Constitutia Uniunii Europene

Constitutia Uniunii Europene

In data de 29 octombrie, la Roma, Sefii de Stat si de Guvern si Ministrii Afacerilor Externe din UE au semnat Tratatul si Actul Final de Instituire a unei Constitutii pentru Europa. Semnarea Tratatului a avut loc in cladirea Campidoglio, Sala Degli Orazi si Curiazi, aceeasi sala in care cele sase state fondatoare. Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg au semnat Tratatul de instituire a Comunitatii Europene in 1957.

Pana la urma, Anglia nu a uzitat de dreptul sau de veto, asa incat zilele de 18 iunie 2004 si de 29 octombrie 2004 au intrat in istoria Europei. Astfel, EUROPA UNITA - cele 25 de state plus Romania si Bulgaria de la 1 ianuarie 2007 - va avea PRIMA CONSTITUTIE din istoria Europei, constitutie ce va fi ratificata in mod democratic, prin vointa celor 25 de state ale UE si nu pe calea razboiului sau prin constrangere, ci prin vointa popoarelor reprezentate de parlamentele tarilor respective.

"Aceasta Constitutie ne mareste capacitatea de a face Europa mai sigura, mai prospera si mai dreapta. Trebuie sa lucram impreuna pentru a utiliza la maximum aceasta capacitate. Sarcina noastra nu a luat sfarsit".[1] Primul Ministru olandez a declarat, de asemenea, ca Europa nu mai este locul in care puterea face dreptatea., si a adaugat ca aceasta Constitutie consolideaza angajamentul europenilor catre pace, securitate si prosperitate.

"Toata lumea este victorioasa", a declarat premierul irlandez, Bertie Ahern, care asigura presedintia in exercitiu a Consiliului European. "Am putea spune, fara sa abuzam de cuvinte mari, ca aceasta este o zi istorica", a salutat presedintele francez, Jacques Chirac, adoptarea Constitutiei. "Acesta este un semnal important, care demonstreaza capacitatea Europei de a fi unita", a intarit, la randul sau, cancelarul german, Gerhard Schrder. "Este un succes pentru Marea Britanie si un succes pentru Europa", a lansat premierul britanic, Tony Blair.

Constitutia Europeana inlocuieste majoritatea tratatelor existente si cuprinde patru parti. Prima parte defineste Uniunea Europeana si valorile, obiectivele, responsabilitatile, procedurile de luare a deciziilor si institutiile ei. Cea de-a doua parte include Cartea Drepturilor Fundamentale. A treia parte descrie politica si actiunile Uniunii Europene. Cea de-a patra si ultima parte contine clauzele finale, inclusiv procedurile referitoare la aprobarea si posibila revizuire a Constitutiei.

1. Geneza Constitutiei Europene

Dupa 54 ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO (24 octombrie 1950) si 47 ani si 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE si Euratom (Roma, 25 martie 1957), Uniunea Europeana a pasit, astfel, spre un nou statut, depasind formal incadrarea in categoria organizatiilor internationale, deoarece noul Tratat confera constructiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competente ce tin mai degraba de esenta statului federal: moneda unica, buget provenit si din resurse proprii (exista, insa, si contributii nationale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise si gestionate direct de la Bruxelles, o politica externa comuna, infiintarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a politiei europene de frontiera, precum si atributii, deocamdata embrionare, in domenii ca apararea si securitatea. De altfel, intreaga evolutie a constructiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar daca, de-a lungul celor peste 50 ani de istorie, Comunitatea Europeana (astazi Uniunea Europeana) a cunoscut si perioade de recul si euroscepticism.

Numit de unii "Constitutie", iar de altii "Tratat constitutional", documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui lung proces care a inceput cu Declaratia de la Laeken, din decembrie 2001, a continuat in cadrul Conventiei privind viitorul Europei (28 februarie 2002 - 10 iulie 2003) si a fost finalizat de catre Conferinta interguvernamentala a statelor membre UE (4 octombrie 2003 - 18 iunie 2004).

Avand la origine vointa politica si clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia iesita din cel mai devastator razboi pe care omenirea l-a cunoscut vreodata, procesul de integrare europeana s-a bazat multa vreme pe crearea si aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnica si economica. Dupa cinci decenii de istorie ce poate fi considerata "o poveste de succes", in pragul secolului XXI. Uniunea Europeana se afla la rascruce, deoarece trebuia sa raspunda la doua provocari majore: largirea frontierelor sale prin admiterea tarilor central si est-europene si aprofundarea procesului de integrare europeana.

UE trebuia sa gaseasca solutii pentru a se reapropia de proprii sai cetateni - ceea ce presupune mai multa eficienta si transparenta in activitate, dar si pentru a se adapta schimbarilor radicale ale mediului international din ultimii zece ani. In plan economic, asistam la un fenomen progresiv de globalizare ce afecteaza intreaga lume, iar pentru a-i face fata si a beneficia de avantajele lui potentiale era necesara o noua abordare. In plan politic, UE a ajuns in faza in care este, practic, obligata ca, dupa realizarea uniunii monetare, sa avanseze spre o uniune politica, in caz contrar insemnand ca si-a atins limitele. In planul securitatii, constatam aparitia unor noi riscuri, neconventionale si uneori putin cunoscute, dar cu atat mai periculoase deoarece strategiile in materie nu se raportau la ele decat cel mult partial: atentate teroriste majore, conflicte locale de sorginte etnica sau religioasa in Europa sau la portile ei, crima organizata cu dimensiuni transfrontaliere. In fine, in plan social, populatia Europei se simte inca departe de ceea ce se decide la Bruxelles, pentru ea si in numele ei.

Acesta era contextul in care Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a ajuns la concluzia ca, pentru a putea functiona intr-o formula cu 27 de membri, UE trebuie sa realizeze o reforma majora a institutiilor, politicilor si mecanismelor comunitare de decizie. Declaratia de la Nisa privind viitorul Europei ilustreaza succesul si limitele Conferintei interguvernamentale (CIG) care a pregatit actualul Tratat in vigoare al UE (Tratatul de la Nisa). Succes, pentru ca a deschis posibilitatea spre o noua forma de a gandi Europa, iar Tratatul de la Nisa a reusit sa gaseasca solutii la cele trei "left-over" -uri ale Tratatului de la Amsterdam referitoare la reforma institutiilor comunitare.[2]

Abordarea acestor teme marcheaza inceputul trecerii de la dezbaterea privind ajustarile institutionale la cea privind necesitatea unor reforme politice de substanta la nivelul functionarii Uniunii Europene. Dezbaterea privind viitorul Europei incepea intr-un moment cand increderea populatiei in institutiile comunitare se afla la cote scazute. Apropiata extindere a UE, prin admiterea a 12 tari din Europa Centrala si de Est cu diversitate culturala si niveluri de dezvoltare diferite atat intre ele, cat si fata de statele UE, facea ca problema obtinerii sprijinului opiniei publice sa devina o necesitate acuta pentru succesul acestui proiect, iar veto-ul irlandez din 2001, privind ratificarea Tratatului de la Nisa, a reprezentat un semnal de alarma.

El nu a fost un act de respingere a extinderii UE, ci un reflex de aparare al cetateanului in fata unor decizii care i se aplicau, dar la adoptarea carora nu fusese consultat si pe care nu le intelege intotdeauna, datorita complexitatii lor tehnice. A fost un avertisment ca Europa unita si integrata nu se construieste dupa un model abstract conceput la Bruxelles sau in cancelariile politico-diplomatice, ci tinand cont de realitatea europeana concreta. Era necesara, de aceea, o strategie coerenta de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea celor doua mari proiecte europene: extinderea Uniunii si modelarea arhitecturii Europei de maine. Aceasta trebuia conceputa sub forma unei dezbateri democratice privind finalitatile constructiei comunitare, distincta de dezbaterea politica rezervata expertilor si politicienilor si care sa identifice subiectele ce ii preocupa pe cetatenii europeni, cum concep acestia functionarea UE si in ce directie ar dori sa o vada evoluand.

Pentru a raspunde acestei cerinte si a asigura pregatirea viitoarei Conferinte interguvernamentale, Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, a decis ca, inaintea convocarii CIG, sa aiba loc un forum mai larg de dezbatere, o "Conventie Europeana" care sa includa principalele parti interesate in dezbaterea celor patru mari teme identificate la Nisa. Conventia Europeana a reunit in sala de lucrari a Parlamentului European de la Bruxelles 105 membri si tot atatia supleanti, reprezentanti ai guvernelor si parlamentelor tarilor membre si candidate (28 de state, inclusiv Turcia), ai Comisiei si Parlamentului European. Ea si-a inceput lucrarile la 28 februarie 2002 si le-a incheiat dupa 16 luni, la 10 iulie 2003.

Pentru prima data in istorie, statele candidate la aderare participau pe picior de egalitate cu tarile membre UE la dezbateri de asemenea anvergura. Proiectul de Tratat constitutional prezentat de Conventie a reprezentat rezultatul a 26 de reuniuni plenare si nenumarate intalniri ale celor 11 grupuri de lucru, un total de 5436 de minute de interventii orale in plen si 692.250 de accesari ale site-ului internet al Conventiei. Presedintia Conventiei a fost exercitata de catre fostul sef de stat francez Valry Giscard d'Estaing, asistat de doi vicepresedinti, ambii fosti prim-ministri, belgianul Jean Luc Dehaene si italianul Giuliano Amato. Conventia Europeana a avut o misiune cruciala, aceea de a propune un concept pentru o Uniune Europeana de dimensiunea continentului, adaptata secolului XXI, concept care sa aduca Europei unitate, respectandu-i in acelasi timp diversitatea.

Metoda Conventiei a fost un succes, deoarece a reusit sa dea un raspuns ambitios problemelor mentionate in Declaratia de la Laeken, iar gratie reprezentativitatii sale, spiritului deschis si transparent al lucrarilor si colaborarii stranse cu societatea civila, proiectul noului Tratat constitutional putea fi considerat rezultatul unui larg consens si al unei legitimitati certe. Conventia a consacrat ca actori principali ai dezbaterii privind viitorul Europei cei doi poli prin care se legitimeaza Uniunea Europeana - statele membre si cetatenii acestora.

Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie 2003, a apreciat ca proiectul de Tratat constitutional redactat de Conventie marcheaza o etapa istorica in directia realizarii obiectivelor integrarii europene si a cresterii profilului international al Uniunii si a decis convocarea unei Conferinte interguvernamentale care sa adopte un nou tratat fundamental al UE, adaptat cerintelor extinderii si noilor realitati la nivel european si global.

La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale si Relatii Externe (ministrii de externe din statele Uniunii) a aprobat ca lansarea Conferintei interguvernamentale de reformare a tratatelor UE sa aiba loc la 4 octombrie 2003. Calendarul Conferintei interguvernamentale a fost conceput ca un proces rapid, ce urma sa se desfasoare la nivel politic si sa se incheie cu ocazia reuniunii Consiliului European din 12-13 decembrie 2003, de la Bruxelles. De mentionat ca Romania, Bulgaria si Turcia au participat la CIG cu statut de observator. Deoarece 90% din proiectul Tratatului constitutional elaborat de catre Conventia Europeana nu ridica probleme de acceptare de catre statele membre, agenda CIG a fost gandita astfel incat sa abordeze doar subiectele delicate.

Analiza pozitiilor statelor participante la CIG a aratat insa ca existau si o serie de alte subiecte sensibile pentru care se faceau presiuni sa fie incluse pe agenda Conferintei. Acestea se refereau la competentele Presedintelui Consiliului European[3], pragul minim pentru reprezentarea in Parlamentul European, "clauza pasarela" , procedurile prevazute pentru revizuirea Tratatului constitutional, mentionarea in preambulul viitorului Tratat a unei referiri la originea crestina a Uniunii Europene, sau introducerea unei reglementari privind drepturile colective ale minoritatilor nationale si etnice.

Confirmand temerile cele mai pesimiste, primul Consiliu European al Uniunii Europene extinse s-a terminat cu un fiasco, "Cei 25", carora li s-au adaugat, pentru componenta CIG, Romania, Bulgaria si Turcia, nereusind sa se inteleaga asupra regulilor care urmau sa guverneze Uniunea Europeana in viitor. Daca in privinta compozitiei Comisiei Europene solutia "un stat-un comisar" fusese acceptata ca varianta de compromis, formula majoritatii calificate a opus ireductibil Spania si Polonia (doritoare sa pastreze avantajele acordate prin Tratatul de la Nisa), cuplului Franta - Germania (sustinator al dublei majoritati propuse de Conventia Europeana: 50% din statele membre si 60% din populatia Uniunii).

In aceste conditii, s-a adoptat o declaratie laconica in care se afirma: "Consiliul European ia nota ca nu a fost posibil pentru CIG, in acest stadiu, sa gaseasca un acord global privind Tratatul constitutional. S-a cerut Presedintiei irlandeze ca, pe baza consultarilor, sa faca o evaluare a perspectivelor de progres si sa pregateasca un raport pentru Consiliul European din martie 2004".

La incheierea lucrarilor Consiliului European, ministrul belgian de externe de atunci, Louis Michel, rezuma rezultatul intr-o singura propozitie: "Este un esec, un esec faimos". Strategia avuta in vedere de liderii europeni era aceea de a finaliza CIG in timpul mandatului Presedintiei italiene a UE, ceea ce ar fi permis semnarea viitorului Tratat Constitutional al Uniunii inainte de alegerile pentru Parlamentul European, din 10 iunie 2004. Planul a esuat, iar cauzele esecului trebuie cautate, deopotriva, in complexitatea problemelor si dimensiunea mizei pe termen lung, dar si in numarul relativ redus de dezbateri in plen, inlocuite de negocieri bilaterale si intalniri cu un numar limitat de participanti, ceea ce a creat in unele capitale un sentiment de frustrare si a stimulat replierea pe pozitii nationale, in detrimentul interesului european comun.

Nu trebuie uitat insa ca liderii UE nu au putut realiza reforma institutiilor comunitare nici la Amsterdam, in 1997 si nici la Nisa, in 2000. Unii sefi de stat europeni au incercat sa minimizeze amploarea esecului de la Bruxelles. Presedintele francez Jacques Chirac declara atunci ca "nu este vorba de o drama sau de o criza cu C mare", dar nu a exclus posibilitatea ca un numar limitat de state sa formeze un "grup de pionieri" care sa avanseze mai rapid pe calea aprofundarii integrarii europene, dupa modelul monedei unice Euro sau al Spatiului Schengen. Cancelarul german Gerhard Schrder, desi a aratat ca nu doreste o "Europa cu doua viteze", a adaugat ca "aceasta ar fi in logica unui esec definitiv al Constitutiei Europene".

Dincolo de declaratii, rezultatul concret era acela ca finalizarea negocierilor asupra viitorului Tratat constitutional a fost amanata. Irlanda, care a preluat Presedintia UE la 1 ianuarie 2004 pentru o perioada de sase luni, a primit sarcina de a prezenta, la Consiliul European din martie 2004, "o evaluare a perspectivelor de progres" pentru negocierile privind Constitutia Europeana.

Desi analistii erau sceptici in privinta unor progrese rapide, fiind de asteptat ca Irlanda sa actioneze cu prudenta, deoarece avea in spate experienta negativa a veto-ului populatiei sale in 2001, la referendumul privind ratificarea Tratatului de la Nisa, Presedintia irlandeza a Uniunii a stiut sa gestioneze negocierile cu calm si profesionalism. Acceptarea, de catre toti participantii, a unor formule de compromis, favorizate si de schimbari politice din unele state membre, a permis incheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat Constitutional care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

2. Noile prevederi ale Constitutiei Europene

S-au facut deja o serie de analize privind Tratatul Constitutional. Ceea ce credem ca este important de retinut, intr-o evaluare cu caracter general, sunt acele prevederi ce modifica nu doar functionarea institutiilor UE, ci si "filozofia" constructiei comunitare. Din aceasta perspectiva, principalele repere de noutate ale Tratatului constitutional ar putea fi sintetizate astfel:

- A fost introdus sistemul de vot cu dubla majoritate in Consiliul UE; dupa intrarea in vigoare a noului Tratat, deciziile cu majoritate calificata vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentand 65% din populatia Uniunii. Pentru a nu favoriza statele mari ale Uniunii, Tratatul prevede ca o decizie ce se ia cu majoritate calificata poate fi blocata doar daca i se opun minimum 4 state, iar daca pragul de blocaj este aproape de a fi atins, atunci statele membre vor face eforturi pentru identificarea unei solutii de consens. Amanarea nu poate fi insa sine die, iar prevederea va putea fi abrogata in 2014.

- Carta Drepturilor Fundamentale ale UE a fost introdusa in Tratat, primind forta juridica. Tratatul constitutional deschide, astfel, calea spre aderarea ulterioara a UE la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Foarte important este faptul ca Uniunea Europeana a primit personalitate juridica unica (mai putin Tratatul Euratom).

- Noul Tratat asigura o mai buna definitie a competentelor UE in raport cu statele membre, fara a stabili insa un catalog rigid; el simplifica instrumentele legislative si executive ale Uniunii si stabileste o ierarhie a normelor europene.

- A fost creata functia de Presedinte al Consiliului European, ales prin vot cu majoritate calificata de catre sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, pentru un mandat de 2,5 ani, reinnoibil o singura data. Presedintia Consiliului UE va fi exercitata de o echipa de cate 3 state membre, pentru o perioada de 18 luni; fiecare membru al echipei va prezida - exceptand existenta unor alte aranjamente in cadrul echipei - ansamblul formatiunilor Consiliului, cu exceptia Consiliului Relatii Externe.

- S-a infiintat postul de Ministru de Externe al UE; el va fi vicepresedinte al Comisiei Europene, va prezida Consiliul Relatii Externe si va avea drept de initiativa in domeniul PESC. Ministrul de Externe al UE va fi asistat de catre un Serviciu de Actiune Externa (Serviciul diplomatic al UE) compus din functionari ai Comisiei, Secretariatului General al Consiliului si din personal detasat din serviciile diplomatice nationale.

- Intre 2004 - 2014, Comisia Europeana va fi formata din cate un national al fiecarui stat, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, dupa care Colegiul va fi redus la 2/3 din numarul total al tarilor membre, exceptand situatia cand Consiliul European ar decide altfel. Presedintele Comisiei va fi ales de catre Parlamentul European.

- Noul Tratat renunta la sistemul pilonilor UE introdus in 1993 prin Tratatul de la Maastricht (conform caruia Uniunea Europeana are 3 "piloni": Comunitatea Europeana, PESC si cooperarea in materie de JAI). Aceleasi instrumente si proceduri juridice vor fi aplicate intr-un cadru institutional unic; legile europene si legile-cadru raman singurele instrumente pe care Uniunea le poate adopta, iar procedura de codecizie intre Consiliul de Ministri si Parlamentul European devine regula pentru adoptarea deciziilor comunitare.

- Campul de aplicare a deciziei cu majoritate calificata este extins la noi domenii-cheie: imigrare, controlul la frontiere, cooperarea judiciara penala, proprietatea intelectuala, cultura, protectia civila, securitatea sociala a muncitorilor imigranti. Tratatul constitutional introduce un mecanism al "franei de urgenta" (emergency brakes) ce permite posibilitatea blocarii deciziei adoptate cu majoritate calificata si trimiterea sa catre Consiliul European, care trebuie sa se pronunte intr-un interval de 4 luni, in caz contrar statele care sunt favorabile deciziei putand stabili, automat, o cooperare consolidata in domeniul respectiv.

- Noul Tratat prevede[5] posibilitatea dezvoltarii unei veritabile aparari europene si introduce o clauza de solidaritate a statelor UE in fata unui atac extern asupra unuia dintre ele. Un nou mecanism de "cooperare structurata" permanenta a fost stabilit in domeniul apararii, permitand unui grup de state membre sa coopereze mai strans in domeniul militar.

- Cooperarea structurata se va aplica si in materie de PESC. Este introdusa o inovatie procedurala numita "clauza pasarela" care permite Consiliului European sa decida cu unanimitate trecerea, in anumite domenii reglementate de unanimitate, la votul cu majoritate calificata fara sa fie necesara revizuirea Tratatului, cu conditia ca nici un parlament national sa nu se opuna.

- Tratatul constitutional intareste posibilitatea constituirii unor "cooperari consolidate", care se pot realiza daca regrupeaza cel putin 1/3 din statele membre UE si permite acestora sa avanseze mai rapid pe calea integrarii intr-un anumit domeniu, in interiorul Uniunii (deci nu pe o baza interguvernamentala). Clauza pasarela are o aplicatie specifica in domeniul acestor cooperari (mai putin in materie de securitate si aparare), deoarece Tratatul stipuleaza ca statele membre ce participa la o cooperare consolidata pot decide cu unanimitate trecerea, in cadrul acesteia, la votul cu majoritate calificata, fara ca tarile membre UE ce nu participa la acea cooperare sa se poata opune. Aceasta regula ofera, in anumite sectoare (in special in domeniile fiscal si social), posibilitati veritabile de aprofundare a integrarii.

- In viitor, Parlamentul European va avea 750 euro-deputati (fata de 736, in prezent). Pragul minim va fi de 6 deputati (fata de 4, in prezent), iar cel maxim de 96 deputati (in loc de 99, astazi). Repartitia locurilor intre statele membre va face obiectul unei decizii unanime a Consiliului European, in baza propunerii si cu aprobarea Parlamentului European, reprezentarea fiind degresiva si proportionala. Tratatul constitutional consolideaza rolul PE deoarece, cu cateva exceptii, acesta adopta legile europene impreuna cu Consiliul, iar competentele sale bugetare si de control sunt intarite. Parlamentele nationale sunt asociate si ele la constructia europeana, fiind mai bine informate si implicate direct in controlul principiului subsidiaritatii.

- Tratatul constitutional recunoaste dimensiunea sociala a Uniunii, mentionand intre obiectivele acesteia dezvoltarea unei economii sociale de piata si progresul social. Sunt extinse competentele Uniunii in domeniul sanatatii publice si este creata o baza juridica europeana pentru serviciile de interes general. Este recunoscuta specificitatea serviciilor sociale, culturale, de sanatate si educatie in cadrul politicii comerciale comune a Uniunii.

- Noul Tratat consolideaza autonomia decizionala a statelor din zona Euro (care sunt acum minoritare in UE-25), precum si rolul Comisiei Europene in asigurarea respectarii Pactului de Stabilitate si Crestere (constatarea situatiilor de deficit excesiv).[6]

- In domeniile justitiei si afacerilor interne, Tratatul prevede infiintarea unui Parchet European competent in lupta contra fraudelor la bugetul comunitar, dar si impotriva criminalitatii grave cu dimensiune transfrontaliera. Eurojust (instanta de coordonare judiciara intre statele membre) va putea declansa anchete penale si propune inceperea urmaririi penale. Va fi creat, de asemenea, un Comitet permanent pentru cooperarea in materie de securitate interna. Tot in premiera, Tratatul include si o clauza care permite unui stat membru sa paraseasca Uniunea, daca doreste acest lucru.

- Pe langa toate aceste elemente de noutate, trebuie remarcat si faptul ca o serie de propuneri avansate de Conventia Europeana nu au fost retinute de catre CIG. Astfel, s-a renuntat la crearea unui Consiliu Legislativ ca formatiune distincta a Consiliului UE alaturi de configuratiile sale executive, preferandu-se ca functia legislativa sa fie repartizata, ca si pana acum, formatiunilor specializate ale Consiliului.

- In ceea ce priveste numirea comisarilor, mecanismul adoptat de CIG reprezinta o victorie a curentului interguvernamental, care echilibreaza progresul inregistrat prin alegerea Presedintelui Comisiei de catre Parlamentul European, deoarece - fata de propunerea Conventiei Europene, in care Presedintele Comisiei isi selecta comisarii dintr-o lista cu cate 3 propuneri avansate de statele membre - Tratatul constitutional mentine formula actuala, in care Consiliul aproba lista cu nominalizarile nationale, cu acordul Presedintelui ales al Comisiei, dupa care urmeaza investitura in Parlamentul European. Un alt aspect se refera la mentinerea dreptului de veto in Consiliu in domenii ca impozitare, politica externa, securitate sociala sau legislatia muncii in Marea Britanie.

- S-a renuntat, de asemenea, la mentionarea in preambulul Tratatului constitutional a referirii la originea crestina a UE.

- In fine, nu a fost acceptata propunerea de sanctionare a statelor membre care incalca regulile Pactului de Stabilitate si Crestere si ale bugetului UE si nici cea de a obliga tarile din zona euro sa-si reduca deficitul bugetar in perioadele de crestere economica.

3. Concluzii privind Constitutia Europeana

Textul Tratatului constitutional reprezinta, astfel, un compromis necesar intre cele doua curente majore de opinie din Europa comunitara. Obtinerea lui a fost favorizata de absenteismul cetatenilor la alegerile pentru Parlamentul European, din 10 - 13 iunie 2004, dar si de nevoia liderilor europeni de a-si respecta promisiunea facuta a doua zi dupa atentatele din martie, de la Madrid: aceea de a strange randurile in fata amenintarii teroriste si a reda un elan decisiv proiectului constitutional blocat de esecul Consiliului European din decembrie 2003, de la Bruxelles.

Dupa semnarea Tratatului pe 29 octombrie, Statele Membre vor trebui sa ratifice Constitutia in functie de procedurile interne ale fiecaruia, acest proces estimandu-se la inceput ca va dura aproximativ doi ani. O declaratie anexata Tratatului precizeaza ca, daca la doi ani dupa semnarea acestuia, el a fost ratificat de 4/5 din statele membre, insa unul sau mai multi din ceilalti membri au dificultati in a face acelasi lucru, atunci Consiliul European se va sesiza asupra acestei probleme. De remarcat interesul redus pe care ratificarea acestui document atat de important pentru viitorul UE il suscita in randul opiniei publice europene. Un sondaj realizat in toamna anului 2004 in Franta, una din tarile-motor ale integrarii europene, arata ca doar 18% din persoanele cu drept de vot ar spune "Da" la un referendum pe aceasta tema, in timp ce 15% s-ar opune, iar restul nu sunt interesate de subiect. In acest sens, este acum binecunoscuta situatia Frantei si Olandei, state care au respins pana acum Constitutia Europeana, prin referendum popular, cu toata sustinerea si lobbyul facut de clasa politica, iar in multe alte state membre UE, dezbaterea publica a fost amanata.

Odata ratificat si intrat in vigoare, "Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa" poate reprezenta o baza juridica de lucru pentru arhitectura Uniunii Europene de maine. Parafrazandu-l pe Winston Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani in urma, intr-un alt context: "Acesta nu este sfarsitul; nu este nici macar inceputul sfarsitului; dar este, cu siguranta, sfarsitul inceputului", putem spune ca Europa unita, imaginata la mijlocul anilor '90 cand Romania, alaturi de celelalte state central si est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a inceput, in sfarsit, sa prinda contur concret.

Este cert ca, dincolo de entuziasmul manifestat de liderii UE imediat dupa incheierea Consiliului European din iunie 2004, care a marcat finalizarea CIG, etapa ratificarii Tratatului constitutional, in unele cazuri prin referendum, reprezinta pentru UE o provocare la fel de importanta ca si Conferinta interguvernamentala.