Organizatii internationale regionale europene

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) (Organization for Security and Co-operation in Europe[i])

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa care reuneste 56 de state participante intinse pe o arie geografica de la Vancouver la Vladivostok este o organizatie internationala regionala de securitate. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa se incadreaza, din punct de vedere functional, in prevederile capitolului VIII din Carta ONU referitor la aranjamentele regionale de securitate.

OSCE a inlocuit incepand cu 1 ianuarie 1995 Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, care aparuse in urma Acordului final de la Helsinki din 1975 elaborat dupa o serie de intalniri desfasurate pe parcursul a 2 ani la Geneva si Helsinki.

Imediat dupa moartea lui Stalin (1953), Razboiul Rece se "dezgheata" si cele doua blocuri vor trebui sa invete sa coexiste in mod pasnic. Succesorii lui Stalin se tem sa nu fie repuse in discutie cuceririle celui de al Doilea razboi Mondial, si de aceea propun in 1954 prin intermediul lui Molotov (ministrul de externe al URSS) crearea unui "tratat general asupra securitatii colective in Europa" care ar legitima ansamblul de modificari rezultate in urma razboiului. Aceasta propunere va ramane doar la nivelul de idee vreme de 20 de ani, odata cu deschiderea CSCE de la Helsinki din 3 iulie 1973[ii].

Pana in 1990, CSCE a functionat in principal sub forma unei serii de conferinte si reuniuni unde au fost negociate noi obligatii si angajamente si a fost trecuta in revista implementarea lor.

Sfarsitul Razboiului Rece a adus pentru CSCE un nou curs prin Summit-ul de la Paris din noiembrie 1990, ocazie cu care s-a adoptat si Carta de la Paris care consolideaza puternic structura CSCE:

reunirea la 2 ani a sefilor de stat si de guvern;

reunirea o data pe an a ministrilor afacerilor externe;

infiintarea unui Secretariat general (instalat la Praga);

crearea unui centru de prevenire a conflictelor (plasat la Viena).

Actul Final a stabilit, de asemenea, si principiile de baza referitoare la modul de comportare al statelor semnatare, atat in relatiile internationale, cat si in relatiile cu proprii lor cetateni si care privesc : egalitate suverana si respectul drepturilor ce decurg din suveranitate, abtinerea de la amenintarea cu forta si de la utilizarea fortei, inviolabilitatea frontierelor, rezolvarea pasnica a diferendelor dintre state, neinterventia in problemele interne ale altor state, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gandire si constiinta, a religiei si credintei, precum si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor ce decurg din continutul dreptului international.

In decembrie 1994 are loc Summit-ul de la Budapesta ocazie cu care se decide transformarea CSCE in OSCE.

Astazi OSCE are 56 de membrii, sediul la Viena si birouri la Copenhaga, Geneva, Haga, Praga si Varsovia si este un forum european de dezbatere si parteneriat in chestiuni de securitate, cooperare economica, precum si in domeniile dimensiunii umane, prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor.

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa are urmatoarele scopuri principale:

cooperarea in domeniul securitatii internationale;

controlul asupra folosirii armelor;

solutionarea conflictelor prin mijloace pasnice;

protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale;

monitorizarea alegerilor;

protejarea mediului inconjurator etc.

Organizatia are in structura sa complexa 2 categorii de organe: organe principale de decizie si structurii sau institutii de punere in aplicarea a deciziilor celor dintai. Astfel, organele principale de decizie sunt:

Summit-ul sefilor de state si de guverne se intalneste periodic pentru a stabili prioritatile orientarea politica la cel mai inalt nivel

Consiliul permanent este principalul organ politic si de decizie al Organizatiei care reuneste in fiecare saptamana la Viena reprezentantii tuturor statelor membre pentru a discuta toate problemele pertinente ale OSCE si pentru a lua decizii in acest sens.

Forumul pentru cooperare in domeniul securitatii se reuneste saptamanal la Viena pentru a discuta si lua decizii privind infrastructura si aspectele militare ale securitatii in aria OSCE.

Forumul economic se reuneste o data pe an la Praga pentru a stabili factorii economici si de mediu care afecteaza securitatea ariei OSCE.

Consiliul ministerial reuneste cei 55 de ministri ai afacerilor externe din toate statele membre si se intruneste in anul in care nu se reuneste Summit-ul sefilor de state si de guverne.

Structurile si institutiile organizatiei care pun in aplicarea deciziile organelor principale sunt:

Presedintele OSCE este ministrul afacerilor externe al unei tari care detine presedentia Organizatiei si beneficiaza de intreaga responsabilitate pentru actiunile executive.

Adunarea parlamentara compusa dintr-un numar de peste 300 de parlamentari din toate statele membre si se intruneste o data pe an in luna Iulie. Secretariatul Adunarii isi are sediul la Copenhaga.

Secretariatul condus de un Secretar general, isi are sediul la Praga avand atributii atat de natura administrativa, cat si de colaborare cu Presedintele OSCE in sustinerea activitatilor si actiunilor pe care acesta din urma le initiaza. Secretarul general actioneaza ca reprezentat al Presedintelui OSCE, dar ocupandu-se si de managementul structurilor si operatiunilor Organizatiei.

De asemenea, pe langa Biroul Secretarului general, cu sediul la Viena, mai functioneaza si Centrul pentru prevenirea conflictelor, Biroul pentru coordonarea activitatilor economice si de protectie a mediului, Departamentul de resurse umane si Departamentul de management si finante.

Organizatia mai detine in structura sa si o serie de organisme precum: Biroul pentru institutii democratice si drepturile omului, cu sediul la Varsovia joaca un rol important in monitorizarea alegerilor si dezvoltarea institutiilor pentru drepturile omului; Biroul Inaltului comisar pentru minoritati nationale, cu sediul la Haga; Biroul pentru libertatea presei, cu sediul la Viena; Curtea de conciliere si arbitraj, cu sediul la Geneva.

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (Organisation for Economic Co-operation and Developement[iii])

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD) a inlocuit in 1960 fosta Organizatie Europeana de Cooperare Economica creata in 1948 pentru a administra planul generalului Marshall de reconstructie a Europei dupa urmarile celui de al Doilea Razboi Mondial.

La 30 decembrie 1961 isi intra oficial in functii OECD.

Organizatia are 30 de membri, are sediul la Paris si urmatoarele scopuri inscrise in Conventia OECD:

realizarea unei expansiuni economice a statelor membre (articolul 1 litera b);

cresterea nivelului de viata in statele membre, mentinand stabilitatea financiara;

folosirea cat mai deplina a fortei de munca;

dezvoltarea multilaterala si nediscriminatorie a comertului international;

dezvoltarea economiilor nationale ale tarilor membre si non-membre (articolul 2 litera e).

In vederea realizarii scopurilor sale organizatia indeplineste urmatoarele functii: coordoneaza politica economica si ajutorul acordat tarilor membre si coordoneaza schimburile si platile dintre statele membre[iv].

Principalele activitati ale organizatiei privesc monitorizarea si analizarea problemelor macroeconomice, interactiunea dintre politicile de dezvoltare ale tarilor, realizarea de studii despre politicile monetare, pietele libere si stabilitatea preturilor, aduna statistici privind indicatorii nationali, cursurile de schimb, rata somajului, schimbarile in preturile de consum, tine sub permanenta observatie evolutia starii mediului, monitorizeaza bugetele de ajutor pentru tarile cu economii in schimbare, analizeaza dezvoltarea pe pietele financiare, bancare, a asigurarilor, incurajeaza politicile antitrust si cele privind protectia consumatorului, lupta impotriva spalarii banilor si a mitei in comertul international etc.

In structura organizatiei intra urmatoarele organe: Consiliul, compus din reprezentantii tuturor statelor membre se reuneste la nivelul reprezentantilor permanenti (de doua ori pe luna) sub presedentia secretarului general si la nivel de ministrii (de obicei o data pe an, in mai-iunie) sub presedentia unui ministru din tarile membre. Delegatiile permanente sunt stabilite sub forma de misiuni diplomatice conduse de ambasadori. Deciziile Consiliului si recomandarile sunt luate, respectiv facute prin acord mutual, de catre toti membrii. Comitetul executiv este condus de unul dintre reprezentantii permanenti ai statelor membre avand rolul de a pregati lucrarile si de a rezolva problemele cu caracter special.

O mare parte a activitatilor si programelor OECD sunt realizate de un numar de 200 de comitete si grupuri de lucru sub directa coordonare a Secretariatului. Acestea sunt compuse din functionari guvernamentali ai statelor membre sau ai delegatiilor permanente. Dintre cele mai importante astfel de organisme enumeram Comitetul de ajutor al dezvoltarii, Comitetul de politica economica, Comitetul de examinare a situatiei economice si a dezvoltarii, Comitetul de schimb etc.

Secretariatul este alcatuit dintr-un corp de inalti functionari internationali, independenti de guvernele lor si are ca obligatie principala coordonarea activitatilor organizatiei.

Acestor organe li se alatura si o serie de structuri autonome sau semi-autonome precum Agentia pentru energie nucleara, Centrul de dezvoltare al OECD, Agentia internationala a energiei etc.

Uniunea Europeana (European Union[v])

Constructia europeana a fost lansata dupa al Doilea Razboi Mondial cand la 9 mai 1950 a fost creata Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului prin intermediul planului Monnet - Schuman. Sase state s-au alaturat atunci ideii, Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda. Ulterior, prin Tratatul de la Roma din 1957 aveau sa apara Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice. La baza acestor trei comunitati sta ideea unei fuziuni de interese si nu doar echilibrul unor interese. Dintre aceste trei comunitati evolutia cea mai spectaculoasa a avut-o Comunitatea Economica Europeana.

Crearea comunitatilor europene trebuie inteleasa exclusiv prin prisma contextului politic international ulterior celui de al doilea razboi mondial cand in Europa au aparut trei categorii de organizatii internationale: politice (Consiliul Europei), economice (OECE devenita OCDE) si militare (Uniunea Europei Occidentale, NATO).

Semnarea in februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht a dus la crearea Uniunii Europene, care potrivit articolului A al tratatului "este fondata pe baza Comunitatilor europene completate cu politici si forme de cooperare, instaurate prin prezentul tratat". Baza legala a noii Uniuni Europene este reprezentata de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si ratificat la 1 noiembrie 1993.

Uniunea Europeana[vi] (UE) inseamna, pe de o parte mentinerea si extinderea acquis-ului Comunitatii Europene si, pe de alta parte noi forme de cooperare in domeniul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o constructie cu trei piloni, care va fi mentinuta si dezvoltata continuu.

Primul pilon acopera sectoarele, regulile si procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO si Euratom. Tratatul de la Maastricht modifica Tratatul de la Roma al CEE si creeaza Comunitatea Europeana, subliniind astfel caracterul sau extins, ce depaseste marginile integrarii economice. Aceste modificari sunt reprezentate de:

continuarea extinderii rolului PE, in special cu referire la aprobarea nominalizarilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE isi imparte prerogativele cu Consiliul);

continuarea extinderii gamei politicilor comune (educatia si formarea profesionala, retelele trans-europene, politica industriala, dezvoltarea cooperarii, protectia consumatorului) si intarirea altor politici comune deja existente (politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica de mediu);

crearea cetateniei europene: toti cetatenii SM pot circula si se pot stabili in alte SM; dreptul de a alege si de a participa in alegerile municipale si pentru PE in SM de rezidenta, indiferent de nationalitate; protectie diplomatica si consulara din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat tert si in care SM national nu este reprezentat; dreptul de a trimite petitii PE si de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);

instituirea uniunii economice si monetare: convergenta politicilor economica si monetara a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) si la infiintarea Bancii Centrale Europene (BCE).

Odata cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politica dintre SM este ridicata la statutul de politica comuna, ceea ce inseamna includerea ei intr-un cadru institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politica comuna extinsa la toate sectoarele politicii externe si de securitate si se pun bazele unei cooperari sistematice intre statele membre. Aceasta cooperare este caracterizata de derularea unor actiuni comune, desfasurate prin consens[vii] si care limiteaza statele membre in politica lor externa.

Politica externa si de securitate comuna este gestionata de aceleasi institutii care opereaza sub primul pilon, dar care au puteri si proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanta strategica pentru statele membre si este dificil de renuntat la suveranitatea nationala, procedura de decizie aplicata este metoda interguvernamentala (pentru adoptarea deciziilor fiind valabila regula consensului).

Tratatul de la Maastricht stabileste si o forma sistematica de cooperare intre statele membre, in domeniul justitiei si afacerilor interne - cooperare care, pana la acest moment, se desfasura pe baza de acorduri internationale ocazionale (un astfel de exemplu il constituie Acordul Schengen, semnat in 1995 de numai 5 state membre). Aspectele acoperite de aceasta politica si reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt:

oferirea de azil politic,

emigratia,

lupta impotriva fraudei si dependentei de droguri,

cooperarea judiciara in chestiuni civile si penale,

cooperarea vamala si a politiei pentru prevenirea terorismului si alte tipuri de delicte internationale.

Urmatorul moment cheie in directia adancirii integrarii europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrarilor Conferintei Inter-guvernamemtale (CIG) initiate la Torino in 1997 si prevazuta deja prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam amendeaza atat Tratatul CE, cat si Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:

institutionalizarea cooperarii sporite, prin care este combinata nevoia unei continue integrari (existenta in unele state membre) cu nevoia respectarii dorintei altor SM de a nu fi implicate in anumite politici comune (in domeniul carora vor sa isi pastreze suveranitatea nationala);

acest sistem poate fi aplicat in domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu urmatoarele conditii: sa aiba in vedere promovare obiectivelor UE si sa fie aplicat ca o ultima varianta; sa nu puna in pericol "acquis-ul comunitar" sau drepturile, obligatiile si interesele statelor membre neparticipante; sa se refere la majoritatea SM si sa fie deschis tuturor celorlate SM, in orice moment.

Acest principiu al unei Europe "cu doua viteze" a fost aplicat inca dinaintea dobandirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnarii Acordului Schengen (in 1985, numai de catre Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Olanda), Cartei Sociale (Marea Britanie refuzand semnarea, in 1993, a angajamentului de armonizare a politicilofr sociale, insa fiind incluse reguli cu caracter relativ si obligatorii pentru celelate state membre), uniunii economice si monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia si Marea Britanie).

Tratatul de la Amsterdam, ca si Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinta Inter-guvernamentala, cu scopul de a realiza reformele institutionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un numar de reforme fara legatura cu procesul de extindere. Lucrarile CIG au dus la pregatirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003.

Principalele aspecte cuprinse in Tratatul de la Nisa sunt:

- schimbarile institutionale din cadrul procesului de extindere;

- doua inovatii majore privind procesul de decizie:

- revizuirea sistemului de cooperare;

- introducerea unui instrument de prevenire in cadrul procedurii - procedura ce deja permite Consiliului European sa faca publica orice incalcare serioasa si persistenta a drepturilor fundamentale de catre un stat membre - instrument ce da posibilitatea suspendarii unor drepturi ale statului in cauza;

- dezvoltarea capacitatii militare a UE, prin crearea unor structuri politice si militare permanente si prin incorporarea, in cadrul Uniunii, a atributiilor de management al crizei corespunzatoare Uniunii Europei.

- infiintarea "Eurojust" in domeniul cooperarii judiciare pe probleme de criminalitate;

- extinderea sprijinului comunitar in noi sectoare de activitate, pentru actiunile statelor membre din domeniile politicii sociale, a educatiei si formarii profesionale; este vorba despre lupta impotriva excluziunii sociale si reforma sistemelor de protectie sociala.

Odata cu Tratatul de la Nisa a fost elaborata o "Declaratie asupra viitorului Uniunii Europene", prin care se lansa o dezbatere generala asupra dezvoltarii viitoare a Uniunii si care implica atat statele membre, cat si statele candidate. Aspectele avute in vedere de aceasta declaratie sunt: delimitarea responsabilitatilor intre UE si statele membre, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor si rolul parlamentelor nationale in cadrul institutional al UE.

In urma aprobarii Declaratiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotarat infiintarea unei Conventii Europene, care sa pregateasca procesul de reforma a UE. Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constitutiei europene.

Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam si a Tratatului de la Nisa, Uniunea avea sa fie desavarsita.

Astazi Uniunea are 27 membri (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Romania si Bulgaria) si pregateste aderarea altor 2 state: Croatia si Turcia care au inceput negocierile in 2005.

Uniunea Europeana este "un parteneriat economic si politic unic incheiat intre 27 de tari democratice din Europa[viii]" construita pe sistemul de piata comuna avand la baza patru libertati fundamentale[ix], si anume:

• libera circulatie a marfurilor, presupunand realizarea unei uniuni vamale care sa priveasca toate categoriile de marfuri si sa implice interzicerea intre statele membre a taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor ori a altor taxe avand efect echivalent, precum si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile cu tarile terte si eliminarea restrictiilor cantitative sau a masurilor cu efect echivalent intre statele membre.
• libera circulatie a capitalului si platilor, implica o delimitare a celor doua, astfel incat libera circulatie a capitalurilor trebuie motivata de necesitatea efectuarii de investitii pe piata comunitara prin eliminarea oricaror restrictii, iar libera circulatie a platilor este strans legata de evolutia liberalizarii circulatiei marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor prin eliminarea, evident, a oricaror restrictii atat intre statele membre, cat si intre acestea si statele terte.
• libera circulatie a persoanelor, implica oricarei discriminari bazate pe nationalitate intre lucratorii statelor membre in ce priveste remunerarea, angajarea si alte conditii de munca si de angajare;
• libera circulatie a serviciilor este asociata cu libertatea de circulatie a persoanelor si are ca fundament repartizarea factorilor de productie la nivel comunitar.

Constructia comunitara se bazeaza pe transferurile de competente ale statelor membre catre comunitate, transfer determinat de o anumita dinamica de integrare[x].

Obiectivele Uniunii sunt aduse la indeplinire prin intermediul principalelor institutii, cunoscute ca institutii centrale si implicate in procesul de decizie, fiind reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana. Rol consultativ in procesul de decizie au Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor Consiliul European are rol de stimulator al discutiilor si intiativelor comunitare. Alte institutii cu rol important in functionarea UE sunt: Curtea Europeana de Justitie (impreuna cu Tribunalul Primei Instante), Curtea de Conturi si Ombudsmanul European. Nu in ultimul rand, avem institutia financiara reprezentata de Banca Europeana de Investitii si Banca Central Europeana.

Parlamentul European, cu sediul la Strasbourg, este ales o data la cinci ani prin vot universal direct. Parlamentul European a fost infiintat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta "popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene'[xi], fiind singura institutie a carei componenta este stabilita prin alegeri libere, la nivel european si ale carei sedinte si deliberari sunt publice. Initial, PE a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu functie consultativa si constituit din membri ai parlamentelor nationale. Tratatele de la Maastricht si de la Amsterdam au adus schimbari majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu functii politice si cu puteri legislative si bugetare.

Rolul Parlamentului in cadrul Uniunii Europene are in vedere: examinarea si adoptarea legislatiei comunitare, alaturi de Consiliul UE (Consiliul de Ministri), prin procedura de co-decizie; aprobarea (si monitorizarea) bugetului UE; exercitarea functiei de control asupra altor institutii UE, cu posibilitatea de a infiinta comisii de ancheta; aprobarea acordurilor internationale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi state membre si acordurile comerciale sau de asociere intre UE si alte tari. De asemenea, numeste Ombusdmanul European pe o perioada de cinci ani (echivalenta mandatului parlamentar), mentinand astfel legatura cu cetatenii UE.

Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt:

procedura de co-decizie - Parlamentul imparte puterea legislativa cu Consiliul;

procedura de aviz conform - acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor anumite acte legislative;

procedura de cooperare - Parlamentul poate influenta deciziile Consiliului prin dreptul de a aduce amendamente propunerilor acestuia - aceasta procedura a fost limitata, in urma Tratatului de la Amsterdam, la cateva situatii ce privesc uniunea economica si monetara;

procedura de consultare - Parlamentului ii este ceruta o opinie, ce este fundamentata de unu din comitetele sale;

Reforma institutionala propusa de Constitutia europeana are in vedere: stabilirea unui prag de minim 4 euro-parlamentari pentru fiecare stat membru; cresterea (pana aproape de dublare) rolului Parlamentului in procesul de decizie.

Consiliul Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, conform Tratatului UE, reprezinta interesele Statelor Membre (spre deosebire de Parlament, care reprezinta interesele populatiei statalor membre) si este compus din reprezentanti ai guvernelor statelor membre, avand atat putere legislativa cat si executiva. Numarul membrilor Consiliului este egal cu numarul statelor membre, fiecare guvern avand un singur reprezentant.

Consiliul este principala institutie de decizie a UE.

Rolul Consiliul European consta in faptul ca are principala responsabilitate pentru cooperarea interguvernamentala in domeniile politicii externe si de securitate comune si al justitiei si afacerilor interne. Alaturi de acestea, Consiliul imparte responsabilitatea cu Parlamentul in cadrul primului pilon (dimensiunea comunitara), acoperind astfel domeniile pietei unice si majoritatea politicilor comune, si asigurand libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului. Procedura de vot in cadrul Consiliului este cea a unanimitatii, alaturi de procedura majoritatii calificate.

Tratatul de la Nisa a modificat modul de functionare a Consiliului prin extinderea procedurii de vot a majoritatii calificate la alte domenii de decizie (cum ar fi cel al politicii comerciale comune).

Reforma institutionala propusa de Constitutia europeana are in vedere: inlocuirea presedintiei prin rotatie cu alegerea unui presedinte pe o perioada de cinci ani (eventual prin doua mandate de 2,5 ani); presedentia consiliilor specifice (cu exceptia celui pentru afaceri externe) va fi acordata statelor membre, prin rotatie, pe o perioada de un an, numirea Ministrului european al Afacerilor Externe.

Comisia Europeana, cu sediul la Bruxelles,    reprezinta interesele Uniunii Europene (spre deosebire de Parlament si de Consiliu) si este organul executiv al UE. Principalele competente ale Comisiei sunt: de control - supravegheaza respectarea Tratatului UE si implementarea legislatiei comunitare; de initiativa - are monopolul initiativei in chestiuni de competenta comunitara (politici comunitare); de executie joaca rolul unui guvern la nivel comunitar, avand responsabilitatea implementarii si coordonarii politicilor, precum si a gestionarii Fondurilor Structurale si a bugetului anual al Uniunii; de reprezentare primeste scrisorile de acreditare ale ambasadorilor tarilor din afara spatiului comunitar in UE si are Delegatii - cu rang de ambasade - in statele candidate sau in alte state din afara Uniunii, precum si birouri de reprezentare in statele membre.

Reforma institutionala propusa de Constitutia europeana are in vedere: schimbarea componentei Comisiei incepand cu anul 2009, dupa cum urmeaza: presedinte, ministru de afaceri externe/vice-presedinte si 13 comisari alesi pe baza unui sistem de rotatie intre statele member (pana in 2009, fiecare stat membru va fi reprezentat de un comisar); crearea, in cadrul Comisiei, a functiei de ministru al afacerilor externe.

Curtea de Justitie, cu sediul la Luxemburg, a fost creata in 1952, si reprezinta organul jurisdictional al Uniunii care asigura interpretarea uniforma si efectiva a normelor dreptului european, avand competenta in solutionarea disputelor dintre statele membre, institutiile UE, in domeniul afacerilor si intre indivizi. Incepand cu anul 1989 acesteia i s-a adaugat o Curte de prima instanta.

Curtea de conturi are rolul de a asigura controlul conturilor, respectiv de a verifica conturile totalitatii veniturilor si cheltuielilor Uniunii, precum si a oricarui organ creat de aceasta, in masura in care actul constitutiv nu exclude aceasta verificare[xii].

Tratatul de la Nisa specifica in detaliu componenta Curtii, care trebuie sa aiba un reprezentant al fiecarui stat membru. De asemenea, Curtea se poate organiza in "camere", in vederea adoptarii anumitor categorii de rapoarte si opinii.

Acestora li se adauga un numar de alte cinci organisme care intregesc sistemul institutional comunitar: Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Ombudsman-ul, Banca pentru Investitii Europene si Banca Central Europeana

Consiliul Europei (Council of Europe)

Intre 7 si 10 mai 1948, pe cand separarea Estului de Vest se inaspreste, are loc Congresul de la Haga, prima adunare a miscarilor europene cand se naste opozitia intre federalistii condusi de Franta si unionistii condusi de marea Britanie. Pentru primii, Europa unita are vocatia de a deveni o federatie, pentru ceilalti, Europa unita nu ar putea fi decat o asociere de state suverane[xiii]. Aceasta opozitie se va manifesta si pe perioada negocierilor care conduc la 5 mai 1949 la semnarea statutului Consiliului Europei de catre Belgia, Danemarca, Franta, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia si Regatul Unit.

Consiliul Europei este inainte de toate un club al tarilor atasate democratiei liberale si pluralismului politic[xiv], dar si o organizatie interguvernamentala regionala europeana, a statelor bazate pe principiile statului de drept si pe respectarea drepturilor omului, pentru examinarea in comun a problemelor europene[xv].

In esenta sa activitatea Consiliului Europei are un caracter normativ, fapt relevat de multitudinea de instrumente juridice adoptate pentru armonizarea legislatiilor nationale ale statelor membre.

Sfarsitul Razboiului Rece a insemnat si pentru Consiliul Europei, pe langa un mare aflux de membri si de candidati, o noua dinamica concretizata prin inradacinarea valorilor democratiei in europa ex-comunista si prin verificarea materializarilor in adoptarea si respectarea unor reguli prescrise de acesta.

Organizatia isi are sediul la Strasbourg, 47 de membrii cu drepturi depline, si urmatoarele scopuri:

protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, a regulilor de drept si a democratiilor pluraliste;

promovarea dezvoltarii identitatii si diversitatii culturale europene;

gasirea de solutii in vederea eradicarii discriminarii impotriva minoritatilor, a xenofobiei, clonarii umane, a drogurilor, crimei organizate etc.

sustinerea in consolidarea stabilitatii democratice prin reforme legislative si constitutionale.

Structura institutionala a Consiliului Europei cuprinde atat o dimensiune federalista[xvi] reprezentata de Adunarea Parlamentara, cat si o dimensiune interguvernamentala[xvii] data de Comitetul de Ministri.

Adunarea Parlamentara este alcatuita din parlamentari nationali independenti de guvernele lor si se reuneste de 4 ori pe an pentru discutarea problemelor care intra in competenta sa. Adunarea adopta rezolutii cu majoritate de 2/3 pe care le transmite Comitetului de Ministri.

Comitetul de Ministri este alcatuit din ministrii afacerilor externe ai statelor membre; se reuneste cu usile inchise votand in unanimitate. Comitetul examineaza masurile necesare realizarii scopurilor organizatiei, reglementeaza organizarea interioara a organizatiei, creeaza comitete si comisii cu caracter consultativ si tehnic etc.

Congresul autoritatilor locale si regionale este un alt organism important al organizatiei si este alcatuit dintr-o Camera a autoritatilot locale si o Camera a regiunilor. Actualmente acest Congres este condus de Giovanni Di Stasi, din Italia.

Secretariatul este condus de un Secretar General    si un Secretar general - adjunct, numiti de Adunarea Parlamentara, la recomandarea Comitetului de Ministri pentru un mandat de 5 ani.

De asemenea, din sistemul Consiliului Europei face parte si Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu sediul la Strabourg.