Autoepurarea apelor

Autoepurarea apelor

l Autoepurarea apelor

Ansamblul proceselor naturale declansate dupa evacuarea apelor uzate intr-un receptor formeaza autoepurarea raului, constituindu‑se ca un proces natural complex fizico-chimic, biologic si bacteriologic prin care impurificarea de natura organica a unui rau se reduce treptat in aval de sursa de impurificare. Capacitatea unui curs de apa de a primi si autoepura efluentii de ape uzate este in functie de intensitatea de desfasurare a proceselor constituente, conditionate la randul lor de factorii de mediu climatici sau fizico-geografici si de amenajarile hidrotehnice.

In ultima analiza, capacitatea de autoepurare a unui curs de apa depinde de resursele sale de oxigen si, din acest punct de vedere, starea sa de poluare este rezultatul balantei de resurse si consumului de oxigen provocat de poluarea organica. Consumul de oxigen este rezultatul reactiilor biochimice de oxidare a substantelor organice, ce se petrec la nivelul celulelor bacteriene, iar completarea necesarului de oxigen este in functie de aerul atmosferic si de conditiile de curgere, viteza, turbulenta etc., care favorizeaza dizolvarea oxigenului in apa. Primul proces conduce la dezoxigenarea apei raurilor, al doilea, care are loc concomitent, la reoxigenarea sau reaerarea sa.

Cunoasterea capacitatii de autoepurare a unui curs de apa este necesara in activitatea de gospodarire a resurselor de apa de suprafata in vederea utilizarii lor atat ca emisari de ape uzate, cat si ca surse de prelevare. Estimarea vitezei de consum a oxigenului si a vitezei de reaerare este necesara in calculele de gospodarire calitativa pentru stabilirea nivelului concentratiei oxigenului dizolvat, impus de folosintele raului.

Autoepurarea se realizeaza, in esenta, prin indepartarea din apa a materiilor solide in stare de suspensie si prin transformarea unor substante pe cale chimica sau biochimica.

Aceste procese, in dinamica lor, sunt influentate de numerosi factori de mediu fizici, chimici si biologici care pot interveni in proces simultan sau intr‑o anumita succesiune. Astfel, cantitatea de oxigen din apa necesara pentru procesele de oxidare a materiei organice depinde, intre altele, de cantitatea de alge, iar prezenta acestora este conditionata de lumina, a carei intensitate este in functie de gradul de turbiditate a apei s.a.m.d. Mai trebuie mentionat ca unul si acelasi factor de mediu poate actiona asupra mai multor mecanisme de autoepurare. Temperatura, de pilda, influenteaza viteza unor reactii chimice si intensitatea unor procese metabolice din corpul organismelor acvatice.

Daca factorii fizico-chimici intervin in diferite moduri in procesul de autoepurare, rolul cel mai important revine, fara indoiala, organismelor acvatice. Intre aceste organisme, bacteriile au rolul principal in procesul de autoepurare a apelor, restul organismelor, cu putine exceptii, continuand transformarile incepute de bacterii, eventual stimuland unele dintre ele. In zonele impurificate se intalnesc bacterii care se dezvolta in mod normal in apa sau in sol si bacterii provenite din tubul digestiv al animalelor.

Pe langa bacterii, un rol deosebit in autoepurare il au protozoarele, macrovertebratele si plantele clorofiliene. Se considera, pe de o parte, ca toate algele, inclusiv diatomeele, sunt capabile sa absoarba substantele organice in stare solvita si sa prelucreze anumiti produsi intermediari derivati din descompunerea protidelor: peptide, aminoacizi, uree, acizi grasi. Pe de alta parte, folosind sarurile minerale pentru hrana, indeosebi fosfati si azotati, plantele autotrofe pot concura la restabilirea echilibrului chimic din apa.

Tinand seama de aceasta, s‑a propus introducerea celei de‑a treia trepte de epurare a apelor uzate, reprezentata prin instalatii biologice in care, datorita activitatii plantelor, sa se elimine excesul de saruri nutritive de azot si fosfor care, altfel, ajunse in receptor, ar produce fenomenul de inflorire a apei, cu consecinte deosebit de negative.