GENEZA SI EVOLUTIA INTEGRARII ECONOMICE IN EUROPA POSTBELICA

Uniunea Europeana reprezinta, astazi, o entitate economica, sociala si politica in constructie, rezultat al unui proces inceput in urma cu mai bine de cinci decenii. Citandu-l pe Robert Schuman,cu istorica declaratie din 9 mai 1950, "Europa nu se va construi dintr-o data, sau pe baza unui singur plan, ci se va dezvolta pe baza unor acumulari bazate pe solidaritatea de facto a statelor europene care si-au recastigat suvernitatea nationala dupa cel de-al doilea razboi mondial"[1]

Situatia economica si socio-politica dezastruasa a continentului, ilustrata in tabelul de mai jos, a cerut adoptarea unor masuri radicale pentru a mentine pacea si stabilitatea atat de scump obtinute.

Tabel nr. 1.

Numarul victimelor si perioada de stagnare economica inregistrata de catre statele europene in timpul celui de-al doilea razoi mondial

Sursa tabelului: R, Baldwin, C. Wyplosz, The Economics of European Integration,Editura Economica, Bucuresti, 2006, p. 22.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, intr-o Europa ravasita de distrugerile fizice si morale cauzate de razboi au aparut o serie de proiecte si strategii menite se conduca la reconstructia continentului.

In centrul lor se afla ideea generoasa si pragmatica a inlaturarii stricaciunilor cauzate de razboi prntr-un efort comun, rod al colaborarii dintre statele europene.

Au aparut, atunci, planuri utopice, cum ar fi acela de a incepe constructia unei Europe unite prin inlaturarea hegemonului, care in viziunea vremii era Germania dar si altele pragmatice care, puse in practica, au condus la crearea unor structuri integrative economice puternice: OEEC (Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica, transformata ulterior in OECD -Organizatia Europeana pentru Cooperare si Dezvoltare), Comunitatile Europene, CAER-ul, AELS, etc.

Dincolo de toate incercarile facute dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, (cum ar fi Uniunea Economica a Beneluxului, uniune vamala creata la initiativa belgianului Paul Henry Spaak in 1944, in urma unui sir de tentative nereusite in perioada interbelica) procesul integrativ european propriu-zis a inceput odata cu perceperea corecta, de catre statele europene din vestul si estul continentului, a nevoii de crestere si consolidare a puterii lor economice in scopul atingerii unor ritmuri inalte de crestere si dezvoltare economica intr-un mediu economic si politic international marcat in plan geopolitic de razboiul rece si in plan economic de hegemonia Statelor Unite.

Deschiderea spre politicile de tip liberal, coroborata cu nevoia de coordonare a ajutorului american au determinat tarile vest europene sa reconsidere ideea crearii unei zone economice intarite.

Primul pas a fost facut prin semnarea unor acorduri de cooperare bilaterala in diferite domenii, prin care se ridicau obstacolele in calea cooperarii si a conlucrarii in anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice integrarii negative, urmat de crearea unor institutii si organizatii comune ca rezultat al integrarii pozitive: Consiliul Europei in scopul coordonarii activitatilor culturale si respectarii drepturilor omului, Uniunea Europei de Vest, creata pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat in 1948 si intrat in vigoare in 1955, in scopul realizarii unei strategii comune in domeniul militar si Organizatia de Cooperare Economica Europeana (ulterior OECD), infiintata in anul 1948, de catre tarile beneficiare a finantarii americane in scopul administrarii ajutorului american acordat Europei prin Planul Marshall.

Scopul O.E.E.C a fost acela de elaborare a unui program de refacere economica conceput in asa fel incat sa elibereze progresiv Europa occidentala de nevoia sa de ajutor extern. Pe langa administrarea Planului Marshall, O.C.E.E avea in vedere punerea in aplicare a unui mecanism de coordonare a politicilor economice, prin liberalizarea progresiva schimburilor si platilor, echilibrarea balantei de plati externe si stabilirea conditiilor care sa permita revenirea la un sistem de convertibilitate generalizata a monedelor

Incepand cu 1961, O.E.E.C s-a transformat in O.E.C.D. Activitatea in cadrul acestei organizatii se defasoara pe baza colaborarii interguvernamentale. Prin semnarea, in decembrie 1960, a unei Conventii Europene, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Japonia si Statele Unite au fost admise ca state membre OECD.

In plan politic, in 1948, la Haga, s-a intrunit Congresul Europei, prezidat de catre Winston Churchill, cu scopul de a trasa coordonatele integrarii economice si politice ale Europei postbelice. Rezultatul a fost crearea a doua structuri interguvernamentale, Consiliul Europei, in 1949 si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in 1950.

Tot in plan politic, la initiativa lui Jean Monnet s-au schitat, la inceputul anilor '50 doua planuri pentru crearea unor organizatii supranationale, unul vizand Comunitatea Europeana de Aparare, celalalt vizand integrarea politica in cadrul Comunitatii Politice Europene. Datorita respingerii lor de catre Parlamentul Frantei, aceste organizatii au ramas doar ca proiect.

In 1955, Germania a devenit membru al NATO, fapt care a determinat reactia Uniunii Sovietice de a forma, in aceeasi perioada, Pactul de la Varsovia.

Nevoia de integrare economica in Europa.

Doua sunt motivele care au stat la baza crearii unor structuri integrative in spatiul european. Primul este acela legat de obtinerea si mentinerea unei stabilitati militare si politice prin mijloace economice; cel de-al doilea este legat de nevoia de crestere si dezvoltare economica intr-un alt plan decat cel national.

Imediat dupa victoria aliatilor la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a inceput impartirea sferelor de influenta si prin aceasta un nou razboi, intr-un alt plan, cu alte mijloace si implicatii pentru intreaga lume, razboiul rece.

Uniunea Sovietica, fervent sustinator al ideii conform careia primul si cel de-al doilea razboi mondial au avut drept cauza comuna capitalismul, a inceput, inca din timpul razboiului, impunerea comunismului, mai intai in Estonia, Lituania si Letonia si in toate tarile aflate sub ocupatie sovietica, (cu exceptia Cehoslovaciei), apoi in Albania, Yugoslavia si Grecia. In acelasi timp, in vestul Europei comunistii au castigat o buna parte din electorat in Italia si Franta

In partea vestica a continentului, aflat sub zona de influenta a Statelor Unite a avut loc, in aceeasi perioada, reconstructia structurilor politice si economice pe baza democratiei multipartite (in plan politic) si a economiei de piata.

Gruparea statelor din vestul Europei s-a realizat pornind de la considerente si asteptari diferite: Franta considera ca o integrare franco-germana, chiar in plan bisectorial, asa cum s-a realizat in cadrul Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului putea contrabalansa influenta anglo-americana asupra partii vestice a continentului; Marea Britanie si Statele Unite considerau integrarea drept o contrapondere la influenta sovietica asupra unor teritorii importante de pe continent, Germania considera integrarea drept modul in care isi putea recastiga pozitia detinuta inainte de razboi iar pentru Italia aceasta reprezenta un mod de a face uitata perioada Mussolini.

Evolutia procesului integrarii economice in Europa de Vest

Din perspectiva istorica, cele mai importante momente ale inceputului constructiei europene au fost Planul Marshall si infiintarea Organizatiei de Cooperare Economica Europeana.

Situatia economica dezastruoasa in care se afla Europa vestica, dar si alte interese de natura politico militara si economica , i-au determinat pe americani sa intervina mai intai sub forma unor fonduri acordate sectorului militar prin GARIOA (Government and Relief Occupied Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru reabilitarea economica acordate prin intermediul Natiunilor Unite . Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, intr-o prima etapa, tarilor vest-europene circa 70 % din fondurile destinate reconstructiei.

In 1947, generalul George Marshall a anuntat, intr-o conferinta tinuta la Universitatea Harvard intentia Statelor Unite de a acorda ajutor financiar Europei cu conditia ca acestea sa accepte un program comun de reconstructie

Inspirat intr-o oarecare masura de ideile lui Coudhone-Kalergi, planul Marshall a fost conceput initial sub forma unui ajutor nerambursabil acordat tuturor statelor europene.

Receptand oferta lansata de George Marshall statele europene s-au intrunit de urgenta la Paris pentru a pune la punct detaliile tehnice ale ajutorului. In cadrul conferintei tinuta cu acest prilej, URSS-ul a refuzat in nume propriu si in numele celorlalte tari central si est europene aflate sub sfera ei de influenta ajutorul american. Statele vestice au creat un Comitet European de Cooperare Economica insarcinat cu stabilirea nevoilor europene de import. Raportul, intocmit de sase tari europene care au acceptat ajutorul american a stabilit ca totalul necesarului de import se situa la nivelul a 22 miliarde de dolari, adica 15% din bugetul american sau 3% din venitul national al USA.

Trebuie mentionat ca ajutorul american acordat Europei in perioada respectiva a fost substantial mai mare, si ca suma si ca durata, fondurile alocate prin intermediul Planului Marshall reprezentand aproximativ 30 % din total.

Consecintele acordarii ajutorului american tarilor din Europa de vest sunt multiple, insa rolul acestuia a fost deseori exagerat atat de Statele Unite, cat si de tarile primitoare si de cele care au ramas in afara finantarii.

Prin implicatiile asupra dezvoltarii economice, finantarea americana a ajutat tarile vest-europene sa scurteze perioada de reconstructie care s-a incheiat, in opinia specialistilor in 1949, an in care majoritatea tarilor vest-europene au atins nivelul productiilor din 1936 si sa treaca la faza relansarii cresterii economice.

Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost conditionata de cooperarea efectiva intre guvernele statelor in cauza si de liberalizarea progresiva a schimburilor comerciale si a decontarilor intra regionale. Pentru punerea in practica si urmarirea utilizarii fondurilor americane, a fost necesara crearea unor forme de integrare pozitiva cum ar fi Organizatia Europeana de Cooperare Economica- transformata ulterior prin acceptarea de noi noi membri non-europeni in OECD sau Uniunea Europeana de Plati, activitatile specifice desfasurate in cadrul lor contribuind la rapida reconstructie a statelor vest-europene.

Acordarea ajutorului financiar tarilor vest-europene a permis Statelor Unite obtinerea unor avantaje de natura economica, politica si strategico-militara dintre care se desprind ca importanta in plan politic si militar apropierea geografica de inamicul principal din razboiul rece, iar in plan economic construirea si tinerea sub control a concurentei pe cale de a renaste in Europa de Vest.

Efectul aplicarii Planului Marshall si a celorlalte ajutoare americane a fost cresterea rapida a schimburilor comerciale dintre Europa de vest si Statele Unite. Exporturile europene au crescut de la 0,71 mild $ in 1947 la 1,81 mld. $ in 1951 in timp ce importurile dintre Statele Unite s-au dezvoltat de la 4,4 mild. $ in 1947 la 5,4 mild $ in 1951, an in care a incetat practic ajutorul american acordat prin Planul Marshall. Stimularea schimburilor comerciale cu Europa de vest a avut efecte asupra cresterii gradului de ocupare a fortei de munca si a cresterii economice din Statele Unite, ajutandu-le pe acestea sa depaseasca recesiunea economica ce se prefigura la inceputul anilor '50. Cu toate acestea, nici banii nici influenta politica a Statelor Unite nu au reusit sa impuna un model american integrarii europene

Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO)

In viziunea parintilor constructiei vest europene, procesul integrativ trebuia sa se realizeze gradual si sa cuprinda, in acest mod, sectoare economice si teritorii apartinand statelor europene care, prin renuntare la o parte din suveranitatea lor nationala acceptau transferul unei parti din competente spre anumite domenii clar definite. Primul pas a fost crearea unei piete comune a carbunelui si otelului prin integrarea unor sectoare a caror activitate fusese indreptata in principal spre scopuri militare.

Aparitia Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului este rezultatul planului de reconciliere franco-germana lansat de Jean Monet si respectiv George Schuman in perioada 1949-1950.

CECO reprezinta o organizatie economica subregionala formata din sase state vest-europene (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat in 1951 Tratatul de la Paris. Pentru toate statele implicate, dar mai ales pentru Franta si Germania, semnarea tratatului a avut, fara a declara aceasta in mod expres, pe langa semnificatia economica o puternica conotatie politica.

Marea Britanie, consecventa ideii lui Churchill din 1946 "noi, britanicii avem deja Commonwealthul" a exprimat serioase rezerve datorita caracterului supranational al organizatiei nou create si ca atare a refuzat participarea in cadrul ei. Ea si-a pastrat aceeasi pozitie si in 1957, cand aceleasi sase state vest europene au semnat Tratatul de la Roma prin care s-au infiintat Comunitatea Economica Europeana si respectiv Euratomul

In cadrul C.E.C.O. integrarea economica s-a desfasurat in mod gradual, pe cele doua sectoare importante pentru dezvoltarea economica a statelor vest europene membre, in conditiile in care, teoria economica din acea vreme si politicile economice adoptate de guverne puneau la baza cresterii economice industrializarea, ori pentru dezvoltarea industriei era nevoie de siguranta existentei unor stocuri de materii prime provenind din industria extractiva si a capacitatilor de productie necesare prelucrarii acestora.

Integrarea celor doua sectoare era mai degraba mijlocul, modalitatea sau instrumentul de a atinge o serie de obiective economice si politice pe termen lung, dar, disfunctionalitatile aparute intre cele doua sectoare cuprinse in cadrul procesului si restul sectoarelor economice, intr-o perioada de timp relativ scurta, au demonstrat ca doar integrarea bisectoriala, chiar atunci cand obiectul ei il constituie sectoare de importanta strategica nu este suficienta pentru atingerea scopurilor politice si economice propuse.

Formarea CECO-ului in perioada de reconstructie vest-europeana a determinat cresterea productiei in tarile membre, iar aplicarea prevederilor Uniunii Europene de Plati a favorizat liberalizarea comertului intracomunitar si multilateralizarea sistemului de plati cu efecte deosebit de importante asupra stabilizarii preturilor. Toate acestea au determinat guvernele statelor vest-europene sa caute sa largeasca cooperarea in domeniul economic. Rezultatul a fost aparitia, in 1958 a doua noi Comunitati: Comunitatea Economica Europeana si Euratomul, care ulterior, in 1 iulie 1967, printr-un amendament al Tratatului de la Roma au fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economica Europeana

EURATOMUL

La conferinta de la Messina din 1955 s-au pus bazele semnarii Tratatelor de la Roma. Primul dintre acestea sta la baza crearii Comunitatii Economice Europene a Energiei Atomice (EURATOM), cel de-al doilea, care a ramas in istorie sub numele de Tratatul de la Roma este cel al infiintarii Comunitatii Economice Europene.

Doua sunt motivele care au stat la baza crearii acestei structuri. Primul este legat de nevoia de a gasi noi surse de energie necesare dezvoltarii industriilor prelucratoare. Cel de-al doilea, de natura politico-militara este semnalul dat lumii in plina desfasurare a razboiului rece, de existenta a unui potential nuclear in vestul Europei.

Comunitatea Economica Europeana

Primele incercari de realizare a unei piete comune in perioada postbelica in spatiul vest european apartin Belgiei, Olandei si Luxemburgului care, la Reuniunea de la Messina, din anul 1955, au propus partenerilor din CECO un plan ambitios de relansare a Europei, vizand crearea unei piete comune generale ale celor sanse tari, in cadrul careia sa fie realizata libera circulatie a marfurilor si a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor.

Conferinta de la Messina nu a luat, insa, o decizie de principiu, ci a incredintat unui comitet de experti studiul unui important program privind stabilirea unei retele europene de cai de transport, dezvoltarea schimburilor de gaze naturale si curent electric, organizarea comuna a utilizarii pasnice a energiei atomice, pregatirea progresiva a unei piete comune fara taxe vamale si licente de import.

Pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak a predat celor celor sase ministri un raport privind crearea unei Comunitati Economice Europene si a unei Comunitati Europene a Energiei Atomice, raport aprobat cu prilejul Conferintei de la Venetia din 29-30 mai 1956. Cerintele Frantei vizeau Piata Comuna generala, referindu-se, pe de o parte, la includerea activitatilor agricole, iar pe de alta parte la asocierea teritoriilor de peste mari si la comunizarea sustinerii financiare. Germania si-a orientat mai mult atentia catre mecanismele Comunitatii Atomice. Cele doua tratate sunt semnate la Roma la data de 25 martie 1957.

Infiintarea Comunitatii Economice Europene a pus pentru prima data in mod ferm problema integrarii economice multisectoriale intre statele membre, ca factor (instrument) determinant al cresterii economice si al inlaturarii conflictelor de orice natura care ar fi putut sa apara in zona respectiva.

Obiectivul central al activitatii, exprimat prin Tratatul de la Roma, a fost "dezvoltarea armonioasa a economiei intregii Comunitati, expansiunea economica echilibrata si continua, cresterea stabilitatii economice, o crestere accentuata a nivelului de trai si strangerea relatiilor dintre statele membre

Primul pas spre atingerea acestui obiectiv a fost eliminarea progresiva a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative precum si a oricaror discriminari de natura nationala privind libera circulatie a marfurilor. Aplicarea acestor prevederi s-a facut pe baza unor prevederi legislative comune privind eliminarea barierelor tarifare si non-tarifare in comertul dintre statele membre, stabilirea unor reguli comune privind concurenta intarcomunitara si adoptarea unor masuri care limitau interventia statului (ajutoarele de stat), fara a fi nevoie de stabilirea si aplicarea unor politici comune specifice.

Aceasta prima etapa, incheiata cu succes cu doi ani inaintea termenului stabilit prin Tratat, realizata prin integrare comerciala, favorizata si de prevederile rundei Kennedy a GATT-ului, runda in cadrul careia Comunitatea a participat pentru prima data la negocieri in nume propriu, fiind astfel recunoscuta pe plan international ca entitate de sine statatoare a avut ca efect formarea uniunii vamale.

Ca urmare a influentelor exercitate prin liberalizarea schimburilor, volumul schimburilor comerciale intracomunitare a crescut mai rapid decat productia, ceea cea generat cresterea gradului de dependenta intre economiile membre ale Comunitatii si scaderea dependentei fata de restul lumii.

Rezultat al crearii de comert, cresterea fluxurilor comerciale comunitare a generat o crestere de cel mult 1% a PIB-ului comunitar

Aplicarea, in sectorul agricol sau cel al transporturilor a unor politici specifice comune, datorita importantei sectoarelor respective (sectorul agricol in momentul constituirii CEE incorpora mai mult de o cincime din totalul fortei de munca din cele sase state comunitare si se afla sub puternica influenta a interventiei statelor respective) alaturi de liberalizarea graduala a circulatiei factorilor de productie a condus la atingerea celui de-al doilea grad al integrarii, piata comuna

In domeniul productiei industriale, in ciuda importantei acesteia in formarea pietei comune, prevederile cuprinse in Tratatul de la Roma exprimau, doar in sens general nevoia de "dezvoltare armonioasa a activitatilor economice si o crestere economica continua si echilibrata" fara a specifica in mod concret mijloacele si fara a crea instrumentele specifice comune, datorita incapacitatii guvernelor semnatare de a-si pune de acord interesele politice cu cele economice in domeniu.

Efectele integrarii comerciale asupra cresterii economice au fost benefice. Intre 1958 si 1972 economiile celor sase state membre au inregistrat ritmuri de crestere spectaculoase, in medie de 4,6 % anual, depasindu-le cu mult pe cele ale Statelor Unite, considerata drept cea mai prospera economie in acea perioada, sau a Marii Britanii, care, aflata inca in afara Comunitatii era considerata drept cea mai puternica economie vest europeana. In acelasi ritm a crescut si gradul de ocupare a fortei de munca, economiile comunitare angajand, in completarea fortei de munca locala, emigranti provenind din tarile uropei de vest si din fostele colonii.

Cele doua socuri petroliere ale anilor '70-80 au influentat in mod negativ atat ritmul cresterii economice cat si pe cel al integrarii. Intre 1973 si 1980, cresterea economica a inregistrat un declin mediu de 2 % fata de perioada anterioara, in timp ce numarul somerilor s-a marit cu 3 milioane, iar cheltuielile publice ale Comunitatii au inregistrat o crestere semnificativa, in special datorita cresterii numarului de indemnizatii reprezentand ajutorul de somaj.

Ca raspuns la provocarea creata de criza economica, fiecare stat comunitar a incercat sa aplice acele politici care considera ca ii putea proteja cel mai bine interesele. Ca atare, ritmul integrarii privit prin prisma politicilor comune adoptate si a strategiilor aplicate a scazut, favorizand mentinerea fragmentarii pietelor (in special a celei de produse agricole prin aplicarea unor obstacole tarifare si non-tarifare la frontiere, menite a creste preturile acestor produse) si neincrederea producatorilor comunitari in stabilitatea pietelor de desfacere pentru produsele lor.

Costul deciziilor luate de statele comunitare de a incerca depasirea crizei in mod individual a fost unul ridicat, depasind, dupa estimarile raportului intocmit de Paolo Cecchini in anul 1988, 250 mld ECU, adica aproximativ echivalentul a 6 % din totalul produsului intern brut comunitar. Un exemplu elocvent in acest sens este cel al Frantei, care la initiativa presedintelui Francois Mitterand a incercat, pentru o perioada de doi ani sa se izoleze de politicile comunitare si care, in aceasta perioada a inregistrat un deficit al balantei de plati externe si un ritm dinamic al inflatiei care au determinat guvernul socialist aflat la putere sa abandoneze aceasta idee.

Pentru a depasi situatia creata, statele comunitare au convenit schimbarea strategiei din una de obtinere a unitatii prin armonizarea politicilor si a instrumentelor in una de recunoastere mutuala a standardelor nationale care se incadrau in anumite criterii stabilite de comun acord. Rezultatul a fost semnarea, in 1986, urmata de punerea in aplicare in 1987, a Actului Unic European, care, pe langa prevederile privind formarea Pietei Interne Unice aducea elemente noi cu privire la trecerea Comunitatii de la stadiul de Piata Comuna la cea de Uniune Economica.

Prevederile Actului Unic European vizau trei directii principale: una era cea a completarii politicilor comune privind piata interna, o a doua mergea pe calea dezvoltarii procesului comun legislativ si de luare a deciziilor, iar o a treia privea responsabilitatile comunitatii in ansamblu privind relatiile externe si problemele de securitate.

Aplicarea prevederilor Actului Unic European a condus la cresterea integrarii intracomunitare, prin cresterea convergentei economiilor statelor membre si la luarea deciziei de continuare a integrarii prin adoptarea unor politici comune care sa conduca la infaptuirea integrarii monetare si ulterior a celei politice.

Pe masura consolidarii pietei comune si a armonizarii politicilor sociale si monetare, s-a trecut de la faza de Piata Comuna la cea de Uniune Economica, in cadrul careia instrumentele de integrare negativa, utilizate cu precadere in fazele incipiente ale Uniunii (in special in crearea zonei de liber schimb, a Uniunii Vamale si, partial a Pietei Comune) au cedat locul celor proprii integrarii pozitive.

Semnarea Tratatului de la Maastricht, in februarie 1992, a consfiintit trecerea Comunitatii Economice Europene la faza de Uniune. Aceasta schimbare, de anvergura istorica, este de maxima importanta deoarece marcheaza momentul inceperii transformarii unei forme integrative economice in una de natura politico-economica si monetara complexa

Crearea Uniunii Economice si Monetare constituie un element cheie al procesului de integrare, la realizarea caruia contribuie institutiile specializate nou create a caror activitate se concentreaza pe elaborarea, coordonarea si aplicarea mecanismelor de convergenta a politicilor monetare in scopul realizarii cresterii economice.

Adoptarea monedei unice, pe baza indeplinirii criteriilor stabilite in cadrul Conferintei Interguvernamentale de la Maastricht, deschide calea unei noi etape in cadrul careia statele care au fost admise a face parte din Zona Euro, initial Austria, Belgia, Germania, Spania, Franta, Finlanda, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Grecia, la care s-au adaugat Slovenia (2007), Malta si Cipru (2008) s-au detasat de tarile ramase in afara acestui aranjament

Alte structuri integrative

1. Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS)

Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului de la Paris si a celui de la Roma de creare a Comunitatilor, au infiintat, in urma negocierilor incepute in 1957 si finalizate prin incheierea Acordului de la Stockholm, Asociatia Europeana a Liberului Schimb ai carei membrii fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia Elvetia si Portugalia, iar membrii asociati Finlada si Islanda.Cauzele care au determinat aparitia acestei noi grupari integrative, cu mult mai putin ambitioasa in atingerea unor forme superioare ale integrarii decat Comunitatile sunt legate de inacceptarea caracterului supranational si a deciziilor comunitare si de rezervele manifestate fata de Piata Agricola Comuna. Scopul declarat al crearii AELS a fost formarea unei zone de liber schimb pentru anumite produse industriale, evitandu-se sectoarele sensibile cum ar fi cel al produselor agricole iar instrumentele utilizate au fost cele proprii integrarii negative adica ridicarea barierelor tarifare din calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, dar nu si a factorilor, Asociatia nepropunandu-si si nerealizand decat intr-o mica masura crearea unor institutii comune care aveau de altfel, un obiectiv limitat, reglementarea eliminarii obstacolelor de natura tarifara din calea liberei circulatii a bunurilor industriale.si lasand la latitudinea fiecarui membru aplicarea propriului tarif vamal fata de terti si modificarea lui in functie de propriile interese.

Datorita obiectivelor restranse propuse, zona de liber schimb AELS s-a format intr-o perioada de timp mult mai scurta decat termenul propus, si mult mai rapid decat zona de liber schimb formata in cadrul Comunitatii Economice Europene. In timp, o buna parte din statele membre A.E.L.S au aderat si la Uniunea Europeana (Marea Britanie, Portugalia, Austria, Danemarca, Finlanda si Suedia), astfel incat in prezent AELS-ul cuprinde numai patru membri: Elvetia, Lichtenstein, Norvegia si Islanda.

Uniunea Europei Occidentale

La data de 17 martie 1948 a fost semnat Tratatul de la Bruxelles, sub forma unui acord intre Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia si Luxemburg, cunoscut sub numele de Uniunea Europei Occidentale. Acesta stipula colaborarea in probleme economice, sociale, culturale si de aparare. In practica importanta UEO a fost diminuata o data cu crearea NATO in 1949, desi ea continua sa existe, iar celor cinci membri initiali li s-au alaturat Germania si Italia.

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

Dupa cel de-al doilea razboi mondial si divizarea Europei in cele doua blocuri, integrarea s-a desfasurat in mod diferit. Refuzul Uniunii Sovietice de a beneficia de ajutorul acordat Europei de catre Statele Unite prin Planul Marshall a deteriorat si mai mult perspectiva integrarii intre cele doua blocuri, singurele discutii privind integrarea est-vest purtandu-se la nivelul Comisiei Economice Europene, organizatie regionala a Natiunilor Unite.

Integrarea s-a desfasurat in acesta perioada separat in cadrul fiecaruia din cele doua blocuri.

In timp ce vestul Europei isi canaliza eforturile spre crearea unor forme integrative care sa permita cresterea si intarirea puterii economice prin utilizarea unor instrumente proprii economiei de piata, de cealalta parte a continentului, despartita de occident de-a lungul istoriei mai degraba prin frontiere economice si politice decat geografice, s-a desfasurat in paralel o alta experienta integrativa intre tari apartinand unui sistem economic opus economiei de piata, bazat pe proprietatea comuna asupra resurselor si centralizarea deciziilor cu privire la alocarea acestora si la distribuirea veniturilor.

Diferenta fundamentala intre integrarea economiilor de piata si a celor centralizate poate fi redusa in ultima instanta la tipul de institutii create in scopul infaptuirii integrarii si la gradul de institutionalizare. In cazul economiilor de piata, institutiile create in scop integrativ au drept obiectiv in special eliminarea obstacolelor de natura legislativa din calea liberei circulatii a bunurilor si factorilor si stabilirea unui cadru legislativ care sa faciliteze si sa incurajeze piata in alocarea corecta a resurselor.

Integrarea propriu-zisa se realizeaza pe orizontala, prin crearea de legaturi directe intre firme apartinand sectorului public sau privat aflate in cautare de profit pe o piata de mari dimensiuni in cadrul careia pot obtine profit ca urmare a specializarii, costurilor reduse si economiilor la scara.

In economiile de comanda integrarea se realizeaza prin crearea unor structuri piramidale pe baza centralizarii, pe cale administrativa, a deciziilor cu privire la alocarea factorilor si distributia rezultatelor. Ea are la baza interventia permanenta si activa a autoritatilor politice drept unic mod de realizare a obiectivelor comune propuse. Scopul urmarit este in esenta acelasi: cresterea dimensiunii pietei, care sa permita cresterea volumului productiei ca urmare a unei mai bune divizari a muncii, obtinerea de economii la scara si implicit cresterea profitului; discriminarea in favoarea natiunilor membre si cresterea puterii politice pentru grupul integrat.

Pornind de la forma de proprietate, preponderent statala si de la faptul ca relatiile comerciale cu exteriorul se desfasoara pe baza intelegerilor stabilite la nivel guvernamental intre firme care centralizeaza intreaga activitate de comert exterior la nivelul unei tari, consideram ca tranzactiile desfasurate in relatiile dintre aceste tari reprezinta relatii de tip monopol-monopson.

Formarea,in 1949, la initiativa a sase state est-europene (Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si URSS, carora li s-au alaturat, un an mai tarziu RDG, Mongolia, Cuba si Vietnamul) a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc este rezultatul unui complex de factori politici si economici dintre care se detaseaza ca importanta constientizarea, de catre URSS, a faptului ca nu vor putea sa si mentina dreptul, dobandit la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si consfintit prin negocierile de la Yalta, de dominatie politica asupra tarilor din centrul si estul Europei fara dominatie economica

Ca atare, in contextul creat de refuzul URSS-ului de a participa la Programul de Recuperare Economica initiat prin Planul Marshall, program pe care de altfel Stalin l-a considerat o strategie de subminare a intereselor sovietice pe teritoriul european, si a formarii de catre statele vest europene beneficiare a ajutorului american a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OEEC), statele central si est europene mentionate au pus, la 25 ianuarie 1949, bazele a ceea ce Robert Bideleux numea "un surogat al OEEC oferit de catre sovietici tarilor din Est" si anume Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

De-a lungul istoriei au existat in spatiul est european mai multe proiecte, unele din ele gasindu-si pentru o perioada scurta de timp o finalitate practica, de formare a unor zone de comert liber sau a unor aranjamente de tip confederativ, supranational, de cooperare economica si de creare a unor institutii regionale, cele mai multe axate pe dezvoltarea unor legaturi economice privilegiate in spatiul dunarean.

Existenta acestor incercari demonstreaza faptul ca, de-a lungul timpului a existat o nevoie acuta de creare a unor aranjamente de tip confederativ, de cooperare economica si de creare a unor institutii la nivel regional care sa concentreze prin mijloace specifice activitatile economice in scopul intaririi puterii economice a zonei.

Diferit din mai multe puncte de vedere de ceea ce avea sa insemne integrarea vest-europeana, procesul de formare si dezvoltare a CAER-ului prezinta o serie de caracteristici care il particularizeaza din punct de vedere al mecanismului, naturii, formei si gradului (tipului) integrarii realizate in cadrul blocului estic.

Infiintat pe baza reprezentarii egale a membrilor si avand drept prim obiectiv dezvoltarea colaborarii pe baza schimbului de experienta in domeniul economic si acordarea de asistenta tehnica, CAER-ul si-a desfasurat activitatea pe baza unui mecanism integrativ care consta in principal in facilitarea schimburilor comerciale prin semnarea unor acorduri bilaterale de colaborare alaturi de promovarea specializarii in productie si promovarea progresului tehnic in special in industrie, intre membrii Consiliului.

Este interesant de remarcat faptul ca in anii '60, economistii teoreticieni apartinand blocului estic au imbratisat punctul de vedere exprimat de scoala vineriana conform caruia cresterea schimburilor comerciale reprezinta principalul factor favorizant al specializarii, al obtinerii economiilor la scara, al cresterii productivitatii factorilor si a veniturilor, deci al cresterii economice. "O mai eficienta productie sociala, o rata ridicata a cresterii economice, cresterea nivelului de trai,.industrializarea si eliminarea graduala a diferentelor istorice dintre nivelurile de dezvoltare ale tarilor socialiste si crearea bazei materiale pentru o tranzitie mai mult sau mai putin simultana spre comunism" costituind principiile de baza ale diviziunii internationale socialiste a muncii.

Cu toate acestea, la nivel politic s-a considerat ca specializarea trebuie sa fie rezultatul promovarii unor acorduri privind structura productiei si a investitiilor, astfel incat fiecare membru al consiliului sa detina o pozitie de monopol in producerea unui anumit grup de bunuri si a substituentilor acestora, pozitie dobandita prin cadrul creat de acordurile privind specializarea si prin adoptarea unor programe comune complexe pe termen lung.

Tarile membre ar fi urmat sa si dezvolte fie industria (extractiva, siderurgica, constructoare de masini si chimica), fie agricultura. In primul grup ar fi intrat Republica Democrata Germana, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si URSS, in timp ce Romania si Bulgaria ar fi devenit furnizoarele de produse agricole si alimentare. Refuzul categoric al autoritatilor romane a condus la abandonarea acestui proiect, ceea ce nu a insemnat ca economiile care ar fi trebuit sa devina furnizoare de produse industriale nu au fost sprijinite, in mod indirect, mai mult decat celelalte in dezvoltarea sectoarelor industriale proprii.

Daca s-ar fi aplicat pe coordonatele propuse la inceputul anilor '60, specializarea ar fi avut ca prim efect deschiderea drumului catre inchidere (autarhie) in interiorul blocului. Aceasta ar fi creat un sistem de dependente usor de controlat de catre URSS. In al doilea rand, in cazul economiilor de mici dimensiuni, riscul specializarii pe un numar mic de segmente ale productiei ar fi fost mai mare decat in cazul unei economii de mari dimensiuni (cum era cea a URSS-ului, care oferea 60% din totalul fortei de munca, 90 % din resursele primare de materii prime si participa in proportie de peste 70% la producerea PNB-ului agregat in cadrul CAER)

Dupa incercarea nereusita de a impune infiintarea unei organizatii economice comune si a unei institutii supranationale insarcinata cu elaborarea unui plan unic, supranational, pe baza caruia sa aiba loc alocarea resurselor ex-ante si nu coordonarea ex-post a deciziilor luate, accentul s-a pus pe planificarea comuna in sectoarele strategice ale economiilor nationale si incepand cu 1971, pe baza Programului Obligatoriu de Integrare Socialista, pe coordonarea planurilor cincinale si initierea unor proiecte de cercetare comune pe termen lung in sectoarele prioritare ale economiei, pe incercarea de a permite un anumit grad de convertibilitate in relatiile valutare intra CAER (in conditiile in care banii au continuat sa joace un rol pasiv datorita sistemului barter aplicat in relatiile bilaterale) si pe posibilitatea de a stabili relatii directe intre parteneri.

Evenimentele din Cehoslovacia din 1968 au franat dezvoltarea relatiilor cu partenerii externi si au canalizat schimburile comerciale in interiorul blocului, iar cresterea de peste patru ori a preturilor practicate de catre OPEC pentru produsele petroliere a intarit pozitia Uniunii Sovietice de furnizor de petrol si gaze pentru tarile din sistem, obligandu-le prin aceasta la o crestere a exporturilor pentru a-si plati importurile.

Cu toate acestea, progresele realizate pe linia integrarii intre membrii europeni ai CAER-ului au fost relativ modeste, cu exceptia hiperintegrarii republicilor sovietice in cadrul aceluiasi stat controlat de un centru unic de putere.

Pe tot parcursul desfasurarii procesului integrativ, URSS si-a pastrat locul de principal furnizor de materii prime si produse ale industriei grele, in conditiile in care preturile practicate in interiorul CAER se situau mult sub nivelul pretului mondial in scopul mentinerii influentei si a exercitarii unui control indirect asupra economiilor din sistem. Utilizarea unor preturi diferite, care nu reflectau in mod real costurile relative, eficienta marginala a factorilor si raritatea resurselor, a unor cursuri de schimb multiple si stabilite in mod arbitrar, alaturi de lipsa de convertibilitate a monedelor a condus la o proasta alocare a resurselor, veniturile obtinute prin crearea de comert fiind mai mici decat costurile deturnarii de comert in cazul URSS, si la un castig net in cazul celorlalte tari din sistem.

Evenimentele politice din majoritatea statelor europene membre CAER, coroborate cu colapsul economic al Uniunii Sovietice au condus, in 1991, la dizolvarea CAER, generand, din aceste considerente, o involutie a schimburilor comerciale intre statele central si est europene, reflectata atat prin prisma indicatorilor specifici cat si prin prisma indicatorilor cresterii economice. Statisticile OECD-ului estimeaza ca descresterea cu 20% a PIB-ului in Bulgaria, cu 12% in Cehoslovacia, cu 7% in Ungaria, cu 8 % in Polonia, cu 9% in Romania si cu 12,5% in URSS este fie cauza, fie efectul scaderii schimburilor intraregionale. Studii intreprinse pe baza modelelor de gravitatie asupra fluxurilor comerciale din zona central si est europeana au estimat ca dezintegrarea CAER-ului a contribuit doar in proportie de 50-60% la scaderea schimburilor comerciale intarregionale. Declinul schimburilor intraregionale, combinat cu reducerea fluxurilor comerciale spre restul lumii poate avea efecte pozitive pe termen lung daca reduce nivelul deturnarii de comert generat de integarea CAER.

Intre 1991-1992, pe fondul scaderii generale a volumului schimburilor comerciale intraregionale in termeni reali, cu 15-40%, s-au inregistrat mai multe tendinte: prima este de scadere a tranzactiilor intre URSS si restul partenerilor din zona, cu efecte asupra reducerii intrarilor de materii prime si combustibil dinspre URSS, ceea ce a condus la reorientarea spre alte piete de aprovizionare, scumpind astfel costul produselor destinate exportului, inclusiv a celui intraregional; cea de-a doua de strangere a relatiilor comerciale intre Cehoslovacia, Polonia si Ungaria (mergand pana la crearea unor forme integrative simple prin semnarea unor acorduri de cooperare speciale), cea de-a treia de scadere a fluxurilor comerciale intre Grupul de la Visegrad si Bulgaria si Romania (ulterior, Romania a devenit membru CEFTA).

Dincolo de aspectele cantitative se cuvin a fi mentionate si cele legate de schimbarea structurii exporturilor est europene, in special a celor sovietice, prin inlocuirea produselor manufacturate prin exporturi de materii prime si materiale sau a unor produse cu valoare adaugata mica sau chiar negativa, cum ar fi alimentele.

Experienta CAER aduce in discutie problema existentei sau non-existentei posibilitatii formarii unor structuri de tip integrat, precum si a gradului de integrare in cadrul blocului format din economii de comanda

Relatiile economice stabilite in cadrul CAER, pe baza coordonarii planurilor de dezvoltare sectoriala si a punerii in practica a unor proiecte comune in domeniul investitiilor, cercetarii stiintifice si crearea de firme mixte in interiorul blocului, conjugate cu coordonarea politicilor comerciale in vederea facilitarii schimburilor de produse inclina spre asezarea economiilor est europene in cadrul unei forme integrative specifice. Lipsa mobilitatii factorilor, aproape completa in cazul fortei de munca si mult redusa in cazul capitalului contrazic afirmatia anterioara si creaza dificultati in incadrarea CAER in una din formele integrative descrise in literatura de specialitate construita dupa canoanele economiei de piata

Insasi denumirea de "Consiliu Economic de Ajutor Reciproc" lasa deschisa orice interpretare in privinta scopului existentei si functionarii, a activitatilor desfasurate, a instrumentelor utilizate.

Interpretata in cadrul teoriei integrarii economice proprii economiei de piata, CAER-ul a reprezentat o structura integrata greu de definit in sensul general regasit in literatura de specialitate occidentala conform caruia "economiile sunt integrate atunci cand o mare parte a schimburilor comerciale se desfasoara in interiorul blocului, format din economii initial concurente dar potential complementare, bloc in cadrul caruia are loc internationalizarea pietei factorilor alaturi de cea a bunurilor si serviciilor, cu ajutorul unor institutii economice comune care sustin functionarea respectivelor piete"

CAER-ul nu a fost o uniune vamala, deoarece nu a utilizat un tarif extern comun in relatiile cu tertii. Lipsa mobilitatii factorilor de productie, aproape completa in cazul fortei de munca si limitata la miscari de credite ex-post menite a echilibra deficitul balantei de plati externe si la foarte rare transferuri de capital sub forma unor investitii directe in cadrul unor proiecte comune, ne-ar obliga sa respingem ideea de piata comuna insa concentrarea schimburilor intra CAER vin in sprijinul ideii ca avem de-a face cu o forma specifica a integrarii comerciale. Mai mult decat atat, coordonarea planurilor in domenii de importanta, pe baza unor decizii politice, existenta unor banci proprii cum au fost Banca Internationala de Cooperare Economica infiintata in anul 1964 in scopul reglementarii si facilitarii schimburilor bilaterale, sau Banca Internationala de Investitii creata in 1971 in scopul cresterii cooperarii in domeniul proiectelor de investitii comune, practicarea unor rate de schimb fixe si utilizarea unei monede de cont unice (rubla transferabila) apropie CAER-ul de o forma integrativa superioara, cum ar fi uniunea monetara si economica

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Procesul complex prin care s-a format spatiul economic integrat al Uniunii Europene a cunoscut de-a lungul timpului doua tendinte, care s-au manifestat simbiotic: prima este concretizata in modificarea de forma, printr-un proces spatial dat de extindere; cea de a doua in modificarea de fond, printr-un proces structural, dat de adancirea integrarii.

Extinderea pare a fi, la prima vedere doar un proces spatial care presupune adaugarea de noi teritorii unui spatiui anterior format. Ea este insa, in acelasi timp si un proces structural deoarece fiecare etapa a extinderii a presupus modificarea structurilor entitatii acceptate, dar si a celei primitoare ceea ce a condus in mod obligatoriu la formarea unui alt spatiu, modificat si alterat in care entitatea nou obtinuta nu a reprezentat, din punct de vedere al substantei, suma entitatilor componente.

In literatura de specialitate se face distinctie intre accesul in Uniunea Europeana, ca parte a extinderii si europenizarea statelor care fac parte din procesul de extindere.

Privit astfel, accesul in Uniunea Europeana e un proces formal legislativ in timp ce europenizarea e un proces de transformari politice, economice si societale care se poate dezvolta in interiorul si in afara Uniunii Europene.

Europenizarea se realizeaza prin trei tipuri de mecanisme:

Primul este cel al armonizarii institutionale (institutional compliance) care cuprinde obligatii legislative precise care pregatesc accesul spre Uniunea Europeana. In cadrul acestui mecanism, politicile europene remodeleaza si redirectioneaza (reshape) politicile autohtone.

Cel de-al doilea este legat de schimbarea structurilor de oportunitate autohtone care conduc la schimbarea regulilor jocului in politica si in afaceri.

Politicile europene altereaza pozitia strategica a actorilor autohtoni si le da posibilitatea de a modifica aranjamentele autohtone existente.

Cel de-al treilea este legat de crearea convingerilor si asteptarilor prin difuziunea multilaterala de idei si experiente.

Plecand de la aceste premise putem afirma ca extinderea Uniunii Europene nu poate fi privita prin prisma etapelor parcurse, ci prin prisma continuitatii unui proces de europenizare formala in limite impuse.

Din perspectiva istorica, acest proces a inceput o data cu aderarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei (1 ianuarie 1973), a continuat spre sud, cu statele sarace ale Europei (Grecia in 1981, Spania si Portugalia in 1986) pentru ca apoi sa cuprinda Austria, Suedia si Finlanda (1995). El continua cu statele central si est europene care au semnat, la inceputul anilor 90, Acorduri de Asociere la Uniunea Europeana.

Extinderea a avut loc in mai multe etape, dictate de interese de natura economica si politica.

Prima etapa, in 1973 a insemnat intrarea in spatiul comunitar a Marii Britanii, Irlandei si a Danemarcei. Marea Britanie nu a dorit sa faca parte din membrii fondatori ai Comunitatilor deoarece considera transferul de suveranitate presupus de acest demers ca nefiind acoperit de beneficiile pe care urma sa le aduca aparteneta la un spatiu economic comun. In plus, in momentul semnarii Tratatelor, Marea Britanie controla inca o buna parte din relatiile comerciale cu Commonwealthul. Nedorind sa ramana in afara jocurilor presupuse de formarea sferelor de influenta, Marea Britanie a adunat in jurul ei statele vest europene care au rimas in afara Comunitatilor, in cadrul unei zone de liber schimb, Asociatia Europeana a Liberului Schimb.

Concomitent cu crearea AELS, Marea Britanie a solicitat, alaturi de Irlanda, Danemarca si Norvegia, in anul 1961 intrarea in Comunitate. Cererile au fost respinse ceea ce a facut ca 1967, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca sa solicite din nou ceast lucru. Cu ocazia summit-ului de la Haga din decembrie 1969, s-a decis extinderea Comunitatii Europene spre cei patru. O data cu semnarea Tratatului de Aderare si a Actului referitor la conditiile aderarii, la 22 ianuarie 1972. Marea Britanie, Irlanda si Danemarca au devenit membri de jure ai Comunitatii, iar din 1973 membri de facto ai acesteia.

Aderarea Regatului Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord s-a lovit, timp de aproape un deceniu, de refuzul Frantei[21], explicat prin faptul ca Marea Britanie ar fi dorit renegocierea unor prevederi ale Tratatului de la Roma, care sa-i permita mentinerea relatiilor privilegiate in cadrul Commonwealth-ului , a

Urmatoarele etape ale extinderii, din 1981 respectiv 1986 au cuprins Grecia, Spania si Portugalia. In acest caz, in favoarea admiterii respectivelor tari s-au aflat argumentele de natura politica. Cele trei tari traisera experienta unor dictaturi, iar starea economica a generat un climat favorabil pentru a se indrepta spre comunism. Din aceste considerente, consolidarea democratiei a necesitat un sprijin substantial din partea CEE, inclusiv pe plan economic

Grecia si-a prezentat cererea de aderare in iunie 1975 si a semnat Tratatul de Aderare la 28 mai 1979, cu intrare in vigoare la 1 ianuarie

Portugalia a solicitat aderarea in martie 1977, iar Spania in iulie a aceluiasi an. Consiliul si-a dat avizul favorabil. Negocierile de aderare au inceput in februarie 1978 si s-au incheiat in iunie 1985, o data cu semnarea Tratatelor de Aderare ale celor doua tari. Data fiind dificultatea negocierilor - in principal, datorita potentialului economico-social scazut al Spaniei si impactului aderarii acesteia asupra Comunitatii a fost stabilita o perioada tranzitorie de zece ani pana la 31 decembrie 1995. Astfel, Spania si Portugalia au devenit formal membri comunitari la 1 ianuarie 1986, insa deplina lor integrare s-a realizat zece ani mai tarziu, in 1996.

Cea de-a patra etapa de extindere, din ianuarie 1995, a aderarii Suediei, Finlandei si Austriei, a avut loc fara dificultate, deoarece respectivele tari nu numai ca aveau un nivel de dezvoltare peste nivelul majoritatii statelor deja membre ale Uniunii, dar au avut si avantajul de a fi preluat, in cadrul unor acorduri bilaterale sau la nivel de AELS, norme si reglementari ale Comunitatii Europene.

In etapele procesului de extindere, privite in dinamica lor, se pot identifica unele similitudini dar si diferente semnificative, dintre care amintim:

Pana in prezent, economiile statelor membre admise ulterior formarii Comunitatilor, cu exceptia "saracilor" (care erau, in momentul admiterii aproximativ la fel de saraci- privit din perspectiva PIB/locuitor- ca si unele din statele candidate) au fost considerate drept economii de piata functionale, in ciuda existentei unui anumit grad de control si centralizare a activitatii economice.

Cea de-a cincea etapa a extinderii a permis intrarea in Uniune a statelor central si est europene care au apartinut anterior unor structuri de economie centralizata. Toate statele care au aderat la 1 mai 2004, ca de altfel si statele candidate pentru 2007, au obtinut statutul de economie de piata functionala intr-o perioada de timp relativ scurta, in care au avut loc transformari de esenta datorita carora se manifesta inca o relativa fragilitate institutionala si structurala.

In acest context, aderarea lor inseamna formarea unei structuri economice integrate din economii apartinand unor sisteme economice anterior diferite, diluind oarecum economia de piata consacrata de secole de capitalism.

Integrarea in Uniunea Europeana a statelor din primele patru etape de extindere nu a fost o experienta integrativa noua, ele facand parte, pana in momentul in care au devenit membrii cu drepturi depline ai acesteia fie din zona de comert liber a AELS , fie din Spatiul Unic European. Din acest motiv, ele au cunoscut forme, instrumente si tipuri de integrare proprii economiilor de piata.

Actualele state candidate, cu exceptia Turciei, Ciprului si a Maltei s-au aflat sub zona de influenta a Uniunii Sovietice, prin apartenenta la CAER. , ca atare au experimentat alte tipuri si forme de integrare, proprii economiilor planificate de comanda.

Etapele anterioare ale extinderii, premergatoare celei de-a cincea, au adus in randul statelor membre doua tipuri de parteneri. In prima categorie intra statele cu venituri scazute (Grecia, Spania si Portugalia), a caror intrare a determinat o scadere a vanitului mediu al Uniunii si care au devenit, prin redistribuire bugetara, beneficiari net ai fondurilor Uniunii Europene. De remarcat ca atat numarul populatiei cat si diferenta dintre venitul mediu al statelor membre si a celor care au aderat la UE nu a atins nici macar jumatate din nivelul celor inregistrate de cele 10 state intrate in structurile comunitare in 2004.

In cea de a doua categorie intra state cu un venit peste media pe Uniune (Austria, Finlanda, Suedia) care au crescut venitul mediu net si au determinat o crestere a contributiei la bugetul unional.

Contextul geopolitic in care s-a desfasurat extinderea spre est a Europei este fundamental diferit de cel al deceniilor anterioare, in care s-au inregistrat evolutii ondulatorii si perturbari importante ale ciclului economic care au favorizat tendinta de integrare in ideea cresterii puterii economice a statelor aspirante prin participarea lor in cadrul unei forme integrative.

Ultimul deceniu a fost ferit de socuri masive de genul celor

declansate de criza petrolului sau de cea a datoriilor externe, insa a pus pe tapet probleme noi, cum ar fi terorismul cu toate implicatiile lui economice si geostrategice. In acest context, extinderea nu mai este privita doar ca un mijloc de exploatare eficienta a resurselor, de largire a pietei si implicit de crestere a standardului de viata, ci ca si atragerea unor spatii tot mai ample intr-o zona stabil integrata, in care terorismul si efectele lui sa poata fi mai usor tinute sub control sau anticipate.

Cresterea rolului si a importantei corporatiilor transnationale in

cadrul procesului de integrare globala si regionala in ultimele trei decenii a determinat o reconsiderare a pozitiei Uniunii Europene fata de tarile central si est europene. Investitiile straine directe realizate de catre companiile multinationale din Uniunea Europeana in tarile central si est europene reprezinta o forma a integrarii naturale, informale, pregatitoare a aderarii pe care etapele anterioare ale extinderii nu le-au cunoscut.

Uniunea Europeana traverseaza, in ultimul deceniu, o perioada de

crestere si dezvoltare a procesului integrativ spre noi forme; daca statele aderate pana in prezent si-au armonizat interesele cu primele etape ale unei Uniuni in formare (zona de liber schimb, uniune vamala, piata comuna), in cadrul careia datorita contextului global al anilor '60-70 intrarea lor a insemnat acoperirea lipsei de forta de munca si a unor piete de desfacere croite pe masura dezvoltarii dimensiunilor productiei si a intensificarii schimburilor comerciale, statele care au aderat in mai 2004 si cele candidate pentru 2007 trebuie sa atinga nivelurile de dezvoltare cerute de formele superioare ale integrarii: uniunea economica si monetara si ulterior cea politica.

Extinderea din mai 2004

Al cincilea val al extinderii Uniunii Europene - de cea mai mare amploare ca numar de tari a acoperit opt state central si est-europene: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, si doua tari mediteraneene: Cipru si Malta. Acestea reprezinta 34% din suprafata Uniunii Europene cu 15 membri, 29% din populatie si 5% din PIB.

Programul de extindere a fost lansat oficial de Comisia Europeana la 30 martie 1998, cand primele cinci state: Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia, Slovenia si Cipru au fost nominalizate pentru inceperea negocierilor de aderare.

Un pas important in aceasta a cincea etapa de extindere l-a constituit decizia Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, cu privire la extinderea negocierilor de aderare in vederea includerii Bulgariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Romaniei si Slovaciei, cat si pentru a acordarea oficial Turciei a "statutul de candidat".

Costurile si beneficiile integrarii unei economii intr-un spatiu integrat, cu particularizare a economiilor central si est europene in Uniunea Europeana pot fi sintetizate in efecte de natura politica, economica si sociala. [25]

Din punct de vedere politic, beneficiile decurg in principal din participarea la procesul decizional, stabilitatea sistemului democratic, cresterea sigurantei cetatenilor si consolidarea pozitiei in raport cu tertii.

Din punct de vedere economic, beneficiile sunt date in principal de accesul liber la piata unica, care de altfel se poate usor transforma in cost in absenta unui grad adecvat de competitivitate, accesul la fondurile structurale si la fondul de Coeziune, care se indreapta spre economiile cu un grad de dezvoltare cuprins in parametri inferiori mediei comunitare, precum si de cresterea capacitatii de a atrage investitii straine prin cresterea stabilitatii legislativ-institutionale dictata de adoptarea aquis-ului comunitar.

Privite prin prisma efectelor generate pe piata interna, beneficiile apar ca urmare a efectelor statice de creare si deturnare de comert, a scadere a costurilor de productie datorate eliminarii taxelor vamale, accelerarii cresterii economice si impulsionarii ramurilor producatoare de produse pentru export.

Privite din perspectiva politicii de dezvoltare regionala, beneficiile inseamna alaturi de accesul la fondurile structurale si la fondul de coeziune transferul de know-how, dezvoltarea infrastructurii regionale si echilibrarea diferentelor dintre regiuni.

Efectele generate de adoptarea politicii agricole comune se regasesc in sprijinul financiar sub forma platilor compensatorii si subventiilor la export, cresterii productiei agricole datorita cresterii preturilor produselor agricole odata cu alinierea lor la cele comunitare; cresterea exporturilor, dezvoltarea zonelor rurale, cresterea veniturilor populatiei ocupate in agricultura si reducerea subventiilor acrodate de catre statul membru.

Apartenenta la Uniunea Economica si Monetara va genera, la randul ei, o serie de beneficii ce deriva in principal din stabilizarea macroeconomica pe termen lung si din reducerea costurilor de tranzactionare.

In privinta costurilor, acestea apar in principal legate de gradul de competitivitate al economiei si intr-o mai mica masura reprezinta cheltuielile legate de crearea si formarea aparatului administrativ, armonizare legislativa si formarea personalului.

Detaliate pe obiective, acestea sunt date, pentru piata unica, de cresterea deficitului comercial ca urmare a aplicarii tarifului extern comun dar si ca urmare a aplicarii schemelor de preferinta comunitare din cadrul Sistemului Generalizat de Preferinte Vamale al Uniunii Europene. Patrunderea pe piata interna a unor produse din terte tari, ca urmare a scaderii protectiei tarifare dar si a produselor comunitare pot elimina de pe piata firmele necompetitive, generand somaj si scaderea venitului mediu.

Din perspectiva politicii de dezvoltare regionala, costurile sunt date in principal de constructia institutionala dar si de eventuala apreciere a monedei nationale ca urmare a infuziilor masive de capital, cu efecte negative asupra exporturilor.

Politica agricola comuna va genera o crestere a costului produselor agricole si implicit o crestere a cheltuielilor pentru hrana ale populatiei, iar subventiile si platile compensatorii pot intarzia restructurarea agriculturii.

A.     MECANISMUL POLITICO-INSTITUTIONAL AL ADERARII

Posibilitatea aderarii unui stat european la spatiul comunitar a fost prognozata inca in momentul semnarii Tratatului de la Roma, cind, prin prevederile acestuia nu a fost limitat numarul de state participante la procesul integrativ vest european. Art. 237 al Tratatului de la Roma si art. 49 din Tratatul asupra Uniunii Europene prevad posibilitatea ca orice tara europeana, definita in functie de elemente geografice, istorice si culturale in spatiul european sa poata cere aderarea.

Procesul complex al aderarii la Uniunea Europeana se desfasoara intr-o succesiune de etape, obligatoriu de parcurs de catre statele candidate: depunerea cererii de aderare, avizul Comisiei Europene, inceperea negocierilor cu tara candidata, respectiv incheierea negocierilor.

Singurul criteriu pe care candidatul la aderare trebuie sa il indeplineasca, inaintea deschiderii negocierilor, este cel politic Criteriile economice (economie de piata functionala capabila sa faca fata concurentei din UE), legislative (punerea in aplicare a acquis-ului comunitar in momentul aderarii) si administrative (capacitatea asumarii obligatiilor de stat membru al UE) trebuie indeplinite in momentul aderarii.

Astfel, momentul aderarii pentru fiecare tara candidata in parte depinde de stadiul de indeplinire a criteriilor politice si economice si de transpunerea acquis-ului in legislatiile nationale, iar abilitatea fiecarei tari candidate de a adopta si aplica acquis-ul comunitar va determina progresele in ceea ce priveste negocierile de aderare

Progresele realizate de fiecare din tarile candidate la aderare in indeplinirea criteriilor de la Copenhaga si Madrid sunt examinate anual in cadrul unor rapoarte, cunoscute sub numele de "raport de tara", pe care Comisia Europeana le redacteaza catre Consiliul Uniunii Europene si care servesc drept baza pentru deciziile de continuare a negocierilor.

Negocierile de aderare ale tarilor candidate se desfasoara pentru 31 de capitole din care 30 de capitole corespund legislatiei comunitare, prin trecerea in revista, domeniu cu domeniu, a progreselor tarii respective privind transpunerea normelor comunitare in legislatia interna si aplicarea efectiva a regulilor ce guverneaza functionarea Uniunii Europene.

Fiecare stat candidat elaboreaza si prezinta Comisiei Europene documente de pozitie pentru capitolele respective, prin care isi face cunoscut punctul de vedere privind modul in care intelege sa negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicita pentru armonizarea deplina a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale in sectorul respectiv de activitate.

Comisia Europeana pregateste propriile documente de pozitie, pe care le inainteaza Consiliului, iar acesta din urma da Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc, prin intermediul Consiliului, o pozitie comuna fata de documentul de pozitie respectiv si fata de oportunitatea inchiderii capitolelor aflate in negociere.

Inchiderea unui capitol inseamna ca negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului ca nimic nu este considerat definitiv negociat, atata timp cat nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole.

Negocierile dureaza, de regula, cativa ani. Cand intreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc intr-un Tratat de Aderare, ce va fi supus ratificarii in parlamentele statelor membre, in parlamentul tarii candidate si in Parlamentul European.

Procedurile de ratificare dureaza intre 1,5 si 2 ani. Abia dupa ratificarea Tratatului de Aderare, apartenenta unei tari la Uniunea Europeana devine efectiva.

INSTRUMENTELE ASOCIERII SI INTEGRARII

In perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la sfarsitul anilor'80, Uniunea Europeana a incheiat cu tarile apartinatoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economica: acorduri de asociere, incheiate cu cele sase tari din Europa Centrala si de Est si cu tarile Baltice, acorduri de cooperare si parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazashstan, si acorduri de comert si cooperare cu Albania si Slovenia.

Cele trei tipuri de acorduri prezinta o serie de similitudini in privinta domeniilor de cuprindere, dar si un numar important de deosebiri legate in primul rand de complexitatea obiectivelor propuse: in timp ce acordurile de asociere au domenii de cuprindere largi, mergand de la obiective vizand crearea unor forme simple de cooperare pana la instituirea unor zone de comert liber si avand drept scop declarat pregatirea aderarii, cele de comert si cooperare se limiteaza la prevederi vizand cooperarea economica sectoriala si concesiile comerciale.

Acordul European de Asociere se diferentiaza de celelalte forme institutionalizate ale cooperarii dintre statele candidate si Uniunea Europeana prin obiectivul politic pe care il propune- acceptarea statelor candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum si prin complexitatea relatiilor economice pe care le implica: realizarea graduala a unei zone de liber schimb, intr-un interval de 10 ani, care sa pregateasca conditiile economice de apropiere a economiei statului candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.

Acordurile de Asociere, a caror baza legislativa a constituit-o art.113 si art.238 din Tratatul de la Roma, sunt intelegeri cuprinzatoare care, asa cum rezulta din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic si relatiilor politice intre UE si tarile asociate; integrarea treptata din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii schimburilor si a unor relatii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala; infiintarea unor institutii care sa puna in practica asocierea si sa ofere cadrul unei integrari treptate in Uniune.

Se poate spune ca Acordurile Europene sunt, sub aspectul continutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice si comerciale, ci si dialog politic si cooperare culturala. Se mai numesc si "acorduri din a doua generatie"

Acordurile de Asociere la Uniunea Europeana a tarilor din Europa Centrala si de Est au fost semnate incepand cu 1991 , conform tabelului de mai jos:

Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene in Romania. Tema europeana 10, Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie 2002

Analizand continutul Acordurilor Europene de Asociere, se poate spune ca ele sunt in esenta instrumente ale integrarii comerciale proprii formelor simple de integrare, atata vreme cat prevad crearea unei zone de liber schimb intre statele candidate si Uniune. Trebuie mentionat si faptul ca aceste acorduri nu fac referire la politici comune importante cum ar fi Politica Agricola Comuna sau politica privind concurenta, care acopera domenii importante de activitate. Lipsesc de asemenea armonizarile fiscale, ceea ce face ca nivelul protectiei comerciale la frontierele tarilor asociate sa difere atat intre ele, cat si fata de Uniunea Europeana.

2.2. Criteriile de la Copenhaga

Reuniunea la nivel inalt a liderilor UE de la Copenhaga, in iunie 1993 a lansat promisiunea istorica potrivit careia tarile din Europa Centrala si de Est, care isi exprima dorinta in acest sens, vor putea adera la Uniune de indata ce sunt in masura sa isi asume obligatiile de membru, prin indeplinirea conditiilor economice si politice.

Cu aceasta ocazie, au fost specificate clar pentru prima oara conditiile ce trebuie indeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de "criteriile de la Copenhaga". Acestea stabilesc anumite standarde pentru tarile care aspira sa devina membre ale UE:

1. Criteriul politic

a)      Stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia si statul de drept;

Tarile care doresc sa adere la UE trebuie sa garanteze libertatile democratice (pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasa), sa infiinteze si sa garanteze functionarea institutiilor democratice, a independentei sistemului judiciar si a autoritatii constitutionale, sa organizeze alegeri libere si corecte, care sa faca posibila alternanta la putere a diferitelor partide politice;

b)      Garantarea drepturilor omului asa cum sunt acestea formulate in Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptata de catre Consiliul Europei;

c)      Respectarea drepturilor si protectia minoritatilor: se refera la Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minoritatilor, la Recomandarea nr.1201, adoptata de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei in 1993, care recomanda, dar nu considera a fi obligatorie, recunoasterea drepturilor colective ale minoritatilor.

2. Criteriul economic

a)      Existenta unei economii de piata functionale

Acest criteriu are in vedere crearea economiei de piata prin privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preturilor si inlaturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilitatii preturilor, existenta unui sistem financiar-bancar suficient de puternic incat sa poata colecta depuneri si sa le orienteze spre finantarea dezvoltarii economice; sa existe posibilitatea intrarii unor ofertanti pe piata (intrarea noilor firme sa nu fie impiedicata de catre monopoluri sau de catre anumite bariere administrative); sa existe si formula iesirii de pe piata prin faliment; sa existe un sistem juridic adecvat, care sa garanteze proprietatea si sa intareasca rolul contractelor; stabilitatea macroeconomica - exprimata prin stabilitatea preturilor, echilibrul bugetar si al balantei externe - sa fie prezenta astfel incat sa reprezinte suportul unei cresteri economice durabile;

b)      Capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din cadrul Uniunii

Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul conditiilor economice de care depinde competitivitatea - de la prezenta infrastructurii, a sistemului educational, la prezenta economiei de piata functionale, a unor politici economice adecvate noilor conditii, la un grad ridicat de integrare in UE prin comert si investitii directe. Importante sunt, pentru forta competitiva a unei tari, si structura economica pe ramuri si tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.

3. Capacitatea de a-si indeplini obligatiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice si la uniunea monetara

Aderarea la UE, chiar daca nu presupune ca tarile foste asociate din Europa Centrala si de Est sa inregistreze de la inceput performantele necesare participarii la Uniunea Economica si Monetara, se presupune ca acestea vor reusi, intr-o perioada rezonabila, sa evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht ca "pilonii" care sa sprijine constructia europeana sa fie Uniunea Economica si Monetara (UEM), Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), si coordonarea politicii in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI).

Un asemenea criteriu presupune ca tarile candidate sa fie capabile a prelua reglementarile si regulile existente in cadrul Pietei adica a "acquis-ului communautaire" - rezultat al peste 40 de ani de evolutii a procesului de integrare a pietelor. Preluarea se refera la a dispune de capacitatea administrativa si juridica pentru transpunerea in legislatia nationala a reglementarilor comunitare, si conditii pentru aplicarea acesteia in practica.

Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o conditie prealabila pentru deschiderea negocierilor de aderare, in timp ce celelalte criterii trebuie sa fie indeplinite pana momentul aderarii. Al treilea criteriu presupune ca noii membri sa fie capabili sa preia politicile si reglementarile UE (acquis-ul), pe care apoi sa le transpuna in practica si sa le aplice in mod efectiv.

CADRUL LEGISLATIV SI INSTITUTIONAL AL EXTINDERII

Dupa Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), care detaliaza criteriile de aderare la Uniunea Europeana si Summit-ul de la Essen din decembrie 1994 referitor la Strategia de pre-aderare, urmand cronologia hotararilor la nivel inalt si a dezbaterilor cu privire la problematica extinderii, se pot aminti:

1. Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995

Cu aceasta ocazie, s-au luat decizii referitoare la ocuparea fortei de munca, moneda unica, Conferinta Interguvernamentala si extinderea spre tarile Europei Centrale si de Est si spre tarile mediteraneene. Comisia Europeana a prezentat un raport interimar, accentuand potentialele beneficii ale extinderii pentru pacea, stabilitatea, cresterea si dezvoltarea economica in Europa, subliniind totodata, necesitatea adaptarii structurilor administrative ale tarilor candidate, astfel incat sa se creeze conditiile pentru integrarea armonioasa a acestor state, si a semnalat ca negocierile de aderare vor fi lansate la sase luni dupa Conferinta Interguvernamentala din 1996.

2. Consiliul European de la Florenta (iunie 1996)

A adoptat un calendar detaliat pentru negocierile cu tarile Europei Centrale si de Est. Luand act de concluziile Consiliului de la Madrid, a reiterat necesitatea ca opiniile si rapoartele Comisiei pentru fiecare tara candidata sa fie puse la dipozitie imediat dupa incheierea Conferintei Interguvernamentale, astfel incat faza initiala a negocierilor cu tarile Europei Centrale si de Est sa poata coincide cu inceperea negocierilor cu Cipru si Malta, respectiv la sase luni dupa terminarea Conferintei Interguvernamentale.

3. Consiliul European de la Dublin (decembrie 1996)

O noua strategie de pre-aderare, imbunatatita, a fost adoptata cu acest prilej. Aceasta se adreseaza tuturor tarilor candidate din Europa Centrala si de Est si valorifica atat instrumentele existente (Acordurile Europene, Carta Alba asupra Pietei Interne, si programul PHARE), cat si un nou instrument reprezentand piatra de temelie a strategiei - Parteneriatele de Aderare.

4. Consiliul European de la Amsterdam (iunie 1997)

Marcheaza incheierea cu succes a Conferintei Interguvernamentale prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Consiliul de Afaceri Generale a fost insarcinat sa analizeze in detaliu opiniile Comisiei cu privire la extindere si la gradul de pregatire a fiecarei tari candidate, opinii care urmau sa fie finalizate in iulie.

5. Agenda 2000 (iulie 1997)[27]

Se refera la:

viitorul principalelor domenii ale politicii comunitare;

perspectivele financiare ale UE pentru perioada 2000-2006;

extinderea Uniunii.

Documentul are atasate opiniile Comisiei, elaborate pe baza criteriilor de aderare de la Copenhaga, privind cererile de aderare formulate de Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia si Slovenia.

Fiecare tara a primit un "itinerariu de parcurs" (roadmap), pentru evidentierea progresului inregistrat in adoptarea acquis-ului comunitar, care la randul sau, evolueaza continuu.

De asemenea, Agenda 2000 a stabilit un cadru financiar pentru sprijinirea procesului de pre-aderare din tarile candidate. Sprijinul financiar pentru pre-aderare acordat tarilor din Europa Centrala si de Est insumeaza 21 de miliarde euro pentru perioada 2000-2006;

6. Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

S-a hotarat ca negocierile sa inceapa cu cinci tari din Europa Centrala si de Est (Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia) plus Cipru, urmand ca negocierile cu celelalte cinci tari ale Europei Centrale si de Est sa inceapa dupa ce acestea vor fi inregistrat un progres suficient, in baza Parteneriatelor de Aderare.

Procesul de aderare a inceput efectiv la 30 martie 1998, o data cu intrunirea de la Londra a ministrilor de externe ai statelor membre, ai tarilor din Europa Centrala si de Est si din Cipru.

7. Consiliul European de la Cardiff (iunie 1998)

Urmare a deschiderii negocierilor de aderare cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia si Slovenia, Consiliul European, a luat nota de finalizarea exercitiului de "examinare analitica" (screening) pentru sapte capitole ale acquis-ului comunitar. De asemenea, s-a trecut la examinarea analitica a acquis-ului pentru Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia.

8. Consiliul European de la Berlin (martie 1999)

Referitor la extindere, s-au creat doua instrumente de pre-aderare: un instrument structural (ISPA) si un intrument pentru agricultura (SAPARD). S-a mai stabilit un cadru financiar pentru aceste instrumente si s-a decis dublarea sprijinului financiar pentru pre-aderare incepand cu anul 2000.

9. Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999)[28]

A confirmat importanta procesului de extindere, mai ales pentru asigurarea stabilitatii si a prosperitatii in Europa. De asemenea, a reafirmat natura inclusiva a procesului, la care 13 tari candidate participa in conditii egale.

Consiliul European de la Helsinki a reiterat faptul ca indeplinirea criteriului politic stabilit la Copenhaga reprezinta o preconditie pentru deschiderea negocierilor de aderare.

Consiliul European a decis sa convoace conferinte interguvernamentale bilaterale (intre UE si fiecare stat candidat) in luna februarie 2000 in vederea deschiderii negocierilor cu Romania, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta cu privire la criteriile de aderare la UE si la schimbarile care vor trebui aduse Tratatelor.

10. Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000)[29]

A evidentiat ca, o data cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa si cu schimbarile institutionale aferente, UE va putea primi ca noi membri, acele tari care vor fi pregatite la sfarsitul anului 2002.

Statele membre au adoptat o pozitie comuna, care se va mentine in cadrul conferintelor de aderare, referitor la alocarea locurilor in Parlamentul European, la ponderarea voturilor in Consiliu si la structura Comitetului Economic si Social si a Comitetului Regiunilor intr-o Uniune cu 27 de membri.

11. Consiliul European de la Gteborg (iunie 2001)[30]

A subliniat importanta capacitatii tarilor candidate de a implementa si aplica acquis-ul si a adaugat ca tarile candidate trebuie sa depuna eforturi substantiale pentru consolidarea si reformarea structurilor administrative si juridice.

S-a apreciat ca tarile candidate au facut progrese remarcabile in ce priveste indeplinirea criteriilor de aderare. Ele vor trebui sa acorde o atentie deosebita crearii structurilor administrative adecvate, reformarii sistemelor juridice si a serviciilor publice, precum si a situatiei minoritatilor. Eforturi speciale de asistenta vor fi facute pentru Romania si Bulgaria.

Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002) Uniunea Europeana a anuntat incheierea negocierilor de aderare cu Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovenia si Slovacia, care, incepand cu 1 mai 2004 au devenit membri ai Uniunii.

Consiliul European de la Tessaloniki (iunie 2003) prin care s-au pus bazele relatiilor dintre Uniunea Europeana si statele din Balcanii de vest: Albania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia, Serbia si Muntenegru.

Consiliul European de la Sevilla (februarie 2002) la care s-au discutat problemele ridicate de impactul extinderii Uniunii Europene asupra imigratiei.

Fiecare reuniune la nivel inalt amintita, prin sintetizarea concluziilor Consiliilor Europene, marcheaza o etapa importanta in evolutia procesului complex al extinderii Uniunii Europene, facilitand treptat drumul anevoios al aderarii tarilor candidate la organismele comunitare.