MANGEMENTUL RISCURILOR IN SISTEMUL DE PLATI SI DECONTARI BANCARE

MANGEMENTUL RISCURILOR IN SISTEMUL DE PLATI SI DECONTARI BANCARE

I.Introducere

Problemtica riscului rezulta din faptul ca noi traim intr-o civilizatie a riscului.Aparitia riscului genereaza crize care sunt considerate rupturi in nefuctionarea normala a oricarui system.

Evaluarea riscurilor este o activitate complexa care presupune cunostiinte in domenii precum cel economic,tehnologic,juridic,sociologic si politic.Rezultatele obtinute in evaluarea riscurilor au un grad mare de responsabilitate influentand deciziile si succesul strategiei adoptate la nivel microeconomic si macroeconomic.

Riscul este o categorie sociala,politica,economica sau naturala a carei origine se afla in incertitudinea care poate sau nu sa genereze o paguba datorita ezitarilor si inconsistentei in luarea deciziei.

Riscul devine o frana in desfasurarea activitatii economice si implicit a expansiunii ei, acest impact necontrolat ducand la ingreunarea procesului de decizie prin:

-reducerea volumului de afaceri;

-suportarea unor pagube materiale de mai mica sau mai mare amploare.

Pentru intelegerea notiunii de risc, se porneste de la termenul incertitudine ce exprima o stare de nesiguranta cu privire la viitor.

O actiune este considerate incerta atunci cand este posibila obtinerea mai multor rezultate, fara sa se cunoasca probabilitatea de aparitie a unuia sau altuia.

Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate indicand posibilitatea cunoasterii acestei legi de catre agentii economici.

II.Analiza riscului general de tara pentru banci

Riscul general de tara reprezinta riscul influentat de o multitudine de factori legati de tara respective, factori fie economici, fie politici care influenteza increderea acordata debitorilor din sectorul privat. Pentru multe tari in curs de dezvoltare, bancile acorda credite numai guvernelor sau solicita garantii guvernamentale, caz in care trebuie luat in considerare ca element cheie riscul suveran. Totusi, in unele tariin curs de dezvoltare ,in special in cele mai dezvoltate dintre acestea, o parte substantiala a creditelor este acordata bancilor sau corporatiilor, fara a se cere garantii guvernamentale. In cazul tarilor industrializate, majoritatea creditelor sunt acordate sectorului privat.

Exista sase domenii principale de risc, domenii care trebuie luate in considerare:

Posibilitatea unei devalorizari rapide. Aceasta poate slabii financiar o firma (careia o banca i-a acordat un credit), datorita cresterii costului, in moneda locala, a datoriei externe sau cresterii costului importurilor;

O mare recensiune. Daca, de obicei, in tarile in curs de dezvoltare, bancile acorda credite numai firmelor mari si puternice, in tarile dezvoltate se intampla uneori contrariul: bancile straine incheie afaceri cu firmele ramase dupa ce cele mai puternice firme au tratat cu bancile locale;

Schimbari majore de politica economica. Firmele care se bazeaza pe exporturi ar fi afectate negative de o schimbare care ar face cursul de schimb mai putin competitiv. Alte firme pot suferi pierderi daca, de exemplu, sunt reduse barierele protectioniste daca ele se bazeaza excesiv pe importuri energetice, iar pretul acestora creste, sau daca o schimbare de guvern ar insemna pierderea influentei lor asupra acestuia astfel incat deciziile politice, noile implementari sau contracte guvernamentale le-ar putea defavoriza;

Companiile multinationale (creditate de catre banci) pot fi afectate negativ de presiunile nationaliste;

Framantari sociale sau politice pot produce colapsuri economice;

Criza sistemului bancar intern poate afecta bancile locale care in alte conditii apar drept solide sau poate provoca recensiuni

Bancile a caror valoare de piata se degradeaza sunt tentate sa se orienteze catre activitati mai rentabile, dar mult mai riscante

Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:

identificarea riscurilor, adica inventarierea pozitiilor riscante care pot afecta rezultatul bancii;

cuantificarea riscurilor, adica exprimarea in cifre a posibilelor efecte ale producerii unei situatii de risc asupra profitului bancar.

Elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor prin aplicarea unor instrumente specifice.

Controlul riscurilor este necesar pentru a verifica daca reglementarile bancare sunt respectate si daca instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;

Evaluarea performantelor ce presupune masurarea performantelor obtinute in urma acoperirii la expunerile la risc. Masurarea performantelor arata calitatea gestiunii riscurilor.

III. Obiectivele si componentele managementului riscurilor bancare

Perioada actuala este denumita "Era managementului de risc" in domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina esentiala as managementului bancar, acoperind planificarea strategica si a capitalului, managementul activelor si al datoriilor, managementul afacerilor.

Componentele cheie ale managementului eficient al riscului ce trebuie sa existe intr-o banca si sa fie evaluate de specialisti trebuie sa cuprinda :

o functie de conducere intemeiata la cel mai inalt nivel al ierarhiei de conducere a bancii care sa fie responsabila in mod specific de gestionarea riscului si implementarea operationala a politicilor si deciziilor formulate de Comitetul pentru active si datorii;

o strategie intemeiata, clara si explicita si un set de politici

un grad inalt de formalizare si coordonarea deciziilor strategice in legatura cu managementul riscului, parametrii sai, in scopul de a exercita procesul decisional la nivel operational;

colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul riscului, la toate procesele functionale si de afaceri, precum si la tendintele macroeconomice si de piata

Pentru obtinerea de profit, bancile trebuie sa isi assume riscurile specifice acestui proces in care sa urmareasca respectarea cerintelor prudentiale impuse de autoritatea nationala de reglementare,justificarea expunerii la risc si dimensionarea riscului.

Orice banca trebuie sa adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor si al riscurilor pe care doreste sa si le assume pentru atingerea acestor niveluri.

In literatura de specialitate nu exista o linie clara intre metodele de gestiune si instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare.

Prin monitorizarea riscurilor bancare se intelege identificarea,evaluarea si controlul politicilor si practicilor privind managementul riscurilor bancare, care permit detectarea problemelor cu care se confrunta o banca.

Gestiunea riscurilor consta in ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare in vederea eliminarii, evitarii, divizarii si finantarii.

Procesul de monitorizare cuprinde doua etape:

A)Identificarea si evaluarea riscurilor.In cadrul acestei etape se determina riscul asociat fiecarui tip de produs si serviciu bancar,fiind extreme de importanta in vederea limitarii la maxim a riscurilor neidentificate deoarece unele riscuri nu pot fi identificate indiferent de masurile de precautie luate care pot provoca pierderi in activitatile respective.

Integrarea acestei etape in procesul de planificare presupune identificarea de catre banca a strategiilor ce urmeaza a fi adoptate si a principalelor linii de activitate. Dupa ce sunt identificate riscurile bancare, apare necesitatea elaborarii unor posibile scenarii pentru a determina frecventa si aptitudinea fiecarui risc. Numai prin combinarea acestora se poate ajunge la dobandirea de catre manager a unei bune perspective asupra nivelului riscului asociat.

Un element important in depistarea riscurilor inainte ca ele sa devina realitate il constituie comunicatiile permanente intre compartimentele bancii care asigura si posibilitatea controlarii riscurilor din momentul aparitiei si descoperirii lor, prin analiza inregistrarilor contabile si financiare.

B)Controlul riscurilor vizeaza minimizarea cheltuielilor asociate fiecarui tip de risc identificat pe produse si servicii bancare ce nu a putut fi eliminate sau evitat,momentul cel mai oportun pentru declansarea controlului fiind cel al lansarii unei noi actiuni,cand se incearca stapanirea riscului prin anumite prevederi din contract.

Avand in vedere faptul ca domeniul riscurilor bancare este vast si miscator,abordarea moderna presupune pe de o parte luarea in considerare a tuturor categoriilor de riscuri care afecteaza bancile, iar pe de alta parte extinderea componentelor managementului riscului.

Obiectivul managementului riscului consta in minimizarea acestuia astfel incat sa fie posibila maximizarea valorii bancii. Un management adecvat al riscurilor trebuie asigure bancii capacitatea de a identifica, cuantifica si monitoriza profilul de risc,cat si de a le evita si de a le finanta. Succesul acestui management mai depinde si de capacitatea bancii de a anticipa pierderile potentiale, politica rezervelor, transferul pierderilor, precum si de gradul de integrare al acestora in sistemul global de management al bancii.

Instrumentele, tehnicile sau procedurile utilizate in cuantificarea si monitorizarea riscurilor nu sunt universale si standardizate,acestea fiind specifice fiecarei banci, dar in acelasi timp nu se pot substitui normelor prudentiale.

Managementul riscului este parte integrate a strategiei bancare, raspunzand vulnerabilitatii si complexitatii mediului in care opereaza banca respective.Astfel, inlaturarea riscului devine o problema de decizie ce poate lua una din urmatoarele forme:

-decizii rutiniere ce constau in aplicarea unor masuri cunoscute a caror eficienta a fost verificata;

-decizii adaptative ce constau in aplicarea parametrilor deciziei la o situatie ce cunoaste modificari fata de situatia de referinta;

-decizii innovative ce presupun luarea unor decizii noi.

IV.Instrumente de monitorizare a riscului de credit

Riscul de credit se defineste prin pierderile suferite de un agent economic datorita neincasarii la scadenta a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorarii starii financiare a debitorului. Din acest punct de vedere,riscul de credit are doua coordonate: dimensiunea riscului si calitatea acestuia.

Dimensiunea riscului denota marimea pierderii suferite de creditor ca urmare a imposibilitatii debitorului de a rambursa creditul, iar amplitudinea riscului rezulta atat din posibilitatea ca neplata sa aiba loc, cat si din garantiile care pot reduce pierderea, in cazul neplatii. Neachitarea unei datorii reprezinta un eveniment nesigur.Expunerile viitoare nu sunt cunoscute cu certitudine decat la scadenta deoarece acordarea creditelor pe baza unor programe de rambursare stabilite pe baze contractuale sunt aplicabile numai intr-un numar redus de cazuri.Rambursarea anticipate a creditelor prezinta un risc de credit,deoarece banca trebuie sa isi asigure refinantarea venitului nerealizat si sa isi acopere cheltuielile ocazionate de acordarea imprumutului respectiv.

Tinand seama de aceste considerente, riscul de credit poate fi divizat in trei riscuri: riscul de neplata, riscul expunerii si riscul recuperarii.

Riscul de neplata consta in probabilitatea neachitarii unei datorii la scadenta. Neachitarea platii este declarata cand plata programata nu a fost efectuata intr-o perioada minima de timp de la data scadenta.

In situatia in care se deterioreaza unii indicatori economico-financiari in raport cu nivelul asumat la data contractarii creditului,poate fi asimilata unei neplati tehnice. In general, aceasta neplata declanseaza negocierile, chiar daca nerambursarea creditelor la scadenta nu pun in pericol bonitatea debitorului. Banca poate recurge la solicitarea de rambursare prompta a tuturor datoriilor restante.

Neplata economica apare atunci cand valoarea econo mica a activelor debitorului scade sub valoarea datoriilor restante. In cazul in care valoarea de piata a activelor scade sub valoarea de piata a pasivelor se poate ca fluxurile de lichiditati sa nu permita rambursarea datoriei. Agentiile de rating considera ca neplata se intampla atunci cand o plata prevazuta in contract nu a fost achitata pe o perioada de cel putin trei luni. Probabilitatea neplatii nu poate fi masurata in mod direct, utilizandu-se in acest sens statisticile istorice ale neplatii interne, ale agentiilor de rating sau ale autoritatilor centrale. Cele mai representative tipuri de rating sunt: ratingul datoriilor emise, ratingul emitentului si ratingul industriei. De cele mai multe ori, agential de rating evalueza amplitudinea riscului unei datorii, care este dublu conditionata:de probabilitatea neplatii si de recuperarile posibile in caz de neplata.

Riscul de expunere cuantifica nesiguranta privind incasarea sumelor imprumutate. In cazul unui credit rambursat conform unui program contractual ferm, riscul de expunere poate fi considerat redus sau neglijabil. Acest lucru nu este insa valabil pentru toate liniile de credit. Daca liniile de credit angajate permit debitorului sa acceseze aceste linii ori de cate ori doreste, in functie de nevoile sale si de o limita maxima fixata de catre banca, riscul de expunere al bancii este considerabil.

Riscul de recuperare. In cazul neplatii, recuperarile nu sunt previzibile. Ele depend de tipul de neplata si de alti factori precum garantiile debitorului, tipul acestora putand fi corelate. O neachitare a platii atrage initierea unor anumite actiuni , cum ar fi renegocierea sau obligativitatea rambursarii sumelor restante.

Din punct de vedere cantitativ,riscul de credit se masoara prin pierderile inregistrate de banca in cazul neplatii. Riscul de credit rezulta din combinarea riscului de neplata cu riscul expunerii si riscul recupararii Pierderea rezultata(L) este aleatorie si poate fi privita ca produsul unei variabile aleatorii caracterizand neplata (D), o expunere incerte(X) si o rata a recuperarii nesigure(R).

L=D*X*(1-R)

Riscul neplatii sau LGD depinde de valorile atribuite celor trei parametri de baza:

probabilitatea neplatii;

expunerea;

recuperarile.

Pierderea prognozata este rezultatul pierderii pricinuite de neplata si de probabilitatea neplatii. LGD reprezinta suma supusa riscului sau expunerii mai putin recuperabile:

LGD=expunere-recuperare=expunere*(1-rata recuperarii%)

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparatie cu beneficiile pe care banca se asteapta sa le obtina prin acordarea de credite. Beneficiile directe se concretizeaza in dobanzile si comisioanele incasate la creditul acordat, iar beneficiile indirecte constau in initierea sau mentinerea unei relatii cu clientul care poate oferi bancii depozite mai mari sau cere o diversitate mai mare de servicii. In evaluarea riscului se intalnesc doua dimensiuni: una calitativa si una cantitativa.

Evaluarea calitativa consta in obtinerea de informatii referitoare la responsabilitatea financiara a clientilor,determinarea scopului real pentru care acestia solicita creditul,identifiacarea riscurilor cu care se confrunta activitatea clientului in functie de tendintele de evolutie a conditiilor economice in viitor si de estimarea eforturilor pe care le face clientul in scopul rambursarii.

Dimensiunea cantitativa se refera la analiza situatiilor financiare ale clientului si estimarea rezultatelor financiare viitoare pentru determinarea capacitatii clientului de a rambursa creditul la timp.

Cea mai importanta functie a managementului bancar poate fi considerata cea de control si analiza calitatii portofoliului de credite intrucat slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze a falimentului bancar. Conducerea bancii trebuie sa se asigure ca functia de creditare a bancii indeplineste 3 obiective fundamentale:

Creditele sunt acordate pe o baza sanatoasa, astfel incat sa poata fi rambursate;

Fondurile sunt investite in beneficial actionarilor si pentru protectia deponentilor;

Necesitatile de creditare ale agentilor economici si persoanelor fizice trebuie satisfacute.

In vederea realizarii unei corecte analize a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, bancile calculeaza pentru estimarea riscului de creditare, urmatoarele categorii de indicatori :

Volumul creditelor restante / total credite x 100 : este de dorit ca raportul sa tinda spre 0;

Volumul creditelor neperformante / total credite x 100 : valoarea optima este cea minimala deoarece creditele neperformante greveaza activitatea si rezultatele financiare ale bancii generand probleme de fond ale sistemului bancar;

Rezerve pentru pierderi din credite / total credite x 100 : indicatori ce exprima asteptarile conducerii bancii privind evolutia calitatii portofoliului de produse

Provizioane pentru pierderi din credite / pierderi nete x 100 : reflecta nivelul de prudenta adoptat de banci in politica de creditare

Profit brut / provizioane pentru pierderi din credite x 100 : costul suportat de banca in ceea ce priveste acoperirea riscului de creditare.

Portofoliul de credite neperformante ofera informatii asupra calitatii portofoliului total, si in ultima instanta asupra deciziilor de creditare ale unei banci, necesitand o serie de aspecte :

cauzele deteriorarii calitatii portofoliului, care pot contribui la identificarea posibilelor masuri ce ar putea fi adoptate de banca pentru contracararea unei anumite tendinte;

determinarea vechimii creditelor restante si clasificarea lor pe clienti si segmente de activitate in scopul stabilirii gradului de afectare a clientilor;

evaluarea fiecarui credit neperformant in vederea stabilirii modului in care au fost luate masuri pentru ameliorarea capacitatiide rambursare si urmarirea incasarii creditelor neperformante;

impactul creditelor neperformante asupra contului de profit si

pierdere,pentru a anticipa modul in care banca va fi afectata de deteriorarea calitatii activelor.

Capacitatea managementului de a administra corect activele bancare reprezinta un factor esential pentru fiecare banca cu preocuparea permanenta a conducerii bancii de a identifica si recupera creditele neperformante. In acest context, Comitetul de la Besel recomanda abordarea riscului de credit bazata pe modele interne. Astfel, Acordul Besel II aduce ca elemente de noutate fata de Besel I largirea gamei ponderilor de risc de la 4 la 8 categorii, diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit prin utilizarea instrumentelor financiare derivate(credit default swap, credit linked notes), utilizarea ratingurilor pentru evaluarea clientilor si modelelor interne dezvoltate pentru determinarea valorii pierderii asteptate, tinand cont de profilul de risc.

Pentru evaluarea riscului de credit, Besel II propune doua alternative:

utilizarea metodei standard- standardised approach - conform careia riscul de credit este calculat de banca centrala pentru fiecare tip activ pe baza  unor ponderi de risc fixe, stabilite in raport cu tipologia creditelor;

utilizarea metodelor interne cu doua variante, modele de baza si avansate care lasa posibilitatea bancii de a evalua riscul in functie de specificul fiecarui pasament in parte. Cerintele de capital sunt calculate in functie de patru parametri de risc: probabilitatea de nerambursare (PD), pierderea in caz de nerambursare (LGD), expunerea fata de debitor (EAD) si maturitatea expunerii(M). Pierderea asteptata(EL) se determina potrivit relatiei:

EL=PD x LGD x EAD x M,

cerintele de capital fiind egale cu diferenta dintre valoarea la risc a expunerii bancii si pierderea asteptata.

In abordarea avansata, bancile calculeaza toti parametrii necesari stabilirii cerintelor de capital, diferenta dintre capitalul economic si cel reglementat fiind minima.

V.Instrumente si tehnici de gestiune a riscului de credit

Conform abordarii traditionale a riscului de credit,managementul acestuia include ca obiectiv major elaborarea unei politici de creditare corecte care sa asigure selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare in conditiile extinderii acestor credite ce corespund nevoilor pietei pe care opereaza banca.

Fundamentul unui management sanatos al riscului de credit consta in capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile existente si potentiale. Astfel, politicile clasice privind managementul riscului de credit in raport cu obiectivele asumate si cu instrumentele utilizate pot fi impartite in trei categorii:

a)politici menite sa limiteze sau sa reduca riscul de credit prin care autoritatea de reglementare impune o limita maxima de expunere la un singur debitor intre 10% si 25% din capital. Comitelul din Basel pentru supravegherea bancara recomanda un nivel maxim de 25%, intentionand o reducere a acestuia la 10%. In cazul depasirii limitelor impuse,autoritatile de supraveghere pot cere bancilor sa ia masuri de precautie inainte ca nivelul de concentrare a riscului de credit sa devina excesiv de riscant;

b)politici privind clasificarea activelor cuprind procedeele prin care fiecarui active ii este atribuit un grad de risc in functie de probabilitatea cu care are loc neplata creditului, in conformitate cu clauzele contractuale.

In practica, clasificarea creditelor este un instrument esential al managementului riscului de credit, aceasta fiind in mod normal stabilita de autoritatile de reglementare. In cazul in care creditele din categoriile standard pana la pierdere reprezinta peste 50 % din capitalul unei banci, banca respective este considerate de catre autoritatea de supraveghere o banca problema, intrucat exista o probabilitate ridicata ca solvabilitatea si profitabilitatea bancii sa fie afectate. In sistemele bancare din tarile puternic dezvoltate, bancile utilizeaza de regula mai multe niveluri de clasificare pentru creditele din categoria standard in scopul imbunatatirii calitatii analizei creditelor cu impact direct asupra relatiei profitabilitate - nivel de clasificare;

c)politici de constituire a provizioanelor pentru pierderile posibile din credite impreuna cu rezervele generale constituite pentru pierderi denota capacitatea bancii de a le absorbi. La determinarea nivelului adecvat al acestora se au in vedere toti factorii care afecteaza posibilitatea de rambursare a creditelor, precum calitatea politicilor si procedurilor de credit, pierderile anterioare care au afectat profitabilitatea bancii, dinamica creditelor acordate, procedurile de incasare si recuperare a creditelor problema, volatilitatea variabilelor microeconomice si tendintele economiei. In practica politicile de constituire a provizioanelor pot fi discretionare sau obligatorii, in functie de caracteristicile fiecarui system bancar, iar din punct de vedere contabil, acestea sunt considerate de cei mai multi economisti ca o categorie de cheltuieli. Exista 2 practici utilizate in stabilirea provizioanelor:

- tari care au un sistem bancar dezvoltat si care ofera bancilor libertatea de a-si stabilii singure un nivel prudent al provizioanelor;

- tari care dispun de sisteme bancare fragile in care autoritatile de supraveghere impugn niveluri obligatorii pentru provizioane in raport cu clasa de risc a creditelor acordate.

Riscul de credit este limitat prin restrictii severe care au ca scop reducerea pierderilor in cazul neplatilor. Inainte ca orice decizie sa fie luata trebuie specificata o limita asupra creditelor totale si o suma minima supusa riscului in cazul oricarui client sau unui grup de clienti. Limita rezulta din evaluarea situatiei debitorilor: venit annual, proprietatea, ocupatia.

Pentru a stabili limitele, principiile de baza sunt simple :

sa se evite o situatie in care orice pierdere pericliteaza banca;

sa se diversifice angajamentele cu privire la diferitele dimensiuni cum ar fi : clienti, industrii si regiuni

sa se evite creditarea oricarui debitor cu o suma care i-ar putea marii datoria dincolo de capacitatea de imprumutare.

Capitalul bancii constituie o alta limita pentru marimea creditelor asumate datorita diversificarii cererilor si directiilor politicii de creditare. Pentru a sustine creditele acordate, capitalul necesar indeplineste 3 functii. Impreuna cu rezerva constituita pentru pierderi serveste ca amortizor de joc, este o sursa de finantare si serveste ca indicator de apreciere a masurii in care creditul asigura rentabilitatea propusa de banca.

Cu un sistem de management al riscului cantitativ, capitalul bancii poate fi alocat tuturor liniilor de credit. Asemenea alocari de credit solicita sisteme speciale pentru masurarea riscurilor la nivelul unor tranzatii si la nivelul portofoliului bancii asigurand limitarea riscului consolidate in concordanta cu capitalul disponibil efectiv.

Sistemele creditelor limita sunt larg raspandite. Cand banca deruleaza tranzactii cu un numar limitat de clienti importanti, este dificil de stabilit limite, deoarece imprumutul este bazat pe o relatie continua. Corporatiile mari cu o pozitie de credit excelenta sunt mai putin supuse limitelor.

Pentru persoanele fizice, procesul de aplicare a creditului limita poate fi simplificat intrucat evaluarea calitatii riscului se poate baza adesea pe scoring-ul de credit. Scoring-ul estimeaza calitatea riscului ca o functie a numarului limitat de caracteristici selectate.

Limitele privind concentrarea de credite ce releva expunerea maxima admisa pentru un singur client, grup sau sector de activitate economica sunt instrumente ale politicii de creditare preferate de bancile mici, regionale sau specializate, care vor revizui periodic aceste limite.

Bancile stabilesc si alte tipuri de limite,cum sunt cele care specifica tipurile de credite si alte instrumente de credit pe care banca le ofera sau intentioneaza sa le ofere clientilor sau scadentelor maxime pentru fiecare tip de credit acordat.

Marimea riscului este asociata cu calitatea riscului, pentru a oferii o imagine completa a acesteia. Calitatea riscului acopera atat probabilitatea neplatii cat si recuperarile (in cazul neplatii). De obicei ea este surprinsa prin sistemele de rating.

Sistemele de rating interne se utilizeaza in multe institutii. Aceste sisteme clasifica debitorii in concordanta cu starea lor financiara. Uneori, facilitatile sunt luate in considerare pentru a surprinde calitatea protectiei impotriva neplatii debitorului care este inserata odata cu facilitatea. O asemenea protectie poate fi obtinuta prin statutul datoriei privilegiate sau colateral, garantii sau orice alt accord contractual.

Cele mai cunoscute sisteme sunt cele ale agentiilor de rating. De exemplu, MOODY`s foloseste o scara a ratingului simplificata cu 6 nivele si una detaliata. Standard si POOR`s foloseste scari similare.

Ratingurile nu sunt niste masuratori cantitative ale calitatii riscului, ci niste ierarhizari. Sistemele de rating obisnuite include de la 6 la 10 categorii, suficiente pentru a face distinctie intre clasele de risc. Un sistem de rating poate de asemenea servi ca instrument pentru politica de creditare.

Configuratia sistemului de rating difera de la institutie la institutie. Unele banci prefera un sistem de rating destul de amanuntit cu reguli explicite pentru aprecierea criteriilor si pentru evaluarea lor. Altele se concentreaza mai mult pe aprecierea rationala a amplitudinii riscului cu orientarile specificand criteriile ce vor fi evaluate inainte de a emite o judecata.

BIBLIOGRAFIE :

Mircea Cosea si Luminita Nastovici, Evaluarea Riscurilor - editura Lux Libris, Brasov 1997

Marian Opritescu, managementul riscurlor si performantelor bancare, editura Universitaria, Craiova 2006