RISCUL IN ACTIVITATEA DE CREDITARE

RISCUL IN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Riscul in activitatea de creditare reprezinta riscul pierderilor determinate de incalcarea obligatiilor debitorilor prevazute in contractul de credit, respectiv probabilitatea ca dobanda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate partial. Intarzierea platii dobanzilor sau ratelor reprezinta manifestari ale unui asemenea risc. Riscul de credit, in forma sa finala, aduce bancii pierderi prin falimentul debitorului, situatie in care pierderile sunt irecuperabile.

Falimentul unui client reprezinta un rezultat al unei evolutii care s-a degradat in timp si ale carei etape initiale sau ulterioare, mai lente sau mai rapide, trebuie sa fie percepute si considerate optime de orice creditor normal. In mod necesar, banca, pentru a evita riscul de credit, este obligata sa ia masuri de prevenire din timp printr-o selectie stricta a debitorilor.

Gestiunea riscului are ca obiect limitarea pierderilor in cazul degradarii situatiei debitorilor si evitarea ca slabiciunile unor debitori sa genereze dificultati semnificative pentru imprumutati. Acest tip de gestiune implica doua etape independente. O prima etapa presupune o gestiune anterioara momentului luarii deciziei de angajament, bazata pe criterii calitative si cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea creditului, care depinde de solicitarea financiara a solicitantilor.

In a doua etapa, respectiv gestionarea a posteriori, se realizeaza urmarirea si estimarea riscurilor portofoliului de active. Gestionarea este cantitativa, pe baza statisticii situatiei debitorilor fiind estimate expunerile la risc si pierderile in cazul inrautatirii situatiei clientilor si portofoliilor acestora. Aceste pierderi depind in mod real de expunerile la risc si de eventualele garantii.

Expunerile se concretizeaza in profile temporare ale expunerilor la risc, pentru fiecare din perioadele viitoare ale acestor profile pierderile depinzand de: expunere, profitabilitate, inrautatirea situatiei debitorului, rata de recuperare a obligatiilor etc. Acoperirea expunerii la risc presupune determinarea prealabila a ratei medii si ratei maxime de depreciere in functie de volatilitatea portofoliului. Expunerea totala la risc se acopera secvential prin garantii (derivandu-se expunerea neta), prin provizioane, pentru rata medie de depreciere, si prin fonduri proprii ale bancii, pentru rata maxima.

Profilele temporale ale expunerilor depind de natura angajamentelor, constituind, deci, baza de calcul a pierderilor medii sau maximale. Pentru un portofoliu de angajamente, calculul expunerilor este efectuat in cateva etape, dupa cum urmeaza: 1)determinarea profilurilor temporale ale expunerilor de operatie; 2)consolidarea angajamentelor pentru portofoliul de operatiuni al unui credit; 3)luarea in considerare a garantiilor si clauzelor contractuale si a ratelor de recuperare a riscului net; 4)consolidarea angajamentelor pe toate contrapartidele portofoliului implicat (pe functionar bancar, pe centru de profit, global).

Garantiile sunt de tipuri multiple, fiind grupate pe doua mari categorii, reale si personale, si au ca scop reducerea pierderilor sau eliminarea pierderilor in cazul riscului de creditare. Clauzele contractuale asigura o protectie suplimentara a imprumuturilor, prin fixarea unor praguri ale unor indicatori sau prin limitarea tuturor operatiunilor contrapartidei (debitorului) care deterioreaza situatia sa financiara. Pentru garantarea portofoliului instrumentelor de piata, o modalitate adecvata este aceea a sistemului de "colaterale" (sub forme de lichiditati sau titluri).

Determinarea pierderii totale a unui portofoliu, ca suma a pierderilor pe fiecare portofoliu specializat, se poate face utilizand metoda corelatiilor. In acest sens, corelatiile intre deprecierile situatiilor individuale pot fi masurate prin corelatii intre datele privind deprecierile sectoarelor carora le apartin, stabilite pe baza unor serii statistice temporale. Expunerile la risc depind de durata de depreciere aleatorie in timp, de speranta realizarii deprecierii si de volatilitatea variabilelor aleatoare. Variatiile expunerilor si pierderilor pe sectoare se considera corelate cu cele ale firmelor individuale.

Unul din cele mai utilizate instrumente de prevenire a riscurilor este in domeniul bancar, respectiv sistemul de delegare a deciziilor de acordare a creditelor in functie de riscurile asociate. Acest sistem permite descentralizarea deciziilor, angajarea responsabilitatilor personale in anumite limite (in general, minore), angajarea responsabilitatii colective prin comisii, comitete si alte grupuri constituite ca atare si abilitate de a decide asupra acordarii creditului, potrivit unei scari graduale stabilite.

De regula, creditele sunt acordate intreprinderilor numai in urma unei analize complexe si multilaterale a proiectelor, a eficientei economice si a posibilitatii de a asigura prin potentialul lor rambursarea creditului in anumite conditii. De asemenea, aprecierile fundamentate asupra motivatiei profesionale, comportamentului moral si credibilitatii echipei de conducere a intreprinderii, cat si rezultatele analizei financiare a situatiei globale intr-o perioada de referinta sunt absolut obligatorii. In mod deosebit, trebuie luate in considerare si elementele de asimetrie a informatiilor si hazard moral, elemente care pot fi decisive in anumite situatii.

Spre deosebire de imprumuturile acordate persoanelor juridice, creditele pentru persoane fizice, privind necesitatile casnice sau familiale, sunt acordate, in general, prin utilizarea metodelor informatice. Cele mai utilizate metode informatice sunt cele de credit scoring, in care un rol important il detin criteriile de selectie. Acestea trebuie sa fie restranse ca numar, dar de mare semnificatie, pentru a se asigura o departajare in alegerea posibililor clienti. In acest caz, evaluarea creditului consta in determinarea si negocierea cu solicitantul a volumului maxim al creditului, ce poate fi acordat in functie de punctajul (scorul) realizat de acesta. Se negociaza, de asemenea, nivelul dobanzii, garantiile, termenele de rambursare etc. Determinarea punctajului se face utilizand mai multe criterii, cum sunt: premisele materiale ale realizarii creditului, garantarea creditului, conditiile de desfasurare a exploatarii investitiilor (obiectul creditului), situatia financiara a solicitantului, perspectivele pietei etc. Metoda scoring presupune reconstituirea periodica a datelor statistice si prelucrarea acestora prin analiza discriminatorie multipla.

Decizia de creditare se adopta pe baza prelucrarii informatice a datelor si informatiilor economico-financiare si determinarea indicatorilor privind situatia patrimoniala a solicitantului. In gestiunea financiara a firmei se inregistreaza pe parcursul anului decalaje intre necesarul si existentul de disponibilitati banesti, datorate fie diferentei dintre imobilizarile totale ale firmei si fondurile proprii, fie dereglarilor in incasarea veniturilor.

Avand in vedere aceste fenomene, banca reactioneaza prin acordarea de credite pe termen scurt adecvate decalajelor dintre activele curente, pe de o parte, si resursele proprii si pasivele stabile, pe de alta parte. Pornind de la necesitatile firmei si de la oferta bancii, se procedeaza la fundamentarea si adoptarea deciziei de creditare, procesul decizional cuprinzand urmatoarele etape: analiza managerial si economico-financiara a firmei solicitante de credit, analiza solicitarii de credit, adoptarea deciziei de creditare si analiza periodica a calitatii portofoliului de credite.

Analiza firmei presupune depunerea la banca a unei documentatii economice si financiare complexe. Firma trebuie sa deruleze o activitate economica, cu riscuri minime in perioada de utilizare a creditului, si sa prezinte performante economice si financiare acceptabile acordarii creditului. Acordarea creditului implica astfel o analiza concreta a bonitatii agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate si echilibru, exprimata prin ratele financiare specifice, determinate prin raportarea diferentiata a elementelor de bilant, dar si a elementelor din contul de rezultate.

Analiza solicitarii creditului se concretizeaza in identificarea scopului si a nivelului creditului solicitat, identificarea surselor de rambursare a creditului si identificarea garantiilor creditului. In cazul creditelor cu risc redus, banca solicita o singura sursa de rambursare, pentru cele cu risc ridicat solicitand si o a doua sursa de rambursare, colaterala, de regula garantii depuse de firma. Valoarea maxima a garantiilor acceptate de catre banca va fi in toate cazurile cel putin egala cu datoria cea mai mare a debitului, formata din creditul acordat plus dobanda datorata pana la rambursarea primei rate. In acest context, adoptarea deciziei de creditare presupune corelarea creditului cu disponibilitatile de resurse proprii ale bancii sau procurate pe piata interna si externa, adoptarea si comunicarea deciziei de creditare, precum si analiza realizarii deciziei de creditare pe parcursul perioadei de utilizare a creditului, vizand evolutia starii economico-financiare a debitorului, precizandu-se nivelul riscului de rambursare.

Experienta societatii bancare demonstreaza necesitatea dezvoltarii unui portofoliu de informatii cu privire la toti clientii bancii si a unei baze de prelucrare a informatiilor de referinta, ca o cale principala de consolidare a pozitiei bancii in raporturile sale cu clientii, independent de talia lor, si o modalitate de prevenire si evitate a riscului de credit.

Avand o continuitate deosebita in selectare clientilor, actualizarea permanenta a bazei de date permite urmarirea conditiilor de utilizare a creditului pana la rambursare, sesizandu-se din timp orice schimbari in patrimoniul si evolutia activitatii clientului ce ar putea afecta indeplinirea, de catre debitor, a obligatiilor contractuale. Orice modificare a calitatii creantelor trebuie sesizata (inclusiv contabil) in gestiunea bancii. In mod necesar, se schimba optica si procedeele de lucru fata de clientul respectiv, caruia i se acorda o asistenta sporita pentru a parcurge o etapa mai dificila, care se spera a fi cu caracter trecator.

Principalul factor al perturbarilor in activitatea unei banci sunt creditele neperformante, adica dificultati ale achitarii creditului de catre debitor, ceea ce va genera pierderi bancii, care va trebui sa le suporte din profit. Pentru a evita acest risc de credit, din ce in ce mai pregnant pe masura intensificarii activitatii de creditare, statul, prin legi, si comunitatea bancara, prin norme precise, incearca sa creeze bancilor un sistem de protectie (prin sistemul de control intern si extern asupra bancilor), care trebuie promovat permanent, cu deosebire de catre institutiile bancare. In general, bancile s-au orientat in doua sensuri in vederea diminuarii riscului de credit, si anume fie prin abordarea unor domenii de angajare cat mai diversificate in scopul limitarii riscurilor, fie prin specializarea in cateva segmente de piata bine definite, unde se poate exercita o presiune de prevenire si evitare a riscurilor prin intermediul unui sistem precis si practic. Principalele norme prudentiale promovate de sistemul bancar se refera la: limitarea creditarii unui singur debitor, stabilindu-se o norma de expunere a bancii fata de un singur client; limitarea imprumuturilor mari acordate expunerea maxima acordata pentru imprumuturile mari fiind de cel mult 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii; constituirea provizioanelor, nivelul acestora depinzand de clasa creditului, clasa stabilita conform unor criterii de clasificare, si incadrarea creditelor intr-o categorie anume.

In urma evaluarii financiare a clientilor, creditele vor fi plasate intr-una din cele cinci categorii delimitate (standard, in observatie, substandard, indoielnic, pierderi), serviciul datoriei (bun, slab, necorespunzator) al clientului depinzand de categoria de credit. La determinarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micsorata doar cu valoarea angajamentelor aparute: depozite gajate, colaterale, credite acceptate de banca etc.

Riscul de credit aferent persoanelor fizice si juridice reprezinta fie rezultatul unui decalaj intre venituri si cheltuieli, ca urmare a probabilitatii diminuarii sau disparitiei venitului viitor al imprumutatului, fie a vointei debitorului, care este un risc mai greu de apreciat de catre banca ce nu a adunat suficiente informatii pentru a evita un astfel de comportament. Riscul insuficientei venitului viitor reprezinta un risc mai dificil de anticipat, cu deosebire in conditiile unei rate oscilante a inflatiei, care impune, de cele mai multe ori, cresterea dobanzilor bancare si in consecinta scumpirea creditului.

In cazul creditului acordat persoanelor juridice, incapacitatea de rambursare a imprumutului poate fi determinata de o serie de factori, cum sunt: timpul in care se incaseaza creantele de la beneficiari (ce poate determina blocaje financiare, si in consecinta probleme de productie si in activitatea intreprinderii), incapacitatea firmei de a se adapta pietei in materie de brevete, inventii, inovatii (incapacitate data de tehnologie si mentalitate), calitatea si moralitatea managementului firmei (greu de apreciat de catre banca).

Riscul de tara reprezinta o categorie de risc specific impus de operatiuni financiar-bancare (credite, garantii, asigurari) cu operatorii de peste frontiera si consta in probabilitatea nerecuperarii creantelor de catre banca creditoare.

Pierderile depind, in general, de valoarea instrumentelor de piata si de gradul lor de lichiditate pe piata. Masurarea riscului de creditare este relativ simpla pentru instrumentele cotate, pentru ca acestea sunt lichide si negociabile. Insa, pentru instrumentele derivate (options, swaps etc.) masurarea este mai complicata, pentru ca acestea sunt instrumente a caror lichiditate nu este asigurata, deoarece operatorii isi conserva angajamentele pe perioade lungi. Pentru instrumentele de piata se disting doua tipuri de riscuri, si anume riscul curent, aferent valorii de piata curente (calculata pe baza valorii prezente a parametrilor pietei) si riscul potential, legat de valorile posibile pe care le poate lua instrumentul pe parcursul existentei sale. Riscul total este suma celor doua riscuri, masurandu-se astfel riscul de credit total al instrumentului respectiv.