MASA MONETARA - Continutul si structura masei monetare

MASA MONETARA

1. Continutul si structura masei monetare

Moneda este o creanta, o forma de avere. Dar nu toate creantele sunt moneda, dintr-un motiv foarte simplu si anume, ca ele nu pot circula libere (de ex.: depozitele bancare).

Averea monetara este utilizata pentru schimb, pentru procurarea altor active in vederea obtinerii unui profit. De pilda, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau procurarea de valuta.

In practica, de multe ori este dificil sa separam activele monetare de cele nemonetare.

Moneda apare ca o creanta in bilanturile firmelor, agentilor economici.

Activele monetare sunt formate in primul rand, din numerar si depozite, dar si din rezervele in numerar ale bancilor si depozitele bancilor la banca centrala si de emisiune. Cele de mai sus sunt creante monetare pentru ca sunt creante asupra unor banci, fie ele banci centrale sau banci de depozite.

Masa monetara este formata din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obtinerea de bunuri si servicii, cat si pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definita ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat si puse la dispozitia economiei si societatii dintr-o tara.

Masa monetara cuprinde urmatoarele active:

numerarul (moneda efectiva) ;

moneda de cont sau disponibilitatile in conturile curente;

depozitele (sumele depuse la termen, de obicei la bancile de depozit);

alte active monetare.

Cea mai mare parte a numerarului este detinuta de persoanele fizice si agentii economici si este utilizata pentru procurarea de produse si servicii, deci in tranzactiile comerciale si valutare (in tara noastra, moneda nationala are o convertibilitate limitata). Numerarul este activul monetar cel mai lichid, pentru ca poate fi schimbat, folosit in orice moment si in mod nemijlocit.

Moneda de cont este data de disponibilitatile din conturile curente. In limita acestor disponibilitati din conturi pot fi eliberate cecuri de plati sau pot fi achitate datoriile. Moneda de cont poate fi transformata oricand in numerar, totusi ea este mai putin lichida decat numerarul, intrucat sumele trebuie mai intai retrase din cont.

Depozitele prezinta o mare variatie de forme, tipuri, termene de retragere. Spre deosebire de moneda de cont, depozitele nu dau dreptul eliberarii pe seama lor de cecuri sau carduri.

Uneori insa, ele pot fi desfiintate si utilizate, cel mai des, pe baza unui preaviz. Actualmente, depozitele au o pondere foarte mare in totalul activelor monetare, pentru ca sunt aducatoare de mari venituri reprezentate de dobanda. Totusi, esentialul este ca depozitele au un grad mai mic de lichiditate, intrucat nu pot fi utilizate oricand.

In categoria alte active sunt cuprinse cele plasate in diferite titluri de pe piata monetara.

Ele cuprind cambiile si biletele la ordin, biletele de trezorerie si bonurile de casa. Acestea sunt pe termen scurt si au un grad mai mare de lichiditate decat titlurile pe termen lung si mediu si care sunt reprezentate de actiuni si obligatiuni. Titlurile pe termen scurt au o lichiditate mai mare pentru ca pot fi valorificate inainte de termen, deci sunt negociabile. Detinatorii lor le pot vinde oricand pentru a-si achita datorii sau pentru marfuri si servicii.

Chiar daca difera in functie de durata lor de viata, pe total, titlurile au un grad de lichiditate mai mic decat alte active monetare.

Determinarea masei monetare este foarte dificila si complexa, tocmai din cauza variatiei acestor forme sub care ea se gaseste in economie. De exemplu, in cadrul titlurilor, un grad mai mare de lichiditate il au bunurile de tezaur si obligatiunile. Motivul este tot valorificarea lor inainte de termen.

Din cele afirmate mai sus se poate constata ca in marea lor majoritate activele monetare, masa monetara reprezinta o suma de creante asupra sistemului bancar, chiar daca se gasesc la persoane fizice si firme nebancare. Dezvoltarea produselor si serviciilor bancare a facut ca in ultimul timp sa apara noi produse monetare, ceea ce a diversificat si masa monetara.

2. Agregatele monetare

Au aparut ca instrumente de analiza a masei monetare, ca o necesitate de a dezvolta si pozitiona indicatorii legati de masa si circulatia monetara.

Asa cum afirma profesorul universitar Silviu Cerna "banii de hartie si moneda scripturala se creeaza cu ocazia monetizarii unor active nemonetare".[1] In activele nemonetare sunt cuprinse: aurul, devizele, creantele asupra trezoreriei statului, creante asupra economiei.

Pentru a analiza masa monetara, cat si evolutia acesteia este necesar sa se tina seama de cursurile flotante, somaj, inflatie, criza economica.

Cei mai multi monetaristi si indeosebi cei americani considera si acum ca moneda are un rol dominant in viata economica, ceea ce inseamna ca instrumentele monetare si mai ales circulatia baneasca, inclusiv masa monetara influenteaza economia.

Aceasta influenta poate fi determinata cu ajutorul indicatorilor monetari, care la randul lor nu au in vedere doar moneda, banii, ci si procesele economice principale, adica productia, comertul, preturile, operatiunile valutare, bugetul, balanta de plati externe.

De altfel, aceasta influenta este reciproca.

Conform monetaristilor, indicatorii monetari se impart in doua grupe:

indicatorii care determina evolutia masei monetare;

indicatorii ce estimeaza efectele politicii monetare asupra economiei.

Aceasta impartire este valabila pentru tarile cu economii de piata dezvoltate.

Obiectivele si caracteristicile monetare sunt definite, determinate cu ajutorul indicatorilor ratei dobanzii si agregatelor monetare.

Influenta puternica a unor factori nemonetari a facut ca mai demult, rata dobanzii sa nu mai fie un indicator suficient pentru analiza, structura si evolutia masei monetare. El nu este atat de complex pentru a putea determina toate influentele si perturbarile.

Desi rolul indicatorului ratei dobanzii a ramas insemnat, acum se pune accent pe indicatori de politica monetara, adica indicatori monetari complecsi cuprinsi in agregate monetare, care la randul lor sunt utilizate in modele de analiza a masei monetare si a circulatiei monetare in general. Aceste modele complexe tin seama si de rata dobanzii.

Agregatele monetare se grupeaza in trei categorii si anume:

1. Moneda primara sau moneda de rezerva (baza monetara). Aceasta moneda este creata si controlata de banca centrala [2] si se determina ca diferenta intre totalul activului si totalul pasivului bilantului acestei banci. Banca centrala creeaza moneda prin distribuirea de credite bancilor si altor institutii de credit si tezaurului, cat si prin reescontarea efectelor comerciale si publice. Aceste creatii monetare se regasesc in activul bilantului.

Pasivul bilantului bancii centrale arata volumul si repartizarea pe detinatori a monedei primare. Este vorba de biletele de banca (bancnotele), moneda divizionara, disponibilitatile tezaurului si disponibilitatile in conturile bancilor creatoare de moneda scripturala.

Combinarea elementelor de activ si pasiv este foarte variata, de aceea si agregatele monetare sunt foarte variate.

Pentru a determina corect moneda primara trebuie sa tinem seama de modificarea bazei monetare si de multiplicatorul monetar sau al creditelor.

1) Moneda ca mijloc de plata mai este denumita si masa monetara in sens restrans. Ea este constituita din produsele monetare create de bancile centrale, celelalte banci si institutii financiare.

2) Moneda avutie neta este formata din produsele monetare enumerate mai sus, inclusiv activele neutilizate ca mijloace de plata curente dar care pot fi transformate relativ usor in lichiditati.

Agregatele monetare necesita alegerea grupului de active, masurarea performantelor fata de evolutia preturilor si PIB, cat si agregarea activelor monetare selectate.

Agregatele cuprind atat mijloacele de plata, cat si plasamentele financiare care pot fi transformate rapid in mijloace de plata.

Agregatele monetare au tocmai rolul de a integra succesiv produsele monetare create in scopul asigurarii lichiditatii agentilor financiari si nefinanciari. In raport de modul de includere a diferitelor active monetare in structura masei monetare, avem urmatoarele agregate monetare.[3]

M este agregatul care cuprinde toate mijloacele de plata sub forma monedei efective si depunerilor in cont curent. Acest agregat este partea cea mai activa a masei monetare sau lichiditatea primara. Avand in vedere ca o unitate monetara este utilizata de mai multe ori este necesar sa determinam cu ajutorul acestui agregat viteza de rotatie a banilor. Din acest punct de vedere, agregatul M₁ reprezinta un stoc, iar rotatiile un flux monetar. Viteza de rotatie se determina astfel ca un raport intre valoarea bunurilor tranzactionate intr-o perioada de timp sau PIB si agregatul M₁:

unde:

Din acest punct de vedere se mai poate spune ca M₁ inseamna capacitatea monedei de a se cheltui in totalitate.

M include agregatul M₁, la care se adauga plasamentele la termen si cele in vederea economisirii, dar care pot fi oricand transformate in lichiditati (prin eliberare de cecuri sau carti de plata cu preaviz). Deci M₂ cuprinde pe langa M₁ si lichiditatea secundara.

M cuprinde agregatul M₂, dar si alte active cu grad diferit de lichiditate si anume, certificate de depozit, bonuri de casa, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de firme pe piata monetara.

L cuprinde agregatul M₃, dar si titlurile emise pe termen lung si mediu, negociabile.

In cele ce urmeaza, prezentam situatia titlurilor de creanta negociabile in Franta.

3. Titluri de creante negociabile

Analiza titlurilor de creanta negociabile nu poate fi inteleasa, decat daca este amplasata intr-un cadru mult mai larg si anume, reforma pietei de capital. Aceasta vizeaza modernizarea pietei financiare, dandu-i instrumentele si structurile necesare unei astfel de mutatii.

In analiza titlurilor de creanta negociabile trebuie sa tinem seama de caracteristicile produsului si de modul de actionare pe piata primara si secundara.

Caracteristicile comune se refera la:

suma minima;

negocierea;

o piata primara;

o piata secundara;

subscriitorii (fara exceptie, deci de toate categoriile);

calitatea judiciara;

prima de emisiune si de rambursare;

durata;

sursele de informare statistica;

reglementarile si fondurile de plasament.

Titlurile de creante negociabile intra in categoria valorilor care nu sunt cotate. Ele cuprind in principal, bonurile de tezaur, biletele de trezorerie, certificatele de depozit negociabile, bonuri ale institutiilor si societatilor financiare.

Titlurile de creanta negociabile sunt emise de Ministerul Finantelor, intreprinderi (altele decat cele de credit), institutiile de credit, institutiile financiare de specialitate bancara, societati bancare supuse regimului rezervelor obligatorii. Durata maxima a acestor titluri este de 7-10 ani. In Franta, suma minima a titlurilor de creante negociabile este de 5 milioane franci.

O data cu schimbarile de ordin financiar intervenite in economie, trebuie regandita notiunea de agregate monetare.

Dezvoltarea titlurilor de creante negociabile, in care scadentele se reduc mult (de exemplu, in Franta, de la 6 luni la 10 zile), fac total imposibil un clasament nemonetar al acestor instrumente.

Printre agregatele monetare, alaturi de cele clasice poate fi creat si un agregat de lichiditati, incluzand titluri de creante negociabile de origine nebancara.

Un model al noilor agregate ar putea fi in Franta:

M = cuprinde toate mijloacele de plata emise sau girate de institutiile de credit bancar, centrele de cecuri postale si de Trezorerie (bilete, monede divizionare, depozite la vedere);

M = M₁+ ansamblul plasamentelor la vedere (librete A, B, Bleu, librete obisnuite de banca, librete de economii pe termen lung, librete populare de economii);

M = M₂ + conturi in devize, plasamente cu scadenta nenegociabile (conturi la termen, bonuri de casa si de economii, bonuri de tezaur) si titluri de creante negociabile bancare (certificate de depozit, BSF etc.);

L = M₃ + titluri de creante negociabile, emise de agenti nebancari, cum ar fi economiile contractuale (planul de economii pe termen lung, librete de economii ale intreprinderilor).

Bonuri de tezaur negociabile

Caracteristici

Reforma bonurilor de tezaur este elementul central si dominant al renovarii pietei de capital. Prin introducerea titlurilor de creante negociabile, Ministerul Finantelor da fiecarui participant (intreprinderi, banci, stat) un nou instrument de finantare negociabila si de gestiune a datoriei publice. Aceasta apare, se amplifica prin cresterea nevoilor de finantare ale statului si lipsa de adaptare a instrumentelor existente.

Prioritatea reformei pietei monetare nu este crearea biletelor de trezorerie, ci reintroducerea bonurilor de tezaur. Aceasta pentru ca intr-o tara doritoare de a mentine o politica monetara prin intermedierea ratei dobanzii, bonurile de tezaur sunt negociabile pe o piata veritabila, unde pot interveni toti operatorii. Aici Banca Centrala este suportul privilegiat. Pentru a se realiza acest lucru, ele trebuie sa fie fungibile, standardizate, lichide si accesibile la toti subscriitorii, ceea ce nici in Franta nu a fost posibil pana in anul 1986.

Situatia bunurilor de tezaur inainte de reforma

Tipologia bonurilor de tezaur

Se face diferenta intre bonurile de tezaur destinate publicului si cele destinate bancilor si altor organisme financiare. Bancile si alte organisme financiare sunt obligate sa depuna banii in conturi curente la banca centrala, bonurile de tezaur pe care le detin in portofoliu si de a efectua in conturile curente subscriptiile lor ulterioare.

Modelul francez grupeaza astfel bonurile de tezaur:

bonuri in cont curent (pentru interventiile pietei monetare nemateriale);

bonuri pentru formele (participatiile) care au un suport material, printr-un titlu imprimat (pentru public), (acestea doua difera in functie de prioritatile politicii economice);

bonuri in cont curent emise prin adjudecarea unor instrumente (datorii) de pe piata monetara;

bonuri pe formule subscrise la ghiseu si ale caror rate fixe constituie un instrument de politica de economii.

Pot fi emise doua categorii de bonuri:

cu dobanda progresiva cu o durata maxima de 5 ani;

bonuri de tezaur de 1-2 ani (cand dobanzile sunt platite in avans, atunci cand se face subscrierea).

Bonurile de tezaur in conturi curente

Aceste bonuri constituie piata cea mai importanta pentru finantarea pe termen scurt a bugetului (Trezoreriei).

Inainte de reforma din Franta, aceste titluri erau rezervate bancilor si institutiilor financiare, bancilor cu statut special, agentilor de schimb, curtierilor (societatilor) de valori mobiliare sindicalizati. Bonurile de tezaur sunt depozitate in mod obligatoriu la Banca Centrala, care deschide pentru fiecare institutie depozitara un cont. Bonurile sunt emise prin adjudecare si ele pot avea o rata a dobanzii variabila sau fixa.

Tarile cu economie de piata dezvoltata isi propun - si deja au realizat in mare masura - sa rationalizeze si sa dezvolte bonurile de tezaur in conturi curente, sa atraga si prin acest mijloc, investitorii, sa faciliteze negocierea pe o piata secundara larga si activa.

Si la noi, in viitor, se va pune problema simplificarii evidentei bonurilor de tezaur prin conturile curente si a transformarii populatiei in astfel de investitori, cat si normalizarea procedurilor de emisiune.

Piata bonurilor de tezaur negociabile se concretizeaza, atat pe piata primara, cat si pe piata secundara.

Piata primara presupune mai intai ca la fiecare inceput de trimestru, Ministerul Finantelor sa fixeze calendarul de adjudecare si nivelul fiecarei adjudecari (valoarea bonurilor adjudecate).

De asemenea, se fixeaza modul de adjudecare a bonurilor cu rata fixa si variabile, tipurile bonurilor ce vor fi adjudecate, suma supusa adjudecarii, accesul sau nu al publicului, modalitatile practice de subscriere.

Biletele de trezorerie

In Franta, aparitia biletelor de trezorerie a insemnat un element esential (al doilea, adica dupa bonurile de tezaur) al reformei pietei monetare.

I s-a facut cea mai mare publicitate. A fost pusa in cauza din nou autoritatea monetara bancara, care a refuzat mereu operarea directa intre intreprinderi. Inainte de biletele de trezorerie au existat biletele industriale, care erau de fapt, imprumuturi ale companiilor de asigurari, garantate de banci.

Biletul de trezorerie este un titlu de creanta negociabil, la purtator, nascut din creanta ce rezulta din imprumuturi pe care le face emitentul.

Biletele de trezorerie pot fi emise de catre toate societatile pe actiuni, care au o anumita vechime si care dispun de un capital social cel putin egal cu emisiunea. Sunt excluse: statul, bancile, institutiile si societatile financiare.

Emisiunea trebuie sa aiba un nivel minim, de exemplu in Franta 1,5 milioane sau 5 milioane de franci. Durata poate fi de la 10 zile la 7 ani.

Ratele dobanzii difera si in functie de durata. Rata poate fi fixa sau flotanta.

Biletele de trezorerie sunt bilete la ordin, sunt la purtator si sunt reprezentate printr-un document scris (ca orice bilet la ordin).

Banca centrala nu instituie un plafon al emisiunii biletelor de trezorerie, dar asigura un control, care se refera la obligativitatea declararii volumului emisiunii.

Biletele de trezorerie pot fi cumparate de catre oricine (particulari, agenti economici, companii de asigurare, institutii cu scop nelucrativ, banci).

Piata biletelor de trezorerie cuprinde pe emitenti, intermediari si investitori.

Bancile pot fi intermediari, alaturi de emitentii de bilete care nu vor sa faca un plasament gresit, agentii pietei interbancare (curtieri) si agentii de schimb, cat si de investitori (particulari, agenti economici etc.).

Certificatele de depozit

Certificatul de depozit este un titlu de creanta negociabil la un nivel minim. Durata 10 zile - 7 ani. Este vorba de un depozit la termen negociabil.

Emitentii sunt institutiile de credit abilitate sa administreze fondurile populatiei, care pot fi la vedere sau pe un termen mai mic de 2 ani.

Obligatiunile

Obligatiunile reprezinta o creanta a detinatorilor asupra emitentilor. Detinatorul unei obligatiuni are dreptul sa incaseze o dobanda. Obligatiunile sunt rascumparate la scadenta de catre cel ce le-a emis.

Obligatiunile sunt foarte importante pentru cei care le-au emis, pentru ca alte resurse de fonduri nu aveau, ori acestea erau insuficiente. Ele reprezinta deci un mijloc de mobilizare a capitalurilor de imprumut.

Obligatiunile pot fi emise de firme, institutii publice si/sau private, banci, organisme internationale, consortii bancare etc.

Rambursarea obligatiunilor, care se mai numeste si amortizarea imprumutului obligatar poate fi facuta o singura data la termenul scadent sau prin anuitati (cote anuale la care se adauga dobanda aferenta).

Dobanda poate fi determinata ca o cota fixa la valoarea obligatiunii sau ca o rata procentuala. Dobanda se mai numeste in cazul obligatiunilor, cupon. Fie ca se percepe dobanda, fie cupon, valoarea de rambursare a obligatiunii este de obicei egala cu valoarea nominala sau de emisiune.

Emisiunea si circulatia obligatiunilor presupune urmatorii participanti:

emitentul;

investitorii;

institutiile organizatoare si gestionare.

Uneori, obligatiunile pot fi convertite in actiuni ale emitentului sau ale altei firme, evident cu acceptul acestora.

Obligatiunile reprezinta pasive pe termen lung. Ele sunt deci datorii pe termen lung, facute pe piata de capital.

Dintr-un alt punct de vedere, obligatiunile (bonds) reprezinta documente, titluri emise de cei care au nevoie de capital, deci contracteaza un imprumut. Prin aceste documente se face promisiunea legala de a restitui suma imprumutata plus dobanda sau comisionul aferente.

Specific emisiunii de obligatiuni este faptul ca o firma descompune o suma mare de bani de care are nevoie, in foarte multe unitati mici numite obligatiuni. Aceste obligatiuni sunt vandute publicului.

Spre deosebire de actiuni, obligatiunile nu apartin capitalului social, adica al actionarului firmei. Detinatorii de obligatiuni nu au drept de vot si nu primesc dividende.

Firma care emite obligatiunile numeste un curator care reprezinta si apara interesele detinatorilor de astfel de titluri.

Aceasta functie de curator este indeplinita de regula de banci.

Emisiunea de obligatiuni fiind un imprumut pe termen lung, ea trebuie garantata cu o parte din activele companiei.

Obligatiunile prezinta un mare grad de lichiditate. Ele pot fi vandute oricand (deci si inainte de scadenta), de obicei prin intermediul unui broker prin bursa de valori, la pretul pietei.

Obligatiunile au deci o valoare de piata, care reprezinta un procentaj din valoarea nominala sau valoarea de scadenta.

Valoarea de piata a obligatiunilor este influentata de rentabilitatea curenta (raportul dintre valoarea cuponului sau dobanda si pretul de piata curent), rata de rentabilitate a altor investitii, timpul pana la care obligatiunile ajung la scadenta si increderea in firma ce a emis obligatiunile.

Obligatiunile pot fi asigurate (cu ipoteca) sau neasigurate.

In ultimul caz, nu este necesara asigurarea datorita increderii generale in firma emitenta.

In general, firma emitenta are voie sa rascumpere in avans obligatiunile (callable). In acest caz, pretul este de regula mai mare decat valoarea nominala, pentru a-i determina pe detinatori sa renunte la investitia lor.

Obligatiunile prezinta mai multe avantaje pentru firma care le-a emis, printre care foarte important este faptul ca impozitarea firmei se face la suma ramasa dupa ce s-a scazut dobanda sau cuponul pentru obligatiuni.

Pentru a nu avea probleme cu rascumpararea, firmele emitente isi creeaza din timp, un fond de amortizare. In general acest fond de amortizare se concretizeaza intr-un depozit la banca.

El este de aceeasi marime cu fondurile ajunse la scadenta, dar firma realizeaza un castig suplimentar din dobanda primita de la banca pentru aceste depozite.

Acest fond de amortizare nu este cuprins in activele curente ale firmei emitente, intrucat nu poate fi utilizat pentru acoperirea (plata) unor pasive curente.

In cazul obligatiunilor este de mare importanta actualizarea. Este vorba de a stabili in mod repetat valoarea "la zi" (azi) a unei "sume viitoare".

Prin faptul ca obligatiunile pot fi cumparate si rascumparate inainte de scadenta, ele pot fi considerate uneori si ca instrumente de plata, alaturi de cambie si biletul la ordin.

In acelasi timp, ele sunt o forma alternativa de creditare ca si leasingul, factoringul, scoringul etc., rolul major in gestionarea obligatiunilor revenind bancilor.