Inalienabilitatea teritoriului

Inalienabilitatea teritoriului

Drepturile pe care statul le are asupra teritoriului nu presupun si un drept de a aliena o parte a acestuia. Teritoriul este astfel inalienabil. Continutul acestui principiu este conturat de Curtea Constitutionala, care arata ca sunt incompatibile cu acest principiu practicile "de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescriptie, precum si instrainarile de teritorii' (Decizia nr. 73/1997, M. Of. nr. 75 din 23 aprilie 1993). Esenta acestor interdictii este ca teritoriul nu poate fi trecut sub nicio forma, in totalitate sau in parte, sub suveranitatea unui alt stat existent sau care s-ar constitui prin acest act insusi.

a. Interdictia de a instraina parti ale teritoriului. Prima consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului este ca nicio parte a teritoriului nu poate fi transferata, sub nicio forma, sub suveranitatea unui alt stat. De aceea, Constitutia noastra din 1991 stabileste ca integritatea teritoriului nu poate face obiectul unei revizuiri constitutionale, cum nu poate face obiectul unei revizuiri nici caracterul unitar al statului. Este vorba de instrainarea teritoriului si nu a terenului. Transferul interzis se refera deci la dreptul statului de a exercita atributele suveranitatii intr-o sfera teritoriala si nu la dreptul de proprietate asupra terenurilor. Curtea Constitutionala a decis in acelasi sens. "Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevazuta la art. 3 alin. (1) din Constitutie, tine de exercitiul suveranitatii nationale in anumite limite geografice Asa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice si a celor juridice nu priveste notiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar apartine, terenurile din fondul funciar nu inceteaza niciun moment sa existe ca parte a teritoriului, asupra caruia se exercita, nestirbite si nein: gradite, prerogativele puterii publice, suveranitatea si independenta statului roman' (Decizia nr. 73/1997). Principiul inalienabilitatii teritoriului nu este deci incalcat de posibilitatea acordata strainilor de a dobandi proprietatea asupra terenurilor. Ceea ce este de esenta principiului este faptul ca statul nu poate transmite catre altcineva exercitiul suveranitatii intr-o parte a teritoriului, ceea ce nu se intampla atunci cand un strain este proprietar asupra terenului: strainul si regimul terenului se supun legilor romane; statul pastreaza suveranitatea pe acea parte a teritoriului. De altfel, art. 44 din Constitutie da acum posibilitatea, in anumite conditii, ca cetatenii straini si apatrizii sa poata dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor.

b. Interzicerea abandonarii teritoriilor. Prima interdictie rezultata din inalienailitatea teritoriului presupune o manifestare nesilita a vointei statului prin care s-ar transfera sub o alta suveranitate unele teritorii. Aceasta a doua interdictie presupune ca statul ar fi silit sa abandoneze un teritoriu. Acest abandon este, in optica Curtii Constitutionale, interzis de art. 3 din Constitutie. Aceasta interdictie, care extinde sensul clasic al termenului inalienabilitate (imposibilitatea instrainarii), poate parea nerealista. Daca statul roman ar pierde un conflict armat si odata cu el o parte din teritoriu, atunci interdictia ar impiedica semnarea unui tratat care sa consfinteasca pierderea teritoriului, ceea ce ni se pare exagerat. Dar credem ca instanta consti- tutionala a avut in vedere o alta situatie: cea a abandonarii unor teritorii din cauza unor simple presiuni sau amenintari, fara a apara acele teritorii, cum s-a intamplat inaintea celui de al doilea razboi mondial, cand politica romaneasca a intrat in colaps odata cu nota ultimativa din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea Romaniei "sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia' si "sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei', care a dus la pierderea acestor teritorii fara lupta, Romania cedand apoi, tot fara lupta, Bulgariei, in urma negocierilor de la Craiova, Cadrilaterul si Ungariei o parte a Transilvaniei, in urma unui asa zis arbitraj al Germaniei si Italiei. Curtea impune deci o obligatie de a apara teritoriul, acesta neputand sa fie cedat unei puteri straine fara lupta.

c.Interdictia de a pierde teritorii prin prescriptie. Transferul notiunii de
prescriptie din dreptul privat in dreptul constitutional pare in primul moment hazardata. Sensul ei poate fi ca instanta constitutionala interzice statului, in baza art. 3 din Constitutie, sa nu-si exercite suveranitatea intr-o parte a teritoriului. O astfel de neexercitare nu atrage dupa sine pierderea suveranitatii prin neuz in acel teritoriu, cum se intampla in dreptul privat cu proprietatea.

d.Interzicerea secesiunii. O alta consecinta logica a inalienabilitatii teritoriului este si interzicerea secesiunii unei parti a acestuia. Totusi, uneori, state care sunt declarate indivizibile, cum este Franta de exemplu, recunosc un drept de secesiune. Astfel, Consiliul constitutional francez, admitea ca un teritoriu poate sa inceteze sa mai apartina Republicii "pentru a constitui un stat independent sau pentru a fi atasat unui astfel de stat' (Decizia 75-59 din 30.12.1975, apud L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 431), evitand insa orice raportare a acestui drept la indivizibilitatea Republicii. Consiliul intemeia in 1987 (Decizia 87-226) acest drept de secesiune pe principiile liberei determinari a popoarelor, prevazut pentru teritoriile franceze de peste mari. Este evident ca situatia particulara a acestor teritorii franceze a fost singurul motiv pentru care Consiliul nu a facut aplicarea indivizibilitatii.

In ceea ce priveste dreptul romanesc, o asemenea interpretare nu poate fi admisa. Din inalienabilitatea teritoriului rezulta ca acesta nu poate fi cedat unei populatii pentru a forma un nou stat sau pentru a-1 alipi unui stat strain. Inalienabilitatea functioneaza deci si in raport cu proprii cetateni, nu numai in raport cu un stat strain. De altfel, Curtea Constitutionala decide, este adevarat tangential, in acest sens cand afirma ca "nu poate fi retinuta opinia potrivit careia inalienabilitatea teritoriului este un regim constitutional specific numai fata de straini si apatrizi, iar nu si fata de cetatenii romani' (Decizia nr. 73/1997).

Principiul inalienabilitatii teritoriului este o reactie a dreptului modern fata de conceperea suveranitatii ca pe o proprietate in epoca feudala, conceptie care ii permitea stapanului feudei sa instraineze o parte a teritoriului, transferand prin acte imprumutate din dreptul privat suveranitatea exercitata in acel teritoriu. Astfel, teritoriul putea fi transmis prin mostenire, dat dota, chiar vandut.