Costul capitalurilor

Costul capitalurilor

Costul capitalului si rata de actualizare in evaluarea intreprinderilor

Diversitatea optiunilor investitionale impune ca alocarea resurselor financiare sa aiba la baza estimarea valorii create de aceasta. Estimarea valorii presupune convertirea fluxurilor viitoare de venit in valoarea prezenta a afacerii ce poate genera acele fluxuri. Pornind de la premisa conform careia valoarea este apreciata pe baza fluxurilor viitoare de lichiditati actualizate cu costul capitalului, se poate deduce ca veridicitatea rezultatului evaluarii unei afaceri depinde de corectitudinea determinarii ratei de actualizare si implicit a costului capitalului. Costul capitalului reprezinta castigul pe care investitorii il asteapta prin plasarea fluxurilor de trezorerie disponibile in alternative investitionale cu risc similar. Rationamentul actuarial rezida din teoria asteptarilor si din criteriul aversiunii la risc. Comportamentul rational al investitorului impune plasarea disponibilitatilor sale in proiecte care sa asigure maximizarea propriei bogatii, valoarea anticipata de catre agent a unui anumit rezultat fiind data de produsul dintre utilitatea si probabilitatea lui. Interesul pentru structura financiara si, implicit, pentru costul capitalului este strict legat de acest comportament rational, costul de finantare fiind o variabila determinanta atat in ceea ce priveste strategia economica (selectia proiectelor de investitii, justificarea dezinvestirii), cat si in ceea priveste strategia financiara (stabilirea structurii financiare, evaluarea etc.). Aprecierea rentabilitatii diferitelor elemente de activ (comparand ratele interne de rentabilitate sau integrand costul capitalului ca rata de actualizare in calculul valorii actualizate nete) prin prisma costului capitalului permite determinarea masurii in care un proiect asigura bogatia proprietarilor sai, constituind un criteriu esential de aplicare a principiului de maximizare a bunastarii in cadrul teoriei financiare.

Alegerea unei structuri de finantare optime are la baza cuplul rentabilitate-risc si presupune analiza covariantei acestor variabile atat in procesul exploatarii, cat si in cel de finantare. Costul capitalurilor proprii si imprumutate - in acceptiunea de generatoare de remunerari pentru investitori (actionari si creditori) - sta la baza estimarii valorii afacerii. Minimizarea costului capitalului, determinat ca medie ponderata a costului diferitelor surse de finantare utilizate, constituie un obiectiv prioritar al politicii financiare, asigurand maximizarea valorii create.

In general, costul unei surse de finantare este determinat ca rata de actualizare (k) care asigura egalitatea intre marimea sumelor nete incasate de intreprindere in procesul de finantare (I) si marimea sumelor nete achitate sub forma serviciului aferent (Pt) pe o perioada de finantare (n).

Aprecierea costurilor resurselor de finantare se face diferit.

Costul capitalurilor propriu este un cost de oportunitate, reprezentand remuneratia pe care investitorii o asteapta de la capitalul investit, tinand cont de riscul asumat. Principiul care sta la baza determinarii costului capitalurilor proprii in demersul actuarial vizeaza modul de remunerare a acestuia, ca pret al renuntarii la lichiditate, in functie de o rata asteptata de crestere viitoare superioara. Astfel, in estimarea costului capitalurilor proprii se porneste de la caracteristicile actiunilor, care reprezinta instrumente financiare ce certifica dreptul detinatorilor acestora asupra unei parti proportionale a intreprinderii si a unei remunerari corespunzatoare. Aceasta remunerare a actionarilor are un caracter rezidual, dividendele distribuindu-se din fluxurile de trezorerie ramase la dispozitia intreprinderii dupa achitarea tuturor obligatiilor, inclusiv a dobanzilor si principalului aferent imprumuturilor. Remunerarea pecuniara a actiunilor este formata atat din dividend, cat si din plus-valoarea aferenta majorarii valorii de piata a actiunilor, constituind element de determinare a rentabilitatii sperata a se obtine din detinerea unei actiuni.

In in cazul luarii in considerare a unei tendinte generale de crestere constanta pe termen lung, rata rentabilitatii asteptate de actionari, respectiv costul capitalului propriu, depinde de doua componente: randamentul actiunii, determinat pe baza dividendului, si rata de crestere viitoare a dividendelor.

Costul capitalului propriu reprezinta acea rata de rentabilitate ce  trebuie obtinuta astfel incat sa se mentina valoarea afacerii. Daca rata rentabilitatii este mai mica decat costul capitalului, atunci valoarea afacerii scade, iar daca rata rentabilitatii este superioara costului capitalului, atunci valoarea afacerii creste.

Desi la prima vedere am fi tentati sa consideram rata dobanzii drept cost al capitalului imprumutat, corectitudinea rezultatelor impune luarea in considerare a mai multor variabile. in primul rand trebuie avuta in vedere esalonarea in timp a imprumutului si a costului acestuia si, deci, valoarea in timp a banilor. Determinarea costului explicit al imprumutului, la nivelul unei intreprinderi, are la baza calculul actuarial, asigurand egalitatea intre sumele incasate prin aceasta forma de finantare si valoarea actuala a platilor aferente, sub forma anuitatilor esalonate in timp. Principiile de calculare a costului actuarial al imprumutului sunt identice cu cele de determinare a ratei interne de rentabilitate a investitiilor, evidentiind faptul ca, de fapt, este vorba despre aceeasi problema privita de pe pozitiile diferite ale participantilor la procesul de imprumut: creditorul va interpreta rezultatul ca o rata de rentabilitate a investitiei realizate; debitorul va interpreta rezultatul ca un cost al imprumutului efectuat. Costul actuarial este un cost net pentru intreprindere, prin ajustarea cu economia fiscala aferenta deductibilitatii cheltuielii cu dobanzile

Totodata se au in vedere cheltuieli de tranzactie, suportate fie initial, prin micsorarea sumei efectiv primite, fie pe parcurs, majorand anuitatile de rambursat. Existenta acestor cheltuieli va majora costul capitalurilor imprumutate.

Deciziile de finantare implica un arbitraj concretizat intr-o anumita structura de capital. Interesul este de a constitui proportii optime ale diferitelor resurse financiare, care sa asigure un cost minim al capitalului, facilitand cresterea valorii prezente a fluxurilor de numerar generate.

Rationamentele expuse evidentiaza faptul ca o sporire a costului mediu ponderat al capitalului determina o reducere a valorii intreprinderii. De asemenea, se mentioneaza ca majorarea diferentei dintre costul mediu ponderat al capitalului si rata de crestere a fluxurilor de trezorerie, ca urmare a unui ritm superior de sporire a primului, conduce la diminuarea capacitaii de distribuire si implicit, a castigurilor asteptate de investitori si a valorii intreprinderii.