Comisia Europeana poate fi considerata
drept cea mai veche institutie a Uniunii
Europene. Precursoarea ei a purtat
numele de Înalta Autoritate, fiind singura institutie propusa de Planul
Schuman din 1950. În evolutia sa, aceasta institutie a trecut prin
trei faze importante: Înalta Autoritate a Comunitatii Europene a Carbunelui
si Otelului (1952-1958), apoi coexistenta celor trei institutii corespunzatoare
celor trei comunitati europene (Înalta Autoritate, Comisia Comunitatii
Economice Europene si Comisia EURATOM (1958-1967) si cea de-a treia, formarea
Comisiei unice, dupa Tratatul de la Bruxelles, din 1965
si pâna în prezent. Comisia este
institutia cu misiunea executiva a Uniunii Europene si în aceasta postura
ea propune legislatia, politicile si programele de actiune si transpune în practica
deciziile Consiliului Uniunii Europene si Parlamentului European. Dintre toate
institutiile Uniunii Europene, Comisia reprezinta în realitate cel mai
bine elementul de integrare, aspect evidentiat cu tarie si în Tratatul de
instituire a Comunitatii Europene: „Membrii Comisiei îsi exercita
functiile în deplina independenta, în interesul general al
Comunitatii. În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicita si nici
nu accepta instructiuni de la vreun guvern si nici de la un alt organism”.
Comisia Europeana are o componenta politica formata
din „comisari” care sunt personalitati ale vietii politice a statelor
membre care actioneaza numai în interesul Uniunii Europene si componenta administrativa care
reprezinta structura extinsa, cuprinzând
atât Colegiul, cât si directoratele generale si serviciile. Ea este institutia cea mai extinsa,
însumând peste 24.000 de functionari, ceea ce reprezinta cca. 2/3 din totalul
personalului Uniunii Europene. În perioada existentei celor trei comunitati
distincte, fiecare avea o institutie
proprie: Înalta
Autoritate (CECO), cu 9 membri în Colegiu; Comunitatea Economica Europeana,
cu 9 membri, si EURATOM, cu 5 membri. Dupa fuziunea institutiilor comunitare,
numarul membrilor din Colegiul Comisiei a crescut pe masura
aderarii de noi membri. Dupa o perioada de tranzitie (1967-1970),
când erau în Colegiu 9
membri, a urmat
largirea din 1973 si pâna în 1981, când s-a ajuns la 13, apoi 14,
pâna în 1986, si 20, din 1995 pâna în 2004, adica câte unul
pentru fiecare stat (în total 15), cu exceptia statelor mari, care desemnau câte
2 comisari (Germania, Franta, Italia, Marea Britanie si Spania). Din noiembrie 2004 a fost desemnata o noua
Comisie cu 25 de membrii ai carei componenta a fost largita cu cate un comis
din România si Bulgaria incepand din ianuarie 2007.
Numirea membrilor Comisiei se desfasoara prin parcurgerea celor 4 trepte distincte: a) Consiliul, reunit
la nivel de sef de stat sau guvern adopta hotararea cu majoritate calificata, pentru desemnarea persoanei pe care
intentioneaza sa o numeasca
presedinte al Comisiei avand si aprobarea Parlamentului European; b) Consiliul, adopta lista celorlalte
persoane pe care intentioneaza sa le numeasca drept membrii ai Comisiei, prin hotarare luata cu majoritate calificata
si de comun acord cu presedintele
desemnat; c) Presedintele si ceilalti membrii ai Comisiei astfel desemnati sunt supusi ca organ colegial, unui vot
de aprobare din partea Parlamentului European;
d) Dupa aprobarea Parlamentului European membrii Comisiei, inclusiv presedintele
sunt numiti de Consiliu, care hotaraste cu majoritate calificata.
Schimbarea adoptata de
Tratatul de la Nisa prevedea ca membrii
Comisiei sunt desemnati de Consiliu cu majoritate calificata. Mandatul comisarilor este de 5 ani, si sunt
alesi pentru fiecare perioada legislativa a Parlamentului European,
respectandu-se in acest fel relatia dintre
parlament si guvern in sens clasic. Comisarii
pot fi realesi. Principalele obligatii ai comisarilor sunt: a) sa-si
exercite functiile in deplina independenta,
in interesul general al Comunitatii; b) sa nu solicite si sa nu accepte instructiuni de la vreun guvern sau de
la alte organisme; c) sa nu exercite pe durata indeplinirii functiei, nici o alta activitate profesionala
remunerata sau neremunerata; d) sa se
abtina de la orice act incompatibil cu indatoririle lor; e) sa dea dovada de onestitate si circumspectie in
acceptarea anumitor pozitii sau avantaje dupa incetarea functiei lor; f) sa depuna juramantul de serviciu in fata Curtii
de Justitie Europeana. Nerespectarea
acestor obligatii duce la demitere si decadere din dreptul la pensie.
Daca initial presedintele Comisiei
avea competente mai restranse, dupa adoptarea
Tratatului de la Nisa
el este pe cale sa devina un veritabil prim-ministru european, dupa ce a primit atributii de conducere sporite: „Comisia
isi indeplineste misiunea cu
respectarea orientarilor politice, definite de presedintele sau, care stabileste
si organizarea sa interna pentru a asigura coerenta, eficacitatea si caracterul colegial al actiunii sale”. Tot la
acest articol al Tratatului se inscrie ca: „Responsabilitatile care incumba
Comisiei sunt structurate si repartizate intre membrii sai de catre presedinte.
Presedintele poate modifica repartizarea acestor responsabilitati in cursul
mandatului. Membrii Comisiei exercita functiile care le sunt atribuite de
presedinte sub autoritatea acestuia.” Fiecare comisar european are un domeniu
de responsabilitate si mai rar doua sau mai multe. Actuala Comisie Europeana are urmatoarea structura: 1)
Presedinte; 2) 5 Vicepresedinti; 3) 19 Comisari. Presedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel Barroso.
Personalul Comisiei este repartizat pe
departamente, denumite „Directii generale”, conduse de câte un director
general, sau servicii. Directiile generale sunt cele care fac propuneri Comisiei,
dar aceste propuneri nu au un statut oficial decât dupa ce sunt însusite
de Colegiul comisarilor. Directiile
generale si serviciile speciale au fost grupate în patru domenii: a) Politic, care vizeaza: Afaceri
economice si financiare; Agricultura; Centrul comun de cercetare; Concurenta; Educatie si cultura; Forta
de munca si afaceri sociale; Energie si transport; Întreprinderi; Mediu;
Fiscalitate si uniunea vamala; Justitie si afaceri interne; Piata
interioara; Pescuit; Politica regionala; Sanatate si protectia
consumatorilor; Societatea informatiei; b) Relatii
externe; Comert; Dezvoltare; Extindere; Ajutor si cooperare; Oficiul de
ajutor umanitar; c) Servicii generale:
Oficiul european de statistica; Oficiul publicatiilor; Oficiul european de
lupta împotriva fraudei; Presa si comunicare; Secretariatul general; d) Servicii
interne: Buget; Grupul consilierilor politici; Informatica; Infrastructura
si logistica; Personal si administratie; Serviciul de audit intern; Serviciul
juridic; Directia generala pentru traduceri.
Necesitatea de a pastra
legatura cu serviciile atât de complexe, cât si diversitatea si amploarea
problemelor pe care trebuie sa le solutioneze Comisia Europeana, a
impus dezvoltarea unei verigi
intermediare între comisari si serviciile pe care le coordoneaza;
cabinetele. Acestea sunt birourile personale ale comisarilor, formate din
persoane care lucreaza sub directa lor conducere.
Comisia Europeana
îndeplineste numeroase atributii
prevazute de tratatele europene, deoarece lucreaza în „interesul
general al Comunitatii”. Dupa cum am aratat, personalul Comisiei
este mai numeros decât al tuturor celorlalte institutii la un loc, iar activitatea ei este permanenta. Principala atributie a Comisiei este cea
executiva, similara unui guvern. Pâna la adoptarea Actului
Unic European din 1986, Consiliul European detinea deopotriva puterea
legislativa, cât si pe cea executiva, pe care o putea încredinta
Comisiei printr-o abilitate speciala. Realizarea functiei executive a
Comisiei Europene ridica si problema relatiilor ei cu statele membre ale
Uniunii Europene, pentru ca administratiile nationale au un rol însemnat
în acest domeniu. De aceea relatia dintre Comisie si guvernele nationale este
mediata, conform hotarârilor adoptate de Uniunea Europeana, de comitetele
consultative, de gestiune, de reglementare constituite în acest sens. Atributiile
Comisiei Europene pot fi definite, în fond, în cinci functii esentiale: a) Dreptul de initiativa în domeniul
politicilor Uniunii Europene, de a face propuneri legislative Parlamentului si
Consiliului Uniunii Europene. Prin urmare, Comisia are dreptul, dar si responsabilitatea, de a elabora propuneri
pentru noile acte legislative europene, pe care le supune spre dezbaterea
si aprobarea Parlamentului si Consiliului, si ele vizeaza apararea
intereselor Uniunii si ale cetatenilor acestei structuri europene. b) Aplicarea politicilor Uniunii Europene.
Fiind o institutie cu atributii executive, Comisia îndeplineste misiunile de
gestionare si aplicare a politicilor si programelor adoptate de Parlamentul si
Consiliul European. c) Aplicarea
dreptului european. În vederea îndeplinirii acestei misiuni, Comisia
vegheaza, alaturi de Curtea de Justitie, ca dreptul comunitar sa
fie aplicat în mod corect si respectat de toate statele membre ale Uniunii
Europene. d) Executarea bugetului Uniunii
Europene. Comisia este cea care elaboreaza proiectul de buget si,
dupa aprobarea de catre Parlament si respectiv a Consiliului European,
tot ea este cea care executa bugetul sub controlul Curtii de Conturi si al
Parlamentului. Totodata, Comisia este cea care gestioneaza si
fondurile structurale utilizate pentru a elimina decalajele economice între
diferitele zone ale Europei. e) Reprezentarea
Uniunii Europene în relatiile cu celelalte state. Comisia are rolul de
reprezentare a Comunitatilor Europene în fata statelor membre, a statelor terte
si a organizatiilor internationale. În afara acestei atributii de reprezentare externa,
Comisia recomanda Consiliului
realizarea de acorduri cu state terte sau organizatii internationale. O
data aprobata de catre Consiliu începea negocierilor, Comisia
este cea care le finalizeaza.
Comisia Europeana are sediul la Bruxelles, în perioada
sesiunilor plenare ale Parlamentului European, sedinta
saptamânala a Comisiei având loc la Strasbourg Comisia se întruneste în
fiecare saptamâna, miercurea, pentru a lua hotarâri.
Aceste sedinte sunt precedate si pregatite de întrunirile sefilor de
cabinet, în prima zi a saptamânii, si de cele ale sefilor Directoratelor generale, în cea de-a doua zi
a saptamânii. Pregatirea
ordinii de zi si a documentelor înscrise pentru a fi dezbatute cade în sarcina
Secretariatului general. Fiecare punct de pe ordinea de zi este prezentat
de comisarul însarcinat cu domeniul respectiv, deciziile fiind luate printr-o hotarâre colectiva, iar
responsabilitatea este a întregii Comisii. Sedintele acesteia nu sunt publice si deliberarile sunt confidentiale.
Comisia se confrunta în activitatea ei cu un mare volum de probleme, de o varietate
considerabila. De aceea Comisia
dispune de mai multe metode de rezolvare a lor. Prin procedura scrisa sunt rezolvate problemele mai simple,
necontroversate. Astfel, daca un comisar transmite celorlalti comisari o
propunere si daca într-un timp determinat nu se comunica observatii
sau amendamente, propunerea este considerata adoptata. Alte proceduri
sunt: abilitarea sau delegarea, când
se încredinteaza gestiunea unui comisar sau mai multor membri ai
Colegiului, inclusiv unor directori generali sau sefi de serviciu. Comisia editeaza de zece ori pe an, in
limbile oficiale ale Comunitatilor, „Buletinul UE”, care include informatii
privind activitatea institutiilor comunitare. Buletinul este completat anual de
„Raportul general privind activitatea UE”, prin care se prezinta activitatea UE
din anul precedent. În sedintele Comisiei, data fiind multitudinea
problemelor, se face o sortare a lor, respectiv cele înscrise în categoria „A”
sunt cele asupra carora sefii de Cabinet au ajuns deja la un acord si de
regula ele sunt votate fara a mai fi discutate. Problemele înscrise
la categoria „B”, cele controversate, sunt supuse dezbaterii. În caz de dezacord,
comisarii sunt invitati de Presedintele Comisiei sa voteze, decizia fiind adoptata
cu majoritatea voturilor. În realitate, cele mai multe decizii sunt luate în unanimitate,
dupa ce opiniile contrare sunt conciliate.
