Interzicerea recurgerii la forta armata imperativul interzicerii recurgerii la forta armata În relatiile internationale

INTERZICEREA RECURGERII  LA FORTA ARMATA IMPERATIVUL INTERZICERII RECURGERII LA FORTA ARMATA ÎN RELATIILE INTERNATIONALE

Evolutia relatiilor internationale la acest început de secol si de mileniu impune

întelegerea necesitatii respectarii principiilor si normelor imperative ale relatiilor între state si – cu prioritate – a principiului nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta pentru solutionarea disputelor existente. Se constata astazi– mai mult ca în anii precedenti– tentatia unor vremelnici lideri ai anumitor state de a recurge la forta, în primul rând la forta armata, pentru a-si impune punctul de vedere si a pedepsi liderii politici, statele si popoarele care nu se subordoneaza.

În conditiile contemporane, sublinierea importantei principiilor si normelor imperative ale relatiilor dintre state este mai actuala ca oricând. În acest context, o cercetare stiintifica cu privire la cerinta „Interzicerii recurgerii la forta armata în relatiile internationale” ar fi de natura:

a. sa atraga atentia liderilor lumii asupra faptului ca nu au dreptul ca recurga la forta în relatiile cu alte state, decât în conditiile stipulate în Carta Natiunilor Unite si

b. sa încurajeze opinia publica internationala în actiunile, tot mai ample, de condamnare a razboiului si a tuturor celor tentati sa-l declanseze în scopul realizarii obiectivelor de dominatie si subordonare a unor popoare mai mici si mai slabe.

PACTUL GENERAL DE RENUNTARE LA RAZBOI

Pactul general de renuntare la razboi, numit si pactul Briand-Kellogg[1] , a prevazut pentru prima oara[2] obligatia statelor de a rezolva pe cale pasnica diferendele internationale. Pactul a procedat la o delimitare a mijloacelor violente de cele pasnice, creând o noua norma de drept international, interzicerea razboiului de agresiune.

DEFINITIA AGRESIUNII

Popoarele lumii, tot mai constiente de consecintele nefaste ale razboaielor în viata internationala, s-au pronuntat pentru punerea razboiului de agresiune în afara legii si pedepsirea celor vinovati de încalcarea normelor si principiilor dreptului, efort care s-a concretizat în elaborarea si adoptarea unor reglementari prin care se condamna si interzice în mod expres razboiul de agresiune[3].

Conventiile de definire a agresiunii de la Londra

Semnate la Londra, la 3-5 iulie 1933, Conventiile pentru definirea agresiunii[4],

stabilesc ca, un stat este considerat agresor într-un conflict international, în cazul în care se face vinovat de comiterea uneia din actiunile urmatoare:

- declaratie de razboi unui alt stat;

- invazia prin fortele sale armate, chiar fara declaratie de razboi, a teritoriului unui alt stat;

- atac prin fortele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fara declaratie de razboi, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; blocada navala a coastelor sau a porturilor unui alt stat;

- sprijin dat bandelor armate, care formate pe teritoriul sau, au invadat teritoriul altui stat sau au refuzat, cu toata cererea statului invadat, de a lua, pe propriul sau teritoriu toate masurile care stau în puterea lui pentru a lipsi acele bande armate de orice ajutor sau protectie.

Definitia agresiunii adoptata de Adunarea Generala O.N.U.

Adunarea Generala a Natiunilor Unite, ca urmare a evolutiilor intervenite în relatiile internationale, a constituit un Comitet special pentru definirea agresiunii[5] , care a completat definitia adoptata la Londra. Documentul privind definitia agresiunii, elaborat de Comitet, s - a concretizat prin adoptarea de catre Adunarea Generala O.N.U. a Rezolutiei nr. 3319 (XXIX), la 14 decembrie 1974.

Agresiunea, potrivit art. 1 din rezolutie, consta în „folosirea fortei armate de catre un stat împotriva suveranitatii, integritatii teritoriale sau independentei politice a unui alt stat sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Natiunilor Unite, astfel cum reiese din prezenta definitie”.

PRINCIPIUL NEAGRESIUNII

Conventiile pentru definirea agresiunii, asa cum au fost concepute, s-au înscris pe linia afirmarii si statornicirii principiului neagresiunii în dreptul international.

Interzicerea folosirii fortei si amenintarii cu forta reprezinta principalul obiectiv al O.N.U. Carta obliga statele membre de a se abtine în relatiile internationale de la amenintarea cu forta sau de la folosirea ei. Statele au obligatia de a se abtine de la propaganda în favoarea razboiului de agresiune, de la acte de pregatire a unui razboi si de la acte de represalii care implica utilizarea fortei.

Continutul principiului neagresiunii

Ceea ce caracterizeaza continutul principiului neagresiunii este faptul ca, potrivit definitiei agresiunii, teritoriul unui stat nu poate face obiectul ocuparii militare sau dobândirii de catre un alt stat prin folosirea fortei. De asemenea, un alt element care determina continutul principiului se refera la interzicerea folosirii fortei de catre un stat sau a amenintarii cu forta împotriva independentei politice a altui stat.

Cazuri în care se admite folosirea fortei

Dreptul international permite folosirea fortei în urmatoarele situatii:

a) în baza hotarârii Consiliului de Securitate al O.N.U. Atunci când Consiliul de Securitate constata existenta unei amenintari împotriva pacii, încalcari ale pacii sau savârsirea unor acte de agresiune, poate adopta, fie masuri de constrângere care nu implica folosirea fortei armate, fie masuri de constrângere cu folosirea unor forte armate ale membrilor O.N.U.

b) exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva împotriva unui atac armat. Acesta este un drept prevazut de art. 51 din Carta si se exercita atunci când un stat este victima a unui act de agresiune (atac armat).

O exceptie de la principiul folosirii fortei si amenintarii cu forta este situatia popoarelor care lupta pentru independenta. Dreptul popoarelor de a-si hotarî singure soarta a devenit un principiu fundamental al dreptului international si este consacrat în Carta Natiunilor Unite (art.1 alin.2).

CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U. SI FOLOSIREA FORTEI

AMENINTARI LA ADRESA PACII

Potrivit art. 39 din Carta O.N.U., atunci când Consiliul de Securitate constata existenta unei amenintari împotriva pacii, a unei încalcari a pacii sau a unui act de agresiune, va putea hotarî folosirea fortei împotriva statelor care savârsesc asemenea fapte. Existenta unei amenintari la adresa pacii nu poate fi stabilita pe baza unor criterii clare ci este hotarâta de Consiliul de Securitate.

În majoritatea situatiilor în care au fost dispuse masurile coercitive prevazute de Carta în capitolul VII, amenintarile la adresa pacii, calificate astfel de catre Consiliul de Securitate, au fost puse în legatura cu încalcari ale dreptului international de catre state ori de catre entitati nestatale. În alte situatii, Consiliul s-a referit la încalcari masive ale drepturilor omului si ale dreptului umanitar ca amenintari directe la adresa pacii.

CONSILIULUI DE SECURITATE – SINGURUL ORGANISM CARE POATE AUTORIZA FOLOSIREA FORTEI

Consiliul de Securitate este unica autoritate care are competenta de a întreprinde actiuni militare coercitive necesare pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale.

Aceasta presupune constatarea de catre acest organism a uneia din situatiile prevazute la art.39 din Carta: existenta unei amenintari contra pacii, a unei violari a pacii sau a unui act de agresiune. Desi, Consiliul de Securitate al O.N.U. este singurul organism care poate dispune actiuni armate împotriva unei agresiuni, au fost si situatii în care au avut loc interventii armate fara acordul Consiliului. Astfel, Statele Unite ale Americii si Marea Britanie, ignorând toate avertismentele, opozitia majoritatii statelor cu privire la un atac armat si hotarârile Consiliului de Securitate, au declansat razboiul din Irak, sau de exemplu, actiunile militare ale N.A.T.O. împotriva Iugoslaviei.

Operatiunea din Irak sau bombardarea teritoriului Iugoslaviei, fara sa existe un mandat din partea Consiliului de Securitate, dar si aplicarea în mod unilateral a unor sanctiuni economice fata de unele state, sunt considerate încalcari ale normelor si principiilor fundamentale ale dreptului international.

Ne punem întrebarea fireasca: ce se întâmpla cu valorile fundamentale ale omenirii, cu respectul fata de Carta O.N.U., cu obligatiile si drepturile stabilite în tratatele bilaterale si multilaterale, cu normele dreptului international, si cu cel mai important bun al omenirii: pacea ?

Prof. D. Mazilu afirma ca „daca pacea este bunul cel mai de pret al omenirii, sa nu îngaduim nimanui, dar absolut nimanui sa o puna în pericol”[6].

Oare vom reusi în viitor ?