Natura juridica a competentelor Uniunii Europene

Natura juridica a competentelor Uniunii Europene

Comunitatile dobandesc anumite atributii sub forma competentelor conferite de catre state, dar acestea nu trebuie sa se confunde cu faptul ca institutiile Uniunii Europene ar capata prerogative de suveranitate. Prin transferarea lor la Comunitati, prerogativele se transforma, isi pierd caracterul pe care il aveau la nivel national de atribute suverane, devin simple competente functionale. Acest rationament s-a referit strict la prerogativa exercitarii unor atributii suverane si nu la atributiile in sine.

Pe de alta parte, Comunitatile Europene nefiind entitati juridice suverane, nu pot avea nici atributii suverane. Calitatea noului titular al acestor prerogative (Uniunea Europeana) le modifica natura lor juridica. In egala masura, in functie de competentele pe care le dobandeste, se modifica in consecinta si natura personalitatii juridice a Comunitatilor si a Uniunii Europene.

In ipoteza in care Uniunii Europene i-a fost atribuita o competenta exclusiva, statele membre pot legifera si adopta acte obligatorii numai in cazul in care sunt abilitate de catre Uniune sau pentru punerea in aplicare a actelor Uniunii. In acest sens, sistemul comunitar functioneaza in mod unitar in raport cu toate statele si nu poate fi fragmentat dupa dorintele unui stat sau a altuia. Aceasta realitate subexista chiar si in cazul in care, asa cum se prevede in proiectul Tratatului care instituie o Constitutie pentru Europa, este formulata posibilitatea ca anumite competente ale Uniunii Europene sa revina la statele membre. In acest context, trebuie avuta in vedere si posibilitatea revenirii exercitarii unei anumite prerogative la nivelul statelor parti, prerogativa suverana la care acestea renuntasera in favoarea Uniunii si care constituia continutul juridic al unei competente comunitare. Chiar daca este juridic posibil un astfel de transfer catre statul suveran, in anumite situatii explicit determinate prin proiectul de Constitutie Europeana, practica a demonstrat insa faptul ca posibilitatea aparitiei unor asemenea situatii este foarte redusa si nu modifica termenii problemei de fond in discutie.

Bazandu-se pe argumentatia prezentata, unii autori prefera ca, in locul termenului de transfer, care nu este unanim acceptat de doctrina juridica, sa-l foloseasca pe acela de competente comune. Prin aceasta se considera ca se produce o anumita relativizare a termenului de transfer. Pentru a explica fenomenul atribuirii de competente exlusive Comunitatii, autorii care sustin aceasta teorie argumenteaza prin ipoteza punerii in comun a suverantatii, intelegand prin aceasta ca suveranitatea statelor este exercitata in comun de catre acestea. Conform acestei ipoteze. Se considera faptul ca infiintarea institutiilor comunitare, care unifica activitatea statelor membre, nu ar presupune o pierdere a suveranitatii statelor, ci o exercitare in comun a acesteia. Pentru a concilia cele doua puncte de vedere (transfer de atributii suverane si punerea in comun a acestor atribute), textele Constitutiilor unor state europene au introdus sintagma exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate (comunitare). Intrucat aceasta se situeaza pe palierul unei abordari pur teoretice, poate fi interpretata doar ca o incercare de atenuare a suspiciunii generate de formula pierderea suveranitatii in favoarea unei organizatii suprastatale. In realiate insa, aceasta teorie ramane o formula care nu corespunde esentei constructiei europene.

Este recunoscut faptul ca orice organizatie internationala are personalitate juridica distincta de aceea a statelor care o compun. Odata infiintata organizatia internationala are vointa proprie, distincta de aceea a statelor, chiar daca statele fondatoare sunt cele care ii stabilesc atat obiectivele pe care aceasta urmeaza sa le indeplineasca, cat si continutul activitatii ei (capacitatea juridica ca atare). Trebuie insa inteles cu claritate faptul ca vointa sa nu reprezinta o suma a vointelor statelor, ci o vointa diferita determinata de mai multi factori.

Drept urmare, in cadrul organizatiei se stabilesc si se desfasoara anumite actiuni de cooperare, convenite de state, potrivit statutului si cadrului pe care aceasta il ofera. In aceste conditii este evident faptul ca bu poate fi vorba de exercitarea in comun a suveranitatii statelor membre, ci mai degraba de o forma institutionalizata de cooperare in anumite domenii si sectoare de interes comun.

Acest lucru (exercitarea in comun a suveranitatii statelor membre) este cu atat mai putin posibil in cazul Comunitatilor Europene, daca avem in vedere faptul ca esenta unei structuri supranationale presupune ca statele participante sa renunte la exercitarea unor atribute de suveranitate pe care urmeaza sa le exercite organizatia respectiva prin institutiile sale cu titlu de competente. Stabilirea, dar mai ales exercitarea competentelor, are loc doar in cadrul comunitar nu si in relatiile cu tertii. Institutiile comunitare detin rolul principal in stabilirea asa numitului ,,transfer de suveranitate" si tot acestea sunt cele care exercita aceste atribute sau renunta sa le mai exercite.

Pe de alta parte, Comunitatile Europene constituie organizatii internationale specializate, instituite prin tratate si sunt deci titulare ale competentelor comunitare, iar rolul pe care il au reprezentatii statelor in Consiliul U.E. nu duce la o coposesie a competentelor comunitare cu atributele nationale. De fapt, apare ca un nonsens ca titularul competentelor sa fie Uniunea Europeana, iar exercitarea lor sa se faca de catre state.

In paralel cu teoria mentionata coezista si teoria competentelor partajate, intre Uniunea Europeana si statele membre. Teoreticienii care lansat aceasta abordare pornesc de la ipoteza ca atat institutiile comunitare, cat si statele membre pot legifera si adopta acte obligatorii. Dar statele isi exercita aceasta competenta doar in masura in care Uninunea Europeana nu si-a exercitat competenta sa sau a hotarat sa inceteze sa si-o exercite. O asemenea solutie intervine numai in situatia in care competenta partajata i-a fost atribuita Uniunii, pentru ca altfel nu ar putea dispune de ceea ce nu are. Odata atribuita insa, competenta institutiilor comunitare are prioritate in exercitare. Uniunea Europeana devine titulara competentei si ramane la aprecierea acesteia cum sa delege statelor, ceea ce, ca si in prima ipoteza, ar demonstra ireversibilitatea transferului de competente.

In concluzie, fara a nega obiectivul fundamental al constructiei europene, statele membre continua sa-si pastreze o serie de domenii in care au jurisdictie exclusiva, iar exercitarea in paralel a unor atributii de catre Comunitate si statele membre, necesita stabilirea corecta a unei linii de deliminare intre ele.