Sistemul European al Bancilor Centrale si Banca Centrala Europeana

Sistemul European al Bancilor Centrale si Banca Centrala Europeana

Puterea pe care o detine o banca in cadrul unei economii a suscitat dintotdeauna vii polemici, iar ideea ca acest organism care coordoneaza sistemul de plati, lichiditatile bancare si conditiile creditului are o independenta totala - nedepinzand nici de puterea politica si nici de cea executiva - intalneste si astazi multi sceptici. Poate fi o asemenea independenta absoluta ?

In toate tarile occidentale, activitatile bancilor centrale, a conducatorilor acestora sunt supuse unui anumit control care le limiteaza puterea, iar emisiunea si politica monetara sunt, in mod primordial, probleme politice.

Astfel, in virtutea principiilor democratice, guvernele si bancile centrale (in conditiile in care bancile centrale nu sunt independente) prefera sa conduca direct politica monetara, chiar cu riscul de a reveni asupra propriilor angajamente, privind emisiunea ca mijloc de a obtine pe termen scurt o cat de mica crestere economica si cu efectul negativ de a pune in primejdie obiectivele pe termen lung.

Cedarea de catre guvern a unei parti importante din atributele politice, in special pe cele economice (asa cum este politica monetara) implica retineri ferme din partea politicienilor.

Experienta istoriei a aratat, insa, ca este necesar ca banca centrala sa reziste presiunilor privind utilizarea politicii monetare in sprijinul unor incercari de ameliorare a cresterii economice si sa respinga tentatiile de a crea inflatii neasteptate prin sustinerea unei inviorari economice fara fundament.

Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetara unei banci centrale independente, a carei credibilitate depinde de claritatea misiunii ce ii este incredintata de autoritatea politica si de capacitatea pe care aceasta o poate avea in indeplinirea obiectivelor ce i-au fost conferite.

Cu toate acestea, independenta bancii centrale nu poate fi nici atotcuprinzatoare, nici nedefinita.

Teoria economica si practica internationala arata ca independenta bancilor centrale imbraca doua forme:

Una care cuprinde decizia privind obiectivele si instrumentele utilizate (independenta in sens larg);

Alta care se refera numai la gestiunea instrumentelor in cadrul unor obiective stabilite de guvern.

In momentul in care s-a pus problema realizarii Sistemului European al Bancilor Centrale si a Bancii Centrale Europene, reprezentantii Germaniei au lasat sa se inteleaga in mod clar ca nu vor accepta diminuarea rolului si prerogativelor Bundesbank prin includerea sa intr-un organism dependent de puterea politica.

Banca centrala in Germania (Bundesbank) se bucura de o mare independenta fata de puterea executiva. Presedintele sau, numit in mod ireversibil pentru o perioada de timp fixa, participa la sedintele de guvern la care se discutau problemele monetare. Guvernul federal putea amana aplicarea unei decizii a Bundesbank, insa pentru o perioada de cel mult doua saptamani. Cu toate acestea, cazurile in care ministrii de finante au incercat sa se opuna politicii Bundesbank au fost foarte rare, iar in final s-a impus tot punctul de vedere al bancii centrale.

Independenta Bundesbank era asigurata prin statutul sau, care ii incredinta in mod explicit sarcina asigurarii stabilitatii monedei, sarcina pe care opinia publica din Germania o considera prioritara in raport cu oricare alte considerente de politica economica. De aici si puternica sustinere publica de care se bucurau actiunile Bundesbank, inclusiv in cazurile de divergenta a acesteia cu guvernul.

In concluzie, pozitia negociatorilor germani a avut la baza rezultatele obtinute de Germania, datorate in special, independentei Bundesbank, a carei politica a fost concentrata pe stabilitatea preturilor si limitarea inflatiei. Aceasta politica a Bundesbank a adus marcii germane denumirea de "ancora a sistemului monetar european"[1].

Evolutiile din marile tari europene au aratat ca existau orientari evidente de a extinde si a intari principiul independentei bancii centrale. Franta si Anglia au luat masuri hotarate de a se incadra in politici monetare ferme, instaurate in Europa de catre Germania.

Banca Frantei, potrivit legii din 4 august 1993, a devenit si ea pe deplin responsabila pentru definirea si punerea in aplicare a politicii monetare. Aceasta lege confirma Bancii Centrale misiunea sa fundamentala: asigurarea stabilitatii preturilor.

Potrivit legii, s-a creat, in cadrul bancii, Consiliul de politica monetara compus din 9 membri (dintre care faceau parte guvernatorul Bancii Frantei si doi subordonati). Acest consiliu, era investit cu responsabilitatea de a defini politica monetara si de a asigura aplicarea ei. Se interzicea in mod explicit acestuia de a solicita sau accepta instructiuni guvernamentale sau de la alte persoane. Caracterul colegial al consiliului si mai ales irevocabilitatea mandatului, intareau functionalitatea si autoritatea consiliului. Dialogul si transparenta se realizau pe baza participarii Primului Ministru si a Ministrului Economiei la sedintele consiliului si prin raportul anual al Guvernatorului Bancii asupra operatiunilor bancii adresat Presedintelui Republicii si Parlamentului.

Banca Angliei a facut obiectul unei reforme institutionale odata cu noul guvern laburist. La 6 mai 1997, noul Cancelar al Esichierului, M. Brown, a decis sa acorde o mai mare autoritate Bancii Angliei cu privire la manevrarea instrumentelor de politica monetara, insa definirea obiectivelor anuale ale inflatiei ramaneau, totusi, de competenta exclusiva a guvernului.

Alinierea bancilor centrale europene la un comportament concertant s-a realizat atat prin vointa cat si prin prisma instrumentelor de politica monetara aplicate in fiecare din aceste tari. In sprijinul sustinerii rolului bancii centrale in conducerea politicilor monetare s-au elaborat numeroase studii al caror rezultat era cat se poate de clar: cu cat banca centrala era mai independenta, cu atat nivelul mediu si variabilitatea inflatiei erau mai scazute.

8.1 Structura Bancii Centrale Europene

Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European al Bancilor Centrale format din Banca Centrala Europeana si bancile centrale ale statelor membre. Bancile centrale nationale din tarile participante au devenit de la 1.01.1999 membre ale Sistemului European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.).

S.E.B.C. are drept obiectiv final mentinerea stabilitatii preturilor, conditie necesara a cresterii durabile si sanatoase a economiilor tarilor comunitare. In atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C. actioneaza in concordanta cu legile liberei concurente, favorizand alocarea eficienta a resurselor si avand urmatoarele atributii:

Definirea si punerea in practica a politicii monetare unice;

Conducerea operatiunilor valutare, detinerea si gestiunea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

Promovarea bunei functionari a sistemului de plati.

La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea bancilor nationale centrale, in ceea ce priveste politica monetara, a trecut in sarcina Bancii Centrale Europene. Prin urmare, Consiliul de Conducere al B.C.E. a elaborat politica monetara pentru toate tarile uniunii monetare.

B.C.E. are ca sarcina principala stabilitatea preturilor.

B.C.E. are independenta fata de guvernele tarilor si organele Uniunii Europene.

B.C.E.  acorda credite guvernelor cu dificultati bugetare.

Structura bancii este similara Bundesbank. Ca si aceasta, B.C.E. are un Birou Executiv si un Consiliu de conducere.

La summitul de la Bruxelles, sefii de stat sau de guvern au decis cine vor fi membrii Biroului Executiv ai Bancii Centrale Europene (B.C.E.).

Intr-un interviu publicat in "Le Figaro", vicepresedintele B.C.E. arata ca statutul S.E.B.C. ofera un bun echilibru: decizia este total centralizata pentru ca este unica, iar relatiile S.E.B.C. cu exteriorul sunt larg descentralizate. Adica, bancile, bursele, pietele financiare la termen etc. pot sa opereze exact in aceeasi maniera, fie ca sunt implantate la Frankfurt, Paris sau in oricare alt centru financiar al uniunii monetare. "S.E.B.C. a adoptat o structura federala: in frunte, B.C.E. care asigura decizia si mai multe picioare, cele 11 banci centrale nationale care vor efectua cvasitotalitatea operatiunilor".[2]

Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii Biroului Executiv si din guvernatorii bancilor centrale ai statelor membre. Consiliul decide liniile importante ale politicii monetare, dar pentru ca se intalneste trimestrial (fata de doua ori pe luna pentru Bundesbank), gestiunea cotidiana este incredintata Biroului Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu primesc instructiuni de la autoritatile nationale sau institutii U.E.   Presedintele B.C.E. va prezenta o data pe an Raportul anual al B.C.E in fata Parlamentului European si va avea 4 audieri pe an in fata unor subcomitete relevante ale Parlamentului European.

Membri Biroului Executiv au un mandat de 8 ani, care nu poate fi reinnoit. Mandatul guvernatorilor bancilor centrale este de 5 ani si poate fi reinnoit. Mandatul primilor membri ai Biroului Executiv se intinde de la 4 la 8 ani, ceea ce face sa nu paraseasca toti o data conducerea B.C.E. si sa se asigure astfel continuitatea.

Operatiunile de politica monetara sunt executate in toate cele 11 tari potrivit unor modalitati identice. In Uniunea Monetara nu exista politici monetare nationale sau regionale. Totusi, la organizarea S.E.B.C. s-a prevazut si principiul descentralizarii activitatii sale. Acest principiu este pus in practica prin atributiile si activitatea specifica a Bancilor Centrale Nationale. Serviciile de specialitate ale acestora, impreuna cu cele ale B.C.E., contribuie la pregatirea deciziilor de politica monetara unica. Totodata, B.C.N. traduc in practica deciziile de politica monetara luate de Consiliul guvernatorilor al B.C.E. Practic, Bancile Centrale Nationale sunt acelea care executa operatiunile de refinantare, continua relatiile cu institutiile de credit pe pietele financiare nationale, sunt punctul de acces la moneda centrala, EURO. De asemenea, B.C.N. participa la explicarea deciziilor de politica monetara unica si, mai ales, la analiza si prezentarea incidentei politicii monetare unice asupra economiilor nationale.

Capitalul B.C.E. Bancile Centrale Nationale sunt singurele autorizate sa subscrie si sa detina capitalul B.C.E. Volumul acestui capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde euro. La inceperea activitatii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 banci nationale din Uniunea Monetara au varsat integral capitalul subscris, iar celelalte 4 banci nationale au varsat doar 5% din acesta, astfel ca B.C.E. dispune efectiv de un capital initial de aproape 4 miliarde euro. Subscrierea bancilor nationale la capitalul B.C.E. s-a facut in baza unei chei de repartitie cu doua criterii, egale ca importanta (populatia si PIB-ul celor 15 tari ale UE). Ponderile rezultate la subscriere au fost[3]:

Celelalte 10 banci centrale nationale participa cu ponderi intre 4,2780% - Olanda si 0,1492% - Luxemburg.

Rezervele valutare ale B.C.E S-a stabilit ca nivelul acestora sa fie de 50 miliarde euro pentru totalitatea celor 15 tari ale UE, ponderea fiecarei tari
determinandu-se folosind aceeasi cheie de repartitie ca in cazul capitalului B.C.E. Rezervele transferate la 1 ianuarie 1999 la B.C.E. sunt de 39,46 miliarde euro si provin de la cele 11 tari care fac parte din U.M., celelalte 4 tari netransferand nimic in aceasta etapa. Structura rezervelor B.C.E. este prevazuta sa fie de 15% in aur si de 85% in devize. In fapt, rezervele respective, desi apartin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au ramas la cele 11 banci nationale, care le gestioneaza exclusiv in contul B.C.E. In viitor, pot fi stabilite rezerve suplimentare, in limitele si conditiile fixate de catre Consiliul UE.

Banca Centrala Europeana efectueaza operatiuni monetare, in special sub forma tranzactiilor la termen. Pe langa tranzactiile la termen, care s-au derulat la un nivel fix al dobanzii de 3%, si care constituie instrumentul principal de control al lichiditatii si al nivelului dobanzii, sistemul european ofera doua facilitati permanente: refinantarea si depozitarea. Acestea pot fi efectuate de catre institutiile creditoare, prin intermediul bancilor nationale centrale. La inceputul uniunii monetare, dobanda de depozitare a fost de 2% si cea de refinantare de 4,5%. In perioada 4-21 ianuarie 1999 coridorul dintre cele doua dobanzi a fost ingustat la 2,75% si 3,25%.

Politica monetara in Sistemul European al Bancilor Centrale are ca sarcina principala stabilitatea preturilor. Conform definitiei Consiliului B.C.E, prin stabilirea preturilor se intelege o crestere a indicelui armonizat al preturilor de consum in Euroland cu sub 2% fata de anul precedent. Definirea clara a acestui tel da posibilitatea Parlamentului European de a aprecia succesul politicii monetare si de a face, astfel, eurosistemul si politica sa mai transparente.

Pentru atingerea acestui tel, strategia B.C.E. se bazeaza pe doua coloane[4]. Prima coloana este constituita din rolul primordial acordat masei monetare. Deoarece inflatia, privita pe termen mediu, este un fenomen monetar, masa monetara constituie o "ancora nominala". Consiliul B.C.E. a stabilit o valoare de referinta a cresterii masei monetare, prima valoare pentru cresterea M3 fiind 4,5% pe an. Aceasta va asigura o stabilitate a preturilor si o crestere a produsului intern brut real de la 2% pana la 2,5% pe an.

A doua coloana a strategiei monetare se bazeaza pe o analiza ampla a perspectivelor privind evolutia preturilor in Euroland. Vor fi analizate variabilele care ofera informatii asupra evolutiei viitoare a preturilor, dar si a cauzelor care au determinat modificari neasteptate intre principalii indicatori economici.

B.C.E. analizeaza cu atentie toti indicatorii relevanti, daca modificarile acestora sunt temporare sau permanente, sau daca este vorba de un soc din partea cererii sau a ofertei si, in general, nu considera necesar sa faca transparente aceste analize.

Vicepresedintele B.C.E, C. Noyer a spus ca este nevoie de aceste agregate, care sunt indicatori necesari pentru pilotarea politicii monetare, declarand ca in adoptarea strategiei monetare au avut prudenta de a nu se rezuma orbeste la un instrument - agregatele -, ci la mai multe, cum sunt ratele de evolutie a salariilor, cele pentru utilizarea capacitatilor de productie etc.[5]

B.C.E, ca parte a eurosistemului, este reprezentata in institutii si foruri internationale. Astfel, aceasta are deja incheiate acorduri formale sau informale cu Fondul Monetar International, care i-a acordat in decembrie 1998 statutul de observator, cu OCDE, cu G-7 si G-10. BCE a initiat numeroase contacte bilaterale cu bancile centrale din alte tari din lume.

Banca Centrala Europeana pune un mare accent pe incheierea Pactului de stabilitate si crestere economica, adoptat de Consiliul European de la Dublin (decembrie 1996) si de Consiliul European de la Maastricht (iunie 1997).

Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare:

tarile participante la moneda unica sunt obligate sa intocmeasca programe de stabilitate referitoare la obiectivele bugetare pe termen scurt privind reechilibrarea sau excedentul bugetului administratiei publice si masurile preconizate a le infaptui;

tarile cu derogare (care nu participa la moneda unica), urmeaza sa fundamenteze programe de convergenta avand aceleasi orientari;

Comisia si Consiliul European sunt abilitate sa asigure urmarirea regulata a evolutiei finantelor publice a statelor membre. In cazuri specifice, comisia elaboreaza un raport asupra situatiei bugetare a statelor, care presupun riscul unui deficit excesiv si face operativ recomandarile necesare statelor membre.

Se considera deficit excesiv, atunci cand acesta depaseste 3% din PIB. In cazul in care se constata o asemenea situatie, Consiliul face recomandari tarii respective (maxim in luna mai a anului urmator in care a aparut acel deficit), iar aceasta trebuie sa intreprinda "actiuni normale de efecte", pentru a putea corecta dezechilibrul existent.

Sanctiunile posibile a fi aplicate se bazeaza pe urmatorul mecanism:

la pronuntarea privind acordarea sanctiunii, tarile membre constituie un depozit nepurtator de dobanda;

cuantumul depozitului este:

q      0,2% din PIB, pentru un deficit de 3% din PIB;

q      se adauga 0,01% din PIB pentru fiecare transa de depasire cu 0,1% din PIB a deficitului admis initial[6];

q      depozitul este plafonat la 0,5% din PIB;

depozitul se transforma in amenda, daca dupa 2 ani deficitul excesiv persista. Hotararea aplicarii amenzii revine Consiliului de Ministri ai zonei euro, cu votul a doua treimi din membri;

sumele provenind din amenzi devin venituri ale bugetului general al Comunitatii, fiind atribuite proportional tarilor membre euro, care nu au avut deficite excesive.

Consiliul de la Dublin a stabilit "circumstantele exceptionale si temporare" in virtutea carora tarile pot fi supuse unui regim de exceptie privind sanctionarea.

Se prevede o scara de solutii diferite in functie de situatiile exceptionale in care a survenit deficitul, ale carei trepte pot fi exprimate astfel:

diminuarea PIB cu 2% scuteste automat tara respectiva de sanctiuni;

diminuarea PIB intre 0,75% si 2%, tara respectiva isi poate pleda cauza in fata Consiliului de Ministri;

diminuarea PIB cu mai putin de 0,75% permite tarii respective sa renunte in a beneficia de exceptarea de la sanctiuni. Dar, in ultima instanta, cel ce are hotararea finala este Consiliul prin votul sau.

8.2. Sistemul de derulare a platilor transfrontaliere target

Target este sistemul de derulare a platilor mari, transfrontaliere, din cadrul Sistemului Bancilor Centrale Europene, respectiv reteaua de reglementare interbancara.

Implementarea unei politici monetare uniforme necesita nu numai armonizarea instrumentelor monetare, ci si integrarea pietelor nationale interbancare. Bancile trebuie sa fie in stare sa efectueze tranzactii banesti peste granita (transfrontaliere) in euro, la fel de eficient ca si pe piata interna. In acest sens, Institutul Monetar European a elaborat un nou sistem de plati, intitulat TARGET (Trans European Automated Rea-Time Gross Settlement Express Transfer), care se realizeaza printr-o retea speciala de comunicatii (interlinking system), care permite participantilor sa efectueze plati imediate in euro. In acelasi timp, se urmareste ca sistemul de preturi (costul de operare) al Target si egalizarea zilnica a lichiditatilor sa fie armonizate, pentru a evita operatiuni de arbitraj intre sistemele de plati nationale.

La sistemul Target au acces si tari membre ale uniunii monetare, dar aceste tari vor trebui sa-si ajusteze sistemele lor, astfel incat sa poata efectua atat plati in euro, cat si in monede locale.

Sistemul Target implica inregistrarea platii in timp real, tehnica ce are semnificatia decontarii ante-compensatie, fapt care inseamna inregistrarea sumei in contul bancii beneficiare in momentul efectiv al operarii, oricare ar fi ora de operare si, implicit, posibilitatea de a fi interpretata ca decontare definitiva pentru beneficiar. Acest lucru deschide acestuia posibilitatea de a dispune si folosi imediat suma respectiva.

In cadrul acestui sistem, creste raspunderea bancilor centrale nationale pentru sustinerea comuna a sistemului de plati si protectia impotriva riscului sistemic, risc formulat in sensul ca "neindeplinirea obligatiunilor de plati de catre un participant poate sa provoace dificultati altora, declansand astfel o reactie in lant, care va determina o criza financiara generalizata".[7]

Protejarea impotriva riscului sistemic nu poate fi conceputa decat prin cooperarea constienta si hotarata a autoritatilor monetare.

Conditiile de operare preconizate de Target asigura asistenta bancilor centrale de catre S.E.B.C. in doua etape:

credite intrazilnice;

credite pentru 24 de ore acordate bancilor debitoare.

Prima categorie (credite intrazilnice) se acorda automat la sosirea la destinatie a mesajului de plata. Suma este operata definitiv in contul bancii beneficiare, fara sa exist de fapt acoperirea necesara. La sfarsitul zilei operative, prin incheierea compensarii si onorarea de catre toate bancile a obligatiilor decurgand din compensare, se va crea acoperirea necesara si, deci, creditul intrazilnic va fi rambursat.

Soldurile neonorate la compensarea zilnica vor determina acordarea, de asemenea automata, a creditelor de 24 de ore, fapt ce devine posibil prin asumarea responsabilitatii de catre BCN. Ragazul acordat de 24 de ore implica masuri corelate intre bancile centrale nationale si, respectiv, in cadrul politicii monetare a S.E.B.C. care sa asigure rezolvarea situatiei, respectiv acoperirea platilor angajate prin mesaje in cadrul sistemului de compensare Target, fapt care duce cu necesitate la stingerea primejdiei de risc sistemic. 

In fiecare tara, bancile se adreseaza bancilor centrale nationale pentru a cere lichiditati. Toate aceste cereri sunt centralizate instantaneu la sediul BCE, care aloca lichiditatea in functie de ansamblul cererilor. Aceasta lichiditate este apoi redistribuita electronic, prin acelasi canal, al bancilor centrale nationale. Apoi, Target permite tuturor bancilor europene sa faca schimburi ale lichiditatilor lor intr-o mare piata monetara unificata. Aceasta ar urma sa asigure, imediat ce sistemul va fi rodat, o rata a dobanzii pe termen scurt absolut identica pretutindeni.

In cazul lipsei de lichiditati, bancile centrale national din zona euro vor acorda bancilor comerciale credite de zi pe termen scurt. Daca bancile nu vor putea sa le plateasca pana la sfarsitul zilei, vor avea acces la facilitatea marginala de imprumut de noapte a sistemului european al bancilor centrale.

Bancilor comerciale le va fi permis sa efectueze plati in euro prin toate sistemele conectate la Target, dar ele nu vor fi obligate sa utilizeze Target, exceptand platile efectuate in legatura cu politica monetara comuna. Aceasta inseamna ca sistemele nationale vor intra in competitie unul cu celalalt. In acelasi timp, Target va concura cu sistemele de plati private.

Sistemul Target permite reglarea in timp real a platilor transfrontaliere in euro. Conform aprecierii Bundesbank, Target este, in prezent, cel mai mare sistem de plati mari transfrontaliere. La 11 ianuarie 1999, o saptamana dupa intrarea sa in functiune, prin Target s-a derulat un volum de plati de 400 miliarde euro. Spre comparatie, in aceeasi zi s-a derulat prin sistemul cel mai mare pana la Target, respectiv EAF (Electronic Acces Frankfurt), un volum de plati de 275 miliarde euro, iar prin Euro-1, respectiv EBA (European Banking Association), un volum de 204 miliarde euro.

Taxele relativ ridicate ale utilizarilor sistemului Target - la peste 1000 de plati, 80 euro/tranzactie, nu ar constitui, conform Bundesbank, un dezavantaj. Euro-1/EBA costa numai 20 euro/tranzactie, la peste 3000 tranzactii/zi, iar EAF 0,15 euro/tranzactie. La ordinul de marime al tranzactiilor, aceste taxe nu joaca nici un rol.

Au existat, desigur, in primele zile de functionare a Target, anumite probleme, fie cauzate tehnic, fie, in special, datorate factorului uman. Pe langa concentrarea fluxurilor de plata spre sfarsitul zilei, problemele s-au datorat si greutatilor intampinate de unele banci in aplicarea reglementarilor Target si completarea informatiilor in formularele Target.

In ciuda acestor aspecte, TARGET a reusit sa se impuna, tarile membre ale ale Uniuni Monetare cat si cele care doresc sa adere la UE il folosesc in acest moment.

INTREBARI

1. Din cine este format Sistemul European al Bancilor Centrale?
2. TARGET reprezinta:
1. libera circulatie a persoanelor
2. libera circulatie a capitalurilor
3. sistem de facilitare a circulatiei platilor
3. Ce reprezinta Pactul de Stabilitate?
4. Care sunt sanctiunile stabilita prin Pact?
5. Care sunt obiectivele principale ale Bancii Centrale Europene?