Originile si evolutia stiintei politice

Originile si evolutia stiintei politice

Incercarile de surprindere a evolutiei disciplinei de stiinta politica au cunoscut diferite teoretizari.

Gabriel Almond identifica mai multe tipuri de abordari. Una din aceste abordari este cea progresiv ecletica, in care este conceputa o istorie a stiintei politice, unde cunoasterea politica are forma unei curbe ascendente care debuteaza cu reflectia politica din grecia Antica, inainteaza putin in timpul Imperiului Roman, stagneaza in Evul Mediu, incepe sa faca progrese o data cu Renasterea si Iluminismul, capata contururi clare in timpul Scientismului propriu sec. XIX, pentru a se consacra ca stiinta pe deplin maturizata in sec. XX. In acest context se poate considera ca istoria stiintei politice in spatiul european incepe in Grecia Antica.

In operele sale Republica, Omul politic, Legile, Platon clarifica si ofera sensuri bine determinate unor notiuni politice fundamentale, esentiale pentru spatiul politic, precum: dreptate, virtute politica, cine ar trebui sa conduca o societate, care este forma ideala de guvernare.

Platon a dorit sa ofere o cunoastere a politicului care sa fie dincolo de orice relativism, incercand sa descopere esenta fenomenului politic si fundamentele acestuia. Politicul trebuie incadrat intr-un mod cat mai armonios intr-o lume in care sa guverneze principiile si valorile ideale (bine, dreptate, adevar).

Politica, pentru Platon, trebuie sa fie transpunerea in practica a ideii de dreptate. Stiinta politica este studiul permanent al dreptatii si in nici un caz studiul faptelor politice concrete. Finalitatea cunoasterii politice este intemeierea cetatii politice perfect, unde oamenii sa traiasca in conformitate cu principiile deduse rational din ideea de dreptate.

Numerosi istorici il considera pe Aristotel adevaratul intemeietor al stiintei politice. Acesta nu ramane preocupat doar de latura normativa a politicii, o buna parte din studiile sale avand un caracter descriptiv si explicativ.

Pentru Aristotel, cercetarea societatii, a cetatii, este un scop in sine si nu doar o strategie metodologica in vederea descoperirii naturii morale si social-umane, ca la Platon. Una din realizarile sale deosebite a fost clasificarea regimurilor politice, ce s-a pastrat aproape neschimbata pana in sec. XIX.

Afirmarea crestinismului si impunerea acestuia ca religie oficiala a condus la aparitia unei paradigme teologico-politice ce va domina cunoasterea politica pe parcursul secolelor medievale(V - XV)

Dezvoltarea politica a Europei, dupa parerea lui Pierre Manent, nu poate fi inteleasa decat ca istorie a raspunsurilor la problemele ridicate de biserica. Cheia dezvoltarii europene este ceea ce in termeni savanti numim problema teologico-politica. Personalitatile ale caror scrieri au influentat cel mai mult gandirea politica medievala au fost: Sf. Augustin si Toma d'Aquino.

Pentru Sf. Augustin, ordinea politica trebuie instituita si cunoscuta nu pentru ca ar avea o valoare in sine, ci pentru ca ne fereste de anarhie (un rau necesar). El arata in lucrarile sale ca, izvorat din pacatul originar, raul, reprezentat de stat, este adanc si iremediabil, insa este numai un rau relativ, asa cum remarca si Ernest Casiler. Pedepsind viciile si greselile oamenilor, statul este un soi de leac divin. Intr-o lume ocupata si dezorganizata, statul este singura forta ce poate mentine echilibrul.

Prin Sf. Toma d'Aquino, reflectia politica capata o alta dimensiune. Viata politica si statul nu mai sunt vazute ca avand o natura intrinseca rea, ci ca fiind date naturale ale omului care pot fi, in functie de cum sunt folosite, bune sau rele.

Daca Antichitatea greaca subordona politicul planului etic, iar in Evul Mediu celui teologic, o data cu Renasterea, politica incepe sa fie considerata un domeniu autoreferential (valoroasa prin ea insasi). Niccolo Machiavelli este socotit ca fiind intemeietorul stiintei politice moderne, el incercand in lucrarile sale, in special in Principele, sa ofere o cunoastere politica fundamentata pe reguli, sa ofere celor care vor sa cunoasca politica o carte tehnica, un manual pe baza caruia sa poata fi dobandita arta cuceririi si pastrarii puterii politice.

Inceputurile gandirii si stiintei politice moderne sunt marcate de numerosi autori importanti ca Th. Hobbes, J.Locke, Montesquieu sau J.J.Rousseau. Toti acestia doreau sa descopere principiile politice pe baza carora sa poata oferi o descriere coerenta si adecvata a ceea ce este sau ar trebui sa fie o societate, avand cu totii ca punct de plecare o fictiva stare naturala prepolitica in care sa descopere esenta naturii umane. Cu ajutorul acestor principii (ale naturii umane) vor fi gasite mijloacele prin care se poate construi societatea care raspunde cel mai bine nevoilor si naturii umane.

In sec. XIX, stiinta politica va capata contururi mai clare, fiind puternic influentata de "canoanele" impuse de ganditori precum Hegel, Comte, Marx, Mille sau Spencer, care au consacrat diferite curente in studiul politicii, precum istoricismul, evolutionismul sau comparationismul.

Hegel va dezvolta un sistem filosofic care va influenta enrom viata politica in sec. XIX si XX, in special datorita continuatorilor sai, fie hegelieni de stanga sau de dreapta. El propune o teorie a statului ce decurge din filosofie → istoria universala reprezinta dezvoltarea constiintei spiritului in lumina libertatii. Dezvoltarea lumii urmareste o anumita rationalitate, nu e haotica. Pentru Hegel, istoria este rationala si este guvernata de legi obiective, nu este altceva decat evolutia spiritului universal obiectivat in diferite state si popoare. Ea este dincolo de manifestarile subiective ale omului; expunerea progresului catre realitate.

Teoria lui Karl Marx → istoria evolueaza implacabil spre comunism.

Ideea conform careia istoria are anumite legi obiective ale evolutiei universale va influenta in continuare gandirea politica. Studiile stiintifice despre politica vor avea rolul de a gasi principiile in functie de care va fi cunoscut mersul si sensul istoriei universale (sec. XIX).

Un bun exemplu il constiutuie lucrarile lui Karl Marx. Acesta adauga istoricismului hegelian dimensiunea economica. La Marx, istoricismul poluat de la Hegel se transforma in materialism istoric, iar principiu "conducator" este cel al luptei de clasa. Ideea de clasa dominanta trimite la ideea discursului marxist, in care statul nu este altceva decat principalul instrument de exercitare al puterii, prin exploatarea clasei dominante. In acest context, rolul stiintelor sociale este acela de a clarifica care este adevarata ordine sociala si politica, pentru a fi astfel folositoare actiunii politice.

Nascut cu 20 de ani inaintea lui Marx, Auguste Comte este cel ce introduce in studiul societatii si politicii modelul normativ de stiinta politica. Pozitivismul lui Comte a avut un puternic impact asupra stiintelor sociale si a celei politice, incercand construirea unei stiinte politice pe un model asemanator stiintei exacte, inzestrata cu atributele rigorii, verificabilitatii, predictiei si obiectivitatii.

Pozitivismul, ca termen impus de Comte, desemneaza ultima etapa la care poate ajunge cunoasterea umana, momentul in care nu se vor mai accepta decat explicatiile bazate pe experienta si legi stiintifice. Exista, dupa Comte, 3 stadii pe care le parcurge umanitatea spre cunoastere:

teologic - mitul si explicatia supranaturala

metafizic - principii logice, insa neverificate empiric

pozitiv - nu se accepta decat ceea ce poate fi explicat prin legi cauzale, experiment si

metodologie stiintifica

Pentru a se construi aceasta etapa pozitiva, e nevoie, pe langa stiinta care explica fenomenele naturii de o fizica sociala → sociologie, care printr-un studiu sistematic al socialului va putea determina o reorganizare stiintifica a societatii.

Stiintele sociale, politicul vor trebui sa porneasca de la legile stricte si universale ale comunitatii si individului uman, asa cum fizic se intemeiaza pe legile naturii. Tezele centrale ale pozitivismului sunt:
- monismul metodologic - o singura metoda pentru toate stiintele care exista

standardul naturalist - stiintele naturii sunt cele care reprezinta etalonul de masurare al oricarei alte stiinte, inclusiv ale celor sociale

explicatia cauzala - toate cazurile particulare trebuie subsumate unor legi generale.

In stiintele sociale nu poate fi realizata aceeasi independenta intre cercetatori si obiectul de cercetat, ca in stiintele naturii. In stiintele sociale nu pot fi efectuate experimente controlabile si repetabile ca in stiintele naturii.

Secolul care marcheaza nasterea stiintei politice este sec. XX; la producerea acestui eveniment vor avea o contributie majora Scoala de la Chicago, behaviorismul, comportamentalismul.

Fondat in 1920 de Charles Merriam si continuat de H. Gosnell si H. Laswell, Scoala de stiinte politice de la Chicago a impus in cadrul cercetarii din stiinta politica o abordare bazata pe o metodologie riguroasam pe tehnici cantitative de prelucrare a datelor empirice si pe folosirea rezultatelor obtinute in alte domenii precum psihologia si sociologia. Studiile politologice de aici aveau o finalitate programatica, fiind orientate catre proiectarea unor politici publice eficiente si a unor raspunsuri concrete la preocuparile de reforma politica.

Incepand cu anii si consolidandu-se in '60, miscarea care va domina stiinta politica si care va institui modelul de referinta al cercetarii stiintifice in politologie a fost behaviorismul. Aceasta orientare s-a dorit a deveni o adevarata paradigma a stiintei politice, avand ca scop declarat intemeierea unui sistem politic bazat pe date empirice din care sa fie eliminata orice posibilitate de subiectivism. s-a dorit o stiinta politica pura, care sa gaseasca uniformitatile si regularitatile din cadrul componentei politice cu ajutorul ipotezelor si teoriilor testabile empiric.

In anii 70 s-a dezvoltat o adevarata revolutie post-behaviorista (domeniile stiintei politice nu se vor mai preocupa in mod exclusiv de introducerea metodelor cantitative proprii stiintelor exacte, ci isi vor asuma rolul de a oferi interpretari si raspunsuri la problemele practice puse de fenomenele politice, probleme a caror complexitate de multe ori depasea abordarea de tip cantitativist facuta de behaviorism). Filosofia politica a cunoscut dupa anii 70 un substantial progres o data cu aparitia lucrarilor unor autori precum: J. Rowls, R. Nozick, M. Walzer, scrieri care au readus in atentie studiile de teorie politica normativa. Acelasi lucru s-a intamplat si in alte domenii politice: teoria democratiei, unde R. Dahl, G. Sartori, A. Lijphart devin nume de referinta, fiind fondatorii acestei teorii.

Stiinta politica nu s-a dezvoltat ca stiinta pura, incercarile esuand. Progresul pe care l-a cunoscut in ultimele decenii s-a datorat faptului ca si-a asumat interdisciplinaritatea. Astfel s-a consacrat si termenul de "stiinte politice", termen menit sa ilustreze aeasta interdisciplinaritate a domeniului. Stiintele sociale precum economia, dreptul s-au dovedit a avea un rol decisiv in analizele politice, iar discipline precum psihologia politica, sociologia politica, antropologia politica sau economia politica au devenit parti integrante ale stiintelor politice.

In incercarea de a sintetiza evolutia reflectiei politice, putem gasi 4 modele in gandirea politica:

modelul etico-politic - propriu gandirii politice antice. Insa are o latura perena fiind functional si astazi, model in care cunoasterea politica urmarea organizarea societatii in conformitate cu valorile etice

modelul teologico-politic - in care politicul este cunoscut prin grila impusa de invataturile teologice. Constituirea gandirii politice moderne se produce in interiorul unui alt model, un model in care politicul este autonomizat fata de planul etic si cel teologic.

modelul rationalist-contractualist - constiinta politica proprie inceputurilor modernitatii pleaca de la datele dreptului natural pentru a ajunge pe cale deductiv rationala si contractualista la gasirea societatii celei mai adecvate. (J. Locke, T. Hobbes, J.J.Rousseau)

modelul scientist - se impune de la jum. sec. XIX; delimiteaza cunoasterea politica riguroasa de reflectia filosofica nestiintifica asupra politicului, instituind criteriul de referinta analiza empirica, testabila, obiectiva si exacta.

In cadrul stiintei politice, pe langa aceste modele, se pot identifica cateva paradigme proprii politologilor: institutionalismul, psihologismul, sistemismul.

Institutionalismul isi are originea in traditia normativ-juridica, revendicand drept obiect al stiintei politice statul si insitutiile sale. Institutiile politice reprezinta partea cea mai solida a vietii politice si de aceea este partea cea mai elaborata a politologiei. Ofera parametri si caracteristici structurale proprii unui regim politic.

Psihologismul a patruns in stiinta politica in anii '20 - '30, o data cu provocarile venite din partea societatii: intrarea maselor in istorie, implicatiile psiho-sociale ale industrializarii, aventura totalitara, cele doua razboaie mondiale, miscarile sindicale, terorismul, etc. Se simtea nevoia unei reprezentari ale fenomenelor politice, facuta dn interiorul psihologiei actorilor angajati in viata politica. Astfel ca paradigma psihologista a incercat sa raspunda la intrebari precum:

Care sunt procesele psihice cele mai importante in activitatea oamenilor politici?

Cum se comporta masele din punct de vedere politic?

Care este rolul liderilor de opinie?    psihologie

Care este rolul sefilor charismatici?    politica

In ce consta aspectul psiho-patologic al unui dictator?

Care este rolul proceselor cognitive?

Sistemismul a aparut in a doua jumatate a sec. XX si a fost provocat de nevoia intelegerii realitatii din cel de-al doilea razboi mondial. S-a manifestat in stiinta politica ca un model capabil sa cerceteze structura si functionarea proceselor politice in complexitatea lor. Modelele sistemice pleaca de la ideea ca interactiunile politice din cadrul unei societati constituie un sistem de comportamente interconexate si ca viata politica poate fi conceputa ca un sistem adaptabil de comportamente inserate intr-un mediu la a caror influenta respectivul sistem reactioneaza.