Aparitia si dezvoltarea factoringului

Aparitia si dezvoltarea factoringului

Factoringul reprezinta una din cele mai vechi metode de finantare. Asa cum spun istoricii, aceasta practica dateaza inca din timpul civilizatiei romane, cand comerciantii foloseau factoringul pentru a-si achita datoriile comerciale. Alte surse afirma ca fenicienii au fost primii care au folosit ceea ce azi numim factoring in comertul lor cu alte popoare mediteraneene.

Domnul Paul Cristian Stefanescu de la ziarul "Capital" scrie ca factoringul ar fi aparut in Evul mediu ( articolul "Bancile recupereaza banii exportatorilor" din 21 septembrie 2000 publicat in numarul 38 al ziarului Capital).

In secolele al 17-lea si al 18-lea, s-a inregistrat o importanta crestere in comertul dintre tarile europene si alte parti ale lumii, mai ales cu America de nord.

Lipsa mijloacelor de comunicatie si mai ales timpul foarte lung, de ordinul saptamanilor sau chiar lunilor, in care erau parcurse aceste distante cu mijloacele de transport existente la acea vreme, i-a determinat pe producatori sa apeleze la intermediari in relatia cu clientii. Rolul acestor agenti era de a prelua marfa de la producator, de a o transporta la cumparatori, a prelua banii si a-i aduce din nou producatorului, contra unui comision.

Agentii comerciali sau factorii aveau urmatoarele responsabilitati:

Detineau stocuri de marfa (in principal textile si imbracaminte) pentru principalii europeni

Vindeau bunurile in numele lor dar in contul principalului

Adesea, datorita faptului ca principalul cunostea cumparatorii locali mai bine, principalul permitea factorului sa vanda pe credit, factorul avand factura sa proprie (in comparatie cu cumpararea facturii asa cum se procedeaza astazi).

Avand responsabilitatea pentru vanzarea pe credit, factorul isi asuma riscul 'del credere'.

Finantarea era furnizata si pentru acoperirea taxelor portuare, vamale etc. si pentru plata principalului.

In America, primele societati factor ajutau la finantarea calatoriilor pelerinilor in lumea noua. Mai tarziu, colonistii au folosit factoringul pentru a vinde materii prime precum tutunul si bumbacul. Ei transportau aceste materiale pe mare unui factor in Anglia, care percepea o taxa pentru vanzarea lor. Societatile factor indeplineau aceeasi functie pentru bunurile transportate inapoi in colonii. Acesti factori avansau fonduri bazate pe conturile debitoare ale companiilor, asa cum se intampla si astazi.

Pe masura ce economia americana s-a dezvoltat si legaturile politice cu Europa au incetat sa mai existe, nevoia de agenti comerciali (factori) pentru afacerile de import a scazut, in acelasi timp nascandu-se factoringul intern.

Dezvoltarea comunicatiilor si a transporturilor a dus la scaderea necesitatii producatorilor de a trimite incarcatura de marfa direct, bunurile putand fi acum vandute prin mostre de catre agentul comercial si livrate ulterior clientului.

Totusi, producatorul a continuat sa foloseasca factorul pentru a plati transportul, cu dreptul factorului de a incasa banii de la cumparatorul final, (baza factoringului modern).

In timp, agentii comerciali s-au dezvoltat foarte mult, ajungand sa aiba o putere financiara mult mai mare decat a producatorilor. Astfel, acestia au inceput sa ofere si finantare, achitand marfa producatorului chiar la preluare, iar ca plata, pe langa comisioanele percepute pentru colectarea banilor de la cumparatori, au inceput sa perceapa si dobanda aferenta creditului acordat.

In timpul revolutiei industriale, societatile factor au inceput sa aiba un rol preponderent bancar. Factorii, asistau clientii potentiali in gasirea de cumparatori si apoi cumparau facturile debitoare ale clientilor odata ce acestia incheiau contracte.

La inceputul anilor 1900, au aparut primele companii independente de factoring. Acestea stabileau un anumit procent din conturile debitoare ale clientilor pe care urmau sa-l finanteze ( aproximativ 70-80% din valoarea facturilor). De asemenea, aveau si sisteme contabile proprii prin care urmareau banii furnizati. Sistemul pe baza de procente si cel de contabilitate sunt si astazi folosite.

Pe masura ce factoringul a devenit mai cunoscut, a inceput sa fie o sursa majora de finantare in industriile de transporturi, imbracaminte si mobila. In anii `50, firmele mici si mijlocii au inceput sa foloseasca factoringul pentru a-si rezolva necesitatile de numerar.

Pana in anii `60, majoritatea factorilor erau firme mici, cu active limitate. Odata cu sporirea competitivitatii in domeniul financiar, factorii au inceput sa fuzioneze si sa se consolideze in companii din ce in ce mai mari.

Tendinta de fuzionare si consolidare a avut drept rezultat doua niveluri distincte de companii factor:

Companii mari de factoring, controlate institutional

Acestea sunt limitate in general de marimea si tipul de conturi pe care le finanteaza. Multe lucreaza numai cu conturi foarte mari intr-o larga paleta de industrii. Daca un client potential nu indeplineste conditiile necesare, acesta va trebui sa apeleze la factori mai mici.

Companii de factoring mai mici, independente

Sunt specializate in finantarea conturilor de marimi mai mici si au drept clienti firme mai mici. Multe dintre acestea se bazeaza mai ales pe serviciile brokerilor de factoring independenti sa le furnizeze afaceri.

Chiar si astazi motivele principale de dezvoltare a factoringului - transportul si comunicatiile - sunt in spatele cresterii factoringului international. In timp ce azi avem avantajul transportului aerian si comunicatiile electronice aproape instantanee, informatiile despre cumaratorii locali sunt inca in inima unei tranzactii si abilitatea de a intelege piata locala este un element cheie al dezvoltarii factoringului international.

Serviciile de factoring au intrat in oferta majoritatii bancilor respectabile.