Economia institutiilor de depozit - Fundamente teoretice

Economia institutiilor de depozit - Fundamente teoretice

Pentru a intelege modul de functionare a institutiilor de depozit, a bancilor este necesara intelegerea teoriei modului cum acestea adopta deciziile si interactioneaza cu pietele in procesul emisiunii instrumentelor financiare, care se constituie in activele si pasivele ale acestor institutii.

O banca este specializata in mod esential in emisiunea de depozite pentru clienti, pentru care plateste dobanzi acestora, depozite utilizate pentru a acorda imprumuturi, incasand dobanzi de la clienti.

Analiza economica a activitatii bancii se face cu urmatoarele ipoteze:

o     depozitele sunt singura sursa de fonduri a bancii, aceasta neemitand titluri;

o     pentru depozite banca nu constituie rezerve, utilizand toate depozitele pentru imprumuturi;

o     banca acorda numai imprumuturi comerciale;

o     imprumuturile acordate nu au asociate riscuri;

o     toate imprumuturile au aceeasi maturitate;

o     suma depozitelor, D, este egala cu suma imprumuturilor, C, adica, D = C.

Banca doreste sa obtina profituri, P, ca diferenta dintre venituri, V, si costurile economice, care includ costurile explicite, Ke, si costurile implicite de oportunitate, Ko, adica costurile realizate de banca prin alegerea unei activitati in in locul unei alte alternative de activitate, adica,

P = V - K = V - ( Ke +Ko). (1)

In mod simplificat se considera o singura sursa de venituri, anume dobanzile din imprumuturile acordate, C, rata dobanzii la imprumuturi fiind r.c, si avem deci,

. (2)

Totusi, banca dispune de surse de venituri nondobanda, precum: vanzarea, la un pret de piata mai mare, a unor imprumuturi pe care le-a acordat altor institutii financiare; taxe aferente gestiunii si procesarii platilor si cheltuielilor referitoare la imprumuturi care nu sunt in conturile bancii; venituri din comercializarea instrumentelor derivate, utilizate in scopul acoperirii riscurilor; taxe percepute de catre banci petru serviciile aferente operarii depozitelor ( imprimarea cecurilor, compensarea cecurilor, transferuri intre conturi etc.

O banca realizeza trei tipuri de costuri explicite de baza:

costuri explicite cu dobanzile, Ked, care depind de rata dobanzii platita de banca la depozite, r.d., si de dimensiunea depozitelor, D, care depinde de volumul imprumuturilor acordate deci avem,

; (3)

costurile cu resurse reale aferente depozitelor, Krd, pentru colectarea acestora, costuri tehnologice, umane si informatice, care depind de marimea depozitelor, care presupun efectuarea activitatilor corespunzatoare de gestionare, cu cheltuieli aferente;

costuri cu resurse reale aferente imprumuturilor, Krc, care depind de marime imprumuturilor acordate.

Totodata, banca realizeaza costuri aferente provizioanelor pentru pierderi din imprumuturi, provizioane care constau in completarea rezervelor legal constituite pentru acoperirea eventualelor pierderi.

Dupa cum am spus, banca realizeaza costuri de oportunitate, determinate de faptul ca trebuie sa aloce factorii de realizare a activitatilor unei anumite alternative, astfel ca relizeaza costuri reale implicite de oportunitate.

Totalul costurilor economice ale bancii va fi:

K = Ke.d. + Kr.d. + Kr.c. + Ko, (4)

acesta depinzand de volumul depozitelor si imprumuturilor realizate de catre banca.

Profitul bancii se va determina, pe baza elementelor de mai sus, astfel,

(5)

Formula de mai sus evidentiaza doua concluzii importante:

ratele dobanzii sunt foarte importante pentru banca, ele afectand atat veniturile, cat si cheltuielile, daca celelalte conditii raman constante profitul bancii creste daca ratele la imprumuturi cresc mai repede decat ratele la depozite;

costurile cu resurse reale, necesare realizarii depozitelor si imprumuturilor, influenteaza semnificativ profitul bancii, avand in vedere inalta calificare a personalului, calitatea si performantele tehnologiilor etc.;

In plus, profitul este influentat si de veniturile, Vs si costurile Ks aferente serviciilor specifice activitatilor bancare, diferenta dintre aceastea, ( Vs - Ks), ajustand adesea benefic profitul bancii.

Modul cum banca incearca sa-si maximizeze profitul depinde de conditiile pietei in care actioneaza, analiza economica realizandu-se in ipoteza pietelor bancare cu concurenta perfecta, in care fiecare banca este una dintre multele banci care emit depozite si acorda imprumuturi, clientii bancii percepand similar depozitele si imprumuturile tuturor bancilor.

Colectarea de depozite pentru acordarea de imprumuturi de catre banca au ca scop maximizarea profitului acesteia, profitul fiind maximizat atunci cand ( in punctul in care) ultimul leu (euro, dolar etc) de crestere a depozitelor si imprumutat clientilor produce bancii profit economic zero. Daca profitul economic obtinut de catre banca din ultimul leu acordat cu imprumut este pozitiv, este profitabil pentru banca sa acorde imprumuturi in continuare, in caz contrar acordarea de imprumuturi in continuare fiind neprofitabila pentru banca.

Venitul marginal al bancii reprezinta venitul obtinut din ultimul leu suplimentar imprumutat, banca fiind profitabila pana la punctul in care acest venit aditional este egal cu costurile aditionale reclamate de acest ultim leu acordat cu imprumut, venitul marginal depinzand de rata de piata a dobinzii la imprumuturi, r.c., dependenta evidentiata prin curba venitului marginal, care reprezinta toate combinatiile de venit marginal si imprumuturi acordate, evidentiate pe orizontala, corespunzator ratelor de piata a dobanzii la imprumuturi , evidentiate pe verticala.

Suplimentul de cost total al bancii, compus din cele trei elemente, reclamat pentru a obtine un leu depozite destint acordarii de imprumut reprezinta costul marginal al bancii, dependenta evolutiei costurilor marginale totale de variatia volumului depozitelor este evidentiata prin curba costului marginal, care este inclinata in sus, deoarece cresterea volumului depozitelor determina cresterea costurilor resurselor.

Maximizarea profitului bancii presupune ca banca sa acorde imprumuturi pana cand rata dobanzii de piata a imprumuturilor sa egaleze costul marginal, care este suma ratei de piata a dobanzii la depozite si costurilor marginale ale resurselor reale aferente depozitelor si imprumuturilor. Prin urmare, dupa cum variaza rata la imprumuturi banca modifica volumul imprumuturilor de-a lungul curbei costului marginal, ceea ce inseamna ca o data cu cresterea ratei la imprumuturi creste si venitul marginal, care se deplaseaza in sus, banca miscandu-se de-a-lungul curbei costului marginal pentru a creste volumul imprumuturilor, si deci sa maximizeze profitul, astfel ca aceasta curba a costului marginal inclinata in sus reprezinta curba ofertei de imprumuturi, prezentata in figura nr. 2.

Figura nr. 2. Curba ofertei de imprumuturi

unde:

I = volumul imprumuturilor;

VM = venitul marginal;

ri = rata dobanzii la imprumuturi;

rd = rata dobanzii la depozite;

CMd = costul marginal al resursele aferente depozitelor;

CMi = costul marginal al resurselor aferente imprumuturilor.

In plus, pentru a-si maximiza profitul economic o banca emite depozite pana la punctul la care rata dobanzii la depozite egaleaza venitul marginal net din imprumuturi, care reprezinta rata de piata a imprumuturilor minus costul marginal al resurselor reale aferente depozitelor si imprumuturilor. Deci, dupa cum se modifica rata dobanzii la depozite, banca variaza depozitele sale de-a lungul curbei venitului marginal net, ceea ce inseamna ca aceasta curba inclinata in jos reprezinta curba cererii de depozite, prezentata in figura nr. 3.

Figura nr. 3. Curba cererii de depozite

unde:

Conform teoriei concurentei perfecte pe pietele bancare, rata de echilibru a dobanzii pe piata imprumuturilor bancare este rata dobanzii la care cantitatea de imprumuturi oferite de banca egaleaza cantitatea de imprumuturi cerute de catre public. Pe de alta parte, teoria evidentiaza ca rata de echilibru a dobanzii la depozite bancare reprezinta rata la care cantitatea de depozite ceruta de catre banci este egala cu cantitatea de depozite oferite de public. Schimbarile in oferta si cererea pe cele doua piete induc variatii fie in rata dobanzii la imprumuturi, fie in rata dobanzii la depozite.

O banca de monopol sau un grup de coordonare bancara acopera intreaga cerere de piata a imprumuturilor, acordand imprumuturi pana la punctul in care venitul marginal din imprumuturi egaleaza costul marginal total al acrdarii imprumutului, solicitand rata la imprumut pe care publicul vrea si este capabil s-o plateasca pentru acest volum de imprumuturi

Desigur, situatia economiei, stabilitatea pietelor financiare si a ratelor dobinzii si alti factori afecteaza veniturile si costurile institutiilor de depozit, insa un factor determinant al profitabilitatii acestora il constituie managementul bancii, si in acest sens exista cateva teorii alternative referitoare la managementul bancii.

Doctrina imprumuturilor reale, care considera ca imprumuturile trebuie sa fie acordate prioritar acelora care finanteaza productia sau comercializarea bunurilor fizice, deoarece asigura recuperarea rapida a imprumuturilor, dupa vanzarea acestora, lichiditatea imprumuturilor fiind ridicata, imprumuturile caracterizandu-se prin autolichiditate, riscurile reduse, chiar daca nivelul profiturilor nu est prea ridicat.

Aceasta doctrina ridica doua probleme: prima, daca bancile se limiteaza la imprumuturi pe termen scurt, cu lichiditate ridicata, deci cu riscuri scazute, vor trebui sa accepte venituri mai mici din imprumuturi; a doua, in cazul in care economia este in recesiune si cei imprumutati nu-si mai vand produsele, conform doctrinei, bancile vor considera ca imprumuturile nu-si mai asigura lichiditatea si nu vor mai imprumuta clientii, stimuland caderea in continuare a economiei, si evident, a activitatilor bancare.

Salvarea acestei doctrine s-a realizat partial prin crearea Bancii centrale, in calitate de creditor de ultima instanta, asigurand lichiditatea sistemului bancar pe ansamblu, si permitand bancilor sa respecte aceasta doctrina.

Teoria lichidabilitatii, care sustine necesitatea ca institutiile de depozit sa detina in portofoliu un mix de imprumuturi ilichide si de titluri mai lichide, precum titluri guvernamentele si bilete negociabile, usor convertibile in numerar, acestea din urma actionand ca o rezerva secundara, suplimentand rezerva primara compusa din active lichide, rezerva utilizabila in cazul aparitiei unor probleme de lichiditate.

Abordarea venitului anticipat, considera necesar ca institutiile de depozit sa acorde imprumuturi mai lichide prin emiterea lor ca imprumuturi in rate , care genereaza venit in forma platilor periodice de principal si de dobanda. Deoarece banca primeste continuu fluxuri de plati de la cei imprumutati, acesta abordare mareste autolichiditatea imprumuturilor mai mult decat in cazul doctrinei imprumuturilor reale, chiar imprumuturi in rate pe termen lung putand genera lichiditate luna de luna. Aceasta abordare a reprezentat o cotitura in managementul institutiilor de depozit, fiind pe larg utilizata si in prezent.

Abordarea conversiei fondurilor, sustine ca managerii sa incerce sa furnizeze active cu maturitati specifice, prin emisiunea de pasive cu maturitati asemanatoare, asigurandu-se astfel ca, marja dobanzii nete a bancii va fi fixata peste limita scurta a spectrului maturitatilor, prin urmare va proteja profitabilitatea portofoliului imprumuturilor pe termen scurt de riscul de rata a dobanzii.

Abordarea managementului active-pasive, accentueaza necesitatea determinarii simultane, interdependente a caracteristicilor activelor si pasivelor institutiilor de depozit, problema care apare fiind aceea a coordonarii alegerilor activelor si pasivelor.

Raspunsul modern la aceasta chestiune consta in a incerca combinarea si acomodarea maturitatilor, banca alegand simultan ce active sa detina si ce pasive sa emita, in functie de riscurilor ratei dobanzii cu care se confrunta. In acest sens, se utilizeaza in mod obisnuit, managementul gap-ului, care se concentreaza asupra diferentei (gap) dintre volumul de active supuse unui anumit risc de rata a dobanzii si volumul de active supuse aceluiasi risc. O metoda mai sofisticata a managementului gap-ului utilizeaza conceptul de durata, care, in cazul unui instrument financiar din cadrul portofoliului de active al bancii, reprezinta masura timpului mediu in cadrul caruia banca primeste toate platile principalului si dobanzii aferente acestui instrument. Pentru a evalua expunerea globala a bancii la riscul de rata a dobanzii se utilizeaza analiza gapului duratei, gapul duratei reprezentand diferenta dintre durata medie a activelor si durata medie a pasivelor unei banci. Daca gapul duratei este pozitiv si banca anticipeaza o crestere a ratelor de piata ale dobanzii, atunci banca poate cauta un vrenit net din dobanda mai inalt prin incercarea reconfigurarii mixului bancii in functie de maturitate, pentru ca activele si pasivele sale sa realizeze un gap de durata negativ. Invers, daca banca anticipeaza un declin al ratelor dobanzii pe piata, atunci un gap pozitiv al duratei semnifica o apropiere a structurii active-pasive.