. Legislatia canonica Ortodoxa privind Taina Sf. Cununii.........21

Incetarea casatoriei si divortul.. 60

CAPITOLUL III- INCETAREA SI DESFACEREA CASATORIEI REGLEMENTATE IN LEGILE STATULUI........................... 66

Incetarea casatoriei......................... 66

A.    Moartea unuia dintre soti. 67

B.     Declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti............. 68

C.     Recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort............. 68

Desfacerea casatoriei.......................      69

A.    Motivele de divort. Inlaturarea termenelor de conciliere si de gandire..... 75

B.     Procedura divortului......................... 84

C.     Efectele divortului.......................... 97

Privire comparativa asupra desfiintarii, incetarii si desfacerii casatoriei in cele doua legislatii....................... 115

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE ............................... 126

LISTA ABREVIERILOR

A.U.B. - Analele Universitatii Bucuresti

B.O.R. - Biserica Ortodoxa Romana

C.D. - Culegere de Decizii

E.I.B.M. -Editura Institutului Biblic si de Misiune

J.N. - Justitia Noua

M.A. - Mitropolia Ardealului

M.B. - Mitropolia Banatului

M.M.S. - Mitropolia Moldovei si Sucevei

O. - Ortodoxia

R.R.D. - Rvista Romana de Drept

R.T. - Revista Teologica

S.T. - Stuidii Teologice

INTRODUCERE

Inainte de a trece la prezentarea lucrarii, voi face cateva precizari notionale

Notiunea de casatorie: Termenul de "casatorie" are in dreptul nostru doua intelesuri. In primul rand, el desemneaza actul juridic pe care il incheie cei ce vor sa se casatoreasca, viitorii soti consimtind astfel aplicarea regimului legal al casatoriei, fara a avea posibilitatea de a-l modifica. In al doilea rand, desemneaza situatia juridica a celor casatoriti, adica efectul actului juridic incheiat .

Definitia casatoriei: Casatoria este "unirea de bunavoie, liber consimtita, dintre doi subiecti de sexe diferite, incheiata conform dispozitiilor legale, cu scopul de a forma o familie si reglementata de normele imperative ale legii" .

Divortul reprezinta desfacerea casatoriei pronuntata printr-o hotarare judecatoreasca, pe baza motivelor temeinice sau a acordului sotilor in vederea desfacerii uniunii dintre ei.

Impedimentele pot fi definite ca piedici sau obstacole in calea savarsirii unei actiuni, a indeplinirii unui plan.

Referitor la contributia personala, in tratarea acestui subiect, mentionez ca este indeosebi de ordinul aprofundarii meditatiei si reflectiei personale asupra divortului ca realitate sociala si reglementata de normele juridice incluse in " Dreptul familiei", dar si aspectele deosebite ce sunt impuse de "Dreptul canonic" si care reprezinta punctual de vedere al Bisericii Ortodoxe.

Cat priveste motivatia subiectului abordat, preciez de la bun inceput ca alegerea sa a fost determinate, in primul rand, de actualitatea si importanta sa majora, atat in viata societatii, cat si a Biosericii. Intrucat acest subiect are darul sa interpeleze nu numai pe oamenii Bisericii, ci sip e cei cu formatii intelectuale, profesionale si preocupari diverse, din viata societatii, am gasit de cuviinta sa prezint aceasta tema in asa fel incat sa poata deveni o sursa de informare si orientare eclesiologica, atat pentru clerici, cat si pentru mireni.

Am ales aceasta tema, influentat fiind de cursurile Prof. Univ. Dr. Nicolae V. Dura, adevarate prelegeri, cu un pronuntat spirit scripturistic si oglindite in lumina legislatiei canonice.

Tema ridica numeroase intrebari deoarece diferitele maniere de abordare au facut-o sa fie intr-o perfecta actualitate, iar schimbarea viziunilor si aparitia unor noi raporturi interumane de la o epoca la alta motiveaza calitatea subiectului propus spre dezbatere.

Divortul este un subiect de dezbatere foarte vast si a fost indelung abordat, existand o multitudine de directii datorate diferentelor dintre sistemele legislative. Acestea au produs numeroase discutii si polemici si au generat intense tensiuni, tematica nefiind inca epuizata, iar discrepantele dintre punctele de vedere nu s-au armonizat nici pana astazi.

Faptul ca, de-a lungul timpului, familia a fost obiectul multor discutii in ceea ce priveste incheierea ei, apoi indeplinirea tuturor conditiilor, dupa care desfiintarea si incetarea, precum si relatiile de rudenie ce se stabilesc prin casatorie, au determinat formularea unor norme si reglementari din partea statelor, cat si din partea Bisericii, ca apoi pe parcurs ele sa fie imbunatatite si concludente.

Familia este prima si cea mai mica celula a organismului social. Atat pentru Stat, cat si pentru Biserica, familia a reprezentat si reprezinta un interes major, indiferent de ideologiile veacului, ea fiind celula din care s-a nascut si pe care se bazeaza societatea omeneasca, dar si comunitatea bisericeasca.

Casatoria nu este, in fapt, decat rezultatul unei lungi evolutii, prin care uniunea barbatului cu femeia a fost reglementata din punct de vedere al convietuirii si al efectelor in ce priveste copiii si patrimoniul si transformata intr-o institutie respectata si stabila.

Privita ca simbol al unirii, sub semnul iubirii dintre barbat si femeie, in sens mistic ea reprezinta unirea dintre Hristos si Biserica lui, dintre Dumnezeu si poporul Lui, dintre suflet si Dumnezeu.

Importanta pe care casatoria a avut-o dintotdeauna pentru soti si pentru societate a facut ca ea sa fie o institutie sociala fundamentala.

Prin reglementarea ei legala, chiar de la aparitia istorica a dreptului, a devenit si o institutie juridica.

Familia e locul de origine prin excelenta, suportul natural si punctul de plecare a oricarei existente individuale si, in acelasi timp, mediul cel mai prielnic al oricarei societati adevarate.

Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, familia si casatoria sunt doua asezaminte divine ce constitute temelia vietii sociale, primele elemente ale acesteia, celula umana a socieatii.

Casatoria a fost si este in primul rand o problema personala intrucat ea uneste barbatul si femeia in cea mai fireasca comunitate de viata, recte familia, care le contopeste intr-o asemenea masura existenta, sentimentele, conceptiile si idealurile, incat relatiile dintre soti acopera toata gama vietii personale si sociale a omului. Poate de aceea casatoria apare ca cel mai fericit, mai serios si mai important act din viata barbatului si a femeii.

Casatoria este insa si o problema sociala, intrucat prin ea se intemeiaza familia, care indeplineste numeroase functii, de la functia biologica, de procreare, la functiile interne grupului familial, de viata in comun, de solidaritate morala si materiala intre membrii familiei, si pana la functiile importante de educare si formare a copiilor pentru viata si pentru integrare normala in societate.

Importanta casatoriei ca problema individuala, dar si sociala, a determinat reglementarea ei juridica in toate sistemele de drept, ceea ce reflecta permanenta institutiei casatoriei. Aceasta institutie a evoluat insa in decursul istoriei, existand organizari juridice diferentiate ale casatoriei, in diferite sisteme de drept.

Familia, solid organizata si constituind prima celula a edificiului social, s-a coagulat incet si in timp indelungat. Casatoria monogama, pozitia sotiei in familie, procrearea copiilor legitimi, stabilirea legaturilor de rudenie s.a.m.d. sunt produsele unor conceptii relativ noi, care au inlocuit altele primitive din epocile timpurii.

In ceea ce priveste deosebirile si asemanarile dintre legislatia profana si cea religioasa cu privire la casatorie, sunt intalnite doar in izvoare, dar si in conditiile de fond si forma, fara de care nu se poate savarsi casatoria civila si nici cea religioasa.

Normele intalnite in legislatii au menirea de a sprijini incheierea casatoriilor, iar, dupa aceasta, protejarea lor. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, toate reglementarile fac ca viata de familie sa fie armonioasa, mai ales prin harul dumnezeiesc primit prin Sfanta Taina a Cununiei, care face mai perfecta si deplina casatoria religioasa decat cea civila. In toate aceste conditii, Biserica se afla intr-o stransa legatura cu Statul, prin legile pe care le au si, pentru acest fapt, Biserica noastra administreaza Taina Cununiei cu conditia ca viitorii soti sa fie casatoriti civil.

In acest caz, simpla casatorie civila incheiata numai dupa legile si formele civile inaintea forurilor civile si deci, cu putere numai in Stat, este o casatorie imperfecta. Din punct de vedere dogmatic, dar si canonic, casatoria civila neurmata de Taina Cununiei este privita drept un concubinaj, daca sotii sunt crestini ortodocsi, iar pentru Biserica Romano-Catolica aceasta casatorie este considerata un concubinaj condamnabil.

Legislatia juridica stabileste starea juridica a individului in fata societatii, pe cand cea religioasa o consfinteste prin Taina Cununiei si acorda credit in fata Bisericii.

Dreptul religios, desi deriva si el in mod direct din vechile sisteme juridice, avand, insa, o noua orientare dupa activitatea mesianica a Mantuitorului, are drept scop, in aceasta directie, armonia sociala si religioasa care trebuie sa existe intre soti, dar se ocupa de functia biologica a familiei, care asigura perpetuarea speciei, completand stralucit reglementarile juridice ale statului, ca, de exemplu, in cazul rudeniei, existand aria acestui concept si din punct de vedere religios, ca in cazul rudeniei morale sau religioase.

Caracterul indisolubil se vede din formele in care o casatorie poate fi desfacuta din punct de vedere juridic, legislatia religioasa prezentand temeiurile scripturistice care interzic divortul, cu exceptia situatiilor mortii sau cazuri asimilate mortii fizice, morale si civile.

Unitatea indisolubila a casatoriei, alcatuita intre un barbat si o femeie, fiind o unitate in planul uman, nu este atat o unitate organica, fiziologica, pe cat o unitate prin iubire, o unitate creata din iubirea reciproca a celor doi.

Aceasta unitate se bazeaza pe iubirea dintre doua existente umane care se completeaza si se implinesc nu numai pe plan trupesc, ci si pe cel spiritual, prin iesiri si daruiri reciproce. De aici, necesitatea harului Tainei Cununiei pentru cei casatoriti civil, ca sa intalneasca si sa desavarseasca unitatea spirituala a celor doi, ca suport a legaturii lor naturale. Dar unitatea spirituala este opera celor doi. Divortul marcheaza ruperea unitatii spirituale a celor doi.

Atat legislatia civila, cat si cea bisericeasca urmaresc binele social al celor doi viitori soti; dreptul canonic si, implicit, Biserica urmaresc si crearea in familie a cadrului necesar mantuirii.

Aceasta ocupare are drept finalitate crearea in familie "a unei adevarate biserici crestine", datorita scopului pentru care cei doi viitori soti consimt la casatorie, aceasta asa cum am aratat, avand valente biologice, economice, educative, dar si unul mantuitor.

Familia, in ultima instanta, este institutia sacra creata de Dumnezeu inca de la crearea lumii si binecuvantata de Domnul Iisus Hristos prin Sfanta Taina a Cununiei.

Inca din vechime institutia familiei a cunoscut diverse etape. Legislatia romana se afla intr-o stare de decadere, principiul monogamiei nefiind respectat, tolerandu-se concubinajul si adulterul. De asemenea, nu putea fi vorba de egalitatea sotiei cu sotul.

Aceasta situatie se exemplifica prin casatoria in manu mariti in care sotia iesea de sub autoritatea tatalui sau si trecea sub autoritatea sotului ei, dar nu ca egala a acestuia, ci ca un fel de fiica a lui, egala cu copiii care rezultau din casatorie. In acest caz, sotul putea dispune si de viata sotiei, asa cum putea dispune de viata copiilor sai. Tot atat de usor sotul putea sa-si alunge sotia.

In cazul casatoriei sine manu mariti, sotia nu trecea sub autoritatea sotului ei, ci ramanea mai departe sub autoritatea tatalui ei, care o putea retrage din casatorie. Si sotul o putea alunga fara ca sotia sa aiba vreun drept de a protesta sau de a cere si ea desfacerea casatoriei, chiar daca ar fi avut ca motiv adulterul sotului.

De altfel, desfacerea casatoriei devenise la romani, catre sfarsitul Republicii si inceputul Imperiului atat de usoara incat putea fi obtinuta si numai pentru simpla banuiala de infidelitate.

Desi legislatia romana prevedea atat principiul monogamiei cat si principiul indisolubilitatii casatoriei, in practica acestea nu erau respectate.

Prin influenta crestinismului se reda femeii locul ce i se cuvenea, reafirmandu-se in acelasi timp unitatea si indisolubilitatea casatoriei.

Intr-un singur caz se permite desfacerea casatoriei: pentru ,,pricina de desfranare', dar fara a da posibilitatea celui ce se desparte sau a celui parasit de a se recasatori, aceasta considerandu-se adulter.

In ceea ce priveste raportul dintre barbat si femeie, acesta trebuie sa fie unul de egalitate si de respect reciproc fundamentat pe afectiunea comuna.

Explicarea intentiei Prin aceasta lucrare urmaresc sa arat formele de manifestare ale acestui fenomen social cu efectele sale in plan juridic si religios, efecte rezultate prin incheierea , desfiintarea si urmarile lui in ceea ce priveste relatiile interumane.

Datorita vastitatii subiectului, am recurs la o sistematizare a materialului pentru a surprinde intr-o masura cat de mica toate aspectele referitoare la aceasta tema.

Lucrarea va fi structurata pe titluri, sectiuni si capitole.

In prima parte voi urmari sa lamuresc notiunea sociologica si cea juridica a familiei, caracterele si functiile familiei precum si evolutia vietii de familie din perspectiva istorica.

In capitolul al doilea voi expune detaliat invatatura dogmatica si canonica a Bisericii Ortodoxe referitoare la Casatorie, subliniind legislatia canonica privind divortul, asa cum este ea oglindita in dreptul canonic si in canoanele Bisericii Ortodoxe.

In cel de-al treilea capitol voi prezenta legislatia privitoare la incetarea si desfacerea casatoriei reglementata de legile statului. Voi evidentia motivele de incetare a casatoriei precum si desfacerea casatoriei, procedura divortului si efectele divortului, dar si o privire comparative asupra desfiintarii, incetarii si desfacerii casatoriei in cele doua legislatii.

Biserica Ortodoxa este in principiu impotriva divortului, el fiind considerat un moment negativ, o cadere a relatiilor interioare, dar in cazul in care din motive grave casatoria si relatiile normale dintre soti sunt alterate, Biserica este nevoita sa admita divortul pentru a evita urmarile nefaste care pot aparea intr-o asemenea situati.

CAPITOLUL I

FAMILIA, FENOMEN SOCIAL

1. Notiunea sociologica si cea juridica a familiei

Notiunea sociologica

Inca din veacurile primare, familia s-a cristalizat si s-a consacrat drept celula de baza a societatii, din familie facand parte sotii, parintii si copiii, dar si alte persoane intre care exista relatii de rudenie.

Ca realitate sociala, aceasta institutie, ca forma de comunitate umana, reprezinta grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie intre ele existand relatii de ordin moral, psihologic, spiritual, biologic, economic, si juridic, raspunzand unul pentru altul in fata societatii .

Relatiile de familie au un caracter de complexitate neintalnit in alte relatii sociale. Familia ia nastere prin casatorie. Ea, familia, incepe prin a fi formata din cei doi indivizi de sex opus, in cazul familiei heterogame, pe cand familia homogama este intemeiata de doi indivizi de acelasi sex, aceasta ultima forma fiind una aberanta, dar nu si pentru unele state vestice care aduc ca argument libertatea democratica a omului.

Familia tipica este cea formata din parinti si copii, aparand urmatoarele raporturi :

- de casatorie, cele dintre soti;

- de factura personala si patrimoniala, cele dintre parinti si copii;

- cele dintre alte persoane care fac parte din familie.

Sociologii disting familia simpla sau nucleara, formata din parinti si copiii lor necasatoriti, si familia extinsa sau larga, alcatuita din alte persoane decat in primul caz.

Dupa parerea altor sociologi, familia poate fi clasificata astfel:

- de orientare sau consanguina care este familia in care individul se naste si creste;

- de procreere, adica cea stabilita prin propria casatorie.

Dupa criteriul locuintei se distinge:

- familia de rezidenta, compusa din indivizi care traiesc in aceeasi locuinta, desfasurand si activitati gospodaresti;

- familia de interactiune, desemneaza persoanele intre care exista relatii de intrajutorare si rudenie, dar care au locuinte diferite.

Prin aceste clasificari se arata toate atributiile familiei, precum si relatiile sociale dintre membrii unei familii, acestea suprapunandu-se, de regula, cu relatiile juridice. Sunt situatii in care aceasta corespondenta nu exista. Daca relatiile dintre soti, in sens sociologic dispar, cele juridice pot continua sa existe, cum ar fi, de exemplu: intretinerea copiilor, mostenirea, drepturile si obligatiile postpatrimoniale etc.

Notiunea juridica

In sens juridic, familia desemneaza grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii, care izvorasc din casatorie, rudenie (inclusiv infierea), precum si din alte raporturi asimilate relatiilor de familie.

Conform articolului 44 punctul 1 din Constitutia Romaniei familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti si pe dreptul si indatorirea parintilor de-a asigura cresterea si instruirea copiilor. In acest inteles, familia este o realitate juridica prin reglementarea ei de catre lege.

Caracterele si functiile familiei

Voi incepe aceasta parte prin expunerea principiilor generale ale dreptului familiei.

1. Principiul ocrotirii casatoriei si a familiei

In art. 1 alin.1, Codul familiei, se prevede ocrotirea familiei si casatoriei de catre stat prin masuri sociale si economice. Acelasi lucru e prevazut si in Constitutia Romaniei, in art. 23, alin. 2 . Pentru a asigura stabilitatea familiei, Codul reglementeaza conditii de fond si de forma ale casatoriei, drepturile si obligatiile personale si patrimoniale ale sotilor, precum si desfacerea casatoriei prin divort.

Ocrotirea familiei se realizeaza prin egalitatea dintre soti si raporturile lor cu copiii si prin obligatia de intretinere pe care o au sotii unul fata de celalalt.

2. Principiul ocrotirii intereselor mamei si ale copilului

Acest principiu se gaseste in art. 1, alin. 2, Codul familiei, si se regaseste si in Constitutie in art. 23, alin. 2, pus in practica prin reglementari privind filiatia, obligatii de intretinere, infiere, masuri de ocrotire a copiilor minori etc.

3. Principiul casatoriei liber consimtite intre soti

Se gaseste in art. 1, alin. 3 din Codul familiei, prin care casatoria se incheie prin liberul consimtamant al viitorilor soti, fara influentarea deciziei printr-un factor exterior : presiunea parintilor, interese materiale etc.

4. Principiul egalitatii in drepturi dintre barbat si femeie

Codul familiei se refera expres la egalitatea femeii cu barbatul in mai multe texte: art. 1, alin. 4; art. 97, alin. 1. Conform acestora, relatiile personale si patrimoniale dintre soti si cele dintre parinti si copii sunt reglementate in lumina egalitatii dintre barbat si femeie.

5. Principiul exercitarii drepturilor si al indeplinirii indatoririlor parintesti in interesul copiilor

Acest lucru este reglementat in Codul familiei in art. 1, alin. 4 si in art. 97, alin. 1, prin care exercitarea drepturilor si a indatoririlor parintesti se realizeaza doar in interesul copiilor, indiferent de cazul in care copiii provin din casatorie, din afara casatoriei sau din infiere.

6. Principiul ajutorarii reciproce a sotilor

Este principiul potrivit caruia membrii familiei sunt obligati sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material, lucruri prevazute de art. 2 din Codul familiei.

7. Principiul monogamiei

Codul familiei arata, prin art. 6, ca este interzisa casatoria cu mai multi parteneri.

Caracterele casatoriei

Din definitia data casatoriei, rezulta urmatoarele caractere generale:

1. Casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie

Aceasta uniune se intemeiaza prin consimtamantul celor ce se casatoresc si, odata incheiata, este reglementata de normele legale devenite aplicabile prin consimtamantul partilor.

2. Casatoria este liber consimtita

Exprimarea consimtamantului liber este garantat de dispozitiile legale, lucru ce permite incheierea casatoriei doar pe baza afectiunii reciproce.

3. Casatoria este monogama

Acest caracter deriva din exclusivitatea dragostei si care este asigurat de dispozitiile legale.

4. Casatoria se incheie in formele cerute de lege

Solemnitatea oferita de acest caracter este degajata de un anumit loc in fata unei autoritati de stat, intr-o zi fixata inainte si in prezenta efectiva si concomitenta a partilor.

5. Casatoria are caracter civil

Incheierea si inregistrarea casatoriei sunt de competenta autoritatii de stat. Sotii au posibilitatea sa procedeze si la celebrarea religioasa a casatoriei, dar numai dupa incheierea casatoriei in fata autoritatii de stat. Casatoria incheiata numai religios nu are valoare juridica.

6. Casatoria se incheie pe viata

Ea nu poate fi desfacuta prin consimtamantul mutual al sotilor si, cu atat mai putin, prin consimtamantul unuia dintre ei. Ea se poate desface prin hotarare judecatoreasca.

7. Casatoria se intemeiaza pe deplina egalitate in drepturi dintre barbat si femeie

Aceasta se vede atat in conditiile care se refera la incheierea casatoriei, cat si in cele referitore la relatiile dintre soti sau dintre acestia si copiii lor.

Familia are numeroase functii care-i confera valente juridice dar si sociale:

- functia biologica, ce se refera la relatiile biologice intre viitorii soti si care au o incarcatura socio-emotionala foarte puternica, asigurandu-se astfel perpetuarea speciei si reproducerea de noi indivizi cu caracterele genetice combinate ale ambilor parinti. Aceasta functie poate constitui un factor de echilibru moral, juridic si de coeziune intre soti;

- functia sanitara se refera la asigurarea prin efectul ambilor soti, a starii de sanatate adecvata a familiei in ansamblul ei;

- functia economica poate fi exprimata prin caracterul de productie in mediul rural, mestesugaresc sau al altor intreprinzatori in sens particular, iar in sens general aceasta functie este prestarea de activitati administrative;

- functia de solidaritate familiala se refera la ajutorul acordat membrilor aflati in nevoie din cauza incapacitatii de munca sau din cauza varstei si, de asemenea, la suportul moral si material pe care fiecare din membri il gaseste la ceilalti;

- functia educativa se refera la rolul familiei in formarea indivizilor, educatia in familie avand drept scop cresterea copiilor prin ingrijirea starii sanatatii lor si de dezvoltare fizica armonioasa, dar si pregatirea lor pentru viata prin invatatura.

3. Evolutia vietii de familie din perspectiva istorica

Istoria civilizatiei omenesti a cunoscut o faza in care nu se inchegase inca notiunea de familie. In epocile arhaice impreunarile sexuale se faceau la intamplare, copilul nascut astfel nefiind unit prin nicio legatura de tatal sau de mama sa, ci era privit ca si copil al intregului trib.

Mai tarziu, a aparut familia matriarhala, bazata pe rudenia in linie feminina. Copilul este legat concret de mama prin faptul vizibil al nasterii. Legaturile de rudenie se stabilesc unilateral intre el si rudele materne. In fruntea familiei sta mama sau bunica, iar seful familiei, protectorul natural al copilului, este fratele mamei sau al bunicii.

Pe scara evolutiei a urmat familia patriarhala, tipul comun al civilizatiilor antice, intemeiata pe autoritatea tatalui. Capul familiei este parintele sau ascendentul cel mai in varsta din neamul sau. Acest sef ocroteste membrii familiei, dar are asupra lor o putere fara margini. Rudenia se leaga intre copil si rudele tatalui, caci mama, iesind prin casatorie din familia ei de bastina, rupe viitoarele raporturi de rudenie care s-ar putea stabili intre aceasta si copilul ce se va naste.

In sfarsit, la capatul evolutiei gasim familia moderna, echilibrata in mod armonios, creand legaturi de rudenie intre copil si rudele ambilor parinti, stabilind o judicioasa repartitie de roluri intre sot si sotie din punct de vedere al casatoriei si al conducerii familiei.

O scurta trecere in revista a evolutiei familiei, casatoriei, modalitatilor si motivelor de disolutie a casatoriei este utila in intelegerea derularii si evolutiei institutiei casatoriei si, implicit, a institutiei divortului, care, desi nu a purtat acest nume de la inceput, a existat pe
tot parcursul istoriei, motivele de desfacere a casatoriei fiind mai mult sau mai putin nominalizate, in functie de evolutia vietii sociale si culturale, de dezvoltarea civilizatiilor.

Casatoria este o institutie schimbatoare, ce a cunoscut numeroase fluctuatii de-a lungul istoriei.

Ma voi opri in continuare asupra catorva civilizatii, pentru a trece in revista elementele cele mai importante legate de casatorie si divort.

Familia ebraica

Familia ebraica din perioada vietii nomade avea toate caracterele proprii regimului matriarhal. Odata cu trecerea la viata sedentara, locul matriarhatului a fost luat de regimul patriarhal. In acest nou regim autoritatea barbatului in familie era absoluta. El putea sa se desparta de sotie fara sa fie nevoie de nicio explicatie si fara vreo obligatie ulterioara fata de sotia repudiata. Femeia putea fi trecuta intr-o pozitie subalterna cand sotul isi lua o a doua sotie, dar ea nu-si putea parasi sotul. Sotul nu putea fi invinuit de adulter, in timp ce sotia adulterina era expusa goala in public sau condamnata la moarte prin lapidare.

Familia romana - casatoria si divortul

Familia romana este familia patriarhala in tipul ei cel mai pur. In ea se regasesc toate caracteristicile patriarhatului: autoritatea absoluta a parintelui, starea de dependenta accentuata a sotiei si copiilor, rudenia numai in linie paterna.

Seful familiei este pater familias care nu atarna de nimeni fiind sui iuris. La origine, parintele de familie romana stapanea laolalta bunurile, animalele, sclavii, sotia si copii. Totul era proprietatea sa. Nu se deosebisera inca drepturile de familie de drepturile patrimoniale. Romanii calificau acest drept general cu titlul de manus. Cu timpul, drepturile s-au diferentiat, iar puterea absoluta a sefului familiei a fost ingradita.

Izvorul de unde decurgea in mod normal puterea parinteasca era casatoria. Daca cercetam definitia casatoriei pe care au lasat-o literatii si juristii Romei, gasim la inceputurile cetatii marturisirea brutala ca prin casatorie se intelegea uniunea barbatului cu femeia in vederea procrearii copiilor. Aceasta conceptie era intr-un fel realista, avand in vedere posibilitatea repudiului pentru sterilitate si legile caducare. Jurisconsultii clasici definesc insa casatoria dintr-un punct de vedere mai inalt si vad in ea consortium totius vitae, divini et humani iuris communicatio. In Institutiunile lui Iustinian, casatoria era definita ca "unirea barbatului cu femeia, care consta intr-o comunitate de viata, de nedespartit' .

Casatoria romana era de doua feluri: cum manum si sine manu, care se deosebeau una de alta prin formele lor si consecintele la care dadeau nastere. Mai intotdeauna, indiferent de forma ei, casatoria era precedata de logodna (sponsalia). La inceput, logodna consta intr-o promisiune solemna de a se realiza casatoria, promisiune care pleca de la familia femeii si apoi era efectuata reciproc de familiile celor doi logodnici. Ulterior, viitorii soti se legau personal sa se ia in casatorie, cu autorizarea prealabila a parintilor lor.

Nu vom insista asupra elementelor de diferentiere a celor doua forme ale casatoriei extrem de importante de altfel, atat in ceea ce priveste conditiile de validitate ale casatoriei cat si efectele acesteia, intrucat nu fac obiectul studiului de fata, ci vom pasi la aratarea modurilor si motivelor de desfacere a casatoriei.

In principiu, casatoria romana era indisolubila, insa, pe langa inevitabilele moduri involuntare de desfacere a casatoriei, cum ar fi moartea unuia din soti, pierderea libertatii sau a cetateniei unuia dintre soti, existau si moduri voluntare de desfacere[9].

Chiar in Roma primitiva sotul, caruia manus ii conferea asupra sotiei aproape toate drepturile unui stapan asupra sclavului, putea sa o repudieze pentru anumite greseli grave, dupa consultarea cognatilor ei. In cazul casatoriei prin confarreatio, singurele motive erau adulterul, intrebuintarea farmecelor si furtul cheilor camerei unde se pastra vinul. Repudiul barbatului alunga femeia din caminul conjugal dar nu rupea manus. Pentru a desfiinta aceasta legatura barbatul uza de o ceremonie religioasa inversa numita dijfarreatio. In cazul casatoriilor incheiate prin coemptio sau prin usus casatoria se desfacea prin reemancipare (remancipatio), in temeiul caruia sotul isi trecea sotia in puterea unei terte persoane, care apoi o elibera. Bineinteles ca repudiul emana numai de la sot, fiind interzis sotiei.

Dreptul clasic, inspirandu-se din principiile casatoriei sine manus, a permis si sotiei sa ceara desfacerea casatoriei.

Desfacerea casatoriei fara manus era mai usoara, pentru ca, intemeindu-se mai ales pe consimtamantul partilor, era natural ca atunci cand acest consimtamant nu mai exista, sa dispara si casatoria. In acest caz aveau dreptul la repudiu atat sotul cat si sotia, sau, mai exact, toti cei care isi dadusera acordul la incheierea casatoriei. Sub Antonini s-a introdus o restrictie totusi, si anume, parintele nu mai putea sa desparta pe fiica fara asentimentul ei.

Cu toate atenuarile aduse de legislatia imperiala, dreptul de repudiu recunoscut sotilor a ramas intact, conventiile contrare fiind lovite de nulitate. Legea Iulia de adulteriis a lui Augustus a introdus necesitatea indeplinirii anumitor formalitati pentru repudiul unilateral, si anume, o declaratie verbala facuta in fata a sapte martori sau notificata printr-o scrisoare inmanata celuilalt sot de un libert. Aceste formalitati nu erau insa cerute pentru valabilitatea divortului (ad solemnitatem), ele avand numai valoare probatorie.

Repudiul nejustificat expunea la anumite pedepse pe cel care il initia, spre deosebire de repudiul bazat pe un motiv neimputabil sotului parasit: absenta, juramantul de castitate, impotenta etc, care nu expunea la nimic nici pe unul, nici pe altul. Repudiul justificat prin vina celuilalt sot, in special prin adulter, atragea penalitati diverse. Legea Iulia, mentionata mai sus, prevedea de exemplu, pe langa confiscari din averea femeii si a complicelui, si alte pedepse. Numai lui barbatul si parintele femeii aveau dreptul de a o urmari pe sotia adultera odata ce aceasta fusese repudiata. Daca sotul se arata tolerant si nu proceda la repudiu comitea delictul de lenocinium. Dupa trecerea a 60 de zile de inactivitate a sotului, pentru ca femeia culpabila sa nu se sustraga pedepsei, dreptul era conferit primului venit, care putea urmari femeia timp de patru luni, iar pe complicele ei timp de cinci ani. Constantin a stabilit ca pedeapsa pentru sotia adultera si complicele sau moartea vinovatilor, dar a limitat dreptul de urmarire la sot si la cele mai apropiate cinci rude. Justinian a inlocuit pedeapsa cu moartea cu recluziunea femeii intr-o manastire (redusa la doi ani daca sotul o ierta) si o corectie corporala.

Pe langa repudiu a existat si despartirea prin consimtamant mutual, divortul propriu-zis, care era exonerat de orice formalitate si care a fost suprimat vremelnic de Justinian sub sanctiuni foarte aspre, dar a fost restabilit de Justin al II-lea.

Facilitatea cu care se permitea divortul a facut ca numarul despartirilor sa creasca vertiginos. In vechea societate romana desfacerea casatoriei era privita ca o hotarare de extrema gravitate, care nu trebuia luata decat in cazuri rare. Seneca povesteste ca in timpul sau femeile nu mai numarau anii dupa numarul consulilor ci dupa barbatii pe care ii avusesera. In acest numar crescand de divorturi, pentru a se putea preintampina fraudele legate de paternitatea copiilor, senatus-consultus Plancian a obligat femeile, ca in termen de 30 de zile de la despartenie sa declare fostului sot daca sunt insarcinate, in caz contrar copilul nefiind considerat al acestuia.

Imparatii au incercat sa intervina in avalansa de divorturi, inasprind conditiile de divort, insa rezultatele au fost neinsemnate, intrucat, asa cum spusese si Horatiu anterior "legile fara constiinta sociala n-au nicio eficienta'. In consecinta, imparatul Iustinian a consacrat situatia de fapt existenta in vremea sa si a sanctionat urmatoarele categorii de divorturi:

- divortul prin consimtamant mutual (communi consensu), adica prin buna invoiala a sotilor;

- divortul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu poate fi imputat celuilalt sot, ca de pilda caderea acestuia in prizonierat, impotenta sa etc;

- divortul determinat de vina unui sot (iusta causa), ca in cazul adulterului;

Orice alta forma de divort era considerata nejustificata (sine iusta causa), sotul care se despartea fiind sanctionat, insa casatoria ramanea desfacuta. Pedeapsa era insotita de o despagubire pecuniara, variabila in functie de valoarea propriilor bunuri ale celui vinovat (minimum din patrimoniu, dar nu mai mult de 100 livre de aur).

Casatoria si divortul in legislatia bizantina

Sentimentul familiei si relatiile de familie erau mai intime, mai puternice, mai stranse in lumea bizantina decat fusesera in lumea romana, la aceasta contribuind si formalitatile matrimoniale inexistente la romani. Legea stabilea ca barbatii se puteau casatori de la varsta de 14 ani, iar fetele de la 12 ani. Alegerea viitorului sot sau a viitoarei sotii era hotarata de parinti, acestia putandu-si logodi copiii chiar inainte sa fi implinit 7 ani. O casatorie celebrata contra vointei parintilor sau fara consimtamantul lor era nula si neavenita.

Actul logodnei capata potrivit dreptului bizantin o valoare juridica ce era necunoscuta in alte legiuiri. incepand din anul domniei lui Alexios I Comnen, logodna facuta cu binecuvantarea unui preot a fost practic echivalata cu casatoria. O casatorie legitima in Bizant prevedea - inca din Evul Mediu timpuriu, cand in Occident era suficient consensul matrimonial - celebrarea religioasa. In biserica, preotul dadea binecuvantarea mirilor, le punea pe cap coroanele rituale de miri si le schimba inelele de logodna. Apoi, in fata notarului, se intocmeau contractele de casatorie. Daca unul dintre soti parasea domiciliul conjugal in mod nejustificat, era condamnat la o amenda severa.

Divorturile erau permise si destul de frecvente pentru ca legea bizantina admitea o serie intreaga de motive de divort: impotenta barbatului prelungita pe cel putin doi ani sau sterilitatea femeii, complot impotriva statului pe care el sau ea nu 1-a denuntat, atentat nedenuntat a unei terte persoane la viata lui sau a ei, alienarea mintala continua timp de trei ani, absenta de cinci ani fara ca el sau ea sa dea vesti, captivitatea sotului timp de peste cinci ani, numirea sotului in functii saceerdotale sau in serviciul militar, daca el sau ea aderau la o secta eretica, sodomia sotului (nu insa si a sotiei), ura reciproca sau injurii grave, daca ea a petrecut o noapte in afara caminului (dar nu la parinti), daca a fost prinsa in flagrant delict de adulter, daca el traieste in concubinaj cu o femeie si dupa doua avertismente (din partea sotiei sau a unei terte persoane) nu se corecteaza.

Legile bizantine admiteau, pana in sec. al Vl-lea, si desfacerea casatoriei prin simplul consimtamant mutual al sotilor. De la inceput insa biserica s-a impotrivit acestui mod de desfacere a casatoriei si, in cele din urma, pozitia bisericii a prevalat.

CAPITOLUL II

INVATATURA BISERICII ORTODOXE DESPRE TAINA CUNUNIEI SI DIVORT

1. Legislatia canonica Ortodoxa privind Taina Sf. Cununii.

Sf. Taina a Cununiei este lucrarea sfanta prin care se desavarseste - prin har - intelegerea dintre doua persoane, prin care acestea incheie casatoria. Ca binecuvantare religioasa a casatoriei, cununia se mai numeste in sens cu totul general si casatorie religioasa, desi casatoria, chiar binecuvantata de Biserica, sau casatoria religioasa, nu se reduce numai la Sf. Taina a Cununiei ci ea este formata si dintr-o parte nereligioasa sau profana, care consta in intelegerea fireasca, care se stabileste prin consensul persoanelor care incheie casatoria. Aceasta intelegere constituie baza naturala a casatoriei si ea este determinata de legi statornicite de Creator, in natura omului, conceput ca o unitate, caci se zice : barbat si femeie 1-a facut (Gen. I, 27).

Fara acest consens, binecuvantarea religioasa, prin administrarea Sf. Taine a Cununiei nu poate sa fie data sau, chiar daca se da, ea nu produce efectul haric specific al acestei lucrari dumnezeiesti[10].

Din pricina importantei pe care o are la incheierea casatoriei, consensul celor doua parti, in dreptul roman s-a si folosit formula : consensus facis nuptias, adica consensul face casatoria sau casatoriile, cum s-ar zice mai exact, deoarece in limba latina, cuvantul casatorie nu are forma singulara, ci numai forma plurala, ca un act pe care nu-1 poate savarsi nicidecum o persoana singura, ci numai doua persoane, deci un act care se poate savarsi numai la plural, nu si la singular.

In acord cu importanta care s-a dat consensului la incheierea casatoriei si cu rostul casatoriei, ea a fost definita in modul cel mai complet de catre romani, in felul urmator: Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae consortium omnis vitae, divini ac humani juris comunicatio (Casatoria este legatura barbatului si a femeii prin insotire pentru intreaga viata si pentru a se impartasi reciproc de drepturile dumnezeiesti si omenesti)[11].

Din aceasta definitie, care apartine jurisconsultului roman Herenius Modestinus din veacul al III-lea e.n. si pe care Biserica si-a insusit-o la vremea sa in intregime, se vede ca actul casatoriei se intemeiaza pe o legatura fireasca, stabilita - prin intelegere - intre un barbat si o femeie, in scopul insotirii lor pentru intreaga viata si pentru a se face partasi unul cu altul de acele drepturi care au fost stabilite deopotriva prin vointa omeneasca si prin vointa divina.

Definitia cuprinde deci atat elementul comun, natural al consensului, cat si elementul religios sau supranatural, care pecetluieste intarind si sfintind acest consens, iar prin aceasta se asigura - si prin vointa si lucrarea divina - insotirea pe toata viata si impartasirea reciproca, nu numai de drepturile omenesti, ci si de cele dumnezeiesti, adica de acelea pe care le asigura credinta religioasa, iar in cazul casatoriei crestine, impartasirea de harul pe care il mijloceste Sf. Taina a Cununiei.

Dar nu numai dreptul roman, ci toate legislatiile sau sistemele mai vechi si mai noi ale dreptului au acordat o atentie deosebita casatoriei, privind-o ca un act ce are o deosebita insemnatate si anume una naturala si alta religioasa sau supranaturala, ca mijloc prin care se asigura atit dupa legile naturale, cat si dupa cele divine, perpetuarea vietii neamului omenesc.

Prin casatorie, se realizeaza adevarata implinire a vietii omenesti, implinire ce constituie - la randul ei - singurul mijloc posibil de a transmite sau de a propaga viata umana[12].

In legatura cu casatoria, astfel inteleasa, ca legatura monogama, care corespunde in chipul cel mai complet naturii umane si rostului vietii omenesti, Biserica a stabilit o seama de randuieli, dintre care pe unele le-a luat din dreptul roman, iar pe altele si le-a faurit ea insasi. Din aceste norme, cele care ne intereseaza in primul rand sunt cele cu caracter juridic, prin care se reglementeaza mai intai conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cineva pentru incheierea casatoriei; apoi modul in care se incheie casatoria, fie de-a dreptul fie prin incheierea prealabila a logodnei; raporturile dintre soti, privite sub latura drepturilor si a indatoririlor reciproce, adica noua unitate sociala si religioasa care se creeaza prin casatorie: familia; drepturile si indatoririle care determina raporturile de familie, adica nu numai raporturile dintre soti, ci si cele care se stabilesc intre toti ceilalti membri posibili ai familiei si in primul rand intre parinti si copii ; si in fine, o categorie de norme aparte care privesc incetarea casatoriei, fie in chip firesc, fie prin despartire sau divort.

Incheierea casatoriei intre crestini se desavarseste prin administrarea Sf. Taine a Cununiei.

In legatura cu savarsitorul acestei Sf. Taine[13] exista o serie de norme canonice.

Potrivit atat randuielilor religioase, cat si celor juridice ale Bisericii, savarsitorii Sf. Taine a Cununiei pot fi numai episcopul si preotul, se intelege, acestia avand hirotonia valida sau preotia lucratoare, adica nefiind pusi sub o pedeapsa, care sa-i opreasca de la savarsirea Sfintelor Taine.

Se mai cere apoi ca episcopul sau preotul respectiv sa aiba si competenta, adica indreptatirea legala pentru savarsirea Sf. Taine - in genere - si a Sf. Taine a Cununiei, in special. Mentionam acest lucru, intrucat, potrivit unei randuieli obligatorii, dar introdusa totusi in practica vietii bisericesti dintr-o anumita vreme, se socoteste ca datorita faptului ca episcopii sunt monahi, deci persoane care s-au lepadat de cele lumesti, nu le-ar fi ingaduit sa savarseasca Sf. Taina a Cununiei (Nomoc. slav).

O alta conditie pentru savarsitor este ca el sa fie prezent, adica de fata cu persoanele carora le administreaza Sf. Taina a Cununiei.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca candidatul la casatorie pot fi impartite in patru categorii si anume : religioase, morale, fizice si sociale, in genere, toate aceste conditii urmaresc asigurarea unei stari cat mai corespunzatoare de sanatate religioasa, de sanatate morala, fizica si sociala, pentru cei ce doresc sa intemeieze o familie.

- Principalele conditii religioase[14] sunt:

a) Credinta ortodoxa sau dreapta credinta ; b) botezul valid; c) calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile, adica persoana in cauza sa nu fie excomunicata, data anatemei sau supusa vreunei alte pedepse care ar opri-o de la primirea Sf. Taine a Cununiei, cum ar fi de pilda simpla oprire de la Sf. Impartasanie; d) nici una din cele doua persoane sa nu fie logodita bisericeste cu alta persoana; e) de asemenea sa nu fie casatorita (bisericeste sau civil); f) iar daca a fost vreuna din ele casatorita sa fi obtinut divortul biericesc in cazul ca a fost si cununata sau divortul civil in cazul ca fusese casatorita numai civil_; g) nici una sa nu fi fost casatorita de trei ori; h) persoanele sa nu se afle in legatura de inrudire spirituala sau religioasa in astfel de grade in care este oprita casatoria dupa legile bisericesti; i) nici una din ele sa nu fie de alta religie sau confesiune, nici eretica sau schismatica (mixta religio, disparitas cultus etc.); j) partea barbateasca sa nu fie hirotonita sau hirotesita in vreo treapta a preotiei si nici hirotesita in treapta de ipodiacon (can, 26 ap.; 6, VI ec.), iar pentru partea femeiasca a mai existat in Biserica veche si conditia ca sa nu faca parte din vreuna din asociatiile religioase ale vaduvelor, presbiterelor, ascetelor, fecioarelor si diaconeselor si mai presus sa nu aiba hirotesie intru diaconita (can. 15, IV ec.). Exceptia s-a admis intr-o vreme numai pentru diaconi, in conformitate cu dispozitiile can. 10 Ancira, iar apoi si pentru preoti pana in veacul al IX-lea; k) nici una din persoane sa nu fi depus voturile monahale, sau alte feluri de voturi, cum au fost votul necasatoriei, la care erau obligate femeile care faceau parte din asociatiile religioase ale presbiterelor, vaduvelor, ascetelor, fecioarelor (can. 16, IV ec.) si diaconeselor (can. 15, IV ec.) ; 1) sa aiba nuni ortodocsi cununati bisericeste, iar nu de alta confesiune si cu atat mai putin de alta religie; m) persoanele sa aiba dispensa de impedimentele religioase, de la care se poate obtine aceasta, in cazul in care exista astfel de impedimente.

- Principalele conditii morale pe care trebuie sa le indeplineasca, primitorii Sf. Taine a Cununiei[15] sunt:

a) Sa fie constienti, adica teferi la minte si responsabili, cu alte cuvinte sa aiba constiinta de sine ; b) sa aiba facultatea de a consimti in mod liber sau de a pronunta in mod liber consensul pentru incheierea casatoriei, acesta nefiind prejudiciat de nimic (Vis, raptus, dolus, metus); c) sa fie morali, adica sa nu fi savarsit acte grave, care i-ar descalifica din punct de vedere moral, aratandu-i ca inapti sau ca nedemni sub acest raport pentru incheierea casatoriei; d) persoanele cu care se casatoresc candidatii la preotie, sa fie fecioare (Nov. Just. 6, 1,3, 22, 42 _; Pravila Mare, Glavele 58 si 61) si in genere sa fie de conditie morala ireprosabila (can. 17, 18 ap., 44 VI ec.), adica sa nu fie vaduve, divortate etc.; e) persoanele sa nu fie in legatura de inrudire morala, in gradele in care Biserica nu permite casatoria, adica sa nu fie ruda prin adoptiune sau infiere, ori prin tutela, in gradele in care ar fi oprita casatoria intre ele; f) sa aiba dispensa de impedimentele respective daca aceasta este posibil.

- Principalele conditii fizice, pe care trebuie sa le indeplineasca primitorii Sf. Taine a Cununiei[16].

a) Sa nu fie de acelasi sex, ci una sa fie parte barbateasca si una parte femeiasca; b) sa dispuna de sanatatea fizica trebuitoare, adica sa nu sufere de astfel de boli, care ar primejdui sanatatea celuilalt sau care ar primejdui sanatatea urmasilor; c) sa aiba integritatea fizica pe care o reclama convietuirea conjugala si scopul casatoriei, adica sa nu fie lipsit de organele genitale normale; d) sa aiba varsta stabilita ca majorat matrimonial, adica varsta pe care o stabilesc legile de stat si cele bisericesti pentru ca cineva sa poata incheia o casatorie; e) persoanele sa aiba capacitatea fizica adica potenta, pentru indeplinirea indatoririlor conjugale, adica sa nu fie lipsiti de aceasta capacitate din pricina vreunei infirmitati; f) sa fie prezente in mod fizic la incheierea casatoriei, ca si la administrarea Sf. Taine a Cununiei; g) sa nu existe intre ele legatura de inrudire fizica, adica de sange sau de cuscriei in astfel de grade in care Biserica nu le permite casatoria; h) sa aiba dispensa de impedimentele de la care se poate acorda aceasta.

- Principalele conditii sociale pe care trebuie sa le indeplineasca primitorii Sf. Taine a Cununiei[17] sunt :

a) Sa fie cetateni ai statului in care vor sa incheie casatoria si sa aiba liberul exercitiu al drepturilor civile, nefiind loviti de vreo interdictie; b) sa aiba deplina libertate sociala, adica sa se gaseasca in stare de deplina libertate sociala, neaflandu-se in detentie sau in astfel de situatii, in care nu pot sa ia singuri hotararea de a se casatori si nici nu o pot duce la indeplinire decat cu aprobarea altora de care depind. Aceasta a fost intotdeauna situatia detinutilor, apoi in trecut a sclavilor si a altor categorii sociale, care se aflau in dependenta de unele clase stapanitoare, de asemenea unele categorii de functionari ai statului, cei aflati sub arme, precum si cei ce urmeaza sa intre intr-un corp social, sau se gasesc deja intr-un astfel de corp, ai carei membri n-au deplina libertate sociala de a se casatori, aceasta fiind facuta dependenta de unele aprobari ale organelor superioare, cum este cazul - in parte - si cu cei din starea clericala; c) sa aiba aprobarea autoritatii superioare sau a organelor competente, cand este necesara o astfel de aprobare pentru persoane aflate in situatii deosebite, fie sub raportul libertatii sociale, fie sub acela al profesiunii sau functiunii (binecuvantarea arhiereasca pentru candidatul la hirotonie); d) sa incheie in prealabil casatoria civila si sa prezinte dovada acesteia si e) sa aiba dispensele trebuitoare in cazurile necesare si posibile.

- Randuielile canonice cu privire la modul in care se administreaza Sf. Taina a Cununiei sunt urmatoarele :

a) Persoanele care vor sa se casatoreasca, sa se marturiseasca in prealabil si sa primeasca dezlegare de pacate; b) inainte de incheierea casatoriei, ca si inainte de savarsirea cununiei, sa se faca asa zisele vestiri, in cazul si in locul unde aceasta se practica. Prin ele se intelege anuntarea consecutiva in trei duminici sau sarbatori a hotararii de a se casatori a celor in cauza, cu scopul de a se da posibilitate, sa fie oprita incheierea acelor casatorii, in calea carora ar exista impedimente grave si necunoscute sau de la care nu s-a obtinut dispensa (vestirilor care se practica in Biserica, le corespunde afisarea anuntului de casatorie, adica hotararea de a se casatori a persoanelor care si-au inaintat actele la starea civila); c) cununia sa nu se savarseasca in vreme de post; d) sa se savarseasca in biserica; e) sa se savarseasca dupa ritualul prescris de biserica; f) sa nu se repete, adica sa nu se favorizeze prin repetarea cununiei unor persoane valid cununate nici un fel de credinta desarta, in legatura cu vreo astfel de repetare, si g) sa se obtina dispensa in cazurile necesare si posibile cum ar fi: pentru vestiri, pentru vremea de. post etc.

Conditiile pe care le-am enumerat ca fiind necesare pentru incheierea casatoriei, trebuie indeplinite si pentru a se putea incheia logodna, care este un act solemn de promisiune reciproca a casatoriei pe care si-o fac cei ce se logodesc.

In trecut, logodna bisericeasca se savarsea independent de administrarea Sf. Taine a Cununiei si constituie un act aparte, premergator cununiei. In prezent insa, logodna se savarseste in cadrul aceluiasi ritual in care se savarseste si cununia, spre a se evita o seama de complicatii si chiar de neintelegeri care puteau sa survina in vremea dintre logodna si cununie, atunci cand ele se oficiau in mod separat. Se intelege insa ca aceasta randuiala nu implica interzicerea de a se savarsi logodna bisericeasca si ca act separat de cununie, cu multa vreme inaintea acesteia.

In privinta unor conditii aparte pentru logodna, care au existat cindva, este de retinut doar atat ca ele se refereau la varsta si la libertatea persoanelor ce voiau sa se logodeasca, permiandu-se aceasta chiar si minorilor, fara insa ca o astfel de permisiune sa implice si ingaduirea casatoriei respectivilor inainte de majorat.

- O casatorie incheiata cu observarea conditiilor principale necesare in acest scop si binecuvantata de Biserica prin administrarea Sf. Taine a Cununiei, produce in mod firesc o serie de efecte juridice, dintre care unele sunt reglementate de Biserica, iar altele sunt reglementate prin legile de stat.

a) Efectele juridice ale cununiei, de care se ocupa legile bisericesti sunt urmatoarele :

- cei casatoriti si cununati, sunt considerati ca formand cea mai mica unitate sociala religioasa, adica familia crestina, sau sanctuarul familial crestin, care impreuna cu altele, intra in alcatuirea unei comunitati locale crestine sau a unei unitati bisericesti locale;

- desi fiecare din cele doua persoane isi pastreaza individualitatea sa, ele sunt socotite ca formand un trup si conteaza ca atare in toate regulile privitoare la rudenie si la calcularea gradelor de inrudire ;

- intre soti se creeaza indatoriri si drepturi reciproce si egale, sub raport religios ;

- sotii au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copii;

- legatura creata prin Taina Sf. Cununii ii obliga sa vietuiasca impreuna pana la sfarsitul vietii;

- incetarea casatoriei este admisa numai pentru cauza naturala a mortii si din cauze asimilate cu moartea;

- divortul, adica despartirea casatoriei legale sau valid incheiate, nu se ingaduie in principiu decat pentru adulter si in mod exceptional, pentru motive care pot fi asimilate cu moartea partiala sau totala, fie fizica, fie religioasa, fie morala sau civila.

b) Efectele juridice ale casatoriei, de care se ocupa legile de stat , sunt mult mai numeroase si mai variate si ele sunt prevazute in principal de Codul familiei[21].

- Prin incheierea casatoriei, dupa randuielile legilor de stat ca si a cununiei religioase dupa randuielile canonice, se intemeiaza familia, care constituie, atat cel dintai sanctuar al vietii crestine - cea mai mica unitate sociala bisericeasca -, cat si cea mai mica, dar si cea mai hotaratoare unitate sociala civila. Avand aceasta pozitie in cadrul vietii bisericesti ca si in cadrul vietii laice, familia se prezinta intocmai ceea ce si este ea in realitate si anume ca o piatra de temelie a intregului edificiu social al Bisericii[22], ca si a intregii vieti obstesti si a organizatiei statale. Din aceasta cauza, atentia si grija manifestata fata de familie, arata atat din partea Bisericii, cat si din partea statului, gradul de constiinta a misiunii fiecaruia dintre aceste doua organizatii, pentru aceasta mica unitate sociala, acordandu-i atentia si sprijinul corespunzator.

Piedicile la casatorie si cununia religioasa carora li se zice in mod obisnuit impedimente, folosindu-se un termen latin, mostenit din terminologia juridica romana, nu sunt altceva decat obstacolele ce stau in calea incheierii unei casatorii sau administrarii Sfintei Taine a Cununiei, valide, sub toate raporturile. Privite in sine aceste impedimente reprezinta lipsuri sau elemente care n-au continut pozitiv si propriu, ci care constau tocmai din elementul negativ al lipsei conditiilor necesare pentru incheierea unei casatorii sau administrarii Sfintei Taine a Cununiei. Cu alte cuvinte, impedimentele la casatorie si cununie pot fi definite mai bine in mod negativ, ca lipsuri ale conditiilor necesare pentru incheierea casatoriei si administrarea Sfintei Taine a Cununiei[23].

Ma voi opri numai la cateva din acestea, care necesita unele lamuriri sau expuneri mai detaliate, spre a fi bine intelese si spre a le sublinia gravitatea ori importanta deosebita fata de celelalte impedimente.

Dintre acestea cele care survin mai des si care necesita o atentie deosebita pentru ca sunt provocatoare de incurcaturi si chiar de neintelegeri grave, care prejudiciaza casatoria si scopul ei, sunt cateva din cele privitoare la primitorii Sfintei Taine a Cununiei care constau din lipsa unor conditii la incheierea acesteia, si anume: cele care provin din inrudirea in care s-ar putea gasi cei ce doresc sa se casatoreasca_; din lipsa consensului liber; starea civila a vreunuia (de logodit, casatorit, fost casatorit de trei ori, monah, sau cleric hirotonit sau hirotesit cel putin in treapta de ipodiacon); lipsa insusirilor morale necesare pentru casatorie; lipsa unor insusiri fizice; si lipsa dispenselor necesare si posibile de obtinut in cazuri determinate.

a) Cu privire la inrudire, dupa natura ei, poate fi religioasa, morala sau fizica[24]. Cand aceasta se constata in anumite grade sau trepte care exprima o inrudire mai indepartata, ea nu constituie o piedica la casatorie si cununie, sau eventual, constituie o piedica ce poate fi inlaturata pe cale de dispensa. Cand insa inrudirea se constata a fi in grade prea apropiate la primitorii Sfintei Taine a Cununiei, atunci ea poate constitui o piedica, de la care nu se poate da dispensa, si in acest caz se opreste casatoria, iar daca s-a incheiat totusi acesta, produce efectul anularii sau chiar a socotirii acesteia ca si cand nu s-ar fi incheiat, adica a socotirii ei ca nula, iar nu ca una deja incheiata care trebuie anulata.

b) Cu privire la lipsa consensului liber, observam ca acesta poate fi viciat, nu numai de lipsa de maturitate, adica de starea de minorat a vreunuia dintre primitorii Tainei Cununiei, ci si din alte cauze care ar putea determina vreo persoana sa-si dea consimtamantul chiar impotriva vointei proprii. Aceste cauze sunt: violenta (vis, putere, violenta), rapirea (raptus), in cazurile cand aceasta nu este decat o forma sau o inscenare, care are la baza consensul cu adevarat liber a persoanelor in cauza, inselaciunea sau uneori amagirea (dolus, fraus) si spaima sau teama (metus) pe care o provoaca amenintarile grave prin care se exercita presiuni morale, la care nu poate rezista vreuna din persoane.

Consensul este socotit viciat si cand vreunul dintre primitorii Tainei cununiei este atins de debilitate mintala fiind socotit cu totul inexistent, precum si in cazul celor atinsi de alienatie mintala, a celor aflati in stare de ebrietate si a celor pusi sub curatela sau sub tutela, daca acestia nu au avut consimtamantul curatorilor sau tutorilor. In aceeasi situatie se gasesc si cei carora li s-a aplicat pedeapsa complementara a interdictiei exercitarii drepturilor civile, dar numai pana la expirarea termenului pentru care li s-a aplicat aceasta pedeapsa.

c) Cu privire la starea civila a vreunuia dintre primitorii Sf. Taine a Cununiei, sunt de observat urmatoarele :

- Logodna civila[25] (intelegerea, declaratia de casatorie) nu constituie pentru nici unul din logodnici un impediment la casatoria oricaruia dintre ei, cu o alta persoana. Logodna bisericeasca insa constituie pentru fiecare din logodnici un impediment la cununia religioasa a oricaruia dintre ei cu o alta persoana, de aceea, in cazul ca cei logoditi bisericeste nu se mai inteleg si doresc sa se casatoreasca, ori amandoi, ori unul din ei cu o alta persoana decat aceea cu care a fost logodit, in cazul ca vor sa se cunune religios, trebuie sa ceara desfacerea logodnei bisericesti.

In cazul special al candidatului la preotie, logodna bisericeasca, pe care a incheiat-o anterior cu o alta persoana, chiar daca a obtinut desfacerea ei, constituie un impediment la hirotonie, pentru ca logodna bisericeasca se socoteste ca prima casatorie, iar casatoria, logodna si cununia propriu-zisa, ca a doua casatorie, si ca urmare, nu sunt admisi la hirotonie, pentru ca cei casatoriti de doua ori, nu pot fi hirotoniti (can. 17 ap.). In felul acesta, logodna bisericeasca poate deveni, chiar si in cazul cand este desfacuta, un impediment la hirotonie. In cazul ca apare acest impediment, este necesar sa se obtina dispensa de la el, caci in caz contrar daca se dovedeste ca a fost tainuit si candidatul a incheiat o casatorie, logodna religioasa si cununia cu o alta persoana, fara a fi desfacut logodna bisericeasca pe care o incheiase anterior cu o alta persoana de care s-a despartit, fara a fi cerut si obtinut dispensa dupa desfacerea logodnei bisericesti, se supune pedepselor bisericesti.

- Starea de casatorie a unuia dintre cei ce doresc sa primeasca Sf. Taina a Cununiei, poate fi de doua feluri si anume: cineva poate avea starea civila de persoana casatorita numai civil sau poate avea starea civila de persoana casatorita civil si cununata bisericeste. Si intr-un caz si intr-altul, aceasta stare civila constituie un impediment la incheierea unei noi casatorii, din categoria acelora care nu pot fi dispensate, sau nu pot fi inlaturate pe cale de dispensa, iar daca se incheie totusi o noua casatorie, existand acest impediment, casatoria este socotita nula din momentul incheierii, iar cei care au determinat-o sunt supusi pedepselor aferente, atat prin legile de stat, cat si prin legile bisericesti. O raspundere, sanctionata penal, in asemenea cazuri are atat delegatul de stare civila, care ar oficia o asemenea casatorie, cat si slujitorul bisericesc care ar binecuvanta o asemenea casatorie prin administrarea Sf. Taine a Cununiei (C.P. art. 44).

Prin urmare, este necesar ca in fiecare caz, in care ar exista vreo indoiala asupra starii civile de aceasta natura, a vreunuia dintre cei ce vor sa se casatoreasca, sa se cerceteze situatia lor sub raportul starii civile, spre a nu cadea intr-o indoita greseala, atat fata de legile de stat, cat si fata de legile bisericesti. Caci prin casatoria a doua persoane care se gasesc, ori amandoua, ori numai una dintre ele, in situatia legala de casatorita, din partea acestora se savarseste un act de bigamie, iar din partea celor care incheie casatoria civila sau cununia religioasa, se savarseste un act de consacrare a bigamiei, prin puterea legii de stat sau prin conferirea harului pe care-1 mijloceste Sf. Taina a Cununiei. In felul acesta nu numai ca se contravine unor dispozitii legale sau se incalca niste randuieli bisericesti, ci se ultragiaza, adica se jignesc in mod grav aceste legi si randuieli, comitandu-se din punct de vedere bisericesc un sacrilegiu, pentru ca bigamia este un pacat, pe care Biserica nu-1 binecuvinteaza prin cununie, iar cel ce pune pe slujitorul bisericesc in situatia de a-1 binecuvanta, il determina la savarsirea unui sacrilegiu prin inducerea in eroare si astfel pacatul lui, adica pacatul bigamiei, se agraveaza prin acela al sacrilegiului pe care astfel il provoaca.

Slujitorul bisericesc nu poate administra Sf. Taina a Cununiei persoanelor care se gasesc in starea civila aratata, decat dupa ce ele vor fi obtinut divortul civil si bisericesc, in cazul ca au fost casatorite si religios sau numai divortul civil, in cazul cand s-a efectuat numai casatoria civila. Sunt cazuri insa, in care nu este necesar divortul propriu-zis, ci doar actul de anulare a casatoriei anterioare sau actul prin care se stabileste de catre justitie ca o casatorie a incetat, prin efectul declararii unuia dintre soti ca mort (art. 37 C.F.)[26].

Nu insa in toate cazurile, producerea dovezilor aratate mai sus este suficienta pentru ca slujitorii bisericesti sa administreze - celor in cauza - Sf. Taina a Cununiei, caci exista si cazuri in care el este oprit sa cunune unele persoane si anume, atunci cand vreuna dintre cele ce doresc a fi cununate au fost pana atunci casatorite de trei ori, chiar si daca nu au fost casatorite de fiecare data si bisericeste, ci numai civil. Masura de a nu se permite casatoria a patra, a fost luata printr-un sinod intrunit la Constantinopol in anul 920, si ea a fost acceptata in intreaga Ortodoxie, ca avand puterea unui canon general obligatoriu. In aplicarea acestei masuri, nu se tine seama nici de faptul ca o persoana a ramas vaduva prin deces de trei casatorii anterioare sau de faptul ca vreuna din cele trei casatorii ar fi fost declarata nula sau inexistenta de la inceput sau ar fi fost anulata ulterior. De aceste considerente se conduce Biserica Apuseana, care in caz de vaduvie prin deces sau de nulitate ori de anulare a casatoriei, permite nu numai patru, ci si mai multe casatorii.

- Potrivit legilor bisericesti (can. 16 IV ec.), iar in Biserica veche si potrivit legilor de stat, monahii dobandeau o stare civila de celibatari, carora li se interzicea sub aspre sanctiuni incheierea casatoriei, intrucat ei erau socotiti ca au renuntat de bunavoie la toate drepturile lor, deci inclusiv la drepturile civile, prin actul depunerii voturilor monahale, care avea caracterul de act prin care se schimba starea civila a celui care le depune, din starea de simplu mirean celibatar, in aceea de celibatar monah, stare care se deosebea de cea de starea celibatara obisnuita, prin faptul ca atragea dupa sine interzicerea de a se casatori pentru cel care o primea, sau care o lua asupra-si. Mai tarziu si in. prezent, legile de stat nu mai socotesc starea civila monahala ca o stare aparte de celibat, ci o socotesc ca o stare celibatara comuna si ca urmare ele permit casatoria monahilor in conditiile in care o permit oricaror alte persoane, indiferent de starea religioasa sau sociala in care s-ar gasi. Cu toate acestea, slujitorii Bisericii sunt opriti cu desavarsire sa oficieze cununia monahilor care ar dori sau ar cere sa fie cununati, sub sanctiunea sau pedeapsa caterisirii (can. 44, VI ec ; 60 Vas. c. M.)[27].

Dupa ce s-a introdus in Biserica, sporadic si apoi cu caracter general, randuiala potrivit careia nici un membru al clerului nu avea dreptul de a se mai casatori dupa hirotonie, iar dintre clericii instituiti prin hirotesie, nici ipodiaconii nu mai aveau dreptul de a se casatori dupa hirotesie, aceasta randuiala a facut ca hirotonia sa constituie un impediment la casatorie, iar in cazul ipodiaconilor sa constituie acelasi impediment si hirotesia. Acest impediment a fost socotit ca si impedimentul starii civile de monah, ca unul de la care nu se poate acorda dispensa. Mai tarziu insa, analizandu-se natura acestei randuieli si tinandu-se seama de interesele vietii bisericesti, s-a ajuns sa se acorde si dispensa pentru casatoria dupa hirotonie, lucru pe care-1 poate face orice sinod local, ca si orice episcop.

d) Cu privire la impedimentul la casatorie, care consta din lipsa insusirilor morale[28] necesare in acest scop, este de observat ca aceasta lipsa poate fi inlaturata - cateodata, sau in unele cazuri - pe cale de dispensa. Aceasta insa se poate obtine doar in cazul ca impedimentul este provocat de o condamnare pentru fapte nu prea grave, pe cand in alte cazuri, ea constituie un impediment de la care nu se poate acorda dispensa. Astfel este cazul cand una din persoanele care vrea sa se casatoreasca s-a facut vinovata de crima, adica de orice fel de crima, mai ales in cazul cand s-a facut vinovata de omorul sotului sau a sotiei, sau chiar si numai de atentatul la viata sotului sau a sotiei, in asemenea cazuri si legile de stat, prevazand interdictia civila, fac ca respectivele fapte sa fie socotite ca impedimente grave la casatorie, care nu inceteaza decat atunci cand expira interdictia civila. Este evident ca cei vinovati de asemenea fapte sunt loviti complet de nedemnitate morala si nu sunt vrednici sa mai incheie vreo casatorie, neprezentand nici o garantie pentru un asemenea act.

e) Lipsa unor insusiri fizice , necesare pentru casatorie, poate prezenta si ea o gravitate din pricina careia scopul casatoriei nu poate fi asigurat si de aceea, atunci cand se constata o astfel de lipsa, nu se poate permite casatoria, cel putin cat dureaza respectiva lipsa. Din aceasta categorie amintim mai intai lipsa sanatatii fizice, atunci cand aceasta se infatiseaza ca stare de boala contagioasa, sau care primejduieste viata celuilalt sot, precum si a copiilor, apoi lipsa maturitatii matrimoniale sau a majoratului matrimonial, deci a varstei necesare pentru casatorie, caci si aceasta primejduieste atat sanatatea celor ce s-ar casatori prea devreme, cat si scopul casatoriei in genere, in fine mai amintim si lipsa facultatilor sau insusirilor fizice necesare, pentru indeplinirea indatoririlor de convietuire conjugala, caci este iarasi evident ca lipsa capacitatii trebuitoare in acest scop, aduce prejudicii incheierii casatoriei, fie ca aceasta lipsa se constata la partea barbateasca, fie ca ea se constata la partea femeiasca. Toate aceste lipsuri pot sa dispara de la sine, in cazul sanatatii prin vindecare, in cazul varstei prin trecerea vremii, iar in cazul al treilea, prin redobandirea capacitatii pierdute sau prin dobandirea ei in cazul cand n-a existat dintru inceput, in nici un caz insa, nici de la cea dintai, nici de la cea de a treia nu se poate obtine dispensa, ci numai de la cea de a doua, adica de la lipsa majoratului in anumite limite, stabilite prin legi, cum este cazul conform legilor noastre de stat, care prevad posibilitatea de a se acorda dispensa de majorat matrimonial partii feminine, insa numai de la implinirea varstei de 15 ani, nu sub aceasta varsta.

f) Ca o lipsa grava a unei conditii sociale, adica a unei conditii impusa de societate in genere si mai precis de catre Stat, pe care o socoteste Biserica drept impediment la cununie si inca un astfel de impediment de la care nu se acorda dispensa, mentionam lipsa casatoriei civile. Potrivit unor randuieli mai vechi bisericesti si de stat, casatoria civila este socotita casatorie legala, care produce toate efectele juridice ale unei casatorii valide. Chiar si atunci, cand se ridica obiectii impotriva practicarii exclusive a casatoriei legale, ea trebuie sa fie recunoscuta ca o legatura conjugala care s-a stabilit prin indeplinirea conditiei naturale esentiale a casatoriei, care este consensul liber, pentru ca acest consens este absolut necesar si la incheierea casatoriei civile. Astfel fiind, incheierea prealabila a casatoriei civile usureaza, ba poate chiar dispensa pe slujitorii Bisericii de osteneala de a verifica existenta consensului liber intre cei ce vor sa se casatoreasca bisericeste, intrucat dovada acestuia o formeaza actul de casatorie civila.

Legile in tara noastra interzic oficierea cununiei religioase inaintea oficierii casatoriei civile.

g) Intre impedimentele ce trebuie amintite in mod special se numara si acelea care constau in lipsa dispensei[30] de la impedimentele care pot fi inlaturate pe aceasta cale, mai ales ca unele dintre impedimentele respective nu au un caracter grav, si nu impun anularea casatoriei, daca ele au existat de la incheierea ei. Ele produc totusi o destul de grava tulburare a constiintei credinciosilor, atat a celor care sunt direct interesati in cauza, cat si a celorlalti, provocand in felul acesta o atmosfera defavorabila, care prejudiciaza, intreaga desfasurare a vietii religioase si a lucrarii bisericesti, asa incat pot fi considerate cu adevarat producatoare de sminteala si din aceasta pricina trebuie evitate, adica trebuie inlaturate dupa toata randuiala stabilita in aceasta privinta.

Dupa aceasta privire generala asupra impedimentelor si dupa relevarea catorva aspecte in legatura cu cele mai importante dintre ele, sa revenim la acea categorie de impedimente, care provoaca cele mai multe complicatii si neintelegeri, atat din cauza numarului lor mare, cat si din cauza stransei legaturi pe care o au atat cu viata religioasa, cat si cu viata nereligioasa a credinciosilor, precum si din pricina repercusiunilor pe care le au asupra vietii si starii de sanatate a societati in genere. Acestea sunt impedimentele determinate de legaturile de inrudire, care se stabilesc intre oameni sub diverse numiri. Ele pot fi impartite in trei categorii si anume, in legaturi de inrudire spirituala sau religioasa, legaturi de inrudire morala si legaturi de inrudire fizica.

Prin inrudire sau rudenie, se intelege un raport de stransa intimitate intre doua sau mai multe persoane, determinat de un act care genereaza coeziune sociala deosebita intre oameni. Acest act poate sa fie de natura religioasa, poate sa fie de natura morala sau poate sa fie de natura fizica. De aceea s-a si ajuns la impartirea rudeniei in aceste trei categorii, tinandu-se seama de faptul ca inrudirea sau rudenia se intemeiaza in primul caz pe un act sau chiar pe mai multe acte religioase, in al doilea caz pe unul sau mai multe acte morale, si in al treilea caz pe unul sau mai multe acte fizice.

- Actele care determina sau care fac sa se nasca inrudirea religioasa sunt:

a) Principalul act religios generator de raporturi de inrudire religioasa sau de coeziune sociala-religioasa, este actul asistarii sau tinerii la botez de catre nas a celui ce urmeaza a se boteza si care se numeste fin. Prin acest act nasul apare ca un tutore religios al finului si deci ia asupra-si anumite indatoriri religioase cu caracter patern fata de fin, care la randul sau ajunge astfel in legaturi de filiatie religioasa cu nasul. Inrudirea religioasa consta tocmai in relatiile dintre nasi si dintre fini, pe care le creeaza cu drepturi si indatoriri reciproce, parintesti si filiale, actul asistarii sau tinerii la botez a finului de catre nas.

Acest fel de inrudire religioasa constituie in anumite grade o piedica la incheierea casatoriei religioase, adica la administrarea Sf. Taine a Cununiei.

b) Un alt act de natura religioasa, care determina nasterea inrudirii religioase intre anumite persoane, este actul asistarii la cununie din partea uneia sau din partea mai multor persoane, a unei perechi careia i se oficiaza cununia. Si prin acest act persoanele care asista, perechea in cauza, se situeaza tot in pozitia de tutori religiosi ai celor pe care ii asista si care la randul lor se afla pe o pozitie filiala fata de cea paterna a tutorilor. Tutorii religiosi de la cununie se cheama nuni sau nasi, iar cei pe care ii asista cu acest prilej se cheama fini, ca si cei pe care ii asista nasii la botez. In fond nu este aproape nici o deosebire de natura intre cele doua acte si nici intre natura rudeniei religioase, pe care o creeaza unul sau celalalt dintre aceste doua acte. Ambele genereaza aceleasi raporturi de inrudire religioasa care se numeste fie nasie, fie finie, dupa cum se socoteste ea pornind de la nasi sau pornind de la fini.

In privinta inrudirii religioase a nasiei de la cununie, este de observat insa ca ea nu este socotita pretutindeni ca inrudire adevarata, cum este socotita aceea a nasiei de la botez. Astfel ea nu este socotita ca atare in Bisericile grecesti si nici in toate Bisericile slave, dar e socotita ca atare in Biserica romana, in cea sarba si intr-o parte din Biserica bulgara.

- Actele care determina sau fac sa ia nastere inrudirea sau rudenia morala sunt de trei feluri si anume: actul tutelei, actul adoptiunii sau infierii si actul logodnei.

a) Actul tutelei consta in luarea pentru ingrijirea si administrarea bunurilor de catre o persoana majora, avand exercitiu deplin al tuturor drepturilor si indatoririlor parintesti, a unei persoane minore, lipsita de ambii parinti sau si numai de unul dintre parinti. Modul in care se perfecteaza actul tutelei este determinat in fiecare tara, de legi asemanatoare. Prin actul respectiv, tutorele se substituie parintilor inexistenti sau iresponsabili, iar cel tutelat, adica minorul caruia i se randuieste un tutore, ajunge prin actul tutelei in pozitia de cvasifilatie fata de tutor. Aceste raporturi de inrudire au un caracter moral, si in ele consta rudenia morala a tutelei sau care se naste din tutela si care formeaza un impediment la casatorie, cel putin intre cele doua persoane, intre care se stabileste aceasta inrudire. Astfel, Codul familiei din tara noastra prevede tutela ca impediment la casatorie numai intre tutore si persoana tutelata si numai pentru timpul cat dureaza tutela, se intelege insa ca si aceasta numai in cazul cind nu exista si alte raporturi de inrudire intre tutore si persoana tutelata.

b) Actul adoptiunii sau al infierii consta in luarea sub ingrijirea sa de catre o persoana majora care beneficiaza de exercitiul deplin al drepturilor, a unei persoane minore sau majore, si stabilirea intre aceste doua persoane a raportului dintre tata si fiu, prin indeplinirea unor forme legale, sau in trecut si a unor forme religioase. Adoptiunea de aceea se numeste si infiere pentru ca prin ea se infiaza, adica isi face siesi fiu sau fecior de suflet, cum se zice in limbaj popular, adica se savarseste un act prin care se substituie nasterea reala, socotindu-1 pe cel infiat, pe baza acestui act, de aici inainte, ca pe un fiu adevarat, fata de care se angajeaza sa-si indeplineasca aceleasi indatoriri ca si fata de un fiu nascut in familia lui, iar la randul sau cel infiat ia asuprasi toate indatoririle si primeste toate drepturile de fiu adevarat. Aceasta se numeste infiere deplina sau adoptio plena. Cand insa infierea nu se face cu trecerea pe seama tatalui adoptiv a tuturor drepturilor si indatoririlor de parinte adevarat, iar pe seama celui infiat a tuturor drepturilor si indatoririlor de fiu adevarat, atunci infierea este nedeplina si se numeste adoptio minus plena. In acest caz, cel infiat ramane sau continua sa fie socotit ca facand parte din familia sa originara, netrecand cu toate drepturile in familia celui care-1 infiaza.

Prin actul infierii, se creeaza intre cel care infiaza si cel infiat, ca si intre rudele de sange ale acestora, un strans raport de intimitate morala, care se numeste rudenia infierii sau a adoptiunii. Desi actul infierii se face acum numai prin forme legale si de aceea inrudirea care se naste din acest act este numita rudenie civila, totusi fondul ei este acela al inrudirii morale sau de suflet, cum i se zice in limbaj popular, insasi acest fel de a fi numita rudenia de suflet, relevand cu destula pregnanta caracterul ei de inrudire morala. Si aceasta inrudire, care se stabileste pentru intreaga viata, constituie - in anumite grade - impediment atat la casatoria civila, cat si la cununia religioasa.

Dar pe langa acceptarea de fii de suflet prin infiere, a mai existat si s-a mai practicat intre crestini si o randuiala pentru stabilirea legaturii de frati, adica o randuiala prin care se statornicea modul sau forma prin indeplinirea careia intre doua persoane de acelasi sex si fara nici o legatura de inrudire intre ele, se stabilea legatura de frate, adica a inrudirii egale cu aceea care se intemeiaza prin actul nasterii din aceeasi mama. Aceasta stabilire a legaturii de frati a fost binecuvantata de Biserica si s-a stabilit un ritual religios in acest scop. Datorita faptului ca acest mod de infratire se facea printr-un ritual religios crestin, inrudirea care se nastea sau care se stabilea prin ei, intre doua sau chiar mai multe persoane de acelasi sex, s-a numit fratie de cruce. Aceasta rudenie a constituit timp mai indelungat, adica atata timp cat s-a practicat aceasta un impediment la casatorie in diferite grade, pentru rudele de sange ale celor astfel infratiti.

In acelasi mod se practica inrudirea la nivel de verisori numita "prinderea de varti".

c) Al treilea act din care se naste o legatura de inrudire morala, este actul logodnei[33]. Prin acesta, doi tineri isi promit solemn ca se vor casatori, insasi aceasta promisiune solemna si caracterul oficial pe care-1 are ea, atat pentru cele doua persoane in cauza, cat si pentru un cerc social mai mare, creeaza intre persoanele respective un raport de intimitate, care se extinde si asupra rudelor lor de singe, asa incat se produce o apropiere sau inrudire cu caracter moral, adica un altfel de rudenie morala, decat cele pe care le-am amintit pana aici. In cazul cand logodna este incheiata si bisericeste prin rostirea unor rugaciuni randuite special in acest scop, caracterul solemn al actului sporeste, si de asemenea raportul de intimitate, care se creeaza intr-un anumit cerc, printr-un astfel de act, se intareste sau ia amploare si el prin logodna, este tot un raport de natura morala adica din actul respectiv naste o inrudire sau o rudenie morala, iar nu una religioasa, caci inrudirea religioasa naste numai din acte ce se savarsesc cu ocazia administrarii unor Sf. Taine, asa cum este cazul cu botezul si cu oficierea cununiei.

Rudenia morala nascuta din logodna, a constituit si constituie si ea pentru Biserica, dar numai cand a avut loc logodna bisericeasca, un impediment la casatorie, in diverse grade.

- Actele care determina sau fac sa se nasca inrudirea fizica

Dupa cum o arata si numele, aceasta inrudire sau rudenie se deosebeste prin natura ei fizica, atat de rudenia religioasa, cat si de rudenia morala. Ea este determinata sau generata de doua feluri de acte fizice si anume: a) de actul fizic al nasterii si b) de actul civil al casatoriei. Din actul fizic al nasterii se naste rudenia de sange propriu-zisa, iar din actul fizic al casatoriei, se naste rudenia numita a cuscreniei sau rudenia de cuscrie.

a) Rudenia de sange este raportul de intimitate care se stabileste intre parinti si copii, intre fratii care sunt copii ai acelorasi parinti si intre toate persoanele cu care sunt acestia legati, prin legatura de sange intemeiata pe nasterea din inaintasi comuni. Dar nu in toate cazurile aceasta inrudire constituie o piedica la casatorie, ci numai in gradele de inrudire mai apropiate. Rudenia de sange este directa ascendenta, descendenta - sau colaterala.

b) Cat priveste rudenia cuscriei, aceasta consta din raportul de intimitate care se creeaza intre membrii a doua sau mai multe familii, prin intermediul casatoriei a doua persoane din respectivele familii sau prin intermediul unui sir de casatorii, prin care se leaga mai multe familii intre ele. Se intelege insa ca sirul acesta poate fi foarte lung si inrudirea stabilita intre diversele persoane pe calea aratata poate sa fie atat de indepartata, incat nici sa nu se mai simta intre ele raportul de intimitate, caracteristic inrudirii. De aceea nici aceasta inrudire nu constituie decat in anumite limite o piedica la casatorie.

In limitele in care rudenia cuscriei constituie un impediment la casatorie, ea poate fi impartita in trei feluri determinate de inrudire de cuscrie. Acestea se si numesc: cuscrie de felul intai, cuscrie de felul doi si cuscrie de felul trei.

Cuscriile de felul intai si de felul doi, se stabilesc numai in cadrul rudeniei dintre doua familii care s-au legat prin casatoria intre membrii acestora, iar cuscria de felul trei se stabileste numai in cazul legarii a trei familii prin cel putin doua casatorii.

In sens propriu si mai precis, prin cuscria de felul intai se intelege inrudirea unuia dintre soti cu consangenii celuilalt sot, sau invers inrudirea consangenilor unui sot, cu celalalt sot.

Prin cuscria de felul al doilea se intelege mai precis inrudirea dintre consangenii unui sot si consangenii celuilalt sot.

Iar prin cuscria de felul trei, se intelege inrudirea dintre membrii a doua familii care se stabileste sau se mijloceste printr-o a treia familie, adica prin casatoria a cel putin doi membri dintr-o familie centrala, cu membrii a doua familii laterale, sau printr-o casatorie succesiva a unui membru din familia centrala.

Cuscrenia de orice fel din cele pe care le-am amintit, constituie o piedica la casatorie in anumite limite, pentru determinarea carora s-au stabilit anumite reguli sau norme.

- Rudenia ca impediment la casatorie

Dupa cum s-a mentionat, in legatura cu fiecare fel de inrudire, toate aceste feluri de inrudire constituie in anumite limite impedimente la casatorie. Randuielile prin care se stabilesc limitele respective, precum si acelea prin care se arata de la care impedimente si in ce mod se poate obtine dispensa si de la care impedimente nu se poate obtine aceasta, s-au stabilit in decursul dezvoltarii istorice a vietii bisericesti, in diverse chipuri.

Mai intai regulile respective s-au mostenit din legea mozaica si din dreptul roman, dupa care se conduceau - inclusiv in relatiile lor de rudenie si de familie -, toti crestinii din primele veacuri. Aceste reguli sau norme au fost confirmate si de catre Sf. Apostoli, unele dintre ele fiind amintite de ei in mod expres. Dar Sf. Apostoli au stabilit si unele norme noi in aceasta privinta, intemeiate pe considerente religioase. Intrate toate aceste randuieli in practica vietii bisericesti, adica atat cele imprumutate din dreptul roman si dreptul mozaic, cat si cele stabilite de Sf. Apostoli, ele au fost apoi completate si amplificate, atat pe calea obiceiului, cat si pe calea legiferarii canonice. Dar cu toate acestea, timp indelungat, cel putin pana in veacul al Vll-lea, adica pana la sinodul Trulan (anul 692), nu a existat o randuiala uniforma si general obligatorie in privinta impedimentelor la casatorie, nascute din legatura rudeniei. Abia acest sinod, prin canoanele 53 si 54 reglementeaza in chip uniform limitele in care constituie un impediment la casatorie inrudirea religioasa intemeiata pe actul tinerii la Sf. Botez (can. VI ec.), precum si limitele in care inrudirea de sange si cea de cuscrie, constituie impedimente la casatorie (can. 54, VI ec.).

Paralel cu legislatia bisericeasca si cu obiceiul adoptat in privinta impedimentelor la casatorie, intemeiata pe inrudire, s-a mai venit si din partea statului cu unele legi in aceasta privinta si anume din partea imparatului Teodosie cel Mare I, apoi din partea imparatului Justinian I si mai tarziu din partea imparatilor Vasile I Macedoneanul si Leon al Vl-lea Filozoful

Normele stabilite de cei dintai sunt cuprinse in Codex Theodosianus (anul 438), ale celui de al doilea in Codex Justinianeus[36] si Novelae, iar ale celor din urma in Vasilicale (an. 910 - 912). De prin veacul al VIII-lea inainte, in chestiunea impedimentelor la casatorie, intemeiate pe inrudire, au mai adus hotarari si unele sinoade endemice, precum si unii imparati bizantini de mai tarziu.

Pe baza tuturor normelor stabilite la rastimpuri de catre autoritatea bisericeasca si de catre cea de stat, ca si de obicei, s-au stabilit o seama de randuieli care nu reglementeaza, insa nici pana astazi in mod uniform, limitele in care feluritele raporturi de rudenie se constituie in impediment la casatorie.

Voi infatisa aceste limite, precum si alte reguli in legatura cu modul de a se calcula si cu posibilitatile de a se inlatura impedimentele la casatorie intemeiate pe raporturile de rudenie, asa cum s-au cristalizat de-a lungul timpului.

Voi prezenta mai intai respectivele semne conventionale de care urmeaza sa ma folosesc la schitarea grafica a diverselor feluri de inrudire, precum si a gradelor in limitele carora acestea constituie impedimente la casatorie:

- un mic patratel prin care se insemneaza o familie alcatuita din elementele ei de baza, adica sot si sotie.

- un mic cerc prin care se insemneaza partea barbateasca si anume fie sot, fie frate, fie parinte, fiu, nepot, etc.

- un mic triunghi prin care se insemneaza partea femeiasca, adica o persoana de genul feminin, fie sotie, fie mama, fie sora, fie nepoata, fie bunica etc. Acest semn s-a folosit din antichitatea greco-romana-egipteana, pentru a reprezenta simbolic partea femeiasca.

- o scurta linie verticala, asezata intre doua persoane, prin care se insemneaza descendenta sau nasterea fizica a unei persoane, nastere care poate fi raportata fie la familie, si in cazul acesta linia respectiva porneste dintr-un patratel, fie la tata, fie la mama, si in cazul acesta linia respectiva porneste dintr-un cerc sau dintr-un triunghi.

- o linie curba, boltita sau curbata in jos si ale carei capete sunt fixate unul pe un cerc si altul pe un triunghi inseamna legatura conjugala dintre doua persoane casatorite, adica prin aceasta se arata ca persoanele pe care le uneste sunt casatorite

- aceeasi linie boltita in sus, inseamna legatura din afara casatoriei dintre doua persoane de sex opus, concubinaj.

- aceeasi linie curba, boltita in jos, dar formata din mici segmente, prin care se insemneaza legatura care se stabileste prin logodna intre doua persoane de sex opus.

- o linie dreapta verticala, asemenea aceleia prin care se insemneaza descendenta fizica, dar formata din segmente, prin care se insemneaza raportul de filiatie adoptiva sau de inrudire prin adoptiune, stabilita intre doua persoane.

- o scurta linie dreapta, schitata in aceiasi fel, dar formata dintr-un sir de puncte, dispuse vertical, deci dintr-o linie punctata, prin care se insemneaza raportul de filiatie religioasa, stabilita prin actul tinerii la botez.

- o linie dreapta de acelasi fel, dar formata din segmente si puncte, care se succed si sunt dispuse tot vertical, prin care se insemneaza filiatia religioasa sau inrudirea religioasa stabilita prin asistarea la cununie.

- o linie scurta, schitata sinuos, dar dispusa vertical, prin care se insemneaza raportul de tutela dintre doua persoane.

- o diagonala trasa peste oricare din semnele prin care se insemneaza persoanele sau legaturile de inrudire dintre acestea sau legaturile din care nasc inrudirile, prin care se insemneaza atat incetarea din viata a persoanelor respective cat si incetarea legaturilor pe care le fixeaza sau peste care se trage.

Pentru stabilirea si calcularea gradelor de inrudire in care se gasesc diversele persoane de pe o schema sau de pe o schita a relatiilor de inrudire care intereseaza, s-a adoptat regula de a se socoti atatea grade de inrudire, cate nasteri despart o persoana de alta persoana in raport cu care se calculeaza gradul de inrudire, sau cate acte asemanatoare cu nasterile fizice, adica cate nasteri religioase sau morale despart o persoana de alta. Iar in cazul ca se intalnesc nasterile fizice cu cele morale sau religioase, ele se socotesc, contand fiecare nastere un grad si neintrerupandu-se sirul nasterilor la intersectia dintre cele religioase cu cele fizice sau cu cele morale, adica la intersectiile dintre acestea. Ca urmare, s-a stabilit regula urmatoare pentru calcularea gradelor de inrudire : cate nasteri sunt, atatea grade de inrudire exista.

a) Rudenia religioasa si gradele pana in care aceasta constituie impediment la casatorie.

- Rudenia religioasa intemeiata pe actul asistarii sau tinerii la botez a fost socotita initial ca formand impediment la casatorie, numai intre nas si fini, adica in gradul intai. Aceasta randuiala s-a impus prin obicei si apoi a fost consacrata printr-o lege din anul 530 a imparatului Justinian (Cod. V, 26).

Mai tarziu, prin canonul 53 al Sinod. VI ec. (Trulan) s-a extins impedimentul acestei inrudiri pana la gradul doi, specificandu-se in termeni cat se poate de clari ca este interzisa casatoria intre nas si mama finului si ca in cazul cand s-ar incheia totusi o asemenea casatorie, ea trebuie sa fie despartita, iar cei ce o incheiasera sa fie supusi epitimiilor pentru desfranati.

Iata textul canonului: Deoarece rudenia spirituala este mai presus decat legatura cea dupa trup, iar noi am cunoscut ca in oarecare locuri unii, primind copii din sfantul si mantuitorul botez si dupa aceasta intra in rudenie de casatorie cu mamele ramase vaduve, hotaram ca de acum inainte sa nu se mai intimple aceasta, iar daca s-ar prinde cineva facand aceasta, dupa ce s-a emis canonul de fata, acestia intai sa renunte la acea impreunare nelegitima, iar apoi sa se supuna epitimiilor pentru desfranati[38].

In aplicarea acestei dispozitii a canonului 53 VI ec. s-au produs numeroase abuzuri, ea fiind folosita nu o singura data la determinarea divortului dintre unii soti, prin faptul ca sotul fiind de obicei instruit asupra cuprinsului canonului 53, VI ec., isi tinea cu premeditare pe propriul sau fiu sau pe propria sa fiica la Sf. Botez, dupa care urma aplicarea prevederilor canonului, care dispune despartirea celor doi soti din pricina ca au devenit rude religioase de gradul II, in care este interzisa convietuirea, sotii insisi fiind supusi epitimiilor pentru desfranare.

Cat priveste modul de argumentare folosit in acest canon pentru a se justifica extinderea impedimentului rudeniei religioase pana la gradul doi, este de observat ca el trebuie privit si socotit ca o formula menita sa impresioneze, dar care nu se potriveste de fapt la realitatile la care se refera in cazul concret. Caci daca este adevarat ca cele spirituale sau religioase sunt superioare celor trupesti sau materiale, in general, apoi nu este nicidecum adevarat ca pornind de la aceasta deosebire o putem aplica si la raportul dintre inrudirea religioasa si cea fizica, pentru ca este evident ca inrudirea de sange stabileste un raport de intimitate mai stransa intre cei legati prin aceasta inrudire si ca in acelasi timp, raportul respectiv se simte mai viu, mai puternic si cu o raza de cuprindere mai mare a persoanelor astfel inrudite, intre care determina nu numai un raport de intimitate mai mare, ci si un raport de solidaritate mai mare. De altfel, dovada ca in felul acesta trebuie inteleasa formula folosita de canon, ne ofera atat textul canonului insusi, cat si textul canonului urmator 54, VI ec., si anume, textul can. 53, VI ec._, pentru motivul ca nu extinde impedimentul rudeniei religioase decat pana la gradul doi, iar textul can. 54, VI ec., pentru ca urmand imediat dupa textul can. 53, VI ec., si ocupandu-se tot de rudenie ca impediment la casatorie, prevede ca inrudirea de sange si de cuscrie, deci o inrudire fizica iar nu religioasa, constituie impediment la casatorie pana in gradul IV inclusiv, pe linie colaterala, iar nu numai pana in gradul II, ca inrudirea religioasa socotita superioara si mai importanta decat cea fizica. Acelasi lucru rezulta apoi si din intreaga practica ca si din intreaga legislatie ulterioara a Bisericii, privitoare la rudenie ca impediment la casatorie.

Ca urmare, cu toate ca Vasilicalele au extins pana in gradul trei, in toate cazurile, impedimentul rudeniei religioase intemeiata pe actul tinerii la botez (Vasilic. 27, 5, 14), totusi, in mod practic s-a continuat a se socoti acest fel de rudenie ca formand un impediment la casatorie, numai pana in gradul doi, in toate cazurile si foarte rar pana in gradul trei, in care, pe baza de obicei sau de practica s-a statornicit randuiala ca se poate obtine dispensa, pe cand in gradul l si II nu se poate cere si nici nu se poate obtine dispensa, tinandu-se in aceasta privinta la cele hotarate prin canonul 53 al Sin. VI ec[39].

- Cat priveste celalalt sau al doilea fel de inrudire religioasa, care se intemeiaza pe actul asistarii la cununie, el nu este prevazut in vechile randuieli canonice ale Bisericii, dar s-a impus pe cale de obicei, inrudirea aceasta fiind asimilata cu aceea care se naste din actul tinerii la botez si stabilindu-se, ca atare, ca si acest fel de inrudire, constituie - ca si cel dintai - un impediment la casatorie, pana in gradul trei exclusiv in toate cazurile, cu posibilitatea acordarii de dispensa in gradul trei. Acestui obicei ii da expresie si glava 198 din Pravila cea Mare de la Targoviste (an. 1652), care extinde impedimentul chiar pana in gradul IV[40].

De altfel, Pravila cea Mare asimileaza inrudirea religioasa intemeiata pe actul tinerii la Sf. Botez, cu cea de sange, sub raportul intinderii impedimentului acestei inrudiri, socotind ca ea trebuie sa fie egala cu aceea a inrudirii de sange, adica pana la gradul 7 inclusiv, intre descendentii nasului si finului. Aceasta randuiala nu s-a observat in mod practic decat arareori si ea a cazut in desuetudine socotindu-se atat in cazul nasiei de la botez, cat si in acela al nasiei de la cununie, ca impedimentul acestor inrudiri nu ar trebui sa depaseasca gradul III sau cel mult gradul IV de rudenie.

Precum s-a mai amintit, acest al doilea fel de inrudire religioasa nu a ramas insa in practica tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ci numai in practica generala a Bisericii Ortodoxe Romane si a celei Ortodoxe Sarbe, pe cand in alte Biserici ea reprezinta doar o practica partiala, restransa la unele regiuni, cum este cazul in Biserica Ortodoxa Bulgara.

b) Rudenia morala

Constituie un impediment la casatorie.

- Cel mai simplu fel de inrudire morala, care constituie numai intr-un singur grad impediment la casatorie, este inrudirea care se naste din actul tutelei. Aceasta constituie impediment la casatorie numai intre tutore si persoana aflata sub tutela, bineinteles daca una din ele este de genul feminin si cealalta de genul masculin, insa numai pentru durata tutelei.

Aceasta regula trebuie inteleasa insa si aplicata in functie de existenta sau inexistenta altor eventuale inrudiri care ar putea sa existe intre tutore si persoana tutelata, in mod independent de tutela si adica de vreo inrudire religioasa, alta inrudire morala sau inrudire de sange ori de cuscrie.

Modul in care se infatiseaza grafic aceasta inrudire ce se naste din tutela, este cel mai simplu dintre toate modurile de a se schita raporturile de inrudire.

- Asemnatoare formal cu tutela, dar deosebita prin natura sa de tutela, infierea sau adoptiunea creeaza raporturi depline de familie si pentru intreaga viata, cel putin in principiu, intre parintele adoptiv si fiul adoptiv sau intre cel ce infiaza si cel infiat, precum si intre ceilalti membri ai familiilor acestora. De aceea, infierea sau adoptiunea constituie tocmai din aceasta pricina un impediment la casatorie, in toate cazurile pana in gradul trei.

In privinta numarului gradelor pana la care el a fost socotit ca impediment la casatorie, s-a stabilit mai intai pe cale de obicei si s-a procedat sau s-a aplicat analogia cu numarul gradelor pana la care constituie si inrudirea nasiei la botez impediment la casatorie. Prin urmare si inrudirea adoptiunii sau infierii s-a intins pana la gradul doi inclusiv. Acest obicei il confirma, dandu-i consacrare legala sau juridica o novela a imparatului Leon al Vl-lea Filozoful, prin care se interzice casatoria intre fratii adoptivi, acestia fiind in gradul doi al inrudirii, nascut din adoptiune (Nov. 24).

Mai tarziu, tot pe calea analogiei cu inrudirea religioasa a nasiei de la botez, s-a incercat extinderea impedimentului adoptiunii pana la gradul sapte, dar in mod practic, el nu s-a extins de fapt decat pana la gradul IV inclusiv, potrivit vechilor norme ale dreptului roman.

Biserica, binecuvantand printr-o slujba speciala actul adoptiunii, a socotit inrudirea ce se naste din acest act un impediment pana cel mult in gradul IV, dar pe urma, cedand, practica binecuvantarii adoptiunii de catre Biserica, a redus acest impediment pana la gradul doi inclusiv, randuiala care se pastreaza si acum.

Legile de stat insa, inclusiv Codul familiei din tara noastra (art. 7) extind impedimentul adoptiunii sau al infierii pana la gradul trei in toate cazurile, asa incat fata de practica bisericeasca numai cu privire la acest singur fel de rudenie este mai putin exigenta decat legile de stat, socotind-o impediment numai pana in gradul doi[42].

- Al treilea fel de inrudire morala, ce constituie impediment la casatorie, provocand complicatii mai multe, este logodna bisericeasca (logodna civila nu este socotita creatoare de impediment la casatorie).

In privinta logodnei se intalneste uneori parerea foarte gresita ca logodna ar putea fi permisa, in principiu si fara nici un fel de dispensa, chiar si in unele cazuri in care nu poate fi permisa casatoria. Aceasta parere este nu numai gresita in sine, ci de natura sa si induca in eroare, deoarece logodna in sine nu constituie un act cu scop, ea nu creeaza o stare civila de durata, ci numai una tranzitorie, pentru ca scopul logodnei este si trebuie sa fie exclusiv casatoria, asa incat daca s-ar permite logodirea unor persoane care nu se pot casatori, atunci se savarseste un act contrar scopului logodnei si in acelasi timp sunt induse in eroare si incurcate in viata persoane de a caror necunostinta de cauza se abuzeaza.

Ca urmare apare ca de la sine inteles ca toate impedimentele care opresc incheierea casatoriei constituie impedimente si la incheierea logodnei si ca nu este ingaduit sa se recurga la subterfugii de natura sa induca in eroare in aceasta privinta.

O singura exceptie s-a admis in chestiunea logodnei, adica in chestiunea impedimentelor de logodna si anume aceea in privinta varstei, adica in privinta unui impediment ce dispare de la sine, prin trecerea vremii. Si tocmai tinandu-se seama de acest fapt, s-a ingaduit in trecut incheierea logodnei intre persoane care nu aveau varsta pentru casatorie si nici macar o varsta in cadrul careia se putea obtine dispensa pentru incheierea casatoriei.

In ce priveste inrudirea pe care o creeaza logodna, ea trebuie privita atat in lumina consideratiilor de mai sus, cat si in aceea a analogiei cu casatoria sau cu actul casatoriei, pentru ca - pe de o parte - incheierea logodnei necesita indeplinirea acelorasi conditii si inlaturarea acelorasi impedimente, daca acestea exista, iar - pe de alta parte - promisiunea solemna de casatorie sau arvuna casatoriei in care consta de fapt logodna, insemneaza anticiparea casatoriei si deci stabilirea prin actul logodnei a relatiilor respective de intimitate pe intreaga scara si in intreaga extensiune in care se stabilesc acestea prin actul casatoriei.

Rationand tocmai in acest chip, Biserica a asimilat logodna cu casatoria in materie de impedimente si de efecte, adica de creare a unor noi impedimente si in consecinta socoteste ca a doua casatorie, casatoria pe care o incheie orice persoana care mai inainte fusese logodita bisericeste cu alta persoana decat aceea cu care se casatoreste. Ca urmare ea nici nu admite la hirotonie pe candidatii la preotie care au fost logoditi bisericeste cu o persoana si apoi s-au casatorit cu o alta persoana; acestia sunt socotiti ca fosti casatoriti si ramasi vaduvi prin deces sau prin despartire ori divort.

Cu toate acestea, impedimentele pe care le produce incheierea logodnei pentru casatorie, au fost apreciate variat de legislatia de stat si de obiceiul adoptat in Biserica, mergandu-se la inceput in sensul restrangerii impedimentelor la casatorie, pe care le-ar determina logodna intre rudele celor logoditi. Astfel aceste impedimente au fost privite ori numai partial si restranse la gradul doi a rudelor de sange a oricaruia dintre logodnici, ori cel mult pana la gradul sase al acestor rude, socotindu-se insa ca impediment numai inrudirea unui logodnic cu consangenii celuilalt sau invers, nu insa si inrudirea dintre consangenii respectivi, raportati unii la altii, adica dintre consangenii unui logodnic cu consangenii celuilalt logodnic. Aceasta socotinta a reprezentat insa numai o abordare si reglementare partiala a problemei, careia i se da expresie si prin can. 93, VI ec,, caci nu poate ignora nimeni faptul ca tot asa precum se stabileste un raport de intimitate sau de inrudire intre oricare dintre logodnici si consangenii celuilalt, un astfel de raport se stabileste si intre consangenii unuia dintre logodnici cu consangenii celuilalt, raport care in unele cazuri poate fi chiar mai apropiat, cum ar fi acela dintre parintii, copiii sau fratii logodnicilor. Or, daca s-ar aplica dupa litera prevederile unor legiuiri in aceasta chestiune, ar urma ca intre rudele de gradul cinci si sase ale unui logodnic si intre celalalt logodnic, in cazul desfacerii logodnei, nu s-ar putea incheia casatorie, in schimb insa ea s-ar putea incheia intre copiii celor doi logodnici, intre parintii lor si chiar intre fratii lor, ceea ce este evident o incalcare mult mai grava a raportului de intimitate dintre respectivele persoane, raport care tocmai constituie esenta rudeniei.

c) Rudenia fizica

A treia categorie de inrudire sau al treilea fel de inrudire care constituie in diverse grade un impediment la casatorie, este rudenia fizica cu cele doua modalitati ale ei, rudenia de sange si rudenia cuscriei

- In privinta limitelor in care rudenia de sange constituie un impediment la casatorie s-au adoptat la inceput normele dreptului mozaic, cuprinse in capitolul 18 din Levitic. Potrivit acestora, este interzisa casatoria intre rudele de sange, atat in linie directa, cat si colaterala, pana in gradul trei inclusiv.

Dreptul roman nu extindea nici el mai mult de gradul trei, impedimentul rudeniei de sange, iar imparatul Teodosie cel Mare 1-a extins pana in gradul patru, interzicand casatoria intre verii primari[44]. Dar aceasta norma s-a lovit de randuielile mai vechi, care nu extindeau peste gradul trei impedimentul rudeniei de sange, asa incat practic s-a admis si casatoria intre verii primari, pana cand sinodul Trulan, prin can. 54, o interzice din nou si categoric, oprind totodata casatoria intre rudele de sange de gradul IV in toate cazurile, adica si pe linie directa si pe linie colaterala. Mai tarziu Vasilicalele au extins acest impediment pana la gradul sase in toate cazurile, iar la gradul sapte au fost extinse intai provizoriu, de un sinod intrunit la Constantinopol, intre anii 1025-1043, si definitiv printr-un alt sinod de la Constantinopol, intrunit in anul 1166. Modul in care se infatiseaza, precum si gradele pana la care rudenia de sange constituie un impediment la casatorie, se poate vedea din schita alaturata

In concluzie, regula ce poate fi stabilita pentru rudenia de sange, ca impediment la casatorie este urmatoarea: atat pe linie directa cat si pe linie colaterala, ea constituie un impediment pana in gradul sapte inclusiv. Practica vietii bisericesti a stabilit, ca pe linie directa, inrudirea de sange constituie impediment nelimitat, adica s-ar putea spune pana la infinit, desi legiuirile nu amintesc decat maximum gradul sapte, pentru ca intre grade mai indepartate nici nu este posibila vreo legatura, deoarece abia daca se mai gasesc in viata citeodata rude de sange pe linie directa pana in gradul cinci.

Cat priveste gradele acestei inrudiri pe linie colaterala, practica vietii bisericesti a stabilit urmatoarea regula: in gradul sapte, sase si cinci se poate acorda dispensa de catre episcop, chiar si in gradul patru, in unele cazuri posibile, ca de ex. intre veri primari si pana la gradul trei, nu se poate cere si nici obtine dispensa, iar in gradul patru al verilor primari, se poate obtine dispensa numai de la sinod.

- A doua modalitate a rudeniei fizice, rudenia cuscriei, pentru impedimentele la casatorie ce iau nastere din aceasta, se prezinta in trei feluri si anume :

a. Cu privire la cuscria de felul intai, ca impediment la casatorie, Biserica s-a orientat tot dupa normele dreptului mozaic (Levitic, cap. 18) si dupa dreptul roman, socotind ca inrudirea de acest fel dintre un sot si consangenii celuilalt sot constituie un impediment la casatorie pana in gradul trei in toate cazurile. Acest impediment, desi nu este prevazut pentru toate cazurile nici in Levitic si nici in legile bizantine (Vasilicale 28, 5, 3) si nici in legile bisericesti, in speta in canonul. 54, VI ec., totusi in mod practic, Biserica 1-a socotit impediment in toate cazurile la inceput numai pana in gradul trei, iar de la can. 54, VI ec.[45] pana in gradul patru inclusiv, facand apoi si distinctie dintre linia directa si linia colaterala, in sensul ca pe linia directa impedimentul cuscriei de felul intai a fost extins la infinit.

Pe linie colaterala a fost extins mai tarziu prin analogie cu impedimentul rudeniei de sange, pana la gradul cinci, prin hotararea unui sinod intrunit in anul 996 la Constantinopol si apoi pana la gradul sase, printr-un sinod intrunit tot la Constantinopol, la anul 1199.

Drept regula cu privire la limitele in care inrudirea cuscriei de felul intai constituie un impediment la casatorie, pot fi stabilite urmatoarele :

Cuscria de felul intai, pe linie directa constituie un impediment la casatorie, pana la infinit, iar cuscria de felul intai pe linie colaterala, constituie un impediment la casatorie pana la gradul sase inclusiv.

Dispensele de acest impediment in gradele cinci si sase se pot acorda de episcop, iar in gradul patru, numai de catre sinod.

b- - Cuscria de felul al doilea, rudenia ce se stabileste intre consangenii celor doi soti, a fost privita de Biserica dintru inceput ca impediment la casatorie, de aceeasi greutate ca si cuscria de felul intai, Biserica orientandu-se dupa normele dreptului roman si dupa obiceiul stabilit intre crestini. Pe baza acestuia si pe baza prevederilor can. 54, VI ec., cuscria de felul doi a fost socotita ca impediment la casatorie pana in gradul patru inclusiv. Dar cu timpul, impedimentul acestei inrudiri a fost extins pana in gradul sase inclusiv, de catre sinodul de la Constantinopol, din anul 996.

In privinta gradului sase, s-a facut insa distinctia ca el numai atunci constituie o piedica la casatorie, daca, in cazul respectiv de inrudire, dupa cuscria de felul doi in gradul sase, s-ar produce asa numitul amestec necuviincios de nume sau confuzia ilicita a numelor, pe cand in cazul cand nu s-ar produce aceasta confuzie, sau acest amestec de nume, casatoria este permisa si intre rudele de gradul sase.

Aceasta randuiala s-a stabilit pe baza unui principiu exprimat de can. 87 al sf. Vasile cel Mare si astfel - in cazul amintit - impedimentul cuscriei de felul al doilea s-a extins pana in gradul sapte.

Chestiunea aceasta pare cel putin curioasa si frapeaza in orice caz prin faptul ca o inrudire destul de indepartata cum este aceea a cuscriei de felul al doilea, este socotita ca impediment la casatorie de o gravitate tot atat de mare ca si inrudirea de sange, caci numai aceea merge pana la gradul sapte inclusiv. De aceea, spre a nu da loc la confuzii si rastalmaciri ea necesita unele explicatii mai amanuntite.

Mai intai sa vedem ce se intelege prin amestecul ilicit de nume sau prin amestecarea neonesta a numelor sau prin confuzia ilicita a acestora.

De obicei toate casatoriile care au loc intre rude de sange sau intre rude de cuscrie, produc un amestec de nume, in sensul ca doua persoane care pe scara inrudirii repective aveau o anumita pozitie determinata printr-un nume corespunzator, prin casatorie devin soti si dobandesc astfel un nou nume in raporturile dintre ei, fara a fi pierdut insa si vechile numiri pe care le aveau pe scara inrudirilor inainte de a se casatori. Aceste nume vechi si noi se amesteca, dar daca amestecul se produce in limita gradelor de inrudiri, care permit casatoria, fie cu dispensa, fie fara dispensa, amestecul de nume care se produce, se cheama amestec licit sau permis, ingaduit sau onest. Cand insa, un asemenea amestec de nume se produce prin casatoria intre persoane a caror legatura anterioara de inrudire nu le permite nici cu dispensa, nici fara dispensa casatoria, si ei totusi o incheie, atunci se produce amestecul ilicit de nume, adica amestecul neonest, neingaduit sau amestecul rusinos de nume. De fapt caracterul lui ilicit se trage din caracterul ilicit al casatoriei.

Un fel aparte si grav al acestui amestec ilicit de nume a fost socotit acela care se produce atunci cand prin casatoria intre doua rude de cuscrie de felul al doilea, se creeaza situatia ca unele persoane care pe scara inrudirii de sange si de cuscrie se gaseau sub nivelul parental, adica sub nivelul parintilor, ajung prin casatorie, fie la nivelul parental fie depasesc acest nivel, ajungand deasupra lui, incat in felul acesta cei ce dupa numarul inrudirilor anterioare sau in care se gaseau anterior, ajung sa dobandeasca prin casatorie inrudiri egale sau echivalente cu ale parintilor sau chiar superioare acelora ale parintilor, devenind bunaoara un fiu sau un nepot quasi-cumnat al tatalui sau chiar quasi-unchi al tatalui. Acest amestec de nume este considerat neingaduit si rusinos, pentru ca prin el nu numai ca s-ar nesocoti, ci s-ar incalca de-a dreptul respectul datorat parintilor.

Deci daca se constata cu ocazia unui proiect de casatorie intre cuscrii de felul al doilea, ca s-ar produce prin casatorie un astfel de amestec ilicit de nume, atunci inrudirea respectiva de cuscrie constituie si in gradul sase si in gradul sapte un impediment la casatorie.

Un alt fel aparte de amestec ilicit de nume, totusi nu de gravitatea celui dintai, este acela care poate fi numit numai amestec prezumtiv de nume, intrucat prin insasi casatorie nu se produce un amestec ilicit de nume, ci acesta s-ar produce intr-o forma oarecare abia intre urmasi, adica intre copii. Este cazul casatoriei a doi frati, cu doua verisoare primare pe care il mentioneaza unele scrieri vechi, dar pe care nu-1 putem socoti realmente intre cazurile care produc nici - macar in mod prezumtiv - amestec necuviincios de nume, caci acest amestec nu este prin nimic mai necuviincios decat amestecul neobisnuit de nume, care produce intre copiii diverselor rude de sange, intre care este permisa casatoria cu sau fara dispensa. Totusi, intrucat este mentionat si acesta, l-am mentionat si noi cu observatiile de rigoare la care adaugam ca a fost ridicat de patriarhul din Constantinopol Samuil I (1763-1768) printr-un Tomos al sinodului endemic semnat si de patriarhii Alexandriei si Ierusalimului.

Desi este evident ca prin amestecul de nume, care afecteaza raporturile firesti de inrudire dintre parinti si copii, ducand la rasturnarea acestor raporturi, se poate considera ca ar fi suficient de motivata masura luata in aceasta privinta de catre sinodul de la Constantinopol din anul 996 si de catre un altul din veacul al Xl-lea, pentru ca totusi - in fond - casatoria, intre rudele in cazul carora s-ar produce mentionata confuzie neingaduita de nume, nu contravine scopului sau general (al casatoriei), nici considerentelor de baza, de natura religioasa, morala si fizica, care au determinat oprirea casatoriei intre care exista o inrudire mai apropiata. De asemenea aceasta confuzie de nume apare ca mai putin grava decat aceea care se produce prin casatoria intre rude de sange, chiar daca aceasta este admisa cu sau fara dispensa.

Pentru considerentele aratate, practica vietii bisericesti nu-i acorda impedimentului ce consta in amestecul ilicit de nume, greutatea pe care i-a acordat-o o anumita mentalitate mai mult bizantina decat bisericeasca si care 1-a si impus in veacul al X-lea, prin hotararea sinodului de la Constantinopol, de la anul 996 si ca urmare si dispensa de la gradul sase si sapte a cuscriei de felul doi, in cazul cand se produce amestec de nume (in gradul sapte, acesta se produce totdeauna) este lasata la latitudinea episcopului, nu a fost rezervata sinodului.

Pe temeiul celor spuse in legatura cu inrudirea cuscriei de felul al doilea, se pot anunta urmatoarele reguli :

Cuscria de felul al doilea constituie un impediment la casatorie in toate cazurile pana inclusiv in gradul cinci, iar in gradul sase si sapte, numai in cazul cand prin casatorie s-ar produce amestec ilicit de nume, care in gradul sapte este inevitabil.

Dispensele de acest impediment in gradele cinci, sase si sapte, pot fi acordate de catre episcop, iar in gradul patru, numai de catre sinod,

c. - Cuscria de felul al treilea[46], rudenie ce se realizeaza intre trei familii prin cel putin doua casatorii, constituie si ea un impediment dupa randuielile bisericesti, pana inclusiv in gradul trei, asa cum s-a stabilit pe cale de obicei.

Randuiala aceasta nu se intemeiaza pe vreun canon, ci numai pe obicei si pe unele norme ale dreptului roman si bizantin, care au fost aplicate si in viata Bisericii si astfel s-a ajuns ca din veacul al XIII- XIV sa se generalizeze randuiala amintita, fiind totusi posibil ca in gradul trei sa se acorde dispensa si de la acest impediment.

Modul in care se infatiseaza inrudirea cuscriei de felul al treilea, precum si limitele ori cazurile speciale in care aceasta constituie un impediment la casatorie, se pot vedea din schitele care urmeaza.

Din insirarea diverselor categorii sau feluri de impedimente la incheierea casatoriei s-a putut vedea ca prin aceste impedimente sau oprelisti pe care le ridica obiceiul si legea scrisa a Bisericii in calea incheierii casatoriei, se urmareste asigurarea pe cat se poate a celor mai bune conditii pentru incheierea casatoriei, evitandu-se unele cauze de natura religioasa, morala si fizica, prin care s-ar prejudicia sanatatea morala, religioasa si fizica a familiei, daca s-ar permite incheierea casatoriei atunci cand exista vreunele din impedimentele pe care le-am enumerat.

Este de la sine inteles, ca unele dintre aceste impedimente, daca sunt reprezentate de inrudiri mai apropiate, ele nu numai ca prejudiciaza casatoria si familia, ci constituie adevarate maladii, care se transmit si care duc la imbolnavirea sau la daramarea institutiei casatoriei si al familiei si prin aceasta la insasi subminarea vietii bisericesti ca si a vietii sociale in genere. La aceste consecinte se adauga in mod special acela cu totul grav atat din punct de vedere fizic, cat si din punct de vedere moral si religios, care consta in degenerarea fizica atat a sotilor care sunt rude de sange apropiate cat si a copiilor, care s-ar naste din asemenea casatorii.

Condus de aceleasi consideratii de principiu, si Statul s-a ingrijit din timpuri vechi de asigurarea sanatatii fizice, morale si chiar religioase a casatoriei si a familiei, nu numai prin stablilirea unor conditii speciale in acest scop, ci si prin stabilirea unor piedici in calea incheierii acelor casatorii pentru care sotii nu indeplinesc principalele conditii de sanatate fizica, morala si religioasa[47].

Cat de important este acest lucru atat pentru indivizi cat si pentru societate, inclusiv pentru Biserica, ne putem da seama daca incercam sa ne imaginam cum ar arata acele casatorii, cum ar arata familiile si cum ar arata copiii de toate varstele, pana la majorat, daca nu s-ar ingriji nimeni de sanatatea fizica, morala si religioasa a familiei. Ar fi un spectacol cat se poate de jalnic si de nenorocit, pe care il mai pot oferi manifestarile de degenerare, de dezechilibru sau in genere, manifestarile anormale din viata familiilor si a copiilor, cu toata grija care se manifesta pentru sanatatea lor.

Si Statul nostru, tocmai in scopul de a asigura incheierea casatoriei in conditii cat mai bune si apoi a intemeierii familiei in aceleasi conditii de sanatate, precum si a cresterii copiilor in aceleasi conditii de sanatate, a venit cu o legiuire complexa, care imbratiseaza toate aspectele legate de incheierea casatoriei, de familie si de copii, si care se numeste Codul familiei.

- Inlaturarea impedimentelor la casatorie se face, dupa natura impedimentelor, in doua chipuri si anume: unele impedimente dispar de la sine sau se inlatura pe cale naturala, prin trecerea vremii, in cazul impedimentului de varsta; prin insanatosire, in cazul impedimentelor de boala; prin redobandirea capacitatii trebuitoare pentru convietuirea conjugala etc.; cele mai multe impedimente insa, si cu deosebire cele intemeiate pe legatura de inrudire, se inlatura numai prin dispensa, adica pe calea dezlegarii acestor impedimente.

Pentru acordarea dispenselor, autoritatea competenta in Biserica este episcopul si sinodul, dupa caz, iar in Stat, felurite organe ale puterii de stat, dupa modul in care este organizata puterea de stat.

Cat priveste dreptul episcopului si al sinodului de a acorda dispense, acesta nu este prevazut direct in vechile legiuiri canonice ale Bisericii, dar din aceasta pricina el nu este mai putin canonic, intrucat se intemeiaza pe un obicei indelungat, stravechi, care prin observarea lui a dobandit puterea legii scrise, asa incat pe temeiul lui, in cele mai multe cazuri, episcopul este indreptatit, sa acorde dispensa de toate impedimentele la casatorie, de la care se poate da dispensa sau de la care este posibil sa se dea dispensa. Sinodului i s-a rezervat competenta in aceasta materie, numai pentru anumite cazuri, din motive de intarire a disciplinei, se intelege ca un atare drept poate fi rezervat sinodului in calitate de autoritate superioara, in orice caz, dreptul de a acorda dispensa de la impedimentele la casatorie, nu se intemeiaza pe obisnuita putere a episcopilor de a lega si de a dezlega, ci pe obiceiul constant, prin care i s-a conferit episcopului si apoi sinodului dreptul de a da dispensa de la orice lege, canon sau alta randuiala bisericeasca, afara de acelea care au continut dogmatic sau continut moral, cand prin acesta se da expresie tot unui principiu sau unui adevar de credinta.

Canoanele care atesta si care presupun existenta dreptului episcopilor de a acorda dispensa de la diferite randuieli bisericesti, inclusiv de la prevederile canoanelor, se exprima in felul urmator: Episcopul are dreptul de a da dispensa de la observarea anumitor prescriptii canonice (can. 12 I; 16 IV; VI; 2, 5, 7. Anc.; 6, 43 Const; l, Vas. c. M.; 4, 5, 7, Grig. Naz.).

2. Incetarea casatoriei si divortul

Orice casatorie incheiata cu observarea tuturor conditiilor care-i dau fiinta legala, fie in viata civila sau de stat, fie in cea bisericeasca, este destinata sa dureze intreaga viata a celor care o incheie.

Legatura ce se stabileste prin casatorie nu poate sa inceteze in mod normal decat prin decesul unuia dintre soti sau prin decesul amandurora. In cazul acesta, casatoria inceteaza sa mai existe, sau isi pierde fiinta legala[49].

Casatoria este declarata nula in cazul in care nu se respecta randuielile Bisericii referitoare la conditiile de fond si forma, dar si in cazul existentei unor impedimente care nu pot primi dispensa.

In cazul in care sunt alte motive care fac imposibila pastrarea si continuarea legaturii matrimoniale intre soti, aceasta legatura nu inceteaza de la sine, ci poate fi desfacuta printr-un act legal, care se numeste despartire sau divort.

Pentru lamurire, se impun unele precizari in legatura cu diferitele aspecte ale incetarii casatoriei si ale desfacerii casatoriei.

Astfel, in cazul cand o casatorie s-a incheiat existand anumite impedimente de la care nu se poate obtine dispensa, casatoria respectiva este declarata nula, adica inexistenta sau neincheiata, chiar daca s-au facut formele de incheiere, caci formele respective sunt socotite ca fiind fara de obiect, in acest caz, nu avem de-a face propriu-zis cu incetarea casatoriei, ci cu nulitatea casatoriei, care se declara pentru motive determinate, dupa o procedura anumita (nulitate absoluta).

In cazul in care se constata insa ca o casatorie a fost legal incheiata si totusi datorita lipsurilor unor conditii care au viciat consensul sau al unor conditii de alta natura, se procedeaza la anularea acestei casatorii. In acest caz, insa ea este socotita ca a avut fiinta legala de la data incheierii pana la data anularii. Si in cazul anularii unei casatorii se urmeaza anumite reguli si o anumita procedura, numita procedura de anulare (nulitate relativa).

In legatura cu incetarea casatoriei prin moarte fireasca, mai amintim ca legile prevad din timpuri foarte vechi, adica tocmai din epoca romana, posibilitatea ca o casatorie sa inceteze si printr-o altfel de moarte decat prin cea fireasca si anume prin asa-zisa moarte civila sau moarte legala. Aceasta se produce ca efect al declararii cuiva ca mort printr-o hotarare judecatoreasca, cu ocazia careia se urmeaza iarasi o procedura speciala, numita procedura pentru declararea mortii civile.

Potrivit legilor in vigoare in tara noastra, competenta pentru a declara pe cineva mort o are orice tribunal judetean, iar pentru ca o astfel de hotarare sa poata fi adusa, trebuie sa fi trecut cel putin un an de la data cand unul dintre soti, adica persoana pentru care se cere a fi declarata moarta, sa se fi gasit intr-o situatie grava, primejduire a vietii si sa nu fi dat de atunci nici un semn de viata direct ori indirect. In cazul cand nu poate fi invocata o asemenea situatie, atunci trebuie sa treaca cel putin trei ani de la data cand s-a aflat ultimul semn de viata de la o persoana declarata disparuta pentru care se cere a fi declarata moarta prin hotarare judecatoreasca.

Prin efectul declararii cuiva ca mort pe aceasta cale, legatura de casatorie pe care ar fi avut-o la data respectiva, inceteaza automat, chiar de la aducerea hotararii si pe data acesteia.

Prin urmare, legatura casatoriei poate inceta atat pe calea mortii naturale, cat si pe calea declararii unuia dintre soti ca mort prin hotarare judecatoreasca.

Cat despre desfacerea casatoriei existente real si legal, prin pronuntarea divortului sau a despartirii casatoriei respective in mod legal, sunt de facut urmatoarele precizari:

Motivele de divort admise de legile de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe care le-o acorda o legislatie sau alta. Numarul acestor motive a fost foarte mare si uneori s-a mers la specificarea in amanunt a motivelor de divort, atat prin legile de stat, cat si prin cele bisericesti.

Legislatia Bisericii ca si practica vietii bisericesti n-a stabilit niciodata o lista determinata sau precisa de motive de divort. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divort in primul rand dupa normele sale cu caracter religios si apoi dupa normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divortului.

Mai intai, Biserica a admis divortul pentru un singur motiv si anume pentru acela pe care il socoteste ca atare si Mantuitorul insusi si anume adulterul. In cazul acestuia, despartirea casatoriei nu intampina nici un fel de greutate sau impotrivire din partea autoritatii bisericesti. In cazul altor motive insa, care puteau fi oricat de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divortului, tinand la trainicia casatoriei, dupa cuvantul Domnului ca: ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta (Mat. 19, 6), si dupa cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel: legatu-te-ai cu femeia, nu cauta despartirea (I Cor. 7, 27) si apoi: celor casatoriti, nu eu, ci Dumnezeu le porunceste: femeia sa nu se desparta de barbat (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica avand misiunea ducerii la indeplinire a scopului sau si avand si puterea de a randui astfel de mijloace sau norme prin care ori sa serveasca mai bine statornicirea unei bune randuieli in viata Bisericii, ori sa evite tulburarea si pagubirea acesteia, a gasit necesar ca si in materie de divort poate stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul mentinerii casatoriilor care nu-si mai pot atinge scopul si care primejduiesc de-a dreptul atat viata fizica, cat si cea morala si religioasa a sotilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentand in chip negativ si societatea bisericeasca pe o raza destul de intinsa. De aceea pornind de la constatarea ca divortul se admite de catre Mantuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala, si socotind ca mai exista si multe acte care pot provoca moartea morala a unuia dintre soti, precum si unele care pot provoca moartea religioasa, iar altele moartea civila a unuia dintre soti, cu efectele lor negative asupra intregii familii si asupra obstei bisericesti in genere, pe cale practica ca si prin anumite hotarari, unele originare chiar din epoca apostolica, s-a admis pronuntarea divortului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adica socotite ca ele produc efecte asemanatoare cu moartea fizica, desi nu identice cu aceasta si ca precum prin aceea inceteaza legatura casatoriei, tot asa si acestea pot impune in unele cazuri incetarea legaturii matrimoniale.

Motivele de divort pur canonice admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala; motive care provoaca moartea fizica partiala si motive care provoaca moartea civila

Motivele din prima categorie, adica acelea care provoaca moartea religioasa sunt urmatoarele : apostazia, erezia si tinerea la botez a propriului fiu.

Toate Bisericile Ortodoxe considera acest fapt motiv de divort, daca este invocat de celalalt sot, el fiind consfintit prin canonul 72 din Sinodul Trulan.

Motivele care provoaca moartea morala sunt urmatoarele: alienatia incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea duhovnicului care se da pentru pacate foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer, adulterul, boala venerica, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale, si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sunt: neputinta indeplinirii indatoririlor conjugale sau impotenta, boala grava incurabila si contagioasa (lepra etc.).

Motivele mai importante care provoaca moartea civila sunt: declararea unui sot ca disparut, anularea unei casatorii prin hotarare judecatoreasca, calugarirea si primirea demnitatii de episcop. Aceasta noua calitate este un motiv canonic de divort, insa numirea ca episcop se poate face doar cu acordul sotiei ce se va retrage la o manastire unde cel ales episcop ii va asigura existenta. Regula este cuprinsa in canoanele 12 si 48 ale Sin. Trulan.

Motive civile recunoscute de Biserica Ortodoxa ca motive de divort sunt:

a. Inalta tradare - motiv cuprins in legislatia romano - bizantina si preluat de Biserica Ortodoxa de la inceputurile sale. El s-a bazat pe gravitatea delictului si culpa deosebita a celui care o savarsea.

b. Disparitia barbatului - recunoscuta ca motiv de divort de canoanele 31 si 36 ale Sfantului Vasile si de can. 93 Trulan. Daca nu se cunosteau imprejurarile in care sotul a disparut, era necesar sa treaca 80 de ani de la nasterea sa si 10 de la disparitie, pentru ca evenimentul sa poata constitui motiv de divort. In cazuri speciale, cand disparitia se petrecea intr-un naufragiu, razboi sau alta catastrofa, pentru a constitui motiv de divort era necesara doar trecerea a trei ani de la intamplare.

c. Neputinta indeplinirii datoriei conjugale sau impotenta - motiv preluat de Biserica din legislatia bizantina.

Pentru aprecierea motivelor de divort si pentru admiterea lor si deci pentru pronuntarea divortului in viata de stat au competenta instantele judecatoresti, in tara noastra aceasta competenta o au judecatoriile si tribunalele judetene.

In viata bisericeasca, pronuntarea divortului a fost de competenta mai multor organe de-a lungul istoriei, incepand cu episcopul si cu presbiterii sai, trecand apoi la horepiscopi, iar mai tarziu la unele instante eparhiale si mitropolitane. Procedura de judecare a cauzelor de divort a luat amploare si s-a orientat dupa procedura judecarii altor cauze de catre instantele bisericesti.

In Biserica noastra, desfacerea legaturii de taina sau divortul bisericesc se pronunta prin hotararea episcopului eparhiot, in baza actului doveditor al obtinerii divortului civil, fara de care autoritatea bisericeasca nu poate pronunta divortul, conform art.90 lit.i din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.

In legislatia Dreptului Familiei sunt stabilite obligatiile si drepturile sotilor dupa divort.

In ce priveste alte efecte ale divortului , pe langa acela al desfacerii reale si complete a casatoriei, mai trebuie mentionate urmatoarele trei aspecte: efectul asupra dreptului celor divortati de a se casatori cu alte persoane, efectul asupra dreptului de a se recasatori intre ele persoanele divortate si efectul asupra relatiilor de inrudire in care s-au gasit persoanele in cauza pana la data divortului.

Asupra dreptului de a se recasatori cei divortati cu alte persoane, in practica actuala, divortul bisericesc nu prevede restrictii, dar in practica veche a Bisericii, el producea urmatoarele restrictii:

- potrivit Sf. Scripturi este oprita casatoria sotului vinovat cu o alta persoana, atata timp cat traia sotul nevinovat;

- oprirea sotului vinovat de a se casatori cu persoana din pricina careia s-a provocat divortul;

- din vremea imparatului Justinian. adica de prin sec. VI a inceput a se permite si casatoria sotului vinovat, insa abia dupa trecerea a cinci ani de la divort;

si, in fine, a existat si mai exista, dupa unele prevederi ale legilor civile, restrictii ca sotia divortata sa nu aiba dreptul de a se recasatori decat dupa un an de la divort sau cel mai curind dupa 10 luni de la divort, spre a se evita neplacerile sau dificultatile ce ar naste la identificarea vreunui copil pe care 1-ar naste in a doua casatorie.

Asupra dreptului persoanelor divortate sau a sotilor divortati de a se recasatori intre ei, divortul bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, asa ca s-a admis mereu recasatorirea sotilor divortati.

Biserica in principiu este impotriva divortului, in sensul ca divortul nu e socotit un act normal si pozitiv prin care, in viata individuala, cea sociala si cea religioasa a credinciosilor sa fie ajutati in vreun fel oarecare, ci el este un act negativ, care provoaca multe suferinte si neajunsuri intregii vieti omenesti, privita in ansamblul ei, adica si sub aspect profan si sub aspect religios si sub aspect individual si sub aspect social.

Atunci insa cand mentinerea unei casatorii nu mai este cu putinta din pricini grave, care fac sa nu mai poata fi asigurat nici scopul natural, nici cel religios al casatoriei, ci din contra, cand din pricina persistentei unor cauze grave sau a neputintei de a se trece peste ele, continuarea casatoriei devine primejdioasa pentru viata sotilor, a copiilor, a societatii si a credintei lor religioase, precum si implicit a mantuirii lor, atunci Biserica este nevoita sa admita despartirea casatoriei spre a se evita un rau mai mare decat acela la care s-a ajuns prin cauzele care impun aceasta departire. Modul insa in care a procedat si intelege sa procedeze Biserica la reglementarea chestiunii divortului, nu a facilitat si nu intelege sa faciliteze sau sa incurajeze divorturile, care in unele epoci reprezinta un adevarat flagel social, subminand viata comuna si cea religioasa a oamenilor. In asemenea imprejurari Biserica priveste fenomenul exact ca pe o maladie de tamaduirea careia cauta sa se ingrijeasca impreuna cu toti factorii pozitivi ai societatii. Cum insa asemenea maladii, ca oricare altele sunt determinate de legi pe care nu le stapaneste si nu le dirijeaza Biserica, ele apar cu regularitate, ca efecte ale razboaielor sau ale degenerarii oamenilor din alte pricini, cum sunt fie mizeria, fie conditiile de hedonism endemic in care se complac sa traiasca anumite categorii ale societatii din unele parti ale lumii. Fireste ca Biserica este datoare sa se preocupe si de inlaturarea cauzelor care determina aceasta maladie, actionand fie prin mijloace proprii, fie in colaborare cu fortele pozitive sau sanatoase din fiecare societate si in fiecare vreme.

Capitolul III

INCETAREA SI DESFACEREA CASATORIEI REGLEMENTATE IN LEGILE STATULUI

Incetarea casatoriei

Consideratii introductive

Distinctia intre incetarea si desfacerea casatoriei. Potrivit art. 22 si 37 C. fam. , se distinge intre incetarea casatoriei si desfacerea acesteia.

Casatoria inceteaza prin

a) moartea unuia dintre soti;

b) declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti;

c) recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort. Casatoria se poate desface prin divort.

Incetarea casatoriei are loc de drept. Desfacerea casatoriei poate avea loc prin hotarare judecatoreasca.

Unele efecte ale casatoriei continua sa existe si dupa incetarea acesteia. Efectele incetarii casatoriei se produc numai pentru viitor, nu si pentru trecut.

Tot astfel, desfacerea casatoriei produce efecte numai pentru viitor. Casatoria desfacuta isi produce toate efectele pentru trecut.

Incetarea, desfacerea si desfiintarea casatoriei. Efecte. Spre deosebire de incetarea casatoriei si desfacerea acesteia, desfiintarea casatoriei isi produce efectele, exceptand pe cele fata de copii si casatoria putativa, din chiar momentul incheierii ei, deci si pentru trecut (ex tune), casatoria fiind considerata ca nu a existat niciodata.

A. Moartea unuia dintre soti

3. Mod firesc de incetare a casatoriei. Casatoria este incheiata in considerarea persoanei, intuitu personae. De aceea, ea inceteaza prin moartea unuia dintre soti.

Lipsa efectelor cu privire la relatiile personale dintre soti si la capacitatea de exercitiu. Desi casatoria inceteaza pentru viitor, unele efecte ale acesteia se mentin si dupa aceasta data. Astfel:

a) Sotul supravietuitor care a luat prin casatorie numele celuilalt sot il mentine si dupa incetarea casatoriei . Aceasta solutie era expres prevazuta de art. 28 C. fam. in redactarea avuta pana la 4 aprilie 1956, cand a intervenit Legea nr. 4 prin care s-a dat actuala formulare a art. 28 din acelasi Cod. Prin aceasta formulare s-a urmarit nu inlaturarea posibilitatii pentru sotul supravietuitor de a purta in continuare numele sotului decedat, ci inlaturarea acelei restrictii care limita in timp, pana la recasatorirea sotului supravietuitor, dreptul acestuia de a continua sa poarte numele comun. Aceasta restrictie nu avea nici o ratiune. De aceea, in acord cu literatura juridica, socotim ca, potrivit textului actual, sotul supravietuitor are dreptul de a continua sa poarte numele comun dobandit prin casatorie chiar daca se recasatoreste;

b) Sotul supravietuitor, care nu a implinit varsta de 18 ani, isi mentine capacitatea de exercitiu dobandita prin casatorie.

Efectele cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti. In aceasta privinta, deosebim:

a) Comunitatea de bunuri a sotilor inceteaza. Sotul supravietuitor, de regula, are un drept de proprietate asupra unei parti din bunurile care au fost comune in timpul casatoriei. Cealalta parte - aceea care apartine sotului decedat - trece la mostenitorii sai, intre care se afla si sotul supravietuitor

b) Problema obligatiei de intretinere intre soti nu se mai pune;

c) Dreptul de mostenire al sotului supravietuitor se naste la moartea celuilalt sot.

B. Declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti

Aceasta declarare produce aceleasi efecte ca si moartea fizica constatata (prin examinarea cadavrului). Data mortii se considera aceea stabilita prin hotararea judecatoreasca declarativa de moarte (art. 18 Decretul nr. 31 din 1954). Declararea mortii este reglementata de art. 16 si urm. Decretul nr. 31 din 1954 si art. 36 si urm. Decretul nr. 32 din 1954

C. Recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort

Ca urmare a declararii mortii prin hotarare judecatoreasca a unuia dintre soti, casatoria incheiata se considera incetata prin deces. Celalalt sot se poate recasatori. Daca sotul mort reapare si anuleaza hotararea declarativa de moarte, se pune intrebarea care este soarta casatoriei incheiata intre timp de celalalt sot? Deosebim doua situatii[57]:

a) Sotul care s-a recasatorit a fost de buna-credinta, adica nu a stiut ca cel declarat mort. traieste. Hotararea de anulare a hotararii declarative de moarte produce efecte retroactive. In aceasta situatie, sotul recasatorit ar urma sa fie considerat ca a incheiat cea de-a doua casatorie in timp ce era deja casatorit cu o alta persoana, adica un caz de bigamie. Cu toate acestea, legea da preferinta celei de-a doua casatorii, care exista in fapt. De aceea, prima casatorie se desface pe data incheierii celei de-a doua casatorii, care ramane singura valabila.

O situatie deosebita este aceea cand, dupa recasatorirea sotului celui ce a fost declarat mort, se rectifica, prin hotarare judecatoreasca, data mortii, data care astfel este stabilita ulterior recasatoririi. Legea nu se ocupa de aceasta situatie, dar, aplicand, prin asemanare prevederea art. 22 C. fam., ajungem la solutia ca prima casatorie se considera desfacuta pe data incheierii noii casatorii;

b) Sotul care s-a recasatorit a fost de rea-credinta, in sensul ca a stiut ca cel declarat mort se afla in viata. In aceasta situatie, noua casatorie este incheiata prin frauda art. 5 C. fam., care opreste casatoria unei persoane casatorite. Drept urmare, noua casatorie este lovita de nulitate absoluta.

2. Desfacerea casatoriei

Consideratii generale

Prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993 s-au adus modificari Codului de procedura civila, Codului familiei, Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi. Legea nr. 59/1993 a fost completata prin Legea nr. 65/1993 publicata la 7 octombrie 1993. Ne referim la modificarile aduse dreptului familiei.

Incetarea si desfacerea casatoriei. Actuala reglementare mentine distinctia intre incetarea casatoriei, care intervine in cazul decesului unuia dintre soti, declararii judecatoresti a mortii unuia dintre soti si al recasatoririi sotului celui ce fusese declarat mort, si desfacerea casatoriei, care intervine prin divort. Solutia rezulta din art. 37 Codul familiei, in noua redactare data prin art. VIII din Legea nr. 59/1993, care cuprinde doua alineate, fiind modificat numai alineatul 2 care se refera la divort, dar s-a mentinut alineatul 1 care se refera la incetarea casatoriei. Prin urmare, textul distinge intre cele doua situatii juridice. Deosebirile dintre aceste situatii au fost aratate de autori[58].

2. Divortul - mijloc de desfacere a casatoriei. Pana la Legea nr. 59/1993, reglementarea divortului era in sensul ca desfacerea casatoriei are un caracter exceptional, intr-adevar, art. 37 alin. 2 dispunea ca se poate desface casatoria 'in cazuri exceptionale' prin divort. Acest caracter exceptional a fost admis si de autori. Noua reglementare nu mai face precizarea mentionata. Dar, nu numai atat. Art. 38 al Codului familiei este deosebit ca redactare fata de cel anterior din care s-ar putea deduce ca desfacerea casatoriei nu mai intervine in cazuri exceptionale si anume:

a) Redactarea anterioara era in forma negativa, in sensul ca instanta nu poate desface casatoria prin divort decat atunci cand, determinandu-se aceste conditii, pe cand redactarea actuala este in forma afirmativa, textul aratand ca instanta de judecata poate desface casatoria prin divort atunci cand, determinandu-se apoi conditiile;

b) Conditiile in care se poate desface casatoria prin divort sunt stabilite intr-un mod care pare sa nu se mai aiba in vedere caracterul exceptional al divortului.

Textul in redactarea anterioara spunea ca divortul nu se putea pronunta decat atunci cand 'datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt atat de grav si iremediabil vatamate incat continuarea casatoriei este vadit imposibila pentru cel care cere desfacerea', pe cand redactarea actuala este in sensul ca desfacerea casatoriei se poate dispune atunci cand 'datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila'. Rezulta ca deosebirea exista in ce priveste intensitatea vatamarii ('atat de grav' si 'grav vatamate') si nu se mai cere conditia ca vatamarea raporturilor dintre soti sa fie iremediabila. in sfarsit, se poate observa ca redactarea anterioara era in sensul imposibilitatii continuarii casatoriei 'pentru cel care cere desfacerea ei', pe cand redactarea actuala nu mai face aceasta precizare, divortul putandu-se pronunta in cazul in care 'continuarea casatoriei nu mai este posibila'.

c) Divortul se poate pronunta si numai pe baza acordului ambilor soti daca sunt indeplinite conditiile prevazute de text, ceea ce redactarea anterioara nu permitea,
considerandu-se ca divortul prin consimtamantul mutual al sotilor nu este posibil[59].

Desigur, s-ar putea aprecia ca daca legea admite divortul prin consimtamantul lor, inseamna ca in realitate exista temeiuri suficiente care au determinat pe soti sa divorteze si se recunoaste aceasta temeinicie. S-ar putea chiar considera ca se aplica art. 26 alin. 1 din Constitutie potrivit caruia autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata, care ar putea insemna dezvaluirea unor aspecte ale vietii intime si familiale a acestora;

d) Art. 38 alin. 2 in redactarea anterioara prevedea ca temeinicia motivelor de divort si imposibilitatea continuarii casatoriei se apreciaza tinandu-se seama de durata casatoriei si interesele copiilor minori, ceea ce nu poate sa insemne ca prezenta copiilor intr-un proces de divort constituie un obstacol in pronuntarea divortului, dar, uneori, respingerea divortului s-a intemeiat pe interesele copiilor minori, pe cand redactarea actuala este in sensul ca se tine seama de interesele copiilor minori, nu si de durata casatoriei, ci numai pentru solutionarea cererilor accesorii divortului, referitoare la incredintarea copiilor minori, obligatia de intretinere si folosinta locuintei;

e) Redactarea actuala permite ca oricare din soti sa poata cere divortul atunci cand starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei. Sub imperiul legii in redactarea anterioara s-a decis ca alienatia mintala cronica si debilitatea mintala cronica au putut fi invocate ca motive temeinice de divort numai de sotul lezat de consecintele maladiei ce afecteaza viata conjugala, nu de catre cel bolnav[60]. De asemenea s-a considerat ca existenta unei boli grave incurabile de care sufera unul dintre soti si necunoscuta de celalalt sot decat ulterior incheierii casatoriei constituie motiv de divort pentru sotul reclamant care nu mai poate coabita cu sotul parat bolnav, datorita manifestarilor ulterioare ale bolii din ce in ce mai dese si care determina imposibilitatea continuarii casatoriei pentru sotul reclamant[61]. Daca boala nu a fost ascunsa celuilalt sot, dar este curabila, nu poate constitui motiv de divort . Solutia s-ar putea deduce si pentru situatia in care boala este incurabila, dar nu a fost ascunsa celuilalt sot la incheierea casatoriei. Dupa noua reglementare, oricare din soti poate cere divortul daca starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei, deci boala se invoca drept motiv de divort de catre sotul bolnav. Desigur, si celalalt sot poate cere divortul daca nu se mai poate continua casatoria.

Rezulta ca divortul nu mai are un caracter exceptional, fiind un mijloc de desfacere a casatoriei si anume singurul. In principiu, casatoria se incheie pe viata. Modul firesc de incetare a acesteia este decesul unuia din soti. Dar, casatoria se poate desface prin divort daca exista motive temeinice care au vatamat grav raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua. In acest fel, reglementarea divortului are la baza mai mult ideea divortului remediu, decat aceea a divortului sanctiune, desi aceasta din urma idee nu a fost parasita in intregime, deoarece divortul se pronunta, exceptand cazurile prevazute de art. 38 alin. 2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soti[63].

Divortul prin acordul sotilor. Divortul se poate pronunta pe baza acestui acord daca sunt indeplinite urmatoarele conditii (art. 38 C. fam.):

a) pana la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei. Rezulta ca sotii pot sa incheie acordul lor si inainte de a trece cel putin un an de la incheierea casatoriei, pe care il pot folosi dupa trecerea acestui termen. Ar fi fost mai bine daca sotii puteau realiza acordul lor daca a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei, pana la data acordului, ci nu pana la data cererii de divort, asa cum prevede textul. Cu toate acestea, interpretam textul in sensul ca acordul sotilor se poate realiza dupa trecerea unui an de la incheierea casatoriei.

Se pune problema cum se calculeaza acest termen, deoarece el nu este nici de prescriptie, nici de decadere. Socotim ca termenul se calculeaza, prin asemanare, in felul urmator: termenul se calculeaza pe zile intregi. Ziua de incheiere a casatoriei nu intra in calcul, dar ziua de implinire intra in calcul, insa termenul se socoteste implinit dupa trecerea acelei zile. Astfel, daca s-a incheiat casatoria la mai 1993, termenul de 1 an este implinit la 1 mai 1994, conventia sotilor putandu-se folosi numai daca cererea de divort a fost introdusa cel mai devreme pe mai 1994. La calculul termenului nu se tine seama de ziua complimentara a anilor bisecti. Zilele de sarbatori legale intra in calculul termenului.

Rezulta ca nu se aplica nici regulile de calculare a termenelor procedurale, de altfel nefiind in prezenta unui asemenea termen. Sanctiunea nerespectarii termenului de un an, care inseamna nerespectarea uneia din conditiile prevazute pentru divortul prin acordul sotilor, consta in respingerea actiunii de divort prin acordul sotilor.

b) sa nu existe copii minori rezultati din casatorie. Este vorba de copii proveniti din acea casatorie, iar nu dintr-o alta, de exemplu, unul din soti are un copil dintr-o casatorie anterioara. Daca sotii ar avea un copil adoptat (de ambii) ar rezulta ca nu este indeplinita conditia, desi copilul adoptat este asimilat cu copilul firesc, afara de unele aspecte[64]. Copiii minori rezultati din casatorie sa existe la data introducerii cererii de divort, de exemplu, copilul minor sa nu fi incetat din viata inainte de aceasta data sau sa fi devenit major. Rezulta ca textul cere sa nu existe copiii minori la data introducerii actiunii de divort. Se pune intrebarea: daca exista o fiica a sotilor care s-a casatorit inainte de majorat, dobandind capacitatea deplina de exerciti_u pana la data la care ar urma sa se introduca actiunea de divort, este posibila introducerea acesteia? Dupa redactarea textului ar insemna un raspuns negativ, deoarece capacitatea deplina de exercitiu nu este acelasi lucru cu majoratul, desi in majoritatea cazurilor se suprapun.

Art. 613 din Codul de procedura civila mai prevede unele cerinte legale care trebuie respectate. Astfel, cererea de divort intemeiata pe acordul partilor va fi semnata de ambii soti. Daca sotii au convenit si asupra modalitatilor de solutionare a cererilor accesorii divortului, aceasta se va cuprinde in actiunea de divort. Formularea textului pare sa duca la ideea ca sotii au convenit asupra solutiei cererilor accesorii divortului, nu numai asupra modalitatilor in care ar urma sa se solutioneze acestea.

La primirea cererii de divort, presedintele instantei verifica existenta consimtamantului sotilor, desigur si semnaturile acestora, dupa care fixeaza un termen de doua luni in sedinta publica. Nu rezulta ca ambii soti trebuie sa se prezinte in fata presedintelui instantei, fiind suficienta prezenta unuia din ei. La termenul de judecata, instanta va verifica daca sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fara a administra probe cu privire la motivele de divort, la care adaugam noi, si nici cu privire la imposibilitatea continuarii casatoriei. Conditia legii este indeplinita daca la termenul in sedinta publica sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor, chiar in cazul in care in termenul de doua luni ei, sau unul din ei, ar fi revenit asupra acordului, suficient fiind ca la termenul fixat in sedinta publica sa se mentina acordul existent la data cererii de divort. Prin urmare, asupra acordului sotilor se poate reveni unilateral, unul din soti nemaifiind pentru desfacerea casatoriei in acest fel. Desigur ca ambii soti pot reveni asupra acordului lor potrivit principiului simetriei, acordul presupune mutuus consensus, iar revenirea presupune mutuus dissenssus. Pentru solutionarea cererilor accesorii divortului, precum numele pe care il vor purta fostii soti, pensia de intretinere si atribuirea locuintei, desigur intre soti, instanta va putea dispune, cand considera necesar, administrarea probelor prevazute de lege, ceea ce presupune ca in aceasta privinta nu s-a realizat acordul sotilor. Trebuie insa respectate interesele tertilor, de exemplu, ale copiilor majori cu privire la locuinta, care nu ar putea fi nesocotite prin divortul sotilor pe baza acordului lor de vointa.

Potrivit art. 617 alin. 3 din Codul de procedura civila, in cazurile prevazute de art. 38 alin 2 din Codul familiei, adica divortul pe baza acordului sotilor sau la cererea unuia din soti cand starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei, instanta va dispune desfacerea casatoriei, fara a pronunta divortul din vina unuia sau a ambilor soti. De asemenea, si in cazurile aratate, este posibil, daca ambele parti solicita, hotararea prin care se pronunta divortul sa nu fie motivata. Legea permite partilor sa dispuna asupra unor aspecte ce intereseaza viata lor intima si familiala[65].

Hotararea care se pronunta pe baza acordului sotilor este definitiva si irevocabila in ce priveste solutia divortului[66].

4. Conceptia dreptului nostru privind divortul. Asa dupa cum pentru incheierea casatoriei este necesar consimtamantul liber al sotilor, tot astfel vointa acestora trebuie sa fie luata in considerare atunci cand ea se manifesta in sensul desfacerii casatoriei. Oricare dintre soti trebuie sa aiba dreptul sa ceara desfacerea casatoriei a carei continuare, datorita unor motive temeinice care au vatamat grav si iremediabil raporturile dintre soti, a devenit cu neputinta pentru el[67]. A nu admite acest drept sotilor inseamna a reveni la sistemul indisolubilitatii casatoriei.

Cand se pune problema desfacerii casatoriei trebuie insa sa se aiba in vedere si caracterul social al casatoriei[68]. Casatoria, baza a familiei, nu constituie numai o problema de ordin personal, nu intereseaza numai pe cei doi soti, ci si societatea. In toate relatiile de familie traieste un interes social. In decizia de indrumare a Tribunalului Suprem nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. 6, se arata ca procesele de divort intereseaza indeaproape intreaga societate, iar in pct. 8 se subliniaza importanta acestora pentru educarea cetatenilor intr-o morala sanatoasa si pentru cresterea viitoarelor generatii. Caracterul social al casatoriei face ca vointa sotilor sa nu poata constitui prin ea insasi un temei suficient pentru desfacerea ei. Prin urmare, soarta casatoriei nu poate fi lasata numai la aprecierea sotilor. De aceea, manifestarea de vointa a sotilor sau numai a unuia dintre soti poate fi luata in consideratie pentru pronuntarea divortului numai atunci cand se bazeaza pe faptul imposibilitatii continuarii casatoriei, datorita unor motive temeinice. Aceasta imposibilitate se constata de catre autoritatea de stat competenta. Statul este direct interesat in apararea casatoriei si a familiei si de aceea a reglementat modul in care, poate fi admis divortul. Dar, apararea casatoriei nu inseamna mentinerea ei cu orice pret. Aceasta idee se gaseste si in cazul admiterii divortului prin consimtamantul sotilor, caci, daca legea admite asemenea divort, inseamna ca in realitate exista temeiuri suficiente care au determinat pe soti sa divorteze, legea recunoscand aceasta temeinicie. In consecinta, divortul prin consimtamantul sotilor este tot un mijloc pentru desfacerea casatoriei . Deci, legea noastra cunoaste atat admisibilitatea, in cazuri justificate, a divortului, cat si principiul stabilitatii casatoriei si familiei.

A. Motivele de divort. Inlaturarea termenelor de conciliere si de gandire

5. Reglementarea motivelor de divort. Redactarea noua mentine sistemul de a nu se enumera motivele de divort si a se putea desface casatoria atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti s-au vatamat grav si nu mai este posibila continuarea casatoriei.

Temeinicia motivelor de divort se apreciaza de la caz la caz, de catre instanta de judecata. Acordul partilor pentru desfacerea casatoriei si cererea de divort a unui sot pe temeiuri de sanatate sunt considerate de lege motive temeinice.

In redactarea anterioara a art. 613 si 613[69] bis din Codul de procedura civila, erau prevazute trei situatii cu consecinte si din punct de vedere procedural, in ceea ce priveste motivele de divort:

a) Nu se acorda nici termen de conciliere, nici termen de gandire. Primind cererea de divort, presedintele instantei fixa direct termenul de judecata, in cazurile in care divortul era cerut pentru motivul ca sotul parat:

- sufera de alienatie mintala cronica sau de debilitate mintala cronica;

- este declarat disparut prin hotarare judecatoreasca;

- si-a parasit sotul, stabilindu-se in strainatate;

b) Se acorda termen de conciliere in camera de consiliu, dar nu se acorda termenul de gandire. Primind cererea de divort, presedintele instantei da reclamantului sfaturi de impacare, fixa termen de conciliere a sotilor, iar daca nu realiza aceasta, fixa direct termenul de judecata, fara acordarea termenului de gandire, in cazurile in care divortul era cerut pentru ca:

- sotul parat a fost condamnat pentru tentativa sau complicitate la tentativa de omor impotriva sotului reclamant, instigare la omor impotriva acestuia, vatamare corporala grava a sotului reclamant, nedenuntarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au savarsit sau a fost condamnat pentru savarsirea unei infractiuni privitoare la viata sexuala;

- sotul parat a fost condamnat pentru una sau mai multe infractiuni savarsite cu intentie, altele decat cele aratate mai inainte, sa execute pedeapsa inchisorii de cel putin 3 ani, daca cererea de divort s-a introdus in timpul executarii pedepsei;

- daca din casatorie nu au rezultat copii.

Pana la Decretul nr. 475 din 24 decembrie 1977 nu se acorda termen de gandire si in cazul in care sotii traiau despartit in fapt de cel putin 5 ani si dovada acestui fapt se facea prin inscrisuri cu caracter oficial;

c) Se acorda atat termenul de conciliere in camera de consiliu (termenul de infatisare) cat si termenul de gandire de la 3 luni la 6 luni. Primind cererea de divort, presedintele instantei da reclamantului sfaturi de impacare, fixa un termen de conciliere in camera de consiliu, iar daca aceasta nu se realiza, stabilea un termen de gandire de la 3 la 6 luni. Dupa expirarea acestui termen urma procedura stabilita de lege. Se proceda in acest fel cand din casatorie au rezultat copii care erau minori.

Potrivit redactarii noi, aceste trei situatii au fost inlaturate, reglementandu-se o procedura unica si anume, primind cererea de divort, presedintele instantei va da reclamantului sfaturi de impacare, si, in cazul in care acesta staruie in cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei[70].

O situatie deosebita este aceea cand se cere desfacerea casatoriei potrivit art. 38 alin. 2 din Codul familiei, adica pe baza acordului sotilor. In acest caz, presedintele instantei verifica la primirea cererii de divort existenta consimtamantului sotilor, dupa care va fixa un termen de doua luni in sedinta publica. La acest termen se va verifica daca sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, se va trece la judecarea cauzei fara a se mai administra probe cu privire la motivele de divort; daca este cazul se vor administra probe pentru solutionarea cererilor accesorii divortului.

Rezulta ca in prezent cererea de divort pentru alienatie mintala cronica ori debilitate mintala cronica este supusa procedurii de drept comun in materia divortului, pe care am mentionat-o inainte. Cererea de divort o poate face, pe acest motiv, chiar sotul bolnav. De asemenea, se poate cere divortul pentru orice alta boala care face imposibila continuarea casatoriei, cererea putandu-se face chiar de catre cel bolnav (art. 38 C. fam).

Textul are o formulare mai larga si anume 'starea sanatatii' care nu ar permite sa se continue casatoria. Motivul de divort este lasat la aprecierea instantei de judecata in ce priveste influenta asupra sotului care a cerut desfacerea casatoriei si daca este ori nu imposibil de continuat casatoria. Este, deci, un motiv temeinic din punct de vedere obiectiv, dar nu este un motiv de divort peremptoriu, in acceptiunea proprie acestuia, adica faptul a carui existenta face ca divortul sa fie pronuntat in mod obligatoriu. Prin urmare, consecintele starii de sanatate, in care se incadreaza si alienatia mintala cronica ori debilitatea mintala cronica, asupra casatoriei, sunt lasate la aprecierea instantei de judecata, cu precizarea ca cererea de divort o poate face, pe acest motiv, chiar sotul bolnav. Declararea starii de disparut prin hotarare judecatoreasca este, de asemenea, un motiv de divort lasat la aprecierea instantei de judecata si daca determina ori nu imposibilitatea continuarii casatoriei. Celelalte motive care justificau o procedura de divort reglementata special sunt, in prezent, motive de divort lasate la aprecierea instantei de judecata.

Din cele aratate rezulta ca, exceptand acordul sotilor pentru divort, pentru a se putea pronunta divortul trebuiesc indeplinite urmatoarele conditii:

a) existenta unor motive temeinice;

b) acestea sa fi vatamat grav raporturile dintre soti;

c) continuarea casatoriei sa nu mai fie posibila.

Acordul sotilor pentru divort poate fi considerat tot un motiv temeinic. Fiind vorba de motive temeinice, inseamna ca divortul se va pronunta numai in cazuri justificate, nu cand este vorba de o neintelegere trecatoare dintre soti ori cand traiul mai departe in comun al sotilor mai este posibil. Prin urmare, temeinicia motivelor de divort implica o anumita gravitate si durata a neintelegerilor dintre soti. Motivele sunt temeinice daca au vatamat grav raporturile dintre soti. Consideram ca instanta este indreptatita si datoare sa depuna straduintele necesare pentru a cunoaste realitatea motivelor de divort, fara a se limita la ceea ce se invoca in actiune, care uneori sunt doar aparente si nereale. In acest scop, instanta poate sa dispuna efectuarea probelor pe care le-ar socoti necesare pentru lamurirea situatiei. Desigur, in cazul acordului sotilor nu se vor mai administra probe cu privire la temeinicia motivelor de divort.

Aceasta reglementare este de natura sa apere casatoria, dar in limite rezonabile, cu inlaturarea exagerarilor de orice fel deoarece stabilitatea casatoriei nu depinde numai de lege, ci si de alti factori extrajuridici.

In practica judiciara au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divort:

Refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui impreuna cu celalalt sau parasirea nejustificata a domiciliului conjugal, ceea ce inseamna separatia in fapt imputabila sotului parat[71];

- Infidelitatea unuia dintre soti sub forma adulterului[72];

Atitudinea necorespunzatoare a unuia dintre soti, care se exprima in acte de violenta si alte asemenea manifestari, ori care are drept consecinta neintelegeri grave intre soti, care fac imposibila continuarea casatoriei;

Existenta unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afecteaza raporturile conjugale;

Existenta unei boli grave incurabile de care sufera unul dintre soti si necunoscuta de celalalt sot decat ulterior incheierii casatoriei, daca se stabileste ca manifestarile ulterioare ale bolii sunt din ce in ce mai dese si de natura sa justifice refuzul sotului reclamant de a mai coabita cu sotul parat, continuarea casatoriei devenind imposibila[73]. Dimpotriva, boala curabila si care nu a fost ascunsa celuilalt sot nu poate constitui un motiv de divort[74]. De asemenea, faptul ca unul dintre soti sufera de o boala grava (epilepsie) nu este de natura sa conduca, prin el insusi, la desfacerea casatoriei daca nu se face dovada ca, din cauza manifestarilor determinate de boala, convietuirea este imposibila, deoarece imbolnavirea impune respectarea obligatiei de sprijin moral si reciproc;

Rele purtari de ordin moral, concretizate in fapte evidente de destramare a vietii de familie[75];

Separatia in fapt a sotilor nu poate legitima admiterea actiunii de divort, decat daca ea se datoreaza culpei sotului parat[76].

S-a decis ca in cazul in care intre soti nu au existat neintelegeri, instanta are obligatia de a stabili motivul real pentru care unul dintre soti a plecat cu serviciul intr-o alta localitate decat cea in care se afla domiciliul lor conjugal si in ce masura, din acest motiv, casatoria a devenit imposibila pentru sotul reclamant[77].

Imprejurarea ca sotul parat nu a contribuit la intretinerea gospodariei nu poate constitui, prin ea insasi, motiv temeinic de divort, deoarece aceasta poate fi rezolvata pe alte cai legale decat aceea a desfacerii casatoriei.

Interesele copiilor minori. Prin copii minori trebuie sa se inteleaga cei ai sotilor respectivi din casatorie, cei din afara casatoriei si cei adoptati. Solutia se impune, deoarece, prin art. 38 alin. 2 C. fam., se face o aplicare a principiului constitutional privind ocrotirea copilului (art. 45 Constitutia Romaniei), iar acest din urma text acopera cu ocrotirea sa pe toti copiii minori, fara nici o distinctie. Se tine seama de interesele copiilor minori, nu si de durata casatoriei, dar nu pentru temeinicia si imposibilitatea casatoriei, ci numai pentru solutionarea cererilor accesorii divortului, referitoare la incredintarea copiilor minori, obligatia de intretinere si folosinta locuintei.

Rolul reglementarii legale privind motivele de divort in stabilitatea familiei. Fundamentul stabilitatii casatoriei il constituie esenta morala a acesteia, adica afectiunea si inclinatia reciproca a sotilor, completata cu sentimentul datoriei morale fata de familie si societate si cu comunitatea spirituala dintre soti. Ca o consecinta a unitatii dintre interesele personale si cele obstesti, in casatorie se realizeaza, in principiu, armonia dintre datoria morala a sotilor si sentimentele si inclinatiile lor reciproce. Pe de alta parte, fara o comunitate spirituala, fara o mare prietenie intre soti, nici nu poate sa existe cu adevarat o dragoste pe care sa se intemeieze o casatorie trainica. Inca din momentul incheierii casatoriei, sotii
isi confrunta profunzimea sentimentelor lor reciproce de afectiune, pretuire si
prietenie cu sentimentul raspunderii fata de indatorirea pe care si-o asuma prin
intemeierea unei familii, cu toate implicatiile pe care aceasta le comporta[78].

Dar, in sensul stabilitatii familiei, un rol insemnat revine reglementarii legale privind divortul. Aceasta reglementare constituie un puternic mijloc de lupta impotriva atitudinilor usuratice fata de familie si societate si, totodata, contribuie la formarea unor deprinderi si obisnuinte, in cadrul relatiilor de familie, conforme cu cerintele moralei, pe care le exprima normele dreptului familiei.

Intr-adevar, daca divortul s-ar obtine cu usurinta, fara seriozitate si simtul de raspundere necesar, acest fapt ar putea avea o influenta defavorabila asupra relatiilor de familie chiar in momentul intemeierii acestora prin casatorie, in sensul ca incheierea casatoriei s-ar putea face fara prea multa chibzuinta si spirit de raspundere. Viitorii soti ar putea face aceasta, deoarece ar sti ca vor putea desface casatoria ce o vor incheia fara nici o dificultate. Incheierea unor asemenea casatorii nu ar fi nici in interesul sotilor respectivi si nici al societatii.

Dimpotriva, daca divortul nu este permis, decat pentru motive bine intemeiate, verificate de organul de stat competent, datorita carora continuarea casatoriei este vadit imposibila pentru cel ce cere desfacerea ei sau prin consimtamantul sotilor, acesta va avea o influenta pozitiva asupra celor ce vor sa se casatoreasca, atragandu-le atentia asupra importantei pe care o prezinta casatoria si asupra raspunderii pe care si-o asuma prin incheierea ei. O asemenea reglementare legala a divortului este atat in interesul celor ce vor sa incheie casatoria, cat si al societatii.

Sisteme sau conceptii privind divortul. Se pot concepe mai multe sisteme
privind justificarea divortului:

a) Divortul remediu. Potrivit acestei conceptii, pronuntarea divortului nu este conditionata de culpa vreunuia dintre soti, ci de imposibilitatea continuarii casatoriei cel putin pentru unul dintre soti. Divortul este un remediu, o solutie pentru o situatie care nu mai poate dainui. Astfel, de exemplu, daca unul dintre soti este bolnav si s-a creat o situatie care nu mai poate continua, divortul urmeaza a se pronunta;

b) Divortul sanctiune. In aceasta conceptie, divortul se pronunta ca o sanctiune pentru fapta culpabila a unuia dintre soti. Divortul nu se poate pronunta impotriva sotului inocent. Fiind o sanctiune pentru o fapta culpabila, divortul se poate pronunta, daca a fost cerut, chiar cand continuarea casatoriei nu a devenit imposibila, datorita faptei savarsite;

c) Conceptia mixta. Aceasta rezulta din combinarea primelor doua conceptii. Prin urmare, divortul se pronunta daca un sot a savarsit o fapta culpabila, datorita careia continuarea casatoriei a devenit cu neputinta. Aceasta imposibilitate poate fi apreciata mai sever ori mai putin sever. Se poate concepe si sistemul care cunoaste, totodata, divortul remediu sau divortul sanctiune.

Temeiul divortului in dreptul nostru. Din cuprinsul art. 38 C. fam. rezulta ca divortul nu se poate pronunta avandu-se in vedere numai culpa exclusiva sau a ambilor soti. Prin urmare, culpa singura nu justifica prin ea insasi pronuntarea divortului. Chiar daca am admite ca 'motivele temeinice' din art. 38 C. fam. se reduc la 'culpa sotului ori a sotilor', divortul nu se poate pronunta numai pentru ca exista aceasta, ci numai daca, datorita ei, raporturile dintre soti s-au vatamat grav, astfel incat continuarea casatoriei a devenit cu neputinta pentru cel care l-a cerut. Asadar, divortul nu poate fi privit in afara ideii de imposibilitate a continuarii acelei casatorii.

Temeiul divortului nu poate fi - cu unele exceptii - nici numai imposibilitatea continuarii casatoriei, caci ar insemna, in caz afirmativ, ca instanta sa pronunte divortul daca reclamantul face numai dovada imposibilitatii continuarii casatoriei pentru el, ceea ce ar submina stabilitatea casatoriei si a familiei. Inseamna ca divortul nu este numai un remediu pentru o situatie ce nu mai poate continua.

Temeiul divortului[79] consta in indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

a) existenta unor motive temeinice, apreciate cu grija de catre instanta judecatoreasca;

b) aceste motive sa fi vatamat grav raporturile dintre soti incat continuarea casatoriei este vadit imposibila;

c) imposibilitatea continuarii casatoriei sa existe pentru cel care cere desfacerea ei.

Aceasta solutie nu este infirmata chiar daca se pune semnul egalitatii intre notiunea de motive temeinice si aceea de culpa in materia divortului. Numai existenta culpei, fara celelalte conditii, nu justifica si nu poate justifica desfacerea casatoriei.

In decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificata prin decizia de indrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 5 lit. a, dupa ce se arata ca divortul se pronunta din vina sotului parat sau din vina ambilor soti, instanta suprema precizeaza ca el nu se poate pronunta decat daca instanta constata ca motivele temeinice care fac imposibila continuarea casatoriei au fost provocate de sotul parat, nu si atunci cand cauza dezbinarii este imputabila exclusiv sotului reclamant; pronuntarea divortului din vina ambilor soti se poate face numai atunci cand culpa concurenta a sotului reclamant este grava si bine stabilita si ar putea duce ea singura la desfacerea casatoriei; instanta va constata desfacerea casatoriei, fara a pronunta divortul din vina sotului parat, in cazul in care divortul se cere pentru alienatie mintala sau debilitate mintala cronica, ori pentru o boala grava si incurabila survenita inaintea sau in timpul casatoriei sau in conditiile art. 38, alin. 2, C. fam.

Rezulta ca divortul nu se poate pronunta daca s-a stabilit numai culpa sotului reclamant, iar paratul nu a facut cerere reconventionala, deoarece, intr-o asemenea situatie, nu este indeplinita cerinta imposibilitatii continuarii casatoriei pentru motive temeinice, in sensul art. 38 C. fam., caci faptele nelegale si cele contrare regulilor moralei nu pot constitui motive temeinice pentru cel care le savarseste.

10. Rolul culpei in procesul de divort. Stabilirea culpei unuia dintre soti sau a ambilor prezinta interes in ceea ce priveste unele efecte ale divortului. Astfel:

a) Pensia de intretinere. Potrivit art. 41 alin. 4 C. fam., sotul care este vinovat de desfacerea casatoriei este indreptatit sa primeasca intretinerea din partea celuilalt sot, dupa desfacerea casatoriei, numai in decurs de un an de la data acestei desfaceri. In cazul recasatoririi sotului vinovat, in decursul acestui an, dreptul la intretinere inceteaza. Daca ambii soti sunt vinovati de desfacerea casatoriei, atunci fiecare dintre ei este indreptatit sa ceara pensia de intretinere de la celalalt, nedeterminat in timp, aceasta in reglementarea data prin Decretul nr. 779 din 1966[80]. Dreptul la intretinere al sotului care nu este vinovat de divort, de la celalalt sot, nu este tarmurit in timp;

b) Culpa exclusiva a sotului reclamant. Aceasta, daca sotul parat nu cere si el desfacerea casatoriei, justifica respingerea actiunii de divort. In acest sens, in decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificata prin decizia de indrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 5 lit. a, se arata ca divortul nu se poate pronunta decat daca instanta constata ca motivele temeinice care fac cu neputinta continuarea casatoriei au fost provocate de sotul parat, nu si atunci cand cauza dezbinarii este imputabila sotului reclamant. Pronuntarea divortului din vina ambilor soti se va face numai atunci cand culpa concurenta a sotului reclamant este grava si bine stabilita si ar ar fi putut duce ea singura la desfacerea casatoriei. Instanta constata desfacerea casatoriei, fara a pronunta divortul din culpa cand se cere pentru alienatie mintala si debilitate mintala cronica, ori boala grava si incurabila;

c) Incredintarea copiilor minori. Stabilirea culpei nu prezinta importanta numai prin ea insasi pentru incredintarea copilului minor. Acesta poate fi incredintat si sotului din a carui vina s-a desfacut casatoria, daca interesele lui sunt in acest sens, caci 'un sot rau (impotriva caruia s-ar fi pronuntat divortul) nu este neaparat si un parinte rau'[81]. Dar printre factorii care se vor lua in considerare pentru a decide privitor la incredintarea copilului minor va fi culpa sotului respectiv;

d) Beneficiul contractului de inchiriere privitor la locuinta comuna. In situatia in care sotii nu au copii si nici nu au cazut de acord cu privire la beneficiul contractului de inchiriere privind locuinta comuna, acesta era acordat 'sotului care a obtinut divortul' (art. 12 alin. 1 Legea nr. 5 din 1973); Legea nr. 114/1996, ulterior modificata, a abrogat Legea nr. 5/1973, cu exceptia unor dispozitii privind stabilirea si plata chiriei, mentinute temporar, dar prevede aceeasi solutie pentru acordarea locuintei.

e) Revocarea liberalitatilor. Donatiile facute intre soti in timpul casatoriei sunt revocabile, potrivit art. 937 C. civ. Donatiile pe care sotii si le-au facut mai inainte de incheierea casatoriei sunt revocabile in conditiile dreptului comun (art. 829, 831 si urm. C. civ.). In aceasta situatie hotararea de divort care ar indica vina unuia dintre soti ar putea constitui un mijloc de proba pentru dovedirea ingratitudinii;

f) Efecte de ordin moral, educativ. Culpa de divort prezinta importanta si sub acest aspect. Retinerea, in hotararea de divort, a faptului ca unul dintre soti este vinovat de distrugerea casatoriei inseamna atitudinea societatii fata de acei care, prin comportarea lor, lipsita de simt de raspundere fata de familie si societate, incalca regulile de convietuire si constituie un exemplu negativ pentru ceilalti cetateni. Opinia publica actioneaza din ce in ce mai hotarat impotriva acelora care dau dovada de usurinta in relatiile de familie. De aceea, mentionarea in hotararea de divort a sotului culpabil prezinta importanta sub aspect moral, educativ.

B. Procedura divortului

Aceasta procedura reglementata de art. 607-619 C. proc. civ. este derogatorie, in multe privinte, de la dreptul comun. Ne referim la dispozitiile specifice procedurii divortului.

11. Actiunea de divort apartine numai sotilor. Actiunea de divort[82] are un caracter strict personal si de aceea nu poate fi introdusa decat de catre soti .

Creditorii sotului nu pot interveni prin intermediul actiunii oblice si nici nu pot continua procedura inceputa de catre unul dintre soti. Mostenitorii sotului nu pot introduce actiune de divort si nu pot continua actiunea introdusa de autorul lor; de altfel, o asemenea actiunea ar fi lipsita de obiect, deoarece casatoria a incetat prin moartea unuia dintre soti.

Procurorul nu poate introduce actiune in divort, dat fiind caracterul ei strict personal (art. 45 C. proc. civ.). El poate insa interveni in instanta, in orice faza a procesului, mai ales cand din casatorie au rezultat copii. Inacest din urma caz, instanta va asculta autoritatea tutelara si pe copiii care au implinit varsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C. fam.).

12. Sotul lipsit de capacitate de exercitiu. Sotul alienat sau debil mintal neinterzis poate introduce actiune de divort in momentele de luciditate.

Sotul alienat sau debil mintal interzis poate introduce actiune de divort in momentele de luciditate, deoarece altfel ar insemna ca o incapacitate de exercitiu sa se transforme intr-o incapacitate de folosinta, dat fiind ca actiunea nu poate fi introdusa de tutore, caci atributiile acestuia nu privesc exercitarea actiunilor cu caracter personal[84].

Daca, ulterior introducerii actiunii, sotul respectiv isi pierde luciditatea, tutorele sau va putea sa-1 reprezinte si sa continue actiunea[85].

Se sustine insa si parerea ca sotul pus sub interdictie nu poate introduce actiunea de divort in momentele de luciditate, pe motivul ca el este lipsit de capacitatea de exercitiu si ca, in procesul de divort, este necesar ca starea de luciditate sa existe nu numai in momentul intentarii actiunii, ci si pe tot parcursul procesului.

Sotul alienat sau debil mintal interzis poate figura ca parat in procesul de divort, prin tutorele sau.

Cand unul dintre soti este disparut in fapt, celalalt sot va putea cere desfacerea casatoriei, procedura urmand a se face prin afisare, conform art. 95 C. proc. civ[86].

13. Instanta competenta. Actiunea de divort este de competenta instantei judecatoresti in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor[87]. Nu intereseaza daca sotii au avut facuta mutatia in evidenta politiei din localitatea respectiva, ci numai daca au locuit efectiv intr-o anumita localitate. Imprejurarea ca, dupa introducerea actiunii in divort, reclamantul si-a schimbat localitatea, care nu se gaseste in raza teritoriala a instantei la care a fost introdusa actiunea, nu este de natura sa atraga necompetenta instantei legal sesizate. Schimbarea domiciliului sotilor, ulterior introducerii actiunii de divort, nu prezinta importanta sub aspectul competentei instantei de divort. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia instantei judecatoresti a celui din urma domiciliu comun, instanta competenta este aceea in a carei circumscriptie se afla domiciliul paratului (art. 607 C. proc. civ.)[88]. in cazul in care paratul nu are domiciliu in tara sau nu are domiciliu cunoscut, instanta competenta de a judeca divortul este aceea in circumscriptia careia se afla domiciliul reclamantului . Normele care determina competenta teritoriala in materie de divort sunt imperative.

14. Cererea reconventionala. Sotul parat poate face cerere reconventionala, cel mai tarziu pana la prima zi de infatisare in sedinta publica, pentru faptele petrecute inainte de aceasta data. Asadar, sotul parat nu are facultatea de a alege intre actiunea directa si cererea reconventionala, el fiind obligat, daca vrea sa ceara desfacerea casatoriei din vina reclamantului, sa foloseasca ultima cale. Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconventionale atrage sanctiunea decaderii, sotul parat nemaiputand cere divortul pentru motivele proprii avute pana atunci.

Pentru faptele petrecute dupa data amintita, paratul va putea face cererea reconventionala pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului in cererea reclamantului (art. 608 C. proc. civ.).

In cazul in care motivele de divort s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor la prima instanta si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel, cererea paratului va fi facuta direct la instanta investita cu judecarea apelului (art. 609 C. pr. civ.).

Cererea reconventionala se judeca impreuna cu cererea reclamantului, operand prorogarea de competenta in favoarea instantei investita cu judecarea ultimei din aceste doua cereri. Prin derogare de la dreptul comun, cererea reconventionala nu poate fi disjunsa de actiunea de divort.

In lipsa cererii reconventionale, daca se constata netemeinicia motivelor de divort invocate de reclamant, casatoria nu se va putea desface, chiar daca din dezbateri rezulta vina sotului reclamant.

Daca se face o cerere privind pensia de intretinere, va opera prorogarea de competenta in favoarea instantei investita cu judecarea actiunii de divort, chiar daca intre timp s-au ivit schimbari referitoare la domiciliul partilor[90].

15. Cererea de divort.

a) Mentiuni. Pe langa mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda orice cerere de chemare in judecata, cererea de divort trebuie sa cuprinda numele copiilor minori nascuti din casatorie sau a acelora care au aceeasi situatie legala. Daca nu exista asemenea copii, se va face o mentiune in acest sens.

La cererea de divort se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de casatorie si de pe certificatul de nastere al copiilor minori. in decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, cpt. 3 lit. a, instanta suprema arata ca nu se va da curs cererii de divort pana ce nu au fost depuse certificate de stare civila sau copii legalizate.

Prin cererea de divort, sotul respectiv mai poate solicita sa i se incredinteze copiii minori si sa se fixeze contributia celuilalt sot pentru intretinerea acestora (art. 42 C. fam.), sa poarte si dupa divort numele pe care l-a purtat in timpul casatoriei (art. 40 C. pen.), sa se imparta bunurile comune (art. 36 C. fam.), sa se decida asupra beneficiului contractului de inchiriere (art. 22 Legea nr. 5 din 1973).

b) Prezentarea personal a cererii de divort. Cererea de divort, impreuna cu inscrisurile doveditoare, se prezinta personal de catre reclamant presedintelui judecatoriei (art. 612, alin. 4, C.pr.civ.).

In cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe acordul partilor, ea va fi semnata de ambii soti, dar prezentarea ei presedintelui judecatoriei poate fi facuta personal doar de unul din soti.

c) Sfaturi de impacare. La primirea cererii de divort, presedintele instantei va da reclamantului sfaturi de impacare. Se va proceda in acest fel si in cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe acordul sotilor deoarece art.613 C.pr.civ. nu face nici o distinctie, desi din art. 613 alin. 2 pare sa rezulte contrariul, caci textul arata ca presedintele instantei va verifica existenta consimtamantului sotilor, dupa care va fixa termenul de doua luni in sedinta publica. Textul reglementeaza numai aspectele particulare divortului intemeiat pe acordul sotilor, dar nu se inlatura solutia de a da sfaturi de impacare. In toate cazurile, sfaturile de impacare se dau reclamantului.

Lipsa termenelor de infatisare si de gandire. Aceste termene nu se mai acorda, fixandu-se direct termenul de judecata. De asemenea, au fost abrogate dispozitiile legale speciale cu privire la propunerea probelor, la admiterea si administrarea acestora la termene diferite, prin care se urmarea prelungirea procedurii de judecata a divortului.

In cazul divortului pe baza acordului sotilor, se fixeaza un termen de doua luni in sedinta publica, ceea ce inseamna un ragaz intre data prezentarii cererii de divort si data termenului de judecata in sedinta publica de doua luni, care are ca scop verificarea de catre soti a mentinerii acordului lor de divort, a staruintei lor de a divorta in acest fel, caci la termenul de judecata instanta de judecata va verifica daca sotii staruie la desfacerea casatoriei pe baza acordului lor, ceea ce inseamna ca sotii pot sa revina in acest interval de doua luni la hotararea de a divorta pe baza acordului lor[91].

Cererile accesorii in cazul divortului intemeiat pe acordul sotilor. Intelegerea sotilor poate fi si cu privire la 'modalitatile in care au convenit sa fie solutionate cererile accesorii divortului'[92]. Din art. 613¹ alin. ultim pare sa rezulte ca cererile accesorii privesc numele sotilor dupa divort, pensia de intretinere si atribuirea locuintei. Consideram ca, daca este cazul, sotii se pot intelege si cu privire la impartirea bunurilor comune, aceasta intelegere trebuind sa indeplineasca cerintele legale ale oricarei conventii. In cazul ca sotii nu au realizat acordul asupra cererilor accesorii divortului, se va urma potrivit dreptului comun privind divortul, astfel ca instanta va dispune administrarea probelor prevazute de lege, dar textul precizeaza ca este vorba de numele sotilor dupa divort, pensia de intretinere si atribuirea locuintei (art. 613¹ alin. ultim C.pr.civ.). Desigur, daca se impart si bunurile sotilor, se va proceda in acelasi fel.

Prezenta personala a partilor. In materie de divort, partile sunt obligate sa se infatiseze in persoana in fata instantelor de fond (art. 614 C. proc. civ.). Aceasta obligatie nu exclude dreptul de aparare prin avocat, care poate asista partea prezenta, dar nu o poate reprezenta in lipsa acesteia. In fata instantei de recurs sau la judecarea altor cai de atac, sotii pot sa-si exercite drepturile procesuale si numai prin mandatari.

Exista anumite exceptii de la obligativitatea infatisarii personale a sotilor in fata instantelor de fond[93]:

a.       cand unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate;

b.      cand unul dintre soti este impiedicat de o boala grava;

c.       cand unul dintre soti este pus sub interdictie;

d.      cand unul dintre soti are resedinta in strainatate.

Pentru a se asigura infatisarea personala a partilor in instanta de fond este necesara indeplinirea procedurii de citare. Instantele au obligatia de a verifica din oficiu indeplinirea acestei proceduri.

Prezenta obligatorie a reclamantului.

a) Pentru termenul de judecata, in prima instanta, deci numai in fata judecatoriei, se cere prezenta obligatorie a reclamantului. Daca acesta lipseste nejustificat si se infatiseaza numai paratul, cererea va fi respinsa ca nesustinuta (art. 616 C.pr.civ.). Rezulta ca se sanctioneaza in acest fel numai lipsa nejustificata. S-a decis ca in recurs, reclamanutul poate face dovada ca o cauza justificata 1-a impiedicat sa se prezinte la termenul de judecata. Daca lipseste sotul parat, actiunea se judeca potrivit regulilor de drept comun. In cazul in care paratul a facut cerere reconventionala, el este obligat sa se prezinte la termenul de judecata, in prima instanta, sub aceeasi sanctiune privind cererea sa reconventionala. Daca la termenul de judecata, in prima instanta, lipsesc ambele parti, cererea va fi respinsa ca nesustinuta, cum s-ar fi intamplat daca ar fi lipsit numai reclamantul.

In cazul divortului pe baza acordului sotilor, la termenul de judecata, in prima instanta, se cere prezenta ambilor soti, pentru a se verifica staruinta lor in desfacerea casatoriei dupa aceasta procedura. Se trece la judecarea cererii de divort dupa aceasta verificare. Ar urma ca daca nu se prezinta ambii soti, in sensul aratat, cererea de divort se respinge.

b) Procedura de chemare a sotului parat. Daca aceasta procedura a fost indeplinita prin afisare, iar paratul nu s-a prezentat la primul termen de judecata, instanta va cere dovezi sau va dispune cercetari pentru a verifica daca paratul are domiciliul la locul indicat in cerere si, in cazul ca nu domiciliaza acolo, va dispune citarea lui la domiciliul sau, precum - cand este cazul - si la locul sau de munca[94].

Alti participanti la procesul de divort. Cand sotii au copii minori, instanta va dispune si citarea si ascultarea autoritatii tutelare. In acest sens, in decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. 3 lit. g, se arata ca daca sotii au copii nascuti din casatorie sau care au starea copiilor nascuti din casatorie, hotararea nu se va putea pronunta fara concluziile orale sau scrise ale autoritatii tutelare. In procesele de divort in care exista copii minori, prezenta procurorului este deosebit de utila. Procurorul are dreptul sa intervina in orice faza a procesului de divort.

Potrivit art. 42 C. fam., ascultarea copiilor minori care au implinit varsta de 10 ani este obligatorie in procesele de divort, in vederea incredintarii lor. Prin Decretul nr. 52 din 31 ianuarie 1969 a fost introdus art. 144 C. proc. civ. in conformitate cu acest text, ascultarea minorului se face in camera de chibzuire. Daca, fata de imprejurarile cauzei, instanta gaseste potrivit, ea va asculta copilul minor fara ca partile sau alte persoane sa fie de fata.

Sedinta de judecata. Cererile de divort se judeca in sedinta publica. Instanta poate insa sa ordone judecarea in camera de consiliu, daca va aprecia ca prin aceasta s-ar asigura o mai buna judecare sau administrare a probelor (art. 615 alin. 1 C. proc. civ.). In toate cazurile, hotararea se pronunta in sedinta publica (art. 615 alin. 2 C. proc. civ.).

Hotararea nemotivata. Daca ambele parti solicita instantei ca hotararea prin care se pronunta divortul sa nu se motiveze, hotararea nu se va motiva (art. 617 alin. 2 C.pr.civ.). Acest lucru este posibil si in cazul in care divortul se pronunta pe baza acordului partilor, deoarece textul nu distinge.

b) Hotararea nu se pronunta din vina unuia sau a ambilor soti. Cazuri. In cazul in care divortul se pronunta pe baza acordului sotilor, instanta va dispune desfacerea casatoriei fara a pronunta divortul din vina unuia sau a ambilor soti[95]. Desi textul nu spune expres, consideram ca aceeasi este solutia in cazurile in care divortul se pronunta pentru alienatia mintala cronica ori debilitate mintala cronica sau starea sanatatii sotului care cere divortul, ori pentru disparitia judecatoreasca declarata a paratului.

Impacarea sotilor. Actiunea de divort se stinge prin impacarea sotilor in orice faza a procesului, chiar daca intervine in instanta de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu sunt timbrate conform legii (art. 618, alin 2 C.pr.civ.). Daca dupa impacare se ivesc fapte noi, care ar justifica o noua actiune de divort, reclamantul o poate introduce, avand posibilitatea sa se foloseasca si de faptele vechi (art. 618, alin.ultim). S-a decis ca actiunea de divort se stinge prin impacarea partilor; in acest caz, recursul este neintemeiat, sotul avand la dispozitie o noua actiune, putand invoca si fapte anterioare. Solutia ar putea fi extinsa azi si asupra apelului.

Reclamantul poate sa renunte la cererea de divort, in tot cursul judecatii inaintea instantei de fond, chiar daca paratul se impotriveste, iar renuntarea reclamantului nu are nici o inraurire asupra cererii facute de parat (art. 618, alin.l C.pr.civ.). in practica s-a decis ca reclamantul poate in procesul de divort sa renunte la judecata si in recurs, daca paratul nu se opune. Cand paratul se opune, renuntarea se poate face numai inaintea instantei de fond[96].

Probele in materia divortului. Derogarea de la dispozitiile dreptului comun se prezinta sub doua aspecte:

a) Mijloace de proba neadmise in dreptul comun, dar admise in materia divortului. Tinand seama ca in procesele de divort se discuta chestiuni de familie, care, in general, sunt cunoscute de persoanele mai apropiate, legea prevede posibilitatea audierii ca martori si a rudelor si afinilor pana la gradul trei inclusiv, in afara de descendenti (art. 190 C. proc. civ.). Excluderea descendentilor sotilor, atat cei din casatorie, cat si cei din afara casatoriei, precum si cei din adoptie, se face pentru ratiuni usoare de inteles;

b) Mijloace de proba admise in dreptul comun, dar neadmise in materia divortului. Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divort (art. 612 alin. ultim C. proc. civ.). Aceasta pentru a nu se ajunge, in mod indirect, la admiterea divortului prin consimtamantul mutual. Din textul mentionat rezulta ca interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divort, precum si in legatura cu alte cereri accesorii procesului de divort[97].

Tribunalul suprem a dat instantelor indrumarea de a nu se margini la probele si explicatiile partilor, indeosebi atunci cand ambii soti sunt de acord cu desfacerea casatoriei, ci sa ordone, din oficiu, toate probele care sunt necesare pentru a cunoaste traiul sotilor, motivele reale ale neintelegerii dintre ei si pentru a se convinge daca reluarea vietii comune este cu putinta; de asemenea, se arata ca trebuie acordata o atentie deosebita respectarii regulilor procedurale in judecarea proceselor de divort[98].

Prin urmare, in materia divortului, rolul activ al instantei prevazut de art. 129 si 130 C. proc. civ. se manifesta in mod deosebit, in raport cu raspunderea pe care o are, atunci cand hotaraste cu privire la soarta unei casatorii si a familiei intemeiata pe aceasta.

25. Masuri provizorii in timpul procesului de divort. Tinand seama ca procesul de divort dureaza un anumit timp, care, in general, este mai lung cand exista copii minori, timp in care situatia de drept nu mai corespunde cu situatia de fapt, legea permite luarea unor masuri vremelnice in cursul judecarii procesului de divort. Potrivit art. 613 C. proc. civ., in redactarea sa anterioara Decretului nr. 779 din 1966, instanta putea sa ia, chiar inainte de prima zi de infatisare, masuri vremelnice, pe timpul judecatii, pe cale de ordonanta prezidentiala, cu privire la resedinta deosebita a sotilor, la incredintarea copiilor si la pensia de intretinere. Aceste dispozitii nu au mai fost reproduse in noua redactare data textului prin Decretul nr. 779 din 1966. In conformitate cu art. 613 C. proc. civ., introdus prin Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974, instanta poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanta prezidentiala, masuri vremelnice cu privire la incredintarea copiilor minori, la obligatia de intretinere, la alocatia pentru copii si la folosirea locuintei. In acelasi sens este si decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, in redactarea data prin decizia de indrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 4 alin. 1. Instanta de judecata este obligata sa-si exercite rolul activ pentru a ocroti interesele copiilor minori pe tot timpul cat dureaza procesul de divort. S-a aratat ca atunci cand nici unul dintre soti nu cere luarea masurilor provizorii corespunzatoare cu privire la incredintarea minorilor, instanta le va pune din oficiu in discutia partilor. S-a decis ca daca sotia este bolnava, se poate acorda pensia de intretinere si fara citarea partilor.

Masurile pe care instanta le poate ordona pe timpul procesului de divort prezinta urmatoarele caracere:

a) sunt accesorii, in sensul ca ele se pot ordona numai in masura in care exista o cerere de divort si se continua procedura divortului;

b) sunt vremelnice, adica pe timpul cat dureaza judecarea procesului de divort; sunt provizorii, in sensul ca pot fi oricand modificate sau revocate, pe aceeasi cale prin care au fost dispuse, ori de cate ori imprejurarile impun aceasta.

26. Hotararea de divort. In cazul in care sunt indeplinite cerintele art. 38 C. fam., instanta pronunta desfacerea casatoriei numai daca motivele temeinice, care fac imposibila continuarea casatoriei, au fost provocate de catre sotul parat, nu si atunci cand cauza dezbinarii este imputabila exclusiv sotului reclamant. In aceasta din urma situatie, actiunea de divort se respinge. Divortul se poate pronunta numai din vina sotului reclamant, daca paratul a introdus cerere reconventionala ori actiune de divort, si, in urma probelor administrate, cererea principala a fost respinsa, iar cererea reconventionala ori actiunea de divort a paratului a fost admisa. Pronuntarea divortului din vina ambilor soti se va face numai atunci cand, chiar daca paratul nu a introdus cerere reconventionala, culpa concurenta a sotului reclamant este grava si bine stabilita si ar putea duce ea singura la desfacerea casatoriei. In aceleasi conditii, daca s-a introdus cererea reconventionala, se va putea pronunta desfacerea casatoriei, desigur, din vina ambilor soti. In cazul in care divortul este cerut pentru alienatie mintala, ori debilitate mintala cronica sau pentru o boala grava si incurabila survenita inaintea sau in timpul casatoriei, ori in cazul art. 38 alin. 2 C. fam, instanta urmeaza sa constate desfacerea casatoriei, fara a mai pronunta divortul din vina sotului parat.

In legislatie se gaseste si formularea 'sotul care a obtinut divortul' (art. 22 alin. 1 din Legea nr. 5/1973, in prezent abrogata si art. 27¹ din Ordonanta de urgenta nr. 40 din 14 iulie 1997).

S-a propus[99] ca hotararea de divort sa arate nu din vina cui se pronunta, ci impotriva cui se pronunta acesta.

In cazul in care din casatoria ce se desface au rezultat copii si acestia sunt minori, hotararea de divort mai trebuie (pe langa solutia desfacerii casatoriei) sa arate, chiar in lipsa unei cereri exprese a sotilor, cui se vor incredinta copiii spre crestere si educare si care este contributia fiecarui parinte la cheltuielile de crestere si educare a copiilor[100].

In cadrul procesului de divort se solutioneaza, de regula, si unele cereri accesorii ale sotilor sau ridicate din oficiu de instanta judecatoreasca. De aceea, hotararea de divort cuprinde (sau poate cuprinde) si unele mentiuni facultative, dintre care amintim:

a) cu privire la numele pe care sotii il vor purta dupa divort (art. 40 C. fam.); prin decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. c, se subliniaza obligatia instantei de judecata de a atrage atentia partilor asupra aplicarii dispozitiilor art. 40 C. fam., in ceea ce priveste pastrarea numelui de familie purtat in timpul casatoriei si asupra aplicarii dispozitiilor art. 36 din acelasi Cod in ceea ce priveste impartirea bunurilor comune prin buna invoiala;

b) privire la stabilirea pensiei de intretinere intre soti (art. 41 C. fam.);

c) cu privire la impartirea bunurilor comune (art. 36 C. fam);

d) cu privire la atribuirea locuintei comune;

e) cu privire la parintele care va administra bunurile minorului, il va reprezenta sau ii va incuviinta actele; asemenea mentiune va fi cuprinsa in hotararea de divort, cand copilul a fost incredintat unei a treia persoane sau unei institutii de ocrotire (art. 43 C. fam.).

27. Caile de atac. Potrivit legii de organizare judecatoreasca, Tribunalele si Curtile de apel sunt competente, in conditiile legii, sa judece apelurile si recursurile, existand deci 2 grade de jurisdictie.

Termenul de apel si cel de recurs sunt de 30 zile fiecare din aceste cai de atac si curge de la comunicarea hotararii (art. 619, alin. 1 C.pr.civ.). Textul nu mai prevede ca partile nu pot renunta la termenele de apel si de recurs, astfel ca solutia este azi ca partile pot renunta la cele doua termene.

In privinta apelului si recursului in materia divortului, exista si urmatoarele particularitati:

apelul sau, dupa caz, recursul reclamantului impotriva hotararii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesustinut, daca la judecata se prezinta numai paratul (art. 619. alin. 2 C.pr.civ).

hotararea care se pronunta pe baza acordului partilor la divort este definitiva si irevocabila in ce priveste divortul (art. 619 alin. 4 C.pr.civ.). Rezulta ca in acest caz nu este posibil apelul si nici recursul. De aici decurg particularitati in ce priveste posibilitatea impacarii sotilor;

-hotararea data in materie de divort nu este supusa revizuirii (art. 619, alin.ultim C.pr.civ.).

S-a considerat ca hotararea de divort poate fi atacata cu recurs in termen de 30 de zile chiar daca obiectul recursului nu priveste divortul, ci atribuirea beneficiului contractului de inchiriere. De asemenea, daca instanta a solutionat cererea de divort si cererea de impartire a bunurilor comune, termenul de recurs impotriva solutiei privind cererea accesorie este de 30 de zile.

Hotararile de divort pe baza acordului partilor nu pot fi atacate cu apel ori recurs decat pentru cererile accesorii divortului.

Data desfacerii casatoriei. Art. 39, alin. 1 din Codul familiei determina data desfacerii casatoriei si anume, casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila. Potrivit art. 377, alin.2 din Codul de procedura civila, sunt hotarari irevocabile, daca ne referim la cele de divort, urmatoarele: 1) cele date in prima instanta, care nu au fost atacate cu apel; 2) cele date in apel nerecurate; 3) cele date in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul cauzei. Reamintim ca hotararea data pe baza acordului partilor la divort este definitiva si irevocabila in ce priveste divortul (art. 619, alin. 4 din Codul de procedura civila). Prin urmare, data cand hotararea ramane irevocabila se considera data desfacerii casatoriei respective.

28. Comunicarea hotararii de divort. Instanta o va comunica din oficiu serviciului de stare civila pentru a face mentiunea pe marginea actului de casatorie[101].

Decesul unuia dintre soti. Daca in cursul procesului de divort, chiar in instanta de recurs, unul dintre soti a decedat, instanta va inchide dosarul, casatoria incetand prin deces (art. 37 C. fam.)[102]. Tot astfel, casatoria inceteaza prin deces daca, inainte de ramanerea definitiva a hotararii de divort, unul dintre soti a decedat.

C. Efectele divortului

Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre soti

Divortul produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut. In privinta acestor efecte, deosebim dupa cum este vorba de relatiile dintre soti sau de cele dintre parinti (soti) si copii. In ambele cazuri, efectele sunt cu privire la relatiile personale, capacitatea de exercitiu si cele patrimoniale.

32. Calitatea de sot. Aceasta calitate inceteaza pentru viitor. Fiecare sot divortat se poate recasatori. De asemenea, sotii divortati se pot recasatori intre ei.

Obligatia de sprijin moral. Ca urmare a incetarii calitatii de sot, inceteaza aceasta obligatie. Tot astfel, nu mai exista obligatia de fidelitate si nu se mai poate savarsi, sub acest aspect, adulterul.

34. Numele. In urma divortului fiecare dintre fostii soti redobandeste numele avut inainte de incheierea casatoriei (art. 40 alin. ultim C. fam.). Desigur ca solutia se impune numai daca sotul respectiv nu si-a schimbat numele in timpul casatoriei, pe cale administrativa. Daca, mai inainte de incheierea casatoriei desfacuta prin divort, un sot a purtat numele de familie al fostului sot dintr-o casatorie anterioara incetata prin deces sau desfacuta prin divort, el va lua acel nume, si nu pe cel anterior primei casatorii. In acest sens, s-a decis ca sotia care a mai fost casatorita, prin divort, recapata de drept numele primului sot, daca prima casatorie a incetat prin decesul sotului. Pentru identitate de motive, solutia este aceeasi daca prima casatorie s-a desfacut prin divort, in urma caruia un sot a fost indreptatit sa poarte numele celuilalt sot in conditiile art. 40 alin. 1 si C. fam., caci fiecare sot isi recapata numele avut inainte de incheierea casatoriei .

Revenirea la numele avut inainte de incheierea casatoriei poate aduce, in unele cazuri, prejudicii morale sotului respectiv. Ar fi, de exemplu, cazul cand acesta a devenit cunoscut sub numele purtat in timpul casatoriei ca scriitor, artist, medic etc. De aceea, legea prevede posibilitatea mentinerii numelui purtat in timpul casatoriei si dupa desfacerea acesteia prin divort. Potrivit art. 40 alin, l si 2 C. fam., sotii se pot invoi ca acela dintre ei care a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sot sa pastreze acest nume si dupa desfacerea casatoriei, cu conditia ca instanta sa ia act de invoiala chiar pentru hotararea de divort, iar nu ulterior. Intelegerea sotilor privitor la nume nu poate depasi aceste limite. Astfel, s-a decis ca este nula intelegerea ca, dupa desfacerea casatoriei, sotul care a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sa poartea atat acest nume, cat si numele lui dinainte de casatorie.

Daca sotii nu se inteleg in aceasta privinta, instanta de judecata poate, pentru motive temeinice, sa incuviinteze pe sotul respectiv sa-si mentina numele luat la incheierea casatoriei (art. 40 alin. 2 C. fam.). Numai simplul fapt ca un sot a purtat mai multi ani numele de familie al celuilalt sot si ca in toate actele care il priveau a figurat cu acel nume nu constituie un motiv temeinic, deoarece daca ar fi astfel, dispozitiile de exceptie din art. 41 alin. 2 C. fam. si-ar depasi limitele fixate de legiuitori. De asemenea, faptul de a fi expus oral, in fata unui auditoriu, de specialitate sau nu, o serie de comunicari stiintifice, nu constituie o consacrare stiintifica de felul aceleia care intervine prin publicarea unor studii sau cercetari de specialitate. De aceea, asemenea imprejurare nu constituie un motiv temeinic, in sensul art. 40 alin. 2 C. fam., pentru ca, desi celalalt sot se opune, instanta sa incuviinteze pe sotul vinovat de desfacerea casatoriei sa ramana si dupa divort cu numele purtat in timpul casatoriei[104].

Desi mentiunea din hotararea de divort cu privire la numele ce-1 vor purta sotii dupa divort nu este obligatorie, ci facultativa (art. 42 C. fam.), Tribunalul Suprem a aratat, totusi, ca instanta de judecata este obligata sa atraga atentia partilor asupra aplicarii dispozitiilor art. 40 C. fam..

Lipsa efectelor divortului cu privire la capacitatea de exercitiu si cetatenia sotilor

In cazul in care divortul are loc mai inainte de implinirea varstei de 18 ani, de catre unul dintre soti, nu se pierde capacitatea deplina de exercitiu, dobandita prin incheierea casatoriei de catre acel sot. Divortul nu are nici o influenta asupra cetateniei[105].

Efectele divortului cu privire la bunurile comune

1. Impartirea bunurilor comune prin invoiala sotilor

Impartirea bunurilor comune se poate face fie prin invoiala sotilor, fie, in cazul contrar, prin hotarare judecatoreasca (art. 36 alin. 1 C. fam.). Pentru motive usor de inteles, este recomandabila calea impartirii bunurilor comune prin invoiala sotilor.

35. Cand poate interveni invoiala sotilor. Formula din art. 36 alin. 1 C. fam., 'la desfacerea casatoriei', a fost interpretata diferit in literatura juridica si practica judiciara:

- Intr-o prima interpretare s-a spus ca invoiala poate sa intervina chiar mai inainte de introducerea actiunii de divort, dar in vederea divortului. Aceasta invoiala nu ar avea nimic ilicit, caci instantele judecatoresti vor stabili daca sunt indeplinite conditiile pentru pronuntarea divortului. S-a decis ca partajul conventional facut de soti anterior introducerii actiunii de divort este lovit de nulitate absoluta. Instanta nu poate lua act de un asemenea partaj, ci trebuie sa stabileasca masa bunurilor comune si contributia fiecarui sot spre a se fixa cota ce revine fiecaruia din comunitate;

- Intr-o a doua interpretare[106], s-a spus ca invoiala privind impartirea bunurilor comune poate sa intervina in epoca imediat urmatoare datei cand hotararea de divort a ramas definitiva, pe motivul ca art. 42 C. fam. arata obligatiile instantei atunci cand pronunta divortul, insa nu mentioneaza si obligatia de a hotari in ceea ce priveste impartirea bunurilor comune ale sotilor;

intr-o alta parere[107] se considera ca invoiala sotilor privind impartirea bunurilor comune poate sa intervina numai dupa introducerea actiunii de divort, dar isi va produce efectele numai dupa desfacerea casatoriei. Aceasta solutie se pare ca este acceptata si de catre instanta noastra suprema.

S-a observat ca expresia 'la desfacerea casatoriei' din art. 36 alin. 1 C. fam. arata nu momentul in care poate interveni conventia partilor privitoare la impartirea bunurilor comune, ci momentul in care conventia urmeaza a-si produce efectele.

Rezulta ca invoiala sotilor poate avea loc[108]:

1) concomitent cu intervenirea hotararilor de divort;

2) in cursul procesului de divort, fie ca invoiala se face in fata instantei, fie printr-un act intocmit in fata notariatului de stat[109]. Invoiala intervenita dupa introducerea actiunii de divort nu are nimic ilicit, dat fiind situatia la care au ajuns sotii, si nu-si produce efectele decat daca se desface casatoria. Instanta de judecata este datoare, potrivit principiului rolului ei activ, de a verifica invoiala prezentata, cu privire la impartirea bunurilor comune, pentru ca aceasta sa nu ascunda scopuri ilicite: usurarea divortului; fraudarea drepturilor creditorilor etc. Astfel, de exemplu, constituie o frauda impartirea bunurilor comune facuta in scopul micsorarii volumului bunurilor supuse executarii silite, ca urmare a condamnarii unui sot pentru delapidare;

3) in perioada imediat urmatoare ramanerii definitive a hotararii de divort, deoarece in acest caz nu mai exista vreo suspiciune in privinta solutionarii actiunii de divort;

4) dupa inregistrarea hotararii de divort pe marginea actului de casatorie.

36. Obiectul invoielii sotilor. Invoiala sotilor poate avea ca obiect fie numai stabilirea intinderii drepturilor fiecaruia dintre soti asupra bunurilor comune, fie determinarea in natura a lucrurilor pe care urmeaza sa le primeasca fiecare. In prima situatie, impartirea in fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin invoiala, iar in caz de neintelegere prin instanta judecatoreasca, potrivit acelorasi cote.

Sotii pot conveni sa imparta fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele. In decizia de indrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. 5 lit. c, Plenul Tribunalului Suprem arata ca instanta de judecata este datoare sa atraga atentia partilor asupra posibilitatilor de a imparti bunurile comune prin buna invoiala[110].

37. Forma invoielii sotilor. In lipsa unor dispozitii speciale, se aplica dreptul comun privind forma actelor juridice. In unele cazuri, insa, impartirea bunurilor comune este supusa formei autentice ad validitatem[111].

2. Impartirea bunurilor comune prin hotarare judecatoreasca

38. Cand se poate cere aceasta impartire. Daca sotii nu se inteleg cu privire la impartirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricaruia dintre soti, va decide, in aceasta privinta, instanta de judecata. Cererea pentru impartirea bunurilor comune se poate introduce fie dupa desfacerea casatoriei, prin divort, pe calea unei actiuni principale, fie odata cu actiunea de divort, sau in orice moment dupa aceea (cererea incidentala sau accesorie), potrivit art. 17 C. proc. civ.

39. Stabilirea intinderii drepturilor fiecaruia din soti privind bunurile comune. Impartirea bunurilor comune se face in felul urmator:

a) daca exista o invoiala a sotilor cu privire la determinarea cotei fiecaruia dintre soti in bunurile comune, atunci impartirea se face potrivit cotelor-parti astfel stabilite;

b) in caz contrar, stabilirea cotei-parti ce revine fiecarui sot in bunurile comune se face prin hotarare judecatoreasca, impartirea facandu-se potrivit acestor cote.

40. Criteriul stabilirii prin hotarare judecatoreasca a cotei fiecarui sot cu privire la bunurile comune. Determinarea acestui criteriu este in functie de temeiul juridic al comunitatii de bunuri. Daca asemenea temei l-ar forma numai existenta relatiilor de casatorie, atunci, avand in vedere principiul egalitatii dintre barbat si femeie, bunurile comune ale sotilor ar trebui sa fie impartite intre ei in mod egal. In aceasta conceptie, fiecare dintre soti ar avea dreptul la jumatate din bunurile comune. Instanta de judecata ar urma numai sa determine, in concret, bunurile care intra in fiecare jumatate prin impartirea lor in fapt. Daca insa temeiul juridic al comunitatii de bunuri il formeaza nu numai existenta casatoriei, ci si participarea fiecaruia dintre soti prin munca sa ori prin mijloacele sale
la dobandirea si conservarea bunurilor comune, atunci impartirea acestor bunuri
nu se poate face in toate cazurile in parti egale.

Codul familiei nu arata in mod expres cum trebuie sa se faca impartirea bunurilor comune, anume in parti egale sau in parti variabile, adica in sensul primei sau celei de-a doua conceptii cu privire la temeiul juridic al comunitatii de bunuri.

Literatura juridica si practica judiciara s-au stabilit in sensul potrivit caruia cota-parte ce se cuvine fiecaruia dintre soti se stabileste in raport cu contributia sa la dobandirea si conservarea bunurilor comune[112]. Solutia se impune pentru a nu se ajunge la situatii inechitabile, caci sotul care a contribuit mai mult la dobandirea bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celalalt, ceea ce ar duce la slabirea simtului de raspundere fata de sarcinile casatoriei. Potrivit art. din Legea nr. 36 publicata la 16 mai 1995 privind notarii publici si activitatea notariala, in succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii si ale sotului supravietuitor, cotele de contributie ale acestora la dobandirea bunurilor se stabilesc prin acordul mostenitorilor.

De aceea, cotele-parti ale sotilor pot fi neegale, daca aportul acestora la dobandirea bunurilor comune este diferit. Aceasta inegalitate poate merge pana la inexistenta oricarui drept al unuia dintre soti, asupra bunurilor comune, daca se dovedeste ca acesta nu a avut nici o contributie la dobandirea bunurilor si la sustinerea sarcinilor casatoriei.

Cand nu se poate determina contributia fiecarui sot in dobandirea bunurilor comune, atunci instanta poate imparti bunurile comune in parti egale intre soti. In stabilirea aportului fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune se va lua in considerare si munca femeii depusa in gospodarie si pentru cresterea copiilor. S-a decis ca in cadrul actiunii de impartire a bunurilor comune, daca un sot refuza aducerea de la C.E.C. a actelor referitoare la sumele depuse pe libret, refuzul sau urmeaza a fi avut in vedere de instanta in cadrul aprecierii probelor. Acest refuz nu poate fi insa socotit ca o dovada deplina cu privire la existenta si cuantumul depunerii, el urmand sa fie completat si cu alte probe.

41. Intelesul criteriului. Contributia sotilor la dobandirea bunurilor comune trebuie inteleasa nu in sensul de contributie la dobandirea fiecarui bun in parte, ci in sensul de contributie a sotilor la dobandirea tuturor bunurilor comune. Aceasta solutie se intemeiaza pe urmatoarele argumente:

a) existenta dificultatilor in stabilirea contributiei fiecarui sot la dobandirea fiecarui bun in parte, mai ales cand este vorba de o perioada indelungata;

b) bunul dobandit in timpul casatoriei prin contributia exclusiva a unui sot este comun, daca nu se incadreaza in categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, ceea ce ar insemna, in solutia contrara, ca asemenea bunuri sa fie atribuite prin impartire numai sotului ce le-a dobandit;

c) dat fiind ca munca femeii in gospodarie si pentru cresterea copiilor nu este direct producatoare de venituri, ar insemna ca aceasta sa nu fie luata in considerare ca o contributie la dobandirea bunurilor comune.

42. Cazul separatiei in fapt a sotilor. In stabilirea contributiei fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune, daca este cazul, se va tine seama de imprejurarea ca o anumita perioada au locuit separat, daca aceasta a avut importanta pentru stabilirea contributiei sotilor la dobandirea si pastrarea avutului comun. In acest sens, s-a decis ca perioadele de timp in care viata in comun a fost intrerupta trebuie avute in vedere numai in masura in care aceasta stare de fapt este de natura sa contribuie la determinarea cotei de participare a fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune.

43. Proba contributiei sotilor. Stabilirea contributiei fiecarui sot, la dobandirea bunurilor comune, se poate face prin orice mijloc de proba, deoarece este vorba de dovedirea unei situatii de fapt.

44. Determinarea cotelor-parti nu depinde de importanta bunurilor proprii ale fiecarui sot. Din cele aratate rezulta ca la stabilirea cotei-parti ce se cuvine fiecarui sot in bunurile comune nu se tine seama de bunurile sale proprii ori de importanta acestora. Prin urmare, faptul ca unul dintre soti nu are bunuri proprii nu il indreptateste la o cota-parte cu privire la bunurile comune mai mare decat aceea care este corespunzatoare contributiei sale la formarea si conservarea acestora.

Legea privind procedura impartirii bunurilor comune. Impartirea bunurilor comune, atat in timpul casatoriei, cat si la desfacerea acesteia, se face dupa procedura prevazuta de Legea nr. 603 din 10 noiembrie 1943 pentru simplificarea procedurii impartelilor judecatoresti[113]. Dupa ce se stabileste masa bunurilor comune care urmeaza sa se imparta, se vor determina, potrivit celor aratate, cotele-parti ce revin sotilor in bunurile comune, in raport de care se face impartirea. Aceasta impartire trebuie sa se faca astfel incat, pe cat posibil, sa revina fiecarui sot bunuri in natura si numai in cazul cand impartirea in natura nu este posibila sa se procedeze la vanzarea bunurilor comune prin buna invoiala sau, in caz de neintelegere, prin licitatie publica, ori sa se atribuie unuia dintre soti, urmand ca celalalt sa primeasca echivalentul cotei sale parti in alte bunuri sau bani. Referindu-se la modul de lichidare a starii de indiviziune sau devalmasie, s-a aratat, ca in cazul in care, in cadrul procedurii de imparteala, instanta constata ca un bun nu poate fi impartit comod in natura, ea nu va dispune intotdeauna scoaterea lui in vanzare, ci va trebui sa examineze daca nu exista motive temeinice care sa impuna lichidarea indiviziunii sau devalmasiei prin atribuirea bunului unuia dintre copartasi, urmand ca ceilalti copartasi sa primeasca echivalentul corespunzator cotelor la care au dreptul, in alte bunuri sau bani. La impartirea in natura a bunurilor comune se vor avea in vedere interesele sotilor si cele ale copiilor, fiecarui sot atribuindu-i-se acele bunuri de care are mai mare trebuinta.

47. Conditii speciale. Instanta competenta este cea de divort, daca impartirea se face in cadrul procesului de divort, sau determinata dupa dreptul comun privind stabilirea competentei instantelor judecatoresti, daca impartirea se face dupa divort pe cale principala. Astfel, in cazul in care, prin aceeasi actiune, s-a cerut desfacerea casatoriei si impartirea bunurilor comune, competenta de a solutiona capatul de cerere referitor la impartirea bunurilor comune, indiferent de valoarea lor, ii revine instantei sesizate cu judecarea capatului de cerere privitor la desfacerea casatoriei, potrivit principiului inscris in art. 17 C. proc. civ., in temeiul caruia cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala. Instanta de divort este competenta pentru impartirea bunurilor comune chiar daca printre acestea se afla un imobil, deoarece dispozitiile art. 17 au prioritate fata de cele ale art. 13, ambele din C. proc. civ.. S-a decis chiar ca actiunea pentru impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei este de competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla domiciliul comun al sotilor unde se gasesc si bunurile supuse impartelii. In unele cazuri, instanta este tinuta sa respecte dispozitiile speciale prevazute in lege pentru anumite categorii de bunuri[114].

Imprescriptibilitatea actiunii. Dreptul la actiune care are ca obiect impartirea bunurilor comune nu se prescrie

49. Masuri de conservare. Daca pana la impartirea bunurilor comune, exista primejdia ca unul dintre soti sa instraineze o parte din bunuri in detrimentul celuilalt sau sa le deterioreze, ori un sot nu poate folosi bunurile comune, instanta judecatoreasca poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul dintre soti.

50. Constatarea bunurilor comune. Se considera ca este admisibila actiunea in constatare a bunurilor comune[115]. S-a decis ca, dupa divort, fostii soti pot sa ceara constatarea partii lor in bunurile comune. In cazul in care fostii soti nu doresc impartirea bunurilor dobandite in timpul casatoriei, ci numai transformarea starii de devalmasie intr-o stare de indiviziune, actiunea pentru constatarea acestor bunuri si determinarea cotelor este admisibila dupa pronuntarea divortului.

51. Efectele impartirii bunurilor comune. Bunurile supuse impartirii devin proprii[116], in masura in care aceasta a avut loc, fie in totalitatea lor ori numai in parte, fie in materialitatea lor ori numai pe cotele-parti.

52. Data incetarii comunitatii de bunuri. O problema in legatura cu impartirea bunurilor comune este aceea de a sti care este data incetarii comunitatii de bunuri, in cazul in care impartirea bunurilor comune se face ulterior datei desfacerii casatoriei prin divort? Care este regimul bunurilor pe perioada dintre data desfacerii casatoriei si data impartirii bunurilor? In literatura juridica s-au exprimat mai multe pareri:

Comunitatea de bunuri nu ia sfarsit pe data desfacerii casatoriei, ci pe data cand se face impartirea bunurilor, deoarece pana la aceasta data nici unul dintre soti nu are o cota-parte determinata in bunurile comune. in aceasta parere, comunitatea de bunuri supravietuieste casatoriei ;

Pe data desfacerii casatoriei, proprietatea comuna in devalmasie a sotilor se transforma in indiviziune de drept comun, deoarece, pe de o parte, comunitatea de bunuri a sotilor, fiind un efect al casatoriei, nu poate supravietui acesteia, iar pe de alta parte, criteriul pentru determinarea cotei-parti a fiecarui sot nu se mai schimba, fiind acela din momentul desfacerii casatoriei[117];

Codevalmasia sotilor ramane in fiinta pana la momentul impartirii bunurilor ce o compun, insa nu-si gasesc aplicare prevederile legale privind regimul juridic al bunurilor comune, ceea ce inseamna ca administrarea, folosinta si dispozitia asupra bunurilor nu se mai pot exercita in conditiile prevazute de Codul familiei, ci in conditiile prevazute de dreptul comun. In consecinta, dreptul de administrare, folosinta si dispozitie asupra bunurilor intre data desfacerii casatoriei si data impartirii se exercita prin consimtamantul ambilor soti, cu exceptia actelor de conservare care profita si unuia, si altuia[118].

Consideram ca regimul matrimonial al comunitatii de bunuri inceteaza odata cu desfacerea casatoriei si, ca atare, regulile ce-1 carmuiesc nu-si mai gasesc aplicarea. In consecinta:

a) bunurile dobandite dupa desfacerea casatoriei de oricare dintre fostii soti, chiar de amandoi, nu mai sunt bunuri comune;

b) prezumtia legala de mandat tacit reciproc nu mai poate functiona dupa desfacerea casatoriei deoarece nu mai exista relatii specifice dintre soti care sa o justifice;

c) obligatiile asumate de fostii soti nu mai pot fi considerate comune, in sensul dispozitiior Codului familiei.

In ceea ce priveste proprietatea comuna, aceasta continua a-si pastra caracterul devalmas si dupa desfacerea casatoriei prin divort pana la data impartirii, neprefacandu-se de drept in proprietate pe cote-parti, in indiviziunea de drept comun, deoarece acest din urma drept de proprietate se caracterizeaza prin aceea ca bunul, nefractionat in materialitatea sa, apartine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre ei avand o cota-parte ideala, determinata, din dreptul de proprietate, iar nu numai determinabila. Inainte de desfacerea casatoriei, dreptul fiecarui sot privind bunurile comune a fost determinabil, dar aceasta nu a insemnat ca sotii au avut o proprietate comuna pe cote-parti. Dreptul fostilor soti privind bunurile comune este determinabil si in perioada dintre data desfacerii casatoriei si aceea cand se face impartirea bunurilor.

Opinia dupa care proprietatea comuna in devalmasie se mentine si dupa desfacerea casatoriei prin divort, in situatia pe care o avem in vedere, se pare ca este insusita si de Tribunalul Suprem. Intr-adevar, in decizia de indrumare nr. 1 din 25 ianuarie, 1964, se arata ca desfacerea casatoriei nu impune impartirea bunurilor. Fostii soti pot, daca vor, sa continue a fi impreuna proprietarii asupra bunurilor comune. Ei pot, daca nu doresc impartirea, sa ceara transformarea starii de devalmasie in coproprietate. In acest sens, prin decizia de indrumare amintita, sotii, impreuna sau unul dintre ei, pot cere, dupa divort, stabilirea cotei ce se cuvine fiecaruia in bunurile comune.

Efectele divortului cu privire la locuinta comuna a sotilor

Legislatia locativa anterior in vigoare a fost abrogata prin Legea locuintei nr. 114/1996, respectiv: Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietar si chirias (cu exceptia unor dispozitii mentiunte temporar referitoare la stabilirea si plata chiriei pentru fondul locativ de stat); HCM nr. 868/1973 si orice alte dispozitii contrare Legii nr. 114/1996.

Se mentin[119] in vigoare dispozitiile legale din legi speciale care prevad pentru partea contractanta (chiriasul sau locatorul) drepturi mai favorabile decat cele prevazute de Legea nr. 114/1996 (art. 71).

De asemenea, legislatia locativa nu se aplica in cazul inchirierii unor case de vacanta, definite de lege ca locuinte ocupate temporar, ca resedinte secundare, destinate odihnei si recreeri (art. 2 lit. h).

In sfarsit, legislatia lcoativa nu se aplica in cazul suprafetelor locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta pentru care exista o reglementare speciala. Au ramas, insa, in vigoare contractele de inchiriere privind suprafetele locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta daca sunt folosite de catre asezamintesocial-culturale si de invatamant, de partide politice, sindicate si alte organizatii neguvernamentale, toate aflate in curs de executare, precum si contractele de inchiriere avand ca obiect garaje proprietate de stat, toate acestea fiind prelungite de drept pe o perioada de 5 ani (art. 1 si 3 din Legea nr. 17/1994).

Legislatia locativa se completeaza cu dispozitiile Codului civil privind contractul de locatiune (art. 72).

Efectele divortului cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soti

57. Obligatia de a suporta cheltuielile casniciei. Odata cu incetarea calitatii
de sot inceteaza si aceasta obligatie.

58. Obligatia de sprijin material. Aceasta obligatie inceteaza, de asemenea, odata cu calitatea de sot. In relatiile dintre fostii soti poate exista, in anumite conditii, obligatia legala de intretinere.

Efectele divortului cu privire la dreptul de mostenire

59. Lipsa dreptului de mostenire. Fostul sot supravietuitor nu are drept de mostenire asupra bunurilor ramase la moartea celuilalt sot.

Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre parinti si copiii minori[120]

60. Incredintarea copiilor minori (art. 42 C. fam.). Deosebim urmatoarele:

In cazul in care exista copii minori, se pune problema incredintarii acestora[121]. Instanta judecatoreasca este obligata, chiar daca nu exista o cerere expresa a sotilor in acest sens, sa se pronunte, prin hotararea de divort, si asupra incredintarii copiilor minori, pentru a se evita introducerea ulterioara a unei noi actiuni, ceea ce nu ar fi in interesul copiilor minori, care nu pot fi lasati deloc fara ingrijire si intretinere;

Criteriul dupa care se va calauzi instanta pentru a decide cu privire la incredintarea copiilor minori este interesul acestora. In determinarea interesului copiilor minori se tine seama de o serie de factori, printre care: posibilitatile materiale ale parintilor; posibilitatile de dezvoltare fizica, morala si intelectuala pe care copiii le pot gasi la unui dintre parinti; varsta copilului; comportarea parintilor fata de copil inainte de divort; legaturile de afectiune stabilite intre copil si familie. Desigur, se vor avea in vedere si alti factori, ca, de exemplu: sexul copilului, starea sanatatii lui, serviciul pe care-1 au sotii. Astfel, s-a decis ca, la aprecierea intereselor copiilor, instanta trebuie sa tina seama de intregul complex de imprejurari privind varsta si sexul copilului, atasamentul acestuia fata de unul sau altul dintre parinti, de posibilitatile materiale si moralitatea parintilor si, in general, de existenta celor mai prielnice conditii pentru cresterea si educarea minorului. Rezulta ca notiunea de 'interes al copilului minor', de care trebuie sa se tina seama pentru incredintarea acestuia din urma, are un caracter complex, fiind in functie de factori multipli care se apreciaza de catre instanta. In decizia de indrumare a instantei supreme, nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct. 1 alin. 4, se arata ca in vederea incredintarii copiilor minori in conformitate cu interesele acestora, instanta va culege din timp toate datele necesare cu privire la profesia sotilor, profilul lor social-moral, modul in care isi exercita indatoririle fata de copii, starea sanatatii lor si a copiilor, posibilitatile materiale pe care le au sotii pentru asigurarea cresterii si educarii copiilor, precum si orice alte date care ar putea fi de natura sa influenteze asupra solutiei.

Deoarece la incredintarea copiilor minori se tine seama exclusiv de interesul acestora, inseamna ca, pe de o parte, instanta trebuie sa decida pentru fiecare dintre copii si, pe de alta parte, copilul poate fi incredintat chiar parintelui vinovat de divort;

Pentru a decide cu privire la incredintarea copiilor minori, instanta de judecata este obligata sa asculte pe parinti, autoritatea tutelara si pe copiii care au implinit varsta de 10 ani.

In privinta ascultarii autoritatii tutelare[122], Tribunalul Suprem a decis, prin decizia de indrumare nr. 19 din 5 iulie 1962, ca prezenta efectiva a delegatului autoritatii tutelare la dezbateri nu este obligatorie. Autoritatea tutelara poate sa-si comunice parerea si in scris, informand instanta cu privire la traiul sotilor si modul cum sunt ingrijiti copiii si cu privire la masurile ce crede de cuviinta a fi luate in interesul copiilor. De aceea, citarea autoritatii tutelare in procesele in care sunt copii minori este, in toate cazurile, obligatorie. In schimb, concluziile orale sau scrise ale autoritatii tutelare nu sunt obligatorii pentru instanta, aceasta putandu-le aprecia.

La incredintarea copiilor minori, concluziile delegatului autoritatii tutelare trebuie sa se intemeieze pe rezultatul investigatiilor acestui organ, care, de obicei, sunt concretizate intr-un act de ancheta sociala. Pentru luarea masurii este insuficienta declaratia delegatului autoritatii tutelare ca solicita plasarea copilului la unul dintre parinti, daca nu o argumenteaza prin darea unor elemente concrete de apreciere .

In conformitate cu art. 144, introdus in Codul de procedura civila prin Decretul nr. 52 din 31 ianuarie 1969, ascultarea copilului minor se face in camera de chibzuire. Daca, fata de imprejurarile cauzei, instanta gaseste potrivit, ea asculta copilul minor fara ca partile sau alte persoane sa fie de fata.

In procesele in care figureaza copii minori este bine sa puna concluzii procurorul. In acest fel, exista inca o garantie pentru a asigura o hotarare justa din partea instantei cu privire la incredintarea copiilor minori;

Parintii se pot invoi cu privire la incredintarea copiilor minori dar aceasta invoiala nu produce efecte daca nu este incuviintata de instanta judecatoreasca, pentru a se verifica daca invoiala corespunde intereselor copiilor. Invoiala parintilor cu privire la incredintarea copiilor nu este obligatorie pentru instanta de judecata;

In cazul existentei unor motive temeinice, datorate de cele mai adeseori imoralitatii ori comportarii parintilor, copiii minori pot fi incredintati unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimtamantul acestora, ori unor institutii de ocrotire. Astfel, chiar daca unul dintre parinti traieste, copilul poate fi incredintat spre crestere si educare bunicilor in cazul in care din imprejurarile cauzei ar rezulta ca este in interesul acestuia (art. 103 C. fam.).

61. Exercitarea drepturilor parintesti cu privire la persoana copilului. In cazul in care copilul a fost incredintat unui parinte, acesta exercita drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului (art. 43 alin. 1 C. fam.). Celalalt parinte pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala (art. 43 alin. 3 C. fam.). Modalitatile de exercitare a acestui drept sunt, mai ales, urmatoarele: vizitarea copilului la locuinta parintelui caruia acesta i-a fost incredintat; lasarea copilului in vizita la locuinta parintelui caruia nu i s-a incredintat; vizitarea copilului la scoala; petrecerea vacantelor scolare la ambii parinti.

Solutionarea cererilor facute in cadrul procesului de divort sau pe cale de actiune separata cu privire la stabilirea modalitatii de exercitare a dreptului pe care il are parintele caruia nu i s-a incredintat copilul de a pastra legaturi personale cu acesta este de competenta instantelor judecatoresti[123].

In cazul in care copilul a fost incredintat unei alte persoane decat unul dintre parinti ori unei institutii de ocrotire, acestia vor avea fata de copil numai drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului (art. 10 alin. 1 din Ordonanta de urgenta nr. 26/1997 cu privire la protectia copilului aflat in dificultate). Este vorba de incredintarea copilului la care se refera aceasta ordonanta, in cazul plasamentului copilului potrivit acelorasi ordonante, parintii copilului isi mentin drepturile si obligatiile fata de acesta, cu exceptia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei masuri (art. 13 alin. 1 din ordonanta) .

62. Modificarea masurilor luate cu privire la persoana copilului si organul competent sa ia masura. Daca se schimba imprejurarile avute in vedere pentru incredintarea copilului, instanta judecatoreasca poate modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle dintre parinti si copii. Aceasta schimbare trebuie sa reclame modificarea masurilor luate cu privire la copil. In acest sens s-a decis ca o schimbare partiala a conditiilor care, in ansamblu, au determinat ca incredintarea copilului sa se faca unuia dintre parinti nu trebuie sa atraga neaparat si revenirea asupra masurii cat timp subzista elementele de baza hotaratoare, care confirma necesitatea ca masura luata in interesul copilului minor sa fie mentinuta. In consecinta luarea copilului minor de la parintele caruia i-a fost incredintat trebuie sa aiba o justificare temeinica, adica sa existe motive puternice care sa demonstreze ca mentinerea copilului minor la acel parinte ar avea consecinte daunatoare asupra bunei lui dezvoltari fizice si morale.

S-a decis ca, in urma Legii nr. 3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori, abrogata prin Ordonanta de urgenta nr. 26/1997, competenta de a solutiona cererile privind incredintarea minorilor revenea comisiei pentru ocrotirea minorilor. Instanta de judecata ramanea competenta sa dispuna incredintarea minorilor unor rude, altor persoane ori institutii de ocrotire numai in cazul cand se pronunta desfacerea casatoriei (art. 42 C. fam.), decaderea din drepturile parintesti (art. 109 C. fam.), precum si cazul in care filiatia din afara casatoriei este stabilita fata de ambii parinti, acestia nefiind in situatia de a li se incredinta copiii (art. 65 C. fam.).

In mod concordant, parintii au dreptul de a cere, prin actiune in justitie, inapoierea copilului de la persoana care-1 tine fara drept (art. 103 C. fam.). Problema se poate pune si in raporturile dintre parinti. Pentru inapoierea copilului, tutorele este in drept fie sa-si alature actiunea civila celei penale, fie sa se adreseze direct instantei civile.. Pentru identitate de motive, parintele poate proceda in acelasi fel pentru inapoierea copilului. Raporturile de afectiune care-i leaga pe bunici de minorul aflat la ei nu justifica, prin ele insele, respingerea actiunii tatalui de inapoiere a copilului. Inapoierea copilului este subordonata intereselor acestuia, ceea ce inseamna ca actiunea poate fi respinsa.

In sfarsit, in privinta organului competent, se considera - cand sotii sunt in fapt separati, neintervenind o hotarare judecatoreasca de incredintare a copilului - ca stabilirea modalitatii de exercitare a drepturilor parintesti si deci de pastrare a legaturii personale cu copilul aflat la mama lui, tatal fiind reclamant si mama parata, este de competenta autoritatii tutelare. Neintelegerile dintre parinti privind modul in care urmeaza a se pastra legatura dintre parintele divortat si copil, in cazul in care parintele caruia i s-a incredintat copilul nu este de acord, in aceasta privinta, cu celalalt parinte, sunt de competenta instantei judecatoresti.

In prezent, potrivit Ordonantei de urgenta nr. 26/1997, masura de protectie fata de copilul la care se refera aceasta ordonanta, nu si fata de ceilalti copii, de exemplu indredintarea sau plasamentul la o persoana sau familie, se ia de catre Comisia pentru protectia copilului. Dar, art. 29 al acestei ordonante prevede ca hotararea Comisiei pentru protectia copilului poate fi atacata in conditiile Legii contenciosului administrativ. Rezulta ca instanta de judecata poate controla masura luata de Comisie.

Efectele divortului cu privire la relatiile patrimoniale dintre parinti si copiii minori

63. Contributia parintilor la cheltuielilor de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copilului. Aceasta contributie se stabileste prin hotararea de divort, chiar daca partile n-au facut cerere in acest sens (art. 42 C. Fam. alin. 3). Instanta va putea stabili pensia de intretinere eventual sub forma unei cote procentuale, din retributia lunara a debitorului si va lua de indata masuri de poprire conform art. 461 C. proc. civ.

Faptul incredintarii copilului unuia dintre parinti, chiar daca acesta are mijloace suficiente de trai, nu scuteste pe celalalt parinte de a contribui la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copilului. Solutia se impune, deoarece ambii parinti au aceleasi drepturi si obligatii fata de copiii lor (art. 1, alin. 3, art. 97, 101 si 107 C. fam.). Chiar daca fiecare dintre parinti a primit in grija lui cate un copil, parintele care realizeaza un venit mai mare este obligat sa contribuie si el la intretinerea celuilalt copil, deoarece amandoi copiii trebuie sa beneficieze deopotriva de posibilitatile materiale mai largi ale parintelui ce realizeaza un venit mai mare si sa aiba acelasi nivel de trai .

Parintii se pot invoi cu privire la contributia lor la cheltuielile pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a copiilor. Invoiala nu produce efecte daca nu este incuviintata de instanta judecatoreasca (art. 42 alin. ultim C. fam). Incuviintarea instantei este necesara pentru a nu se nesocoti drepturile copiilor minori.

Renuntarea la pensia de intretinere, care constituie un drept al copiilor, nu poate fi ratificata decat daca s-ar constata ca posibilitatile materiale ale parintelui care a renuntat sunt indestulatoare pentru a asigura copilului cele mai bune conditii de trai.

Schimbarea situatiei materiale a parintilor sau a nevoilor copilului justifica modificarea contributiei parintilor stabilita prin hotarare judecatoreasca sau prin invoiala sotilor.

67. Casatoriile incheiate inainte de punerea in aplicare a Codului familiei.

Dispozitiile Codului familiei privitoare la divort se aplica si in privinta acestor casatorii. Asemenea casatorii pot fi desfacute dupa intrarea in vigoare a Codului familiei, potrivit motivelor prevazute de acest Cod. Divortul pronuntat inainte de aceasta data produce efectele prevazute de legea in vigoare la data cand s-a pronuntat hotararea ramasa definitiva; cu toate acestea, dispozitiile hotararilor judecatoresti privitoare la relatiile personale si patrimoniale dintre copiii si parintii lor pot fi modificate potrivit art. 44 C. fam.

3. Privire comparativa asupra desfiintarii, incetarii si desfacerii casatoriei in cele doua legislatii

Orice casatorie incheiata cu respectarea tuturor conditiilor care-i dau fiinta legala, fie in viata civila, fie in cea bisericeasca, este destinata sa dureze intreaga viata.

Legatura ce se stabileste prin casatorie, nu poate sa inceteze in mod normal decat prin decesul unuia dintre soti sau prin decesul amandurora.

In cazul in care o casatorie s-a incheiat existand anumite impedimente, casatoria respectiva e declarata nula, formele de incheiere respective fiind socotite ca ramanand fara obiect. In acest caz avem de-a face cu o desfiintare a casatoriei lovita de nulitate absoluta.

In cazul in care se constata ca o casatorie a fost legal incheiata si totusi au existat anumite piedici, se procedeaza la anularea acestei casatorii. In acest caz, ea este socotita ca a avut fiinta legala de la data incheierii pana la data anularii.

In legatura cu incetarea casatoriei prin moarte, legile prevad inca din epoca romana posibilitatea ca o casatorie sa inceteze prin asa zisa moarte civila. Aceasta se produce ca efect al declararii unei persoane ca decedate printr-o hotarare judecatoreasca.

Competenta pentru declararea mortii civile ii apartine tribunalului judetean, cu conditia ca sa fi trecut cel putin un an de la data cand unul dintre soti, adica persoana pentru care se cere a fi declarata moartea, sa se fi gasit intr-o situatie care sa-i fi pus viata in pericol. In cazul in care nu poate fi invocata o asemenea situatie, atunci trebuie sa treaca cel putin trei ani de la data disparitiei persoanei.

Prin efectul declararii judecatoresti a mortii, legatura de casatorie inceteaza automat.

Cat priveste desfacerea casatoriei existente real si legal, motivele de divort admise de legile de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe care le-o acorda o legislatie sau alta .

Crestinismul a dezavuat divortul. Mantuitorul accepta ca despartirea e totusi posibila pe motive de desfranare: ,,iar Eu zic voua ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu o alta, savarseste adulter; si cine s-a insurat cu cea lasata de barbat savarseste adulter. " (Matei 19, 9)

Mergand pe linia acestui rationament, ,,pricina de desfranare", motivele de imoralitate pot constitui cauze de despartire.

Legislatiile civile actuate includ adulterul printre motivele de divort. In Vechiul Testament se prevede posibilitatea desfacerii casatoriei.

In conceptia Bisericii Crestine de esenta casatoriei este trainicia, dar divortul este admis numai din motive morale, cum ar fi adulterul. De asemenea, recasatorirea sotilor vaduvi este posibila.

Legislatia familiei a urmat un traseu sinuos cu privire la posibilitatea desfacerii casatoriei. Referindu-se la legislatia actuala, casatoria poate inceta, asa cum am aratat, prin moartea unuia din soti sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia din soti, ceea ce coincide cu ideea crestina ca o casatorie inceteaza in principiu prin moartea trupeasca.

Dar Codul Familiei prevede si posibilitatea desfacerii casatoriei prin divort, insa aceasta poate avea loc numai ,,datorita unor motive temeinice", cand ,,raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila".(articolul 38 Codul Familiei)

Formula ,,motive temeinice" este destul de generala si ambigua, rolul jurisprudentei si doctrinei juridice fiind tocmai sa concretizeze aceste motive temeinice.

Dificultatea desfacerii casatoriei prin divort este atenuata, legea pemitand in prezent desfacerea casatoriei si ,,numai pe baza acordului ambilor soti, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: pana la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei si nu exista copii minori rezultati din casatorie."

Aceasta constituie exceptia, deoarece regula ramane ca desfacerea casatoriei va putea avea loc numai pentru ,,motive temeinice'.

Caracterul social al casatoriei, care nu constituie numai o problema de ordin personal, neinteresand numai pe cei doi soti ci si societatea, face ca vointa celor casatoriti sa nu poata constitui prin ea insasi un temei suficient pentru desfacerea acestei legaturi.

De aceea, manifestarea de vointa a sotilor sau numai a unuia dintre soti poate fi luata in consideratie pentru pronuntarea divortului numai atunci cand se bazeaza pe faptul imposibilitatii continuarii casatoriei, imposibilitate constatata de catre autoritatea de stat competenta. Aceasta idee se gaseste si in cazul admiterii divortului prin consimtamantul sotilor, caci, daca legea admite un asemenea divort inseamna ca in realitate exista temeiuri suficiente care au determinat pe soti sa divorteze, legea recunoscand aceasta temeinicie.

Deci, atat legea civila cat si canonica cunosc atat admisibilitatea, in cazuri exceptionale a divortului, cat si principiul stabilitatii casatoriei si familiei.

CONCLUZII

Problema divortului dintre soti a fost privita prea putin, pana in prezent, ca o preocupare speciala ce tine de teologia morala, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea casatoriei, privita dintr-o perspectiva care exclude un caracter strict utilitar, atarnand de legea iubirii, nu e un simplu precept evanghelic, pe care Biserica sa-l transforme intr-o norma juridica, ci un principiu care depaseste formalismul legii. Dupa cum se stie, singura exceptie admisa in Evanghelie pentru desfacerea casatoriei este 'pacatul adulterului'. Prin urmare, adulterul este mentionat ca o dovada a faptului ca nu a fost realizata casatoria. Dragostea si adulterul se exclud reciproc, de aceea si Taina Casatoriei e incompatibila cu infidelitatea conjugala. Temeiul iubirii este credinta. Biserica nu 'dezleaga' casatoria, de vreme ce comuniunea in iubire nici nu exista, fie ca nu a avut niciodata loc, fie ca nu mai are loc. Biserica constata caderea din har a unor soti ce s-au casatorit.

Adulterul distruge esenta tainica a casatoriei, el devine semnul evident al faptului ca din casatorie a disparut iubirea, ca viata conjugala si-a piedut sfintenia. Intrucat iubirea dintre soti este materia Tainei Casatoriei, intr-o novela a Imparatului Iustinian se afirma ca 'o casatorie nu este reala decat prin iubire' (Nov. 74). 'Divortul nu este decat o constatare a absentei, a disparitiei, a distrugerii iubirii si prin urmare simpla declaratie a neexistentei casatoriei'. Dar aceasta afirmatie nu contrazice ideea nedesfacerii casatoriei, asa cum este conceputa in Ortodoxie.

Viata crestina este o realitate teandrica, ea are un aspect divin, dar totodata are si un aspect omenesc, social-religios, intrucat se afla aici pe pamant. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriuzis nu lipseste cu desavarsire din normele religioase si etice, care reglementeaza existenta si activitatea Bisericii. Mantuitorul n-a inzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna randuiala ce trebuie observata in viata crestina. Dreptul nu intra in continutul specific al Revelatiei nou-testamentare, insa o oarecare prezenta a normei de natura juridica aflam si in religia crestina, chiar de cand ea este organizata in chip social. Numai in sensul conformitatii cu norma canonica, pacatul adulterului, la care se refera Mantuitorul la Matei XIX, 9, devine 'un caz de divort', in intelesul juridic actual al cuvantului. Astfel, nici legea bisericeasca sau canonica nu trebuie desconsiderata, abrogarea ei sub pretextul ca iubirea trebuie sa se infaptuiasca de la sine, ar constitui si acest lucru o ipocrizie. Ceea ce dobandim din lucrarea harului e, desigur, mai presus decat ceea ce primim prin dispozitia legii. Dar pentru aceasta, o realitate superioara nu trebuie sa nimiceasca una inferioara. Pe aceasta linie, Biserica Ortodoxa si-a stabilit atitudinea sa canonica fata de divort: 'Legatura de casatorie intre doua persoane incheiata legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine insusi este mai puternic decat ideea Bisericii despre indisolubilitatea casatoriei si care distruge baza ei morala si religioasa si care, de asemenea, este moarte, numai ca in alta forma'. Adulterul este moartea morala. Prin acest pacat, casatoria intra in disolutia ei interioara. In suportarea poverii pe care i-o procura partea ce a comis sperjurul, sotul nevinovat ajunge in situatia de a indura un adevarat martiriu, devenind o victima a unei casatorii nefericite. Desi adesea mai putin remarcate, casatoria nefericita prezinta si alte victime, tot atat de grave: copiii care sufera si a caror educatie e mai mult decat compromisa.

La aparitia crestinismului, in viata sociala greco-romana, in casatorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al convietuirii cinstite si astfel divortul era, in toate privintele, la discretia sotilor. Numai influenta morala a Bisericii crestine a putut pune stavila opiniei denaturate privitoare la casatorie, proclamand indisolubilitatea legaturii dintre soti, dupa norma etema a vietii spirituale (Mt. XIX, 6). Divortul este o solutie extrema. In afara ordinii divine, convietuirea impreuna a barbatului cu femeia, in conditiile aratate mai inainte, are, de cele mai multe ori, neajunsurile ei, asupra carora nimeni nu poate inchide ochii. Ele pot fi inlaturate, dar numai printr-o influenta si interventie morala. Chiar in cazul tradarii prin adulter de catre un sot a destinului conjugal comun, celalalt sot nu are numaidecat datoria de a face ruptura launtrica dintre ei atat de mare incat sa ajunga pana la consumarea tragediei. Dimpotriva, obligatia lui morala este de a astepta intoarcerea prin pocainta a sotului sperjur. Inainte de orice tentativa de divort, sotul care a ramas nevinovat se cuvine sa fie aplecat spre iertarea celui vinovat.

In precizarea naturii si a sensului iertarii in viata morala, invatatura ortodoxa nu ramane la simpla condamnare a raului, ci ea duce pana la capat ideea nimicirii lui. Nu poti scapa de tirania exemplului dat de semenul care ti-a facut o nedreptate decat zdrobind insasi puterea raului care a ajuns pana la tine, indepartand din inima ta tot resentimentul fata de persoana in cauza. Venirea in lume a Mantuitorului a pus intr-o noua lumina valoarea omului si a deschis un drum nou pentru nimicirea raului, drum care consta intr-o raspundere vie a omului pentru semenul sau, mai ales cand acesta este un sot, intr-o dorinta aprinsa pentru salvarea sufletului lui, cu orice pret ar fi platita. Iubirea face ca iertarea sa nu fie o simpla trecere cu vederea si o nesocotire a greselii pe care a savarsit-o un sot, ci sa fie o iertare creatoare. Pacatul se opune harului si dragostei deopotriva. La temelia desfiintarii lui, impreuna cu puterea cunoasterii tainelor sfinte, se afla nimicirea egocentrismului. Dumnezeu comunica harul iertarii acolo unde este prezenta iubirea.

Motivele de divort admise de legile de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe care le-o acorda o legislatie sau alta. Numarul acestor motive a fost foarte mare si uneori s-a mers la specificarea in amanunt a motivelor de divort, atat prin legile de stat, cat si prin cele bisericesti.

Legislatia Bisericii ca si practica vietii bisericesti n-a stabilit niciodata o lista determinata sau precisa de motive de divort. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divort in primul rand dupa normele sale cu caracter religios si apoi dupa normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divortului.

Mai intai, Biserica a admis divortul pentru un singur motiv si anume pentru acela pe care il socoteste ca atare si Mantuitorul insusi: si anume adulterul. In cazul acestuia, despartirea casatoriei nu intampina nici un fel de greutate sau impotrivire din partea autoritatii bisericesti. In cazul altor motive insa, care puteau fi oricat de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divortului, tinand la trainicia casatoriei, dupa cuvantul Domnului ca: ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta (Mat. 19, 6), si dupa cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel : legatu-te-ai cu femeia, nu cauta despartirea (I Cor. 7, 27) si apoi: celor casatoriti, nu eu, ci Dumnezeu le porunceste: femeia sa nu se desparta de barbat (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica avand misiunea ducerii la indeplinire a scopului sau si avand si puterea de a randui astfel de mijloace sau norme prin care ori sa serveasca mai bine statornicirea unei bune randuieli in viata Bisericii, ori sa evite tulburarea si pagubirea acesteia, a gasit necesar ca si in materie de divort poate stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul mentinerii casatoriilor care nu-si mai pot atinge scopul si care primejduiesc de-a dreptul atat viata fizica, cat si cea morala si religioasa a sotilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentand in chip negativ si societatea bisericeasca pe o raza destul de intinsa. De aceea pornind de la constatarea ca divortul se admite de catre Mantuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala, si socotind ca mai exista si multe acte care pot provoca moartea morala a unuia dintre soti, precum si unele care pot provoca moartea religioasa, iar altele moartea civila a unuia dintre soti, cu efectele lor negative asupra intregii familii si asupra obstei bisericesti in genere, pe cale practica ca si prin anumite hotarari, unele originare chiar din epoca apostolica, s-a admis pronuntarea divortului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adica socotite ca ele  produc efecte asemanatoare cu moartea fizica, desi nu identice cu aceasta si ca precum prin aceea inceteaza legatura casatoriei, tot asa si acestea pot impune in unele cazuri incetarea legaturii matrimoniale.

Urmand acest mod de a privi lucrurile, motivele de divort admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala; motive care provoaca moartea fizica partiala; si motive care provoaca moartea civila.

Motivele din prima categorie, adica acelea care provoaca moartea religioasa sunt urmatoarele: apostazia, erezia si tinerea la botez a propriului fiu.

Motivele care provoaca moartea morala sunt urmatoarele: alienatia incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea duhovnicului care se da pentru pacate foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer, adulterul, boala venerica, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale, si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sunt: neputinta indeplinirii indatoririlor conjugale sau impotenta, boala grava incurabila si contagioasa (lepra etc.).

Motivele mai importante care provoaca moartea civila sunt: declararea unui sot ca disparut, anularea unei casatorii prin hotarare judecatoreasca, calugarirea si alegerea de episcop.

Pentru aprecierea motivelor de divort si pentru admiterea lor si deci pentru pronuntarea divortului in viata de stat au competenta instantele judecatoresti. In tara noastra aceasta competenta o au judecatoriile si tribunalele judetene.

In Biserica noastra, de la incetarea competentei instantelor bisericesti pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legaturii de taina sau divortul bisericesc se pronunta prin hotararea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesati, insotita de actul doveditor al obtinerii divortului civil, in conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.

In legatura cu modul in care se pronunta divortul si cu formele care trebuiesc indeplinite pentru obtinerea lui, s-a pus mai demult in discutie necesitatea revenirii la unele randuieli care au fost abandonate pe nesimtite si in speta necesitatea revenirii la pronuntarea divortului printr-un act al episcopului care sa insemneze de fapt dezlegarea legaturii de taina dintre persoanele care cer sa fie despartite, pentru ca fara o astfel de dezlegare, divortul bisericesc nu are decat caracterul unei ingaduinte sau tolerante a separarii conjugale a celor ce divorteaza, iar nicidecum caracterul de act prin care casatoria existenta anterior in chip deplin, si legal si religios inceteaza sa mai existe de la data pronuntarii divortului.

Potrivit legislatiei romane, casatoria se poate desface prin divort, care poate fi de doua feluri: 'standard' si o procedura simplificata de divort, care se aplica numai in anumite cazuri.

Divortul este reglementat de legislatia noastra in Codul familiei (capitolul IV - art. 37-44), iar regulile procedurale speciale cu privire la desfacerea casatoriei se regasesc in Codul de procedura civila (art. 607-619).

Pentru a declansa actiunea de divort se depune o actiune la judecatoria in raza careia sotii au avut ultimul domiciliu comun sau, daca nici unul dintre soti nu mai locuieste acolo, la judecatoria aferenta domiciliului sotului impotriva caruia se porneste actiunea. Sotul care doreste divortul, adica reclamantul, depune o cerere la judecatorul delegat prin care arata motivele care afecteaza grav relatiile dintre soti, astfel incat o continuare a casatoriei nu mai este posibila.

Desfacerea casatoriei poate fi ceruta din culpa unuia dintre soti sau din culpa comuna, iar, daca ambele parti cer divortul, nu mai este necesar sa se motiveze cererea de incetare a casatoriei.

Procedura simplificata de divort prin care acesta se poate obtine foarte usor, se poate aplica in conditiile in care:

Ambii soti sunt de acord cu divortul;

Pana la data cererii de divort a trecut cel putin 1 an de la incheierea casatoriei;

Nu exista copii minori rezultati din casatorie.

Cererea de divort va fi semnata de ambii soti. In timpul sedintei, presedintele instantei va verifica existenta consimtamantului sotilor si va fixa un termen de 2 luni pana la judecarea divortului in sedinta publica. La termenul de judecata instanta va verifica daca sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, va trece la judecarea cererii fara a mai administra probe cu privire la motivele de divort.

In acesta procedura, judecatorul hotareste desfacerea casatoriei fara a pronunta, insa, divortul din vina unuia sau a ambilor soti. Casatoria este desfacuta din ziua in care hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila.

Art. 36 din Codul familiei arata ca, la desfacerea casatoriei, bunurile comune se impart intre soti potrivit invoielii acestora. Daca sotii nu se invoiesc asupra impartirii bunurilor comune, va hotari instanta judecatoreasca. O solutie fericita ar fi ca sotii sa se puna de acord asupra modului de partajare a bunurilor dobandite in timpul casatoriei. Acest lucru se poate face fie in fata instantei, fie prin intocmirea unui act notarial.

Codul familiei introduce prezumtia ca orice bun dobandit in timpul casatoriei de oricare dintre soti devine comun; exista, insa, si bunuri proprii, aflate in proprietatea unuia din soti, dar acestea sunt stabilite de lege.

Partea cea mai disputata atunci cand se face partajul bunurilor comune este criteriul dupa care se realizeaza stabilirea bunurilor comune si impartirea acestora. In practica judiciara, cota-parte ce se cuvine fiecaruia dintre soti se stabileste in raport cu contributia sa la dobandirea si conservarea bunurilor comune. Este vorba despre dobandirea tuturor bunurilor comune, deoarece acestea se afla in proprietate devalmasa, adica nu se poate stabili o cota-parte asupra bunurilor si, cu atat mai putin, asupra unui anumit bun.

Actiunea de partaj poate fi introdusa odata cu cererea de divort, dar si mai tarziu, deoarece este o actiune imprescriptibila, prin urmare nu are importanta cat timp a trecut de la divort pana la introducerea cererii de partaj.

Instanta competenta pentru stabilirea partajului este cea de divort, daca impartirea se face in cadrul procesului de divort; in caz contrar, partajul este guvernat de dreptul comun.

In concluzie, casatoria este socotita cea mai veche institutie a dreptului divin, fiindca ea a luat fiinta - asa cum se specifica in Sfanta Scriptura odata cu crearea primilor oameni, Adam si Eva. Dintru inceput s-a stabilit deci importanta familiei ca celula a societatii, numai in cadrul familiei formandu-se in cele mai bune conditii viitorii membri ai societatii.

Biserica Ortodoxa, respectand traditia intemeiata de Hristos si intarita de Sinoadele ecumenice, accepta divortul ca o realitate, iar pronuntarea lui produce despartirea totala a celor doi soti, sub toate aspectele: religios, moral etc.

Biserica Romano-Catolica nu admite divortul. Exista o singura exceptie, aceasta e pronuntata de papa, fiind singurul valabil, considerandu-se ca produce si efectele despartirii in mod normal.

Divortul nu este admis, dar in cazul in care exista motive intemeiate care fac convietuirea impreuna imposibila, se admite numai asa-numita separatie de persoane, cu efecte numai in plan fizic si gospodaresc, cunoscuta sub denumirea "de pat si masa". Aceasta separatie este un artificiu care sporeste tensiunile existente in sanul familiei, aceasta motivatie apuseana nefiind de nici un real folos.

Biserica Ortodoxa este in principiu impotriva divortului, el fiind considerat un moment negativ, o cadere a relatiilor interioare, dar in cazul in care din motive grave casatoria si relatiile normale dintre soti sunt alterate, Biserica este nevoita sa admita divortul pentru a evita urmarile nefaste care pot aparea intr-o asemenea situatie.

Importanta Tainei Cununiei consta tocmai in faptul ca prin aceasta Sf. Taina se pun bazele familiei crestine. Asa cum sublinia Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, "Familia a ocupat neincetat un loc central in invatatura noastra crestina despre viata, fiind inteleasa drept cea mai insemnata alcatuire sociala de care depind dezvoltarea, stabilitatea si, mai ales, existenta intregii omeniri'. Dar, daca familia a avut intotdeauna acest rol fundamental in viata omenirii si in societate in general, drept celula de baza a acesteia si mediu in care s-au format adevaratele caractere si personalitati, care au marcat dezvoltarea stiintei, artei, culturii si civilizatiei, astazi ea este confruntata cu noi realitati si situatii, care, pe de o parte, duc la subrezirea sau destramarea ei, iar, pe de alta parte, ridica semne de intrebare si ingrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei, incercand sa gaseasca si solutii pentru pastrarea ei in fagasul traditiilor sanatoase, pentru a fi salvata de la amenintarea cu disparitia si pentru a-si indeplini in continuare rolul major pe care 1-a avut in viata societatii si a omenirii.

Asa se explica de ce astazi lumea este preocupata de soarta familiei, de amenintarile care o pandesc din toate partile si de solutiile salvatoare pentru a pastra acest sanctuar al vietii si sfinteniei cu scopul pentru care a fost creata de insusi Dumnezeu. Este firesc, deci, ca si Biserica sa fie preocupata de familie, ca izvor al vietii si cadru de educatie si de formare a viitorilor membri ai Bisericii si ai societatii. Pentru intarirea actiunilor de redresare a vietii familiale adevarate, slujitorii Bisericii trebuie sa coopereze cu toti factorii responsabili de dezvoltarea si intarirea familiei.

Societatea contemporana are nevoie de o renastere spirituala si morala a familiei si aceasta nu poate porni decat de la Biserica, ea fundamentandu-si invataturile si modul de viata pe poruncile evanghelice. De familie depinde viitorul unei natiuni, iar de felul in care ne traim viata aici, pe pamant, depinde si mantuirea noastra. Iata de ce trebuie ca una din laturile esentiale ale activitatii preotului in parohie trebuie sa fie grija pentru starea familiei si straduinta pentru redresarea ei materiala, morala si spirituala.

Pentru realizarea acestor obiective trebuie sa tinem cont de invatatura Bisericii, referitoare la intemeierea familiei crestine. Iar la baza unei astfel de familii sta tocmai Taina Sfintei Cununii

Am urmarit in primul rand sa lamuresc notiunea sociologica si cea juridica a familiei, caracterele si functiile familiei precum si evolutia vietii de familie din perspectiva istorica.

In capitolul al doilea am expus detaliat invatatura dogmatica si canonica a Bisericii Ortodoxe referitoare la Taina Sfintei Cununii, subliniind legislatia canonica privind divortul, asa cum este ea oglindita in dreptul canonic si in canoanele Bisericii Ortodoxe.

In cel de-al treilea capitol am prezentat legislatia privitoare la incetarea si desfacerea casatoriei reglementata de legile statului. Am evidentiat motivele de incetare a casatoriei precum si desfacerea casatoriei, procedura divortului si efectele divortului, dar si o privire comparative asupra desfiintarii, incetarii si desfacerii casatoriei in cele doua legislatii.

Familia crestina - ca prima scoala a virtutilor religioase - este chemata sa apere sfintenia vietii. De aceea, la inceput de mileniu trei Familia crestina are un netagaduit rol misionar, acela de aparare a sfinteniei Eclesiei domestice. Reconsiderarea sfinteniei familiei crestine este cea mai importanta dintre urgentele misionare ale slujirii Bisericii noastre in context ecumenic. Pentru ca una din cele mai serioase urmari ale secularizarii vietii credinciosilor este aceasta depreciere a vietii de familie - mediul in care din frageda copilarie se cultiva valorile religioase si morale.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

1. IZVOARE:

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1998

Codex Juris canonici, Roma 1917, 1983

Codul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.

Codul familiei adnotat, Ed. Juris, Bucuresti 2007.

Codul de drept canonic, trad. de Ioan Tamas, Iasi, 1995.

Dron, Constantin, Canaoanele Apostolice, Bucuresti, 1932

Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii, Bucuresti, 1991

Justiniani Institutiones (Institutiile lui Justitian) , trad. Vl. Hanga, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Milas, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe - insotite de comentarii, vol. I. trad. de Uros Kovincici si Nicolae Popovici, Arad, 1930

2. DICTIONARE:

Dictionar de Dreptul Familiei, Bucuresti 1984.

C. LUCRARI (carti , studii si articole):

Albu I., Casatoria in Dreptul roman, Cluj, 1988.

Idem, Dreptul familiei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

Anghel M. Ion, Dreptul roman (Manual) - Editia a II-a - revazuta si adaugita, Ed.Lumina Lex, 2000.

Bodasca, Teodor, Dreptul familiei, Ed.. All Beck, Bucuresti, 2005.

Buzan, Sever, Starea civila dupa Dreptul Roman de stat si cel bisericesc, in B.O.R., LXXV (1975), nr. 3-4.

Candea, S., Familia si viata moderna, in MA, XII(1967), nr. 10-12.

Ciucur, M., Problema casatoriilor mixte in lumina documentelor oficiale si a propunerilor comisiilor interconfesionale in ultimul deceniu, in MMS, LI(1975), nr. 1-2.

Ciuca, M. Valerius, Lectii de Drept roman, vol I, Ed. Polirom, 1988.

Cocos, Stefan, Drept roman, Ed. All Beck, 2000.

Cosma, Sorin, Indisolubilitatea casatoriei si divortul, in B.O.R., CXXI (2003), nr.1-6

Costea, T., Casatoria din punct de vedere istoric, dogmatic si canonic, Bucuresti, 1935.

Dura, N., Impedimente la casatorie in lumina hotararilor celei de a doua Conferinte Panortodoxe preconciliare,in MB, XXXV(1985), nr. 1-2.

Idem, Casatoriile mixte in lumina invataturii si practicii canonice ortodoxe, in Ortodoxia, XL (1988), nr. 1.

Dinu , Gheorghe, Drept procesual civil, Curs universitar, 2004.

Filipascu, I.P. s.a., Incheierea casatoriei si efectele ei, Bucuresti, 1981.

Filipescu, Ion, Tratat de dreptul familiei, Edit. Universul juridic, Bucuresti, 2006.

Floca, Ioan, Impedimente la casatorie si cununie, in MA, XXXIV (1989), nr. 1.

Floca, Ioan, Drept canonic ortodox. Legislatie si administratie bisericeasca, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1990.

Floca, Ioan, Incetarea si desfacerea casatoriei civile si a cununiei religioase sau divortul in lumina invataturii crestine, in MA, XIX(1974), nr. 10-12.

Floca, Ioan, Impedimente la casatorie, in O , XXIV (1972), nr.2.

Hanga ,Vladimir, Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Idem, Institutiile lui Iustinian, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

Lupulescu, D., Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Ivan L, Casatoria, sfanta Taina a Bisericii si institutie juridica a Statului, in BOR , CI(1983), nr 11-12.

Idem, Biserica si institutia casatoriei, in ST, VII(1940), nr. 2.

Ionascu, A., Dreptul civil, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1963.

Manolache, A., Conditii despre taina cununiei in codul misteriologiei ortodoxe,in MB, XXXI (1981), nr.4-6.

Molcut, Emil, Drept roman, Ed. Press Mihaela, Bucuresti, 2000

Pavel, C., Probleme morale cu privire la casatorie si familie, in BOR , LXXXV (1967),nr.1-2.

Paschia ,Gh., Familia si raporturile dintre membri ei,in BOR , CIII(1985), nr. 1-2.

Pricopi, Adrian, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004.

Piticaru, Gh., Dreptul familiei, Editia a II-a, Bucuresti, 1981.

Rusu, Marcel Ioan, Procedura divortului in dreptul romanesc, Ed. Rosseti, Bucuresti, 2003.

Rosu, Elena, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.

Trif, Roxana Maria, Desfacerea casatoriei prin divort si partajul bunurilor comune ale sotilor, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006.

Seviciu, T., Divortul si Biserica Romano-Catolica,in MB, XXI(1971), nr 7-9.

Soare, G., Impedimentele la casatorie si motivele de divort, in BOR, LX (1943), nr. 4-6.

Stan, Liviu, Casatoria religioasa si familia, in RT, Sibiu, 1941, nr. 7-8

Stanciu, I., Divortul, Bucuresti, 1939

Slevoaca , S., Impotriva divortului, in MMS, XLIV (1968), nr. 1-2.

Slevoaca , S, Casatoria crestina, in MMS, XLIII(1967), nr. 9-10.

Tamas , Ioan, Drept matrimonial canonic, Ed. Presa Buna, Iasi, 1994.