Impozitele directe

Impozitele directe

1. Caracterizarea generala a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche si mai simpla de impunere, fiind intalnite si in oranduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere deosebita in epoca moderna. In evolutia lor, impozitele directe au tinut pasul cu dezvoltarea economica, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe avere.

Impozitele directe prezinta urmatoarele trasaturi distinctive:

- sunt impozite nominative, fiind stabilite in sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;

- se stabilesc pe baza cotelor de impozit in functie de veniturile sau averea contribuabililor;

- au un cuantum si termene de plata precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunostinta platitorilor;

- subiectul si suportatorul sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana.

Fiind nominative, avand un cuantum si termene de plata precise si aduse din timp la cunostinta platitorilor, impozitele directe sunt mai echitabile si, deci, mai de preferat decat impozitele indirecte, deoarece la acestea din urma consumatorii diverselor marfuri si servicii nu au posibilitatea sa cunoasca momentul si suma ce trebuie platita statului cu titlul de impozit sau taxa de consumatie.

Impozitele directe pot fi grupate in impozite reale si impozite personale.

2. Impozitele reale si impozitele personale

In categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute in practica financiara internationala, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pamantul, cladirile, activitatile economice si miscarea capitalului banesc.

Impozitul pe pamant (funciar) a fost introdus in perioada descompunerii feudalismului si in primele stadii ale capitalismului, cand pamantul reprezenta forma de baza a bogatiei si principalul mijloc de productie.

La determinarea impozitului datorat statului se pornea de la suprafata terenului, numarul animalelor de munca si numarul plugurilor utilizate pentru lucratul pamantului, pretul pamantului, etc., fara a se lua in considerare productia obtinuta, cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului.

Cladirile (folosite ca locuinte, pravalii, birouri, ateliere, manufacturi, etc.) au devenit cu timpul, alaturi de pamant, o alta forma importanta a averii imobiliare, ceea ce a condus la introducerea impozitului pe cladiri.

Baza de impunere o constituie de regula suprafata construita, dar si numarul si destinatia data cladirilor, marimea curtii, suprafata terenului ocupat de cladiri, etc.

Dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, a comertului au condus la cresterea numarului mestesugarilor, fabricantilor, comerciantilor si a unor profesii libere, ceea ce a condus la introducerea impozitului pe activitatile industriale, comerciale si profesiile libere.

La baza stabilirii impozitului au stat marimea capitalului, marimea localitatii in care isi desfasoara intreprinderile activitatea, forta motrice folosita in intreprindere, numarul de muncitori, etc. Nici in acest caz nu se lua in vedere venitul realizat si cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului.

Dezvoltarea industriei si comertului au atras si dezvoltarea relatiilor de credit, ceea ce a condus la introducerea impozitului pe capitalurile banesti date cu imprumut. La stabilirea impozitului se are in vedere volumul dobanzilor pe care creditorul le incaseaza pentru capitalul imprumutat.

Specific impozitelor reale este faptul ca se stabilesc pe baza unor criterii exterioare care dau o anumita imagine despre materia impozabila, dar nu iau in considerare venitul real al subiectului impozitului.

In cazul determinarii impozitelor de tip real se are in vedere produsul mediu brut estimat, metoda care ii dezavantajeaza pe micii producatori si comercianti si ii avantajeaza pe marii producatori care au conditii mai bune sa realizeze venituri peste media veniturilor brute, dupa care se determina impozitul real.

Impozitele de tip real continua sa existe si astazi in unele tari, in care agricultura ocupa un loc important in economia nationala, sarcina fiscala fiind dimensionata in functie de suprafata terenului, cantitatea de ingrasaminte folosite, numarul utilajelor agricole, etc.

Din cele aratate mai sus rezulta ca impozitele de tip real prezinta o serie de neajunsuri, printre care:

- prin sistemul lor de asezare, nu se poate cuprinde in baza de impozitare intreaga materie impozabila, existand posibilitati largi de practicare a fenomenului de evaziune fiscala;

- prezinta un puternic caracter regresiv, deoarece nu se iau in considerare venitul net al obiectului impozabil;

- lipsa unor reglementari unitare la asezarea acestor impozite, duce la o mare inechitate fiscala.

Impozitele directe au evoluat odata cu dezvoltarea productiei de marfuri, a societatii, in general, si cea a finantelor publice, in special. De la sistemul de impunere pe obiecte materiale sau genuri de activitati (impozite reale), din perioada de inceput a istoriei finantelor publice, cele mai frecvente forme de manifestare a impozitelor directe, cunoscute astazi, sunt cele privind impozitele pe venit si pe avere (impozite personale).

Trecerea de la impozitele reale la cele personale s-a produs, in unele tari, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, iar in altele, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale.

In perioada capitalismului premonopolist, muncitorii si functionarii nu dispuneau de proprietati funciare, cladiri si capitaluri mobiliare, fapt pentru care nu puteau fi supusi la plata impozitelor reale, ei suportand numai plata impozitelor indirecte care le afectau salariul real. Pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice care au sporit continuu, statul a trecut la cuprinderea in sistemul de impunere directa si a muncitorilor si functionarilor care realizau venituri din munca.

Impozitele indirecte deveneau tot mai apasatoare pentru cei cu venituri mici, pentru muncitorii si functionarii cu persoane aflate in intretinere sau cu sarcini familiale deosebite.

Asadar, inlocuirea impozitelor reale cu impunerea personala s-a datorat mai multor cauze si anume:

- cresterea cheltuielilor publice;

- cuprinderea in sistemul de impozitare a veniturilor din munca realizate de muncitori si functionari;

- impozitele indirecte fiind tot mai apasatoare pentru cei cu venituri mici, a necesitat introducerea minimului neimpozabil si acordarea unor inlesniri familiilor mai numeroase.

Impozitele personale sunt intalnite sub forma impozitelor pe venit si a impozitelor pe avere.

2.1. Impozitele pe venit

Momentul introducerii impozitelor pe venit a fost determinat de cresterea numarului de muncitori si functionari, care realizau venituri din munca, dezvoltarea industriei, comertului si a sistemului bancar, care realizau venituri sub forma profitului, a proprietarilor funciari care realizau venituri sub forma rentei.

Asadar, in cazul impozitelor pe venit au calitatea de subiect atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice care realizeaza venituri din diferite surse.

a) Impozitele pe veniturile persoanelor fizice

Platitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliu sau rezidenta intr-un anumit stat, precum si persoanele nerezidente care realizeaza venituri din surse situate pe teritoriul acelui stat. Uneori sunt supuse la plata acestor impozite si asocierile de persoane care nu dau nastere unei persoane juridice.

De la plata impozitului se acorda unele scutiri, fiind exceptati, de regula, diplomatii acreditati in statul respectiv (cu conditia reciprocitatii) suveranii si familiile regale, uneori militarii si persoanele fizice care realizeaza venituri pana la un anumit plafon.

Obiectul impunerii il constituie veniturile realizate sub diverse forme: salariul pentru angajati, profitul realizat din asocieri cu persoane juridice, dividendele repartizate actionarilor, veniturile nete realizate de micii intreprinzatori si liber-profesionisti, dobanzi incasate pentru sumele imprumutate, venituri din inchirieri, venituri din pensii si alte venituri care nu sunt incasate cu regularitate (din premii si jocuri de noroc, din instrainarea proprietatilor imobiliare, etc.).

Venitul impozabil este cel care ramane din venitul brut dupa ce se fac anumite scazaminte cum sunt: cheltuielile de productie, dobanzile platite pentru creditele primite, primele de asigurare, contributiile obligatorii la asigurarile sociale, pierderile din activitatea anilor precedenti, sume neimpozabile, etc.

Impozitul pe venit se aseaza de obicei pe fiecare persoana care a realizat venituri, fiind o impunere individuala. Uneori, acest lucru nu este posibil si atunci, impozitul vizeaza ansamblul persoanelor care au participat la realizarea acestora, adica o familie sau o gospodarie.

In practica fiscala sunt cunoscute doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice si anume: impunerea separata a fiecarui impozit obtinut dintr-o anumita sursa si impunerea globala a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.

Impunerea separata se realizeaza fie prin instituirea mai multor impozite asupra veniturilor dintr-o anumita sursa (impozite analitice), fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigura un tratament diferentiat pentru fiecare categorie de venituri, denumit impozit cedular.

Impunerea separata permite tratarea diferentiata a veniturilor, ca mod de asezare si nivel al cotelor de impunere, dupa sursa de provenienta; avantajeaza contribuabilii care realizeaza venituri din mai multe surse ce cad sub incidenta unor impozite diferite, deoarece nu mai suporta efectele progresivitatii impunerii, care se intalnesc in cazul impunerii globale; prezinta dezavantajul pentru fisc, deoarece nu permite cunoasterea situatiei de ansamblu a fiecarui platitor si necesita o activitate mai laborioasa si mai costisitoare.

Impunerea globala presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de sursa de provenienta si supunerea venitului cumulat unui singur impozit (impozit sintetic). Sistemul impunerii globale a veniturilor realizate de persoanele fizice este frecvent intalnit in tarile membre ale U.E. si uneori ca o conditie de aderare, in tarile candidate la U.E.

Impunerea globala are avantajul ca permite progresivitatea impunerii, asigurand perceperea de impozite egale la venituri totale egale, indiferent de sursa; prezinta dezavantajul ca nu tine cont de natura veniturilor si de sursele lor de provenienta.

Pentru a evita neajunsurile pe care le prezinta fiecare din aceste metode de impunere, in unele tari se intalnesc sisteme de impunere mixte, care imbina impunerea separata cu cea globala.

Pentru determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cotele proportionale sau progresive. In unele tari venitul impozabil este supus mai intai impunerii cu cote proportionale si apoi impunerii cu cote progresive. Cea mai frecvent utilizata este impunerea cu cote progresive compuse (pe transe).

Numarul transelor si nivelul cotelor de impunere difera de la o tara la alta. Astfel, in Franta cotele de impozit variaza intre 7,5% pentru venituri mai mari de 4.120 euro si 52,75% pentru un venit ce depaseste 46.343 euro. In Regatul Unit cotele de impozit sunt cuprinse intre 10% pentru veniturile de pana la 1.880 lire (desi nu exista venit minim neimpozabil) si 40% pentru venituri mai mari de 29.600 lire. In S.U.A. se practica doua cote de impozit: 15% pentru veniturile cuprinse intre 2.001 si 30.000 de dolari si 28% pentru veniturile de peste 30.000 dolari.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regula, pe baza declaratiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitul astfel determinat se inscrie in debitul contribuabilului, in registrul de rol.

Perceperea impozitelor se realizeaza fie prin stopajul la sursa (salarii, dividende, dobanzi, etc.) fie direct de la contribuabili (activitati comerciale, profesii libere, chirii, etc.).

In Romania, in perioada 2000-2004 s-a practicat impunerea globala pentru veniturile din salarii, din activitati independente si din cedarea folosintei bunurilor si impunerea separata pentru veniturile din investitii (dividende, dobanzi, titluri de valoare), pensii, premii si jocuri de noroc, activitati agricole si veniturile din alte surse. Cotele de impozit au fost cuprinse intre 18% si 40% si au fost stabilite pe patru transe de venituri impozabile.

Contribuabilii care au realizat venituri supuse impunerii globale au beneficiat de anumite sume neimpozabile acordate sub forma cheltuielilor profesionale (numai pentru cei care au realizat venituri din salarii la functia de baza) si a deducerilor personale de baza (acordate tuturor contribuabililor) si deducerilor suplimentare (acordate contribuabililor care aveau alte persoane in intretinere).

Incepand cu veniturile realizate de la 01.01.2005 s-a renuntat la sistemul de impunere globala, revenindu-se la impunerea separata pentru toate categoriile de venituri. Cota de impozit este de 16% aplicata asupra venitului impozabil, cu exceptia veniturilor realizate din transferul titlurilor de valoare instrainate intr-o perioada mai mare de 365 de zile de la data dobandirii, pentru care cota de impozit este de 1%, si a veniturilor din jocuri de noroc, pentru care impozitul este de 20% pentru veniturile nete mai mici de 100 milioane lei si de 25% pentru cele care depasesc 100 milioane lei.

b) Impozitul pe veniturile persoanelor juridice este denumit in majoritatea tarilor dezvoltate 'impozit pe societati' sau 'impozit pe capital', iar in altele, printre care si Romania, 'impozit pe profit'.

Indiferent de denumire, acest impozit vizeaza profitul brut realizat de persoanele juridice, iar modul de impunere este influentat, de regula, de forma de organizare a acestora (societati de persoane sau de capital).

La societatile de persoane, impunerea veniturilor se face, de regula, pe baza tehnicilor aplicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.

La societatile de capital profitul obtinut se repartizeaza, o parte, actionarilor sub forma de dividend, proportional cu participarea la capitalul social, iar o alta parte, ramane la dispozitia societatii pentru constituirea unor fonduri. Se poate astfel vorbi de profitul societatii inainte de repartizare, profitul repartizat actionarilor cu titlu de dividend si profitul ramas in final la dispozitia societatii. Aceasta repartizare a condus la mai multe solutii de impunere a profitului societatilor de capital, astfel:

a) o prima solutie consta in impunerea mai intai a profitului total obtinut de societate, dupa care se impune separat profitul repartizat actionarilor sub forma de dividende. Aceasta modalitate de impunere, considerata clasica este intalnita in Spania, S.U.A., Olanda, Elvetia, etc. In acest caz avem de-a face cu o dubla impozitare a veniturilor: o data la societate si a doua oara la actionari. Pentru a atenua efectele dublei impozitari, profitul distribuit se impune in cote mai reduse fie la societate, fie la actionari;

b) a doua solutie consta in impunerea separata a profitului ramas la dispozitia societatii si apoi a dividendelor repartizate actionarilor, modalitate considerata destul de echitabila;

c) o alta solutie consta in impunerea numai a dividendelor, exonerand de la impunere partea din profit ramasa la dispozitia societatii, stimulandu-se plasarea profitului in realizarea de noi investitii;

d) ultima solutie consta in impunerea numai a partii din profit ramasa societatii, exonerand de la impunere dividendele repartizate actionarilor.

De regula, pentru determinarea venitului brut se porneste de la rezultatele de bilant ale activitatii desfasurate, la care se adauga: variatia stocurilor, veniturile din castigurile de capital, dobanzile la conturile curente, veniturile din chirii, dobanzile la creditele acordate, etc. Pentru obtinerea venitului impozabil, din venitul brut se scad: cheltuielile de productie, dobanzile platite, prelevarile la fondul de rezerva si la alte fonduri speciale prevazute de lege, pierderile din activitatea anului curent si din anii precedenti, unele prelevari in scopuri social-culturale. Limitele si conditiile in care se fac aceste scazaminte difera de la o tara la alta.

Impozitul pe venitul societatilor de capital se determina, in general, cu ajutorul cotelor proportionale carora li se pot aplica unele corective. Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regula, anuala si se face pe baza declaratiei intocmite de acestea.

In Romania, dupa decembrie 1989, sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor juridice a cunoscut nenumarate modificari si ajustari, in corelatie cu schimbarile intervenite in derularea reformei economico-sociale.

In calitate de platitori ai impozitului pe profit sunt:

- persoanele juridice romane, pentru profitul realizat in Romania si in strainatate;

- persoanele juridice straine care desfasoara activitate in Romania prin intermediul unui sediu permanent;

- persoanele juridice straine si persoanele fizice nerezidente care desfasoara activitate in Romania intr-o asociere fara personalitate juridica.

- persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice romane.

Printre persoanele juridice scutite de la plata impozitului pe profit figureaza: trezoreria statului, institutiile publice, asociatiile si fundatiile, cultele religioase, institutiile de invatamant, asociatiile de proprietari, Banca Nationala a Romaniei, etc.[1]

Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile.

In perioada 1991-1993 s-au practicat cote progresive, stabilite pe transe de profit, cuprinse intre 2,5% si 77%. Incepand cu anul 1994 s-a introdus cota unica de impozit de 38% care s-a practicat pana la sfarsitul anului 1999. Incepand cu 01 ianuarie 2001 cota de impozit a fost de 25%, iar incepand cu 01 ianuarie 2005 cota este 16%.

Pentru microintreprinderi, incepand cu trimestrul IV al anului 2001, se practica un sistem de impunere diferit. Cota de impozit a fost de 1,5% pana in anul fiscal 2004 si de 3% incepand cu anul fiscal 2005, aplicata asupra veniturilor obtinute din orice sursa, din care se scad veniturile din variatia stocurilor, veniturile din productia de imobilizari corporale si necorporale, veniturile din provizioane, cele din anularea obligatiilor datorate bugetului statului, veniturile din despagubiri de la societatile de asigurare si veniturile din exploatare reprezentand cota-parte a subventiilor guvernamentale si a altor resurse pentru finantarea investitiilor. Acest sistem este optional si se aplica persoanelor juridice care indeplinesc cumulativ, urmatoarele conditii: au ca obiect de activitate productia de bunuri materiale, prestarea de servicii sau comertul, au intre 1 si 9 salariati, capitalul social este integral privat si au realizat venituri in anul precedent mai mici de 100.000 euro, in echivalent lei la cursul de schimb valutar din ultima zi a anului.

c) contributiile obligatorii

In categoria impozitelor directe (pe venit) se includ si contributiile pentru securitate sociala, deoarece acestea au un caracter obligatoriu si se stabilesc atat in sarcina angajatorilor (persoane juridice si fizice care angajeaza forta de munca), cat si in cea a angajatilor. Astfel de contributii platesc si cei care realizeaza venituri din activitati independente, pe baza declaratiei de asigurare acestia cunoscand dinainte cat si cand au de platit.

Ca urmare, contributiile pentru securitate sociala indeplinesc conditiile de baza specifice impozitelor directe. Spre deosebire de impozite, incasarile provenite din contributiile pentru securitate sociala capata o destinatie dinainte stabilita.

In Romania, principalele categorii de contributii obligatorii sunt:

- contributii la asigurarile sociale de stat (CAS) care se constituie ca venit al bugetului asigurarilor sociale de stat;

- contributii pentru asigurarile sociale de sanatate (CASS), constituit ca venit al bugetului asigurarilor sociale de sanatate;

- contributii la fondul asigurarilor pentru somaj, care se constituie ca venit al bugetului asigurarilor pentru somaj.

Contributiile datorate de salariati se calculeaza prin aplicarea cotelor de contributii stabilite de lege asupra veniturilor salariale brute lunare, iar cele datorate de angajatori prin aplicarea cotelor de contributii asupra fondului de salarii realizat. Contributiile datorate de celelalte persoane se calculeaza prin aplicarea cotelor stabilite de lege asupra venitului net realizat sau asupra venitului declarat prin declaratia de asigurare.

2.2. Impozitele pe avere

Impozitele pe avere au fost instituite in stransa legatura cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile. In practica financiara impozitele pe avere se intalnesc sub trei forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite asupra circulatiei averii si impozite asupra cresterii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise se intalnesc ca impozite stabilite asupra averii, dar care se platesc din venitul obtinut de pe urma averii respective, sau ca impozite pe substanta averii, in acest caz impozitul fiind perceput din substanta averii ducand la micsorarea materiei impozabile, motiv pentru care se intalneste destul de rar ca si impozit permanent.

In categoria impozitelor asupra averii propriu-zise mai des intalnite sunt impozitele pe proprietati imobiliare si impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietati imobiliare se intalnesc frecvent sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor. In cazul acestor impozite baza impozabila o constituie valoarea de achizitie, valoarea de inlocuire, valoarea declarata de proprietar sau veniturile capitalizate privind bunurile respective.

In general, cotele de impozit sunt scazute pentru a putea fi suportate usor din veniturile produse de averea respectiva si pentru a nu afecta substanta averii.

Impozitul pe teren este conceput uneori si pentru a influenta modul de folosire a fondului funciar, impozitul fiind diferentiat in functie de categoria de folosinta, amplasament sau clase de calitate.

Impozitul asupra activului net are ca obiect intreaga avere mobila si imobila a contribuabilului. In unele tari acest impozit este datorat atat de persoanele fizice cat si de cele juridice (de exemplu, in Suedia, Austria, Germania etc.), iar in altele, fie numai de persoanele fizice (in Danemarca si Olanda), fie numai de societatile de capital (Canada).

Activele care se impun cel mai frecvent sunt patrimoniul agricol si cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile si imobile. Pentru determinarea impozitului pe activul net se folosesc fie cotele proportionale, fie cotele progresive.

In Romania, impozitele practicate asupra averii propriu-zise sunt: impozitul pe cladiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport.

Impozitele pe circulatia averii au ca obiect al impunerii transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile si imobile de la o persoana la alta. In aceasta categorie intalnim impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii) si impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.

In cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului il constituie averea primita drept mostenire de o persoana fizica. Impozitul se stabileste fie asupra intregii averi succesorale (de exemplu, in Marea Britanie, S.U.A., Australia etc.), independent de modul de impartire intre mostenitori, fie asupra fiecarei parti ce revine mostenitorilor.

Subiectul impunerii il constituie mostenitorii si legatarii lor, iar materia impozabila este reprezentata de averea lasata ca mostenire, din care au fost deduse in prealabil datoriile care greveaza succesiunea.

Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al caror nivel este diferentiat in functie de valoarea succesiunii si de gradul de rudenie intre decedat si mostenitorii acestuia. La aceeasi valoare a averii lasata mostenire, impozitul este cu atat mai mare cu cat gradul de rudenie este mai indepartat.

Pentru a preveni sustragerea de la plata impozitului pe succesiuni pe calea efectuarii de donatii de avere in timpul vietii, a fost introdus impozitul pe donatii. Obiectul impozitului pe donatii il constituie averea primita drept donatie de o persoana fizica. La determinarea valorii impozabile, adesea nu opereaza reducerile care se fac in cazul succesiunilor. Subiectul impozabil este persoana care a primit donatia, iar impozitul se calculeaza de obicei in cote progresive.

Cotele progresive sunt influentate de valoarea averii donate, de gradul de rudenie intre donator si donatar si, uneori, si de momentul si scopul donatiei respective.

Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu ocazia tranzactiilor efectuate cu bunuri imobiliare sau mobiliare. Cele mai des intalnite sunt impozitele pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobiliare, impozitul pe hartii de valoare si impozitul pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale.

Aceste impozite se stabilesc in cote proportionale sau progresive fiind numite si taxe de inregistrare deoarece se percep la inregistrarea actului de vanzare-cumparare.

La impozitele asupra cresterii averii, obiectul impunerii il constituie sporul de valoare pe care l-au inregistrat bunurile intr-o perioada de timp. In aceasta categorie de impozite se includ: impozitul pe plusul de valoare imobiliara, impozitul pe sporul de avere realizat in timp de razboi, etc.

Impozitul pe plusul de valoare imobiliara are ca obiect al impunerii sporul de valoare inregistrat in intervalul de timp de la cumparare si pana la vanzare.

In calitate de subiect al acestui impozit apare vanzatorul bunurilor imobiliare, iar obiectul impunerii il constituie diferenta dintre valoarea de cesiune si valoarea de achizitie, reevaluata in conditiile legii si diminuata cu valoarea lucrarilor sau amenajarilor efectuate de proprietar.

Plusul de valoare imobiliara poate fi influentat de: construirea unor cai de comunicatie in imediata apropriere a averii respective, extinderea perimetrului unei localitati astfel incat un teren sa fie scos din circuitul agricol si sa fie utilizat pentru constructii de locuinte, executarea unor lucrari edilitare (canalizare, electricitate etc.).

In Romania, impozitele pe avere se intalnesc atat sub forma impozitelor pe averea propriu-zisa, cat si a impozitelor pe circulatia averii.

Impozitele pe averea propiu-zisa sunt impozitul pe teren, impozitul pe cladiri si taxa asupra mijloacelor de transport.

Impozitele pe circulatia averii sunt: impozitul pe donatii si succesiuni care sunt percepute sub forma unor taxe de timbru, impozitul pe venitul din transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul persoanelor fizice si impozitul pe veniturile din transferul titlurilor de valoare si din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen pe baza de contract. De mentionat ca nu sunt impozitate veniturile din instrainarea imobilelor detinute in proprietate mai mult de trei ani, cele din instrainarea imobilelor dobandite prin reconstituirea dreptului de proprietate, prin schimb imobiliar si cele prin mostenire sau donatie intre rude de pana la gradul IV inclusiv.

Impozitul pe sporul de avere dobandit in timp de razboi a fost instituit in unele state, in urma primului razboi mondial, iar in altele, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Acesta s-a calculat fie asupra profitului care depasea nivelul perioadei luate ca baza, fie asupra profitului care depasea o anumita rata considerata normala fata de capitalul investit.

Impozitul s-a calculat in cote progresive, dar nu a avut un randament prea ridicat, existand multiple cai de sustragere de la impunere. In Romania acest gen de impozite nu este instituit.