Finantarea ciclului de exploatare

Finantarea ciclului de exploatare

1.1 Continutul deciziei de finantare a ciclului de exploatare 

Obiectivul deciziei de finantare a ciclului de exploatare il constituie selectia si mobilizarea operativa a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurarii acestora si in conditii de reducere a riscului. Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase si imprumutate.

Mobilizarea surselor proprii, atrase sau imprumutate, se va face in conditii de armonizare a relatiei rentabilitate-lichidate si de diminuare a riscului.

Sursele proprii, chiar daca implica participarea ''investitorilor de capitaluri'' la proprietatea si la distributia profitului net, constituie totusi cea mai sigura sursa de finantare, determina autonomie financiara si elimina riscul retragerii fortuite a capitalurilor.

Sursele atrase (datoriile de exploatare) sunt neoneroase, dar nesigure. Evolutia lor este strans legata de evolutia si caracteristicile ciclului de exploatare care determina atat marimea datoriilor de exploatare, cat si durata lor de exigibilitate.

Sursele imprumutate prezinta principalul avantaj al mobilitatii lor, pentru a amortiza diferenta continuu fluctuanta dintre necesarul de finantat si sursele proprii si atrase de capitaluri circulante. In functie de context aceasta diferenta variaza fie in acelasi sens, fie in sensuri contrare. Dar, pe langa caracterul oneros, acestea determina cresterea gradului de indatorare a intreprinderii.

O decizie optima de finantare a ciclului de exploatare ar fi aceea care echilibreaza relatia invers proportionala intre cresterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire ce este insotita de o rigiditate in finantarea nevoilor mai mari decat cele minime si minime si permanente) si necesitatea apelarii la surse mobile, elastice de capitaluri, care sa acopere nevoile temporare si sa vina in completarea surselor proprii (apelarea care este insotita de o intensificare a controlului bancar in legatura cu utilizarea creditelor si cu garantia rambursarii lor). Decizia este, astfel, destul de complexa, dar criteriul de optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate si diminuare a riscului.

1.2 Sursele proprii

Reinnoirea permanenta a stocurilor si creantelor pentru asigurarea continuitatii productiei si ritmicitatii vanzarilor determina o nevoie de capital cvasipermanenta. In acest context, se pune problema existentei unor surse permanente pentru finantarea acestor nevoi. Aceasta sursa este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezinta surplusul de resurse permanente degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare si al trezoreriei. Acest surplus reprezinta o marja de siguranta pentru activitatea de exploatare care beneficiaza de o sursa sigura de capital mobilizat pe un termen lung, si pentru care nu exista preocupare de a fi reinnoita.

Fond de rulment global (FRG) = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) - Imobilizari

Fond de rulment propriu (FRP) = Capitaluri proprii - Imobilizari

Fond de rulment imprumutat (FRI) = Fond de rulment global - Fond de rulment propriu

Capitalurile proprii, datoriile financiare si imobilizarile sunt elemente variabile, de aceea fondul de rulment inregistreaza variatii pe toata perioada viitoare. Aceste variatii sunt determinate de diferenta dintre fluxurile de venituri si cele de cheltuieli din partea superioara a bilantului: cresteri de capital, contractari de noi imprumuturi pe termen lung, rambursari imprumuturi anterioare, profituri si amortizari nerepartizate, provizioane constituite, rezerve reglementate.

Marimea optima a FR, ar putea fi acea marime strict necesara care sa angajeze costuri de capital minime (dividende pentru FRP si dobanzi pentru FRI) si sa ofere siguranta echilibrului financiar.

In cadrul ciclului de exploatare, stocurile si creantele sunt reinnoibile. Pentru reinnoire, intreprinderea are permanent nevoie de capitaluri ca sa-si constituie un stoc optim de materiale, de produse si de cash.

Odata cu reinnoirea stocurilor se produce si reinnoirea in proportii aproximativ egale a datoriilor de exploatare (salariati, furnizori, stat etc). Caracterul reinnoibil al stocurilor si creantelor, pe de o parte, si al datoriilor de exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia neta de capitaluri pentru finantarea ciclului de exploatare sa se manifeste la nivelul diferentei dintre NFCE (necesarul de finantat al ciclului de exploatare) si datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment (NFR):

NFR = NFCE - Datorii de exploatare.

Pentru aceasta nevoie suplimentara, cvasipermanenta, ar trebuie sa existe un fond de rulment acoperitor (care permite si degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfarsitul exercitiului viitor). Marimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia in functie de previziunile bugetului investitiilor si ale bugetului productiei. Fiind o sursa permanenta de capital si stabila pentru anul de plan, fondul de rulment va avea o marime constanta pentru fiecare trimestru al anului de previziune.

Sursele proprii ofera avantajul unei sigurante mai mari, deoarece nu vor fi retrase in cazul deteriorarii situatiei financiare, ca in cazul unui credit bancar. Nu este necesara expunerea detaliata a planului de afaceri in fata unor parteneri externi, si nici nu este nevoie de aprobarea acestora pentru luarea deciziilor importante. Deci aceasta sursa de finantare asigura flexibilitate, siguranta si independenta.

1.3 Sursele atrase (datoriile din exploatare)

Datoriile din exploatare rezulta din relatiile contractuale ale intreprinderii cu tertii (care asigura furnizarea de materii prime, materiale, manopera, servicii) sau cu statul (catre care intreprinderea are obligatia, prin lege, de plati impozite si taxe). Pe intervalul de la intrarea si receptia materialelor, serviciilor, manoperei sau la nasterea datoriilor catre stat si pana la momentul platii efective a acestei datorii, intreprinderea beneficiaza de o sursa de capitaluri, furnizata de acesti terti in mod gratuit.

Avand in vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, intreprinderea ar putea profita prin cresterea, ca volum, a acestor datorii prin amanarea termenului efectiv de plata. Cum insa angajarea acestor datorii este reglementata prin contracte sau prin legi de impozitare, intreprinderea va fi penalizata pentru depasirea termenului de plata.

Un serviciu de trezorerie activ va cauta sa angajeze intotdeauna datorii cu scadente relaxate, intinse in timp, in raport cu incasarile pentru care se va cauta sa se realizeze foarte repede. Daca trezorierul va ajunge sa aibe datorii de exploatare mai mari decat stocurile si creantele intreprinderii, el va reusi sa realizeze active circulante nete negative, adica sa aibe un surplus de pasive circulante, un surplus de trezorerie provenita gratuit de la terti (este adesea cazul intreprinderilor de comert cu ridicata si cu amanuntul).

Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficienta a pasivelor circulante ar fi aceea care reuseste un volum al decalajelor favorabile de plati mai mare decat al decalajelor nefavorabile de incasari. In literatura noastra de specialitate sursele atrase de capitaluri circulante sunt denumite pasive stabile, respectiv datorii ale intreprinderii catre terti (furnizori, personal, stat etc), minime si atrase pe o perioada de timp cvasipermanenta, ca urmare a reinnoirii continue a acestora.

Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor in doua categorii:

- datorii cu sold zilnic crescator pana in ziua platii si cu termene fixe de plata (pasive stabile de tip I). In aceasta grupa se includ datoriile rezultate din salarii, impozit pe salarii, contributii la asigurari sociale, datorii din gaze naturale, energie etc.

- datorii cu sold variabil si cu termene de plata variabile pe parcursul unei luni de zile. Acestea se refera la datoriile fata de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb, etc, la datoriile pentru constituirea de rezerve, garantii, preliminari pentru plata concediilor si pentru reparatii etc (pasive stabile de tipul II).

Pasivele stabile din prima categorie se fundamenteaza printr-o metoda analitica ce presupune insumarea soldurilor zilnice, parcurgand urmatoarele etape:

1) Alegerea trimestrului cu activitate minima, iar calculul se va face pe o singura luna din acest trimetru. Nivelul minim al pasivelor calculate pentru acest trimestru se vor regasi cu siguranta de-a lungul intregului an;

2) Determinarea datoriei medii zilnice pe fiecare element prin raportarea obligatiilor trimestriale la numarul de zile standard dintr-un trimestru (90 zile);

3) Determinarea soldurilor initiale, respectiv soldurile la inceputul lunii de calcul din trimestrul minim. Acest sold initial depinde de zilele de plata imediata sau amanata.

Pasivele stabile din categoria II au marimi specifice in fiecare trimestru. Previzionarea lor se face pentru fiecare trimestru al anului de plan, utilizand metoda sintetica, in functie de nivelul trimestrial total al acestor datorii si de perioada de amanare legala (normala) a platilor catre furnizori:

Pasive stabile trimestriale = (Aprovizionari trimestriale totale/90) * Nr. zilelor de

intarziere a platilor

in mod legal

Pasivele stabile ca marime se estimeaza dupa doua metode: procent din vanzari si viteza de rotatie.

Ambele metode sunt identice cu cele folosite in previzionarea nevoii de finantare a stocurilor si a activelor circulante nete. Ca si in cazul activelor circulante, cele doua metode de previziune a pasivelor circulante pornesc de la relatia de proportionalitate dintre datoriile de exploatare si cifra de afaceri, relatie care se considera constanta in timp:

Procent din vanzari = Datorii de exploatare/Cifra de afaceri = constanta in timp, sau

Durata medie a platilor = (Datorii de exploatare/Cifra de afaceri) * 360 = constanta in timp

In consecinta, marimea previzionata a datoriilor de exploatare va fi determinata de cifra vanzarilor sau durata de plata a datoriilor de exploatare inregistrate in anul precedent:

Datorii de exploatare plan = Cifra de afaceri plan * Procent de vanzari₀

Datorii de exploatare plan = Cifra de afaceri plan * Durata de plata/360

1.4 Sursele imprumutate

In completarea surselor proprii si atrase, intreprinderea apeleaza la credite bancare de trezorerie sau de cont. Acestea au rol de amortizor intre cresterea sau reducerea nevoii de capitaluri circulante si diminuarea sau majorarea surselor proprii si atrase de capitaluri circulante. Aceste oscilatii se vor reflecta in marimea soldului creditelor bancare. Fata de perioada precedenta, soldul creditelor planificate poate fi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat in perioada respectiva sau poate fi majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi facuta pana la o limita, si anume, cea a unui plafon stabilit de banca in relatiile sale de credit cu intreprinderea.

Necesarul creditelor de trezorerie se stabileste trimestrial in cadrul planului de trezorerie ca diferenta intre soldul stocurilor si cheltuielilor (N), pe de o parte, si totalul resurselor proprii atrase si incasarilor (R), pe de alta parte:

Necesarul trimestrial de credite de trezorerie = (stocuri + alte active + cheltuieli pentru realizarea productiei) - (fond de rulment + surse atrase + incasari din vanzarea productiei)

Comparand nevoia de capitaluri circulante (N) cu resursele (R) de capitaluri circulante rezulta un deficit sau un excedent de trezorerie, dupa cum nevoile sunt mai mari sau mai mici decat resursele.

Deficitul de trezorerie determina nivelul noilor credite pe care intreprinderea le va solicita in trimestrul respectiv pentru acoperirea platilor mai mari decat incasarile. Necesarul de credite mai poate lua in calcul si nevoia de formare a unui sold minim permanent de cash ca un stoc de siguranta pentru plati imprevizibile.

Excedentul de trezorerie determina volumul creditelor in sold care urmeaza a se rambursa in trimestrul respectiv si/sau volumul plasamentelor de trezorerie (daca soldul de trezorerie ramane in cele din urma excedent).

Soldul creditelor de trezorerie la inceputul trimestrului I se preia din bilantul contabil la incheierea exercitiului, iar la inceputul fiecarui trimestru este influentat in plus sau in minus cu deficitul, respectiv excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.

In situatia in care banca nu mai acorda credite de trezorerie (ca urmare a depasirii plafonului), pentru acoperirea deficitului de trezorerie intreprinderea poate mobiliza alte surse cum ar fi:

- creditul de scont, daca intreprinderea are efecte comerciale de vandut (incasat);

- creditul de afacturare, daca exista pe piata financiara societati de factoring care preiau contra commission facturile intreprinderii spre urmarire si incasare.

1.4.1 Creditul bancar ca sursa de finantare a ciclului de exploatare

Tipuri de credite bancare

Sursa: "Gestiunea financiara a intreprinderii. Note de curs si aplicatii'', Prof.univ.dr. Radu Stroe

Limita de creditare depinde de valoarea activelor disponibile si imediat lichidabile:

- 75% pentru efectele comerciale de incasat;

- 50% pentru bunuri in stoc.

Marimea dobanzii se determina de la caz la caz:

d = dr + cr

unde:

d = rata de dobanda solicitata de banca;

dr = rata dobanzii de referinta, adica cea perceputa pentru clientii cei mai buni ai bancii;

cr = cota de risc estimata de banca pentru un solicitator dat de credite in comparatie cu "clientul cel mai bun".

Perceperea dobanzii se poate face:

Ø      postcalculat; dobanda se plateste la scadenta creditului, ca o suma in plus, peste marimea creditului convenit;

Ø      antecalculat; dobanda se plateste la momentul acordarii creditului, ca o suma dedusa din creditul convenit.

Consecinta antecalcularii: dobanda capata un caracter dual:

Ø      rata nominala a dobanzii (dn), adica cea convenita intre creditor si debitor;

Ø      rata efectiva a dobanzii (de), adica cea rezultata din compararea sumei efectiv incasate de debitor si dobanda pe care el a platit-o din masa creditului (C) la momentul preluarii acestuia.

In consecinta:

a) dobanda nominala (DN) platita din masa creditului convenit pentru durata scadentei (z zile) este:

DN = (C dn z)/365 (1)

b) aceiasi masa a dobanzii se obtine si daca se face calculul pe baza creditului efectiv incasat si a ratei efective a dobanzii:

DN = [(C − DN) de z] /365 (2)

c) din egalitatea relatiilor (1) si (2) se obtine marimea dobanzii efective:

De = (dn*365)/(365-dn*z) (3)

1.4.2 Creditul de scont ca sursa de finantare a ciclului de exploatare

1) Efecte de comert de incasat

La emiterea lor aceste efecte sunt o imobilizare de fonduri financiare, exprimand creditul comercial acordat de o intreprindere.

Pe durata scadentei lor, intreprinderea poate mobiliza sursele utilizate pentru acordarea respectivelor credite; adica vinde efectele sale de incasat.

Operatiunea se numeste scontare, este practicata de bancile comerciale, iar costul acestei vanzari este taxa de scont.

In tarile occidentale, creditul acordat prin scontare ocupa o pondere destul de insemnata in totalul creditelor bancare pe termen scurt. Bancile acorda intreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a carui marime depinde de cifra de afaceri si de durata creditului.

Caracteristica principala a operatiunii de scontare este data de faptul ca banca care realizeaza scontarea nu preia de la vanzator riscul de neplata. Ultimul posesor al titlului negociat ramane solidar la plata cambiei respective, in cadrul actiunii de regres.

Scontul pe care il are de plata o intreprindere catre o banca pentru transferul catre aceasta a creditului comercial acordat de intreprindere se determina dupa relatia:

S = (VN s z)/365

unde:

S = marimea scontului;

VN = valoarea nominala a efectului comercial;

s = taxa de scont practicata de banca ce preia creditul;

z = durata (in zile) a intervalului intre data scontarii efectului comercial si data scadentei lui.

Suma incasata de intreprinderea ce vinde un efect comercial se numeste valoare actuala a respectivului efect:

VA = VN - S = VN*[1-(s*z)/365]

2) Acceptul bancar

Este o procedura similara scontarii utilizata in cazul efectelor emise de o intreprindere care nu are activitate financiara de calitate.

Posesorii unor astfel de efecte incearca mobilizarea sumelor pe care ei le-au acordat ca un credit comercial. Prin accept banca asigura realizarea respectivei mobilizari, intr-un regim similar scontului. Elementul ce face diferentierea este ca banca solicita de la detinatorul efectului o garantie pentru cazul ca emitatorul efectului ar fi insolvabil.

1.4.3 Creditul de afacturare ca sursa de finantare a ciclului de exploatare

Factoring-ul se prezinta ca un contract incheiat intre o parte (denumita ''aderent'') furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii si o societate bancara sau o institutie financiara specializata (denumita ''factor''), prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vanzare, creantele nascute din vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti.

Altfel spus, factoring-ul este o conventie prin care un furnizor transfera creantele unei societati financiare specializate si care ii achita contravaloarea.

Pe aceasta cale furnizorul este scutit de grija recuperarii respectivelor creante, isi simplifica evidenta contabila a contului clienti, gestionand numai contul de factoring, pentru care primeste periodic un extras de cont de la societatea de factoring.

Folosind procedura de factoring furnizorul are avantajul realizarii unor economii la cheltuieli, rezultate din renuntarea la evidenta contului clienti, la supravegherea si urmarirea incasarii creantelor, precum si din faptul ca nu se mai fac avizari pentru clienti, nu se mai opereaza cu mijloace de plata diverse (utilizate frecvent de catre clienti). Toate aceste operatiuni trec la societatile de factoring.

Creantele vandute societatii de factoring trebuie sa fie nelitigioase. Societatea stabileste o limita valorica pentru facturile provenite de la fiecare client al furnizorului, care poate fi modificata ulterior in functie de o durata medie a creditului-client si asupra careia calculeaza si retine in avans o cota de garantie.

Clientela societatilor de factoring se incadreaza, de regula, in randul intreprinderilor de talie mijlocie, exprimata prin cifra de afaceri. Nu se fac operatiuni de factoring cu intreprinderi foarte mici si nici cu intreprinderi mari. Clientela trebuie sa fie pe cat posibil stabila, cu operatiuni continue, iar facturile prezentate spre vanzare sa aibe o valoare consitenta.

Plata facturilor se face prin cec sau prin bilete la ordin care pot fi scontate de catre clienti.

Costul operatiunilor de factoring este dificil de estimat deoarece se are in vedere nu numai comisionul pe care-l plateste clientul, ci si economiile de cheltuieli pe care le realizeaza acestea ca urmare a eliminarii operatiunilor de evidenta, urmarire si incasare a debitelor.

Practic, costul este format din doua elemente: un comision general calculat asupra cifrei de afaceri (valoarea facturilor) si care acopera costul serviciilor oferite de societatea de factoring , la care se adauga un coeficient de beneficii.

Tipuri de factoring

a) In functie de sfera de cuprindere, modalitatea de preluare si administrare a creantelor se deosebesc:

• Factoring-ul partial - facturile sunt supuse unui proces de selectionare, nu toate sunt acceptate la cumparare; obligatia incasarii facturilor ii revine aderentului, deoarece factorul nu preia administrarea acestora;
• Factoring-ul total - toate facturile sunt preluate de la aderent si administrate de catre factor. Factorul va incasa facturile de la debitor, finanteaza operatiunea si acopera riscul de credit.

b) In functie de momentul efectuarii platii creantelor de catre factor se disting:

• Factoring-ul cu plata imediata (engl. old-line factoring) - factorul plateste contravaloarea facturilor in momentul preluarii acestora;
• Factoring-ul la scadenta (engl. maturity factoring) - creantele aderentului ii sunt platite in momentul exigibilitatii acestora;
• Factoring-ul mixt - factorul plateste o parte din valoarea facturilor in momentul prezentarii acestora sub forma de avans (pana la cel mult 85% din valoarea acestora), diferenta urmand sa fie platita la o data ulterioara.

c) In functie de confidentialitatea operatiunii putem deosebi:

• Factoring inchis (numit si scontare confidentiala a facturilor) - permite clientului sa pastreze secret faptul ca a apelat la o societate de factoring;
• Factoring deschis - exportatorul/aderentul cedeaza societatii de factoring toate creantele notificand importatorii/debitorii.

d) In functie de dreptul de regres pe care banca il poate exercita asupra aderentului putem vorbi despre:

• Factoring fara regres (engl. non-recourse factoring) - factorul plateste aderentului contravaloarea acceptata a facturii sau facturilor, de regula 85% imediat dupa emitere si 15% in termen de 180 de zile de la data scadentei facturii, chiar daca nu incaseaza (total sau partial) una sau mai multe dintre facturi. In intervalul de 180 de zile de la scadenta facturilor banca incearca sa recupereze sumele de la debitor sau, eventual, de la societatea de asigurare-reasigurare la care s-a asigurat impotriva riscului de neincasare. Factorul nu se indreapta catre aderent in vederea recuperarii contravalorii facturilor, neavand drept de regres asupra acestuia;
• Factoring cu regres (engl. recourse factoring) - in caz de neplata factorul isi va recupera sumele neincasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garantiei.

e) In functie de participantii la operatiunea de factoring putem distinge:

• Factoring intern (engl. domestic factoring) - la baza acestei operatiuni nu sta un contract comercial international, se desfasoara pe teritoriul aceleiasi tari si, in cadrul ei, intervine o singura societate de factoring;
• Factoring international (engl. international factoring) - presupune existenta unui contract comercial international, in cadrul operatiunii intervin doi factori (societatea de factoring de export si societatea de factoring de import). Societatea de factoring de export cumpara creantele exportatorului (numit si aderent) asupra importatorului, cedandu-le apoi societatii de factoring de import.

Asadar factoring-ul ofera servicii avantajoase clientilor sai dar nu poate fi considerat ca o solutie miracol pentru acoperirea unor situatii financiare precare ale acestora. Dimpotriva, clientii societatilor de factoring trebuie sa fie firme rentabile, cu o situatie economico-financiara sanatoasa, care sa poata suporta costul relativ ridicat al operatiunilor de factoring.