Evolutia liberei circulatii a fortei de munca de la Actul Unic European pana la Tratatul asupra Uniunii Europene

Evolutia liberei circulatii a fortei de munca de la Actul Unic European pana la Tratatul asupra Uniunii Europene

Actul Unic European[1] a reprezentat momentul oficializarii problematicii liberei circulatii a persoanelor in Comunitatea Europeana. Prin aparitia Articolului 8(a) TCE libera circulatie a persoanelor este definita ca una dintre cele patru libertati fundamentale ale Pietei Unice. Din acel moment toate aspectele legate de libertatea de miscare a cetatenilor intrau, teoretic, in sfera de jurisdictie comunitara, iar cooperarile de tipul Grupului Trevi includeau in mod obligatoriu observatori din partea Comisiei. In plus, secretariatele grupului de lucru asupra imigratiei si Comitetului European de Combatere a Drogurilor (CELAD ) sunt incorporate in secretariatul Consiliului UE; se infiinteaza si alte grupuri de lucru specifice, precum Grupul de Asistenta Mutuala (GAM) ce se ocupa de problematica vamala.

Coordonarea diferitelor forme de cooperare Interguvernamentala s-a dovedit insa problematica. Grupurile de lucru infiintate in timp isi desfasurau activitatea separat si raportau unor grupuri diferite de ministri, astfel ca apareau cazuri de dublare a eforturilor. Mai mult, prin insasi natura acestui tip de cooperare, nici Parlamentul European si nici parlamentele nationale nu puteau controla masurile luate in aceasta maniera. Instrumentele de lucru ale acestor grupuri - acorduri/conventii, pe de o parte, si proiecte de rezolutii, concluzii si recomandari, pe de alte parte (de altfel instrumente clasice ale dreptului international) - erau adoptate in afara Consiliului UE. Dintre actele incheiate astfel putem aminti Conventia de la Dublin (1990) ce stabileste faptul ca statul este responsabil pentru examinarea cererilor de azil intr-unul dintre statele membre ale Comunitatii, sau rezolutiile de la Londra privind dreptul la azil. Desi cu caracter mult mai strict, si Acordul Schengen si conventia de implementare a acestuia pot fi incluse in aceasta categorie. Pentru ca eforturile depuse in domeniu sa devina eficiente si pentru a se asigura un control democratic al masurilor aferente era nevoie de o singura umbrela pentru aceste grupuri de lucru, umbrela care sa se situeze in cadrul legislativ al UE.

Obiectiv: finalizarea Pietei Interne

Definirea pietei interne ca zona fara frontiere interne in care libera circulatie a persoanelor este asigurata inter alia in conformitate cu prevederile Tratatului a ridicat mari probleme mai ales sub aspectul controlului la frontiere: Marea Britanie a dorit sa mentina in continuare controlul la frontierele sale pentru a se asigura ca nu accepta imigranti ce nu se bucura de drepturile conferite de legislatia comunitara. Ca revers, statele membre au dreptul sa controleze calatorii din Marea Britanie si Irlanda la frontiere, ceea ce duce la limitarea dreptului la libera circulatie in cadrul pietei interne. In plus, fiind vorba de conformitate cu prevederile Tratatului, ramanem la acelasi stadiu cu extinderea liberei circulatii asupra tuturor cetatenilor!

Totusi AUE include un termen limita pentru finalizarea pietei interne: sfarsitul anului 1992, ceea ce presupunea rezolvarea unui intreg set de probleme legate de cele patru libertati fundamentale. Astfel, in urma unor indelungi dezbateri privind generalizarea dreptului la rezidenta (pentru a nu se mai lua in calcul consideratiile de ordin economic), la inceputul anilor '90 au aparut trei noi directive cunoscute sub numele de 'directivele dreptului la rezidenta'[4]. Apare practic o noua baza legala pentru libera circulatie, beneficiarii acestor drepturi trebuind sa indeplineasca anumite conditii legate de resursele proprii, conditii ce vizeaza eliminarea posibilitatii de a deveni o povara pentru sistemul de asistenta sociala si de asigurare medicala din statul membru gazda. Avem definita o noua categorie de persoane ce beneficiaza de dreptul la rezidenta in contextul unor conditionari, legatura cu economia ramanand insa prezenta intrucat toti beneficiarii sunt posesori ai unor resurse considerate suficiente. Mergand mai departe, dreptul la rezidenta al cetatenilor Comunitatii nu este generalizat, mai mult, exclude paturile sarace sau pe cei fara asigurare medicala.

Nici agentii economici nu au asistat la evolutii spectaculoase: au mai fost adoptate inca doua directive in domeniu (A Unsprezecea Directiva privind comunicarea documentelor pentru filiale ale firmelor infiintate in alte state membre - 88/627 si A Douasprezecea Directiva privind firmele cu raspundere limitata cu asociat unic - 89/667), iar in 1991 Comisia Europeana a propus adoptarea unui Statut al Companiei Europene si o directiva care avea ca scop implicarea angajatilor in Compania Europeana, propuneri ce n-au fost adoptate nici pana in prezent.

In ceea ce priveste recunoasterea calificarilor educationale, spuneam mai devreme ca s-a incercat stabilirea unor standarde generale de baza care trebuie satisfacute pentru ca acest proces sa devina mai eficient. Astfel, prin Directiva 89/48[5] a fost introdus Sistemul General pentru Recunoasterea Diplomelor din Invatamantul Superior. Acest instrument se aplica tuturor profesiilor din nomenclator, precum si salariatilor care nu sunt functionari publici. Pentru recunoasterea diplomelor statul gazda poate cere aplicantului fie sa urmeze o perioada de formare, fie sa dea un test. Pentru profesiile juridice, statul gazda are dreptul sa specifice necesitatea unei perioade de adaptare sau a unui test de aptitudini.

Odata ce o anumita profesie a facut subiectul armonizarii legislative (indiferent daca s-a petrecut in cadrul 'vechii' sau 'noii' abordari), statele membre nu pot implementa masurile respective intr-o maniera care sa obstructioneze buna desfasurare a activitatilor[6]. Desi calificarile acordate in statele extracomunitare nu intra sub incidenta armonizarii legislative de care am vorbit, din momentul in care un stat membru a decis sa recunoasca o calificare, trebuie sa ia in considerare orice instruire practica sau experienta a respectivei persoane pentru a stabili indeplinirea conditiilor de formare impuse prin legislatia nationala . Mai tarziu, in 1996, Comisia a adoptat o propunere de directiva care sa stabileasca un mecanism pentru recunoasterea calificarilor si ocupatiilor in industria mica manufacturiera, comert si servicii.

Evidente ale mobilitatii fortei de munca in statisticile comunitare

Dintotdeauna au existat temeri privind libera circulatie a fortei de munca pe teritoriul Comunitatii. Astfel, in anii '60, europenii s-au temut de valul de muncitori italieni ce vor 'invada' restul Europei, mai ales ca cifra emigrantilor italieni era destul de ridicata. Dar acest val urias n-a venit niciodata. Intr-adevar numarul muncitorilor comunitari angajati intr-un alt stat membru al UE(12) a crescut in timp, dar cifrele indica faptul ca, in perioada 1962-1972, migratia italienilor a crescut mai putin decat media pentru cele 12 state membre impreuna[8]. Experienta arata ca migratia fortei de munca se poate intensifica imediat dupa crearea unei zone de comert liber sau a unei zone economice comune. Odata cu ridicarea barierelor comerciale, concurenta se intensifica si duce la procese de restructurare in diferite sectoare de activitate. Muncitorii disponibilizati sunt tentati sa-si caute de lucru intr-o tara mai dezvoltata, mai ales daca procesul de restructurare nu este gandit astfel incat sa creeze locuri de munca suficiente, sau le creeaza, dar in alte sectoare decat cel in care au loc disponibilizarile.

Utilizand datele statistice furnizate de catre Eurostat[9] in domeniul fortei de munca pentru perioada 1983-1995 - vezi si tabelul din anexa - se poate concluziona ca mobilitatea fortei de munca la nivelul UE este chiar modesta: doar aproximativ 2% din muncitorii comunitari sunt angajati intr-un alt stat membru. De asemenea, numarul acestora a crescut destul de lent in timp, chiar mult mai lent decat cel al muncitorilor straini. S-ar pune intrebarea: cum se explica acest lucru, avand in vedere ca muncitorii comunitari beneficiaza totusi de o serie de drepturi foarte greu de obtinut de catre un extra-comunitar? Cea mai evidenta explicatie o reprezinta faptul ca totusi diferentele economice dintre statele membre nu sunt suficient de mari pentru a mobiliza lucratorii sa treaca peste diferitele barierele existente inca in calea liberei circulatii. Aceste bariere sunt identificate ca fiind de trei tipuri: bariere juridice/administrative (nerecunoasterea calificarilor, nerecunoasterea perioadelor de plasament, etc.), bariere de natura practica (lipsa informatiei, lipsa asigurarii mijloacelor de trai, etc.) si bariere mentale (lipsa abilitatilor lingvistice, lipsa motivatiei, teama de necunoscut, prejudecatile, etc.) . In plus, sprijinul comunitar acordat regiunilor defavorizate din UE, poate constitui o alta cauza a mobilitatii destul de mici a muncitorilor comunitari.

In ciuda experientelor anterioare, totusi teama a reaparut si in momentul aderarii statelor sudice la UE[12] si in momentul imediat urmator caderii Cortinei de Fier cand fenomenul a fost amplificat si de numarul mare al statelor Central si Est Europene - potentiale surse de forta de munca ieftina. Vom vedea mai tarziu de ce ingrijorarea statelor membre era doar partial fondata si cum s-a reflectat aceasta teama in relatiile cu statele din Centrul si Estul Europei in domeniul liberei circulatii a persoanelor.

La data de 31 decembrie 1992, Comunitatea Europeana a 'sarbatorit' finalizarea pietei interne. Ar fi trebuit ca acest eveniment sa fie indelung aclamat, dar a trecut mai degraba neobservat. Reactia a fost normala avand in vedere faptul ca, referindu-ne doar la libera circulatie a persoanelor, situatia nu era substantial diferita fata de cea de cu trei decenii in urma: persoanele nu reprezinta orice cetatean al statelor membre, ci doar anumite categorii ce indeplinesc o serie de conditii. In plus, dezbaterile furtunoase pe marginea controversatului Tratat de la Maastricht[13] erau la apogeu.