NICOLAE TITULESCU-OMUL SI EPOCA

Dupa primul razboi mondial, Romania, ca si alte tari, incheindu-si procesul unitatii sale nationale, a militat hotarat si consecvent, prin ce1e mai variate mijloace diplomatice, pentru mentinerea si consolidarea statu-quoului european, stabilit prin sistemul tratatelor de la Versailles.

Angajandu-se alaturi de marile puteri invingatoare, pe calea luptei pentru apararea statu-quoului, Romania a cautat in aceelasi timp sa-si pastreze nestirbite independenta nationala si integritatea teritoriala. Ea a urmat cu fidelitate linia generala a politicii franco-engleze participand activ la numeroase actiuni diplomatice intreprinse de marile puteri si chiar initiind unele masuri de natura sa sprijine si sa consolideze aceasta linie de orientare.

Actiunile diplomatice, in care s-a materializat orientarea politicii externe romanesti intre cele doua razboaie mondiale, au antrenat in desfasurarea lor o seama de personalitati atat din randurile partidelor burghezo-mosieresti cat si din afara lor. Acela care insa a reusit sa dea o inalta expresie artei de a conduce politica externa a Romaniei in cea mai tulbure perioada dintre cele doua razboaie mondiale, acela care si-a contopit nazuintele proprii cu aspiratiile de pace ale popoarelor si care a facut din apararea intereselor tarii noastre peste hotare sensul insusi al vietii lui, a fost Nicolae Titulescu.

In toata activitatea sa diplomatica, Titulescu a slujit fara abatere idealul pacii,al independentei si suveranitatii popoarelor. El a transformat aceste deziderate universale in piatra unghiulara a canceptiei sale care, prin continutu1 sau de idei, prin afirmarea si aplicarea sa intransigenta in conditiile internationale dintre cele doua ,razboaie mondiale, s-a situat pe linia traditiilor progresiste ale diplomatiei romanesti cultivate in epoca moderna de marile figuri ale vietii noastre politice : Nicolae Balcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogalniceanu si altii.

Din punct de vedere educational, Nicolae Titulescu a benefeciat de o educatie aleasa atat in tara cat mai ales peste hotare dar nu trebuie neglijata nici educatia primita la tara in sanul familiei sale oltenesti . Peste tot pe unde si-a aprofundat studiile Titulescu s-a evidentiat ca o persoana cu capacitati deosebite de a asimila cele studiate. Se didica cu placere domeniului sau de activitate fara sa faca un efort deosebit pentru el dar aproape de neconceput pentru altii si avea o vointa de invidiat .

Nicolae Titulescu a urmat cursurile scolii primare si liceale in orasul natal. Sarguinta si tenacitatea cu care se dedica activitatilor de pregatire scolara si extraordinara sa capacitate de a-si insusii foarte usor orice disciplina au fost premisele favorabile ca Titulescu, elev fiind sa obtina premiul de onoare la examenul de Bacalaureat sustinut in anul 1900 la Liceul "Carol I" din Craiova. El a fost cel mai stralucit elev al scolii, o adevarata mindrie a liceului si chiar a centrului scolar din localitate , lasand o frumoasa amintire in inma profesorilor si a colegilor, dintre care multi feciori de tarani doljeni.[2]

Pentru a ne putea face o cat mai buna parere despre impresia pe care a lasat-o in sufletele colegilor sai si in general in mintea celor care l-au cunoscut si l-au admirat voi reda mai jos marturisirea unui coleg de liceu al sau ce surprinde o ipostaza edificatoare din viata tanarului Titulescu :

Amintirile unui coleg de liceu

Am fost colegi de clasa - la CoIegiuI 'Carol I' Ia Craiova - dar rar ne vedeam la scoala, ci mai mult acasa Ia el, fiindca pe mine si pe Aristide Schileru ne rugase sa-i anuntam zilele tezelor, de la care nu lipsea niciodata . Daca venea si intre timp la scoaIa, profesorii parca se jenau de prezenta Iui; fiindca toti avusesera ocazii in trecut sa se convinga ca Titulescu are mai multe cunostinte decat ei si nu indrazneau sa-i puna absente. Cand venea vreun inspector, profesorii trimiteau sa-l roage sa vina la scoala.

In toti anii scolaritatii, a fost primul premiant de onoare.

Profesorii si colegii il adorau, deoarece avea in comportare un farmec neinchipuit de mare si era exclus sa nu te captiveze.

Acasa il gaseam cufundat in studii la o masa incarcata de carti.

A luat parte la intrunirea promotiei noastre dupa zece ani de la terminarea liceului, cu care ocazie a fost reinnoita cu mult elan de catre profesori si colegi admiratia fata de el, ca si cum aceasta intrunire ar fi fost pentru sarbatorirea lui.

N-a lipsit nici cand ne-am intrunit la 20 de ani de la terminarea liceului. Atunci era ministru de Finante.*

Legand cele aratate mai sus cu exceptionalul ce a urmat in cariera lui, este clar ca a fost un geniu[3].

Probabil una dintre cele mai bune caracterizari ale ilustrului om Nicolae Titulescu, pe cat de simpla pe de o parte, pe atat de cuprinzatoare si precisa pe de alta parte. Concluzia amintirii colegului sau este cu siguranta memorabila pentru ca asa cum se exprima el cu maxima luciditate, Titulescu nu poate fi catalogat altfel decat un geniu in deplinatatea sensului cuvantului.

Asa cum era firesc, dupa absolvirea cursurilor liceale cu cea mai inalta distinctie scolara din setea de cunoastere tanarul Titulescu si-a continuat studiile de aceasta data parasind insa tara pentru a-si aprofunda studiile in stiinte juridice nu oriunde ci chiar in inima Frantei la Universitatea din Paris unde studiaza dreptul obtinandu-si doctoratul cu teza       "Essai sur une thorie des droits ventuels".

Viata studenteasca la Paris, cu tumultulul si peripetiile ei, placute sau neplacute, a gravat in minte si in inima tanarului de 20 de ani amintiri pe care el nu avea sa le uite niciodata. Cu o deosebita verva evoca el, in convorbirile cu prietenii, cele mai vii impresii capatate mai ales in cartierul latin unde locuise impreuna cu studentii din alte tari.[4]

Anii studentiei au prilejuit lui Titulescu stabilirea unui prim contact nu numai cu viata universitara, culturala, stiintifica si politica a Frantei, dar si cu insusi chipul de a gandi si de a trai al poporului francez. Acest contact i-a deschis calea spre cunoasterea tezaurului cultural din intreaga lume, caci, asa cum marturiseste mai tarziu Titulescu, "intrucat culturii franceze ii era straina ideea repudierii altor culturi, studentii romani de pretutindeni comunicau cu cultura universala" . Cunostiintele capatate aici din domeniul stiintelor juridice si in general din domeniul culturii franceze au inraurit atat de mult formatia spirituala a lui Titulescu, incat pana la capatul vietii sale el a ramas un admirator al Frantei. Poate ca nici unl dintre acei care s-au adapat la izvoarele culturii franceze nu a manifestat, mai mult decat Titulescu, atasamentul pentru Franta si cultura ei. Sentimentele sale de admiratie pentru Franta sunt o ilustrare vie a ideii sale ca tinerii romani care au studiat la Paris nu se pot considera pe calea cea buna decat atunci cand "resimt nostalgia Romaniei in Franta si nostalgia Frantei in Romania " .

In convorbirile sau memoriile lor fostii profesori si colegi de facultate ai lui Titulescu si-au amintit multa vreme despre el, numindu-l de fiacare data, nu fara o anumita mandrie : "unul dintre cele mai stralucitoare elemente ale universitatii noastre". [7]

Asa cum e lesne de dedus multe din trasaturile fizionomiei lui intelectuale si politice au conservat intacta pecetea culturii si gandirii franceze. Astfel continuitatea influentei franceze asupra formatiei spirituale a lui Titulescu are o valoare exempleficativa pentru insasi parerea sa, potrivit careia : "cine a baut din izvorul francez e supus unui farmec de veci pe care nici o forta din lume nu-l poate sfarama"[8]. Influenta elementului francez insa n-a facut decat sa completeze orizontul si cultura lui Titulescu. Intreaga lui personalitate s-a format pe baza unui fond sufletesc si intelectual plamadit in scoala romaneasca, faurit la lumina culturii romanesti, fond a carui trasatura dominanta o constituiau ideile si sentimentele profund patriotice pe care Titulescu le-a cultivat si promovat cu atata grija, incat contactul sau frecvent cu strainatatea nu le-a adus nici cea mai slaba atingere.

In 1905 s-a intors in Romania ca profesor de drept la Universitatea din Iasi, iar in se muta in Bucuresti. In urma alegerilor din , devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai tarziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Bratianu ca Ministru al Finantelor.

In vara anului 1918, impreuna cu alti fruntasi romani (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) infiinteaza la Paris Comitetul National Roman, cu scopul de a propaga in opinia publica internationala dreptul poporului roman la unitatea nationala, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotential al natiunii romane.

In anii 1927 - , Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe. Incepand din anul a functionat ca delegat permanent al Romaniei la 'Liga Natiunilor' de la Geneva, fiind ales de doua ori ( si ) Presedinte al Adunarii Generale a acestei organizatii. In aceasta calitate a militat pentru pastrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de buna vecinatate intre statele mari si mici, pentru respectarea suveranitatii si egalitatii tuturor statelor in relatiile internationale, pentru securitate colectiva si prevenirea agresiunii.

Contemporanii i-au reprosat apropierea nepotrivita de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca si prea marea incredere aratata liderilor bolsevici.Simpatia deschisa pentru actiunile stangii europene, cu precadere in razboiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rau vazuta de clasa politica romaneasca a vremii[9].

Titulescu si-a bazat intreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a Romaniei. Dupa instaurarea nazismului in Germania, dandu-si seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru Romania (ca si pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate in directia intaririi colaborarii internationale, in interesul pacii si securitatii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, in 1933, in numele guvernului Romaniei, conventia de definire a agresorului si a depus eforturi remarcabile pentru incheierea in 1933 a Micii Intelegeri si pentru incheierea in 1934 a Intelegerii Balcanice, pacte regionale in care vedea o pavaza impotriva agresiunii.