PARLAMENTUL EUROPEAN DUPA VOTUL UNIVERSAL DIN 1979

Constituirea comunitatilor cu structura institutionala identica, dar cu domenii de activitate specifice, are ca obiectiv general constituirea pietii comune intre statele membre, cu sisteme politice, economice si juridice asemanatoare, precum si cu culturi apropiate.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizarii unei Europe veritabile. Respectiva entitate permite ca atat in sistemul juridic intern al statelor, cat si in ceea ce priveste privilegiile si imunitatile diplomatice sa se incheie acte si sa se antameze actiuni in numele Comunitatilor Europene, iar pe plan international permite acreditarea unor reprezentanti diplomatici in numele acestei entitati.

Membrii Parlamentului European sunt alesi din 1979 prin vot universal direct in baza Actului pentru alegerea reprezentantilor in Parlament prin vot universal direct, anexat la Decizia Consiliului din 20 septembrie 1976.

Alegerile trebuie sa aiba loc in cursul unei perioade unice pentru toate statele membre, insa reprezentantii nu sunt inca alesi dupa o procedura uniforma pentru toate statele membre. Pana cand o asemenea procedura universala va fi elaborata de Parlamentul European, procedura electorala ramane reglementata de legislatiile nationale. Absenta unei proceduri uniforme interzice Parlamentului European sa acorde ajutoare financiare partidelor politice in rambursarea cheltuielilor de campanie electorala.

Parlamentul European se aseamana cu parlamentele nationale ale statelor membre, dar are o serie de particularitati care il diferentiaza de celelalte parlamente. Aceste particularitati ii confera o identitate proprie. Intre aceste particularitati, pe primul loc se situeaza calitatea sa de institutie comunitara, de expresie a institutionalizarii puterii politice comunitare, el fiind unul dintre instrumentele politice prin care se implementeaza suveranitatea comunitara.

3.1. ACTUL UNIC EUROPEAN

Este proiectul care are in vedere crearea unei Uniuni Europene avand competente mult sporite fata de cele ale Comunitatilor, precum si modificarea sistemului institutional, in special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului.

El reuneste intr-un singur document dispozitiile privind reforma institutiilor europene si extinde domeniul de competenta comunitara, continand si reglementari privind cooperarea in domeniul politicii externe si in domeniul protectiei mediului.

Lucrarile Conferintei Interguvernamentale de la Luxemburg (9 septembrie 1985) au condus la elaborarea textului Actului Unic European, semnat in doua etape: 17 februarie 1986 de catre noua state membre, iar in 28 februarie 1986, la Haga, de catre celelalte trei tari: Italia, Danemarca si Grecia. Datorita faptului ca Irlanda a trebuit sa-si modifice Constitutia din cauza unor referiri privind securitatea in cadrul politicii externe a comunitatilor, ratificarea Actului s-a realizat in cursul anului 1986, iar intrarea in vigoare s-a realizat la 1 iulie 1987.

Actul Unic European largeste campul de actiune comunitar in domeniul social, al protectiei mediului inconjurator, al cercetarii si dezvoltarii tehnologice si inlatura barierele in calea realizarii pietei unice.

De asemenea, pe plan institutional, extinde domeniul in care Consiliul ministrilor voteaza cu majoritate calificata si, pentru prima data, recunoaste in mod oficial existenta Consiliului European.

Parlamentul European devine pentru prima data asociat procesului legislativ, instituindu-se principiul cooperarii.

Prin intermediul acestuia sunt intarite si extinse competentele Comisiei in domeniul executiv, deschizandu-se noi domenii de activitate comunitara, cum ar fi cele legate de cercetare, finante, mediu si politica sociala.

Actul Unic European reprezinta deci un moment important de relansare institutionala, cu efect psihologic deosebit si constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene in 1992.

Meritul Actului Unic European rezida in faptul ca, pentru prima oara intr-tratat international este mentionata Uniunea Europeana, ca obiectiv al statelor membre[1].

3.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Prin titlurile: Dispozitiile comune, Modificarea politicii externe si de securitate comuna, Reglementarea politicii externe si de securitate comuna, Reglementarea cooperarii in domeniul justitiei si afacerilor interne, Dispozitii finale, creeaza o Uniune Europeana fondata pe Comunitatile europene, completata prin formele de cooperare si politicile prevazute de tratat si sprijinita pe trei piloni: Comunitatea Europeana, P.E.S.C. (politica externa si de securitate comuna) si J.A.I. (cooperarea in domeniul afacerilor interne).

Conform acestui tratat, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, in ce priveste institutia Parlamentului European, se instituie un drept de vot pentru toate persoanele care poseda cetatenia Uniunii Europene, fapt care elimina unele reglementari nationale. Potrivit art. G 41 din Tratat, partidele politice la nivel european au un rol semnificativ in formarea constiintei europene si a exprimarii vointei libere a cetatenilor. Din aceasta dispozitie rezulta respectarea conceptiilor politice ale cetatenilor statelor membre si recunoasterea drepturilor partidelor politice nationale de a desfasura campanii electorale si de a-si concentra eforturile pe plan comunitar pe baza acelorasi idealuri si programe politice transnationale.

De asemenea, s-a prevazut ca Parlamentul European sa aiba rol esentialmente consultativ in materie de politica externa si de securitate comuna; presedintele Consiliului trebuie sa tina Parlamentul la curent cu deciziile si evolutiile in acest domeniu.

La randul sau, Parlamentul European are posibilitatea de a face recomandari sau de a adresa intrebari Consiliului de Ministri, de a organiza dezbateri plenare asupra unor chestiuni importante; acesta are obligatia ca anual sa organizeze o dezbatere pe teme legate de politica externa si de securitate comuna.

Prin Tratatul de la Maasticht s-au adus importante modificari in competentele Parlamentului European, in sensul ca i-a crescut influenta, in special in ce priveste procedura de decizie. Parlamentul este in curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care in aprecierea pozitiilor se contureaza un adevarat triunghi institutional.

Comisia publica pentru Parlamentul European un Raport general anual, cu cel putin o luna inainte de deschiderea sesiunii parlamentare. Raportul este foarte important deoarece permite urmarirea activitatii si a progreselor comunitatilor. Apoi, Comisia isi intocmeste un program de lucru, avut in vedere la elaborarea discursului program al Presedintelui ce are loc in fiecare sesiune din luna februarie a fiecarui an. Discursul este urmat de dezbaterea generala asupra politicii trecute si viitoare, incheiata prin rezolutia asupra politicii generale a Comunitatilor.

In ceea ce priveste primul program de actiune prezentat de Comisie dupa intrarea in functiune la fiecare patru ani, acesta tinde sa devina un program de legislatura, iar dezbaterile imbraca forma de investitura, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al motiunii de investitura.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Daca o motiune de cenzura este adoptata cu o majoritate de 2/3, intreaga Comisie trebuie sa demisioneze si sa fie inlocuita.

In acest caz, mandatul noilor membri ai Comisiei va expira cand trebuia sa expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are insa unele limite.

In primul rand nu este consultat in numirea membrilor Comisiei care ii inlocuiesc pe cei din Comisia impotriva careia s-a adoptat motiunea de cenzura.

Parlamentul poate adresa Comisiei si Consiliului interpelari in scris sau intrebari directe in sesiunile plenare si se ajunge la dezbateri pe temele in discutie. Aceasta practica faciliteaza un control permanent asupra desfasurarilor din politica comunitara in general si in legatura cu subiecte specifice, inclusiv cooperarea politica.

Parlamentul European este abilitat sa comenteze problemele in momentul in care acestea apar, sa nu se limiteze la actiunea de investigare prin comitetele parlamentare.

Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de a fi consultat asupra propunerilor majore de politica in Uniunea Europeana. Procesul de consultare are loc intr-una sau in ambele faze ale procesului de luare a deciziilor.

Consiliul poate consulta Parlamentul European dupa ce a primit o propunere de la Comisie. La randul ei, Comisia poate consulta Parlamentul in procesul de elaborare al propunerii. In mod frecvent, Comisia si-a trimis propunerile concomitent Parlamentului European, cat si Consiliului.

Conform Tratatului de la Maastricht, o larga zona a legislatiei supuse votului cu majoritate calificata in Consiliu, cum sunt: piata unica, serviciile, libera circulatie a lucratorilor, dreptul de stabilire, protectia mediului, educatia si cultura, este supusa initiativei Parlamentului.

In aceasta noua zona de competenta se manifesta doua categorii de circumstante

- Consiliul are o pozitie comuna cu Comisia in cazul proiectului legislativ, insa Parlamentul il respinge cu majoritate calificata a membrilor. In aceasta situatie, se formeaza un Comitet de Conciliere intre Consiliu si Parlament pentru a se ajunge la un acord asupra acestui text. Daca dupa analiza finala acest lucru nu are finalitate, Parlamentul European poate sa blocheze adoptarea textului prin majoritatea absoluta

- Parlamentul European propune amendamente pozitiei adoptate de Consiliu cu majoritate comuna a membrilor sai. Consiliul aproba amendamente cu votul majoritatii calificate sau le respinge, situatie in care intra in actiune Comitetul de Conciliere.

3.3. TRATATUL DE LA AMSTERDAM

A inscris in prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfectionarea integrarii europene si evolutia constructiei comunitare, precum: posibilitatea oferita Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre si cu avizul Parlamentului European sa poata dispune suspendarea unor drepturi ale atacului care au violat grav drepturile omului; cresterea competentelor Comunitatilor in unele domenii; precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cea a Uniunii (in sensul ca cea de-a doua o completeaza pe prima); noi reglementari privind regimul de vize si libera circulatie a persoanelor.[2]

Conform tratatului, Parlamentul va putea reduce diferentierile care apar ca urmare a faptului ca statutul parlamentarilor este inca determinat de legislatiile nationale ale statelor membre. Astfel, se prevede un mai bine definit statut pentru parlamentari.

Tratatul aduce elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii, in special din centrul si estul Europei. Printre cerintele care au impus adoptarea acestui tratat s-au aflat: necesitatea cresterii rolului Parlamentului in procesul decizional, precum si necesitatea perfectionarii sistemului de functionare a doi piloni ai Uniunii Europene: P.E.S.C. si J.A.I.

Instrumentele politicii externe si de securitate comuna a Uniunii Europene s-ar putea concretiza in:

1) cooperare sistematica intre state, orice problema externa si de securitate a interesului general fiind adusa la cunostinta Consiliului European;

2) adoptarea unei pozitii comune si implementarea unei atitudini europene ce trebuie respectata de administratiile nationale ale statelor membre;

3) datoria Uniunii de a-si edifica o politica externa si de securitate comuna in raport cu valoarea sa economica, cu mecanismele sale interne de luare a deciziilor .

Desi deciziile in Uniunea Europeana se iau de catre Consiliu sau de catre Consiliu in codecizie cu Parlamentul European, spre sfarsitul anilor '80 au inceput sa apara unele reactii din partea parlamentelor nationale in vederea detinerii unui rol cat mai insemnat in ceea ce priveste exprimarea unor vointe si adoptarea unor decizii in cadrul Consiliului.

De asemenea, acestea doreau sa fie informate despre aspectele referitoare la functionarea Uniunii Europene.

Astfel, aceasta chestiune a facut obiectul unei declaratii adoptata cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht.

La randul sau, Tratatul de la Amsterdam printr-un protocol aditional a stabilit unele aspecte deosebit de sugestive, cum ar fi: invitarea Parlamentului European si a parlamentelor nationale de a dezvolta o colaborare stransa; toate documentele consultative ale Comisiei, cum sunt comunicatele, cartile verzi, cartile albe, precum si propunerile legislative trebuie sa fie transmise parlamentelor nationale, acestea avand la dispozitie termenul de sase saptamani pentru a-si expune pozitia inainte de a trece Consiliul la vot; in anumite domenii, cum ar fi: libertate, securitate, justitie, se va acorda un interes sporit opiniilor exprimate de catre parlamentele nationale.

In procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se inscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii, in perspectiva extinderii comunitatilor prin primirea de noi state, in special din centrul si estul Europei.

3.4. CONFERINTA INTERGUVERNAMENTALA DE LA NISA

Conferinta Interguvernamentala de la Nisa a sefilor de state si de guverne din decembrie 2000 a contribuit la procesul de perfectionare institutionala a Uniunii Europene. Aceasta a reprezentat o etapa importanta in evolutia constructiei europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.[4]

Reuniunea interguvernamentala a avut ca scop examinarea chestiunilor legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea tarilor din centrul si estul Europei. Negocieri importante s-au dus in urmatoarele domenii: redistribuirea voturilor in Consiliu, imbunatatirea sistemului de cooperare, componenta Comisiei Europene, componenta Parlamentului European. Acesta urmeaza sa aiba 732 de membri, spre deosebire de maxim 700, prevazute de Tratatul de la Amsterdam.

De asemenea, va avea loc o redistribuire a numarului de locuri prin reducerea numarului parlamentarilor din tarile mari in favoarea celor mijlocii si mici.

Ca si organizare interna a Parlamentului European in urma Conventiei Interguvernamentale de la Nisa, numarul parlamentarilor pentru fiecare stat membru este urmatorul 11: Tabel 3.1.

Desi cele mai importante decizii erau luate in cadrul Uniunii Europene la nivelul Consiliului European, dupa Tratatele de la Maastricht, de la Amsterdam, precum si ca urmare a Conferintei Interguvernamentale de la Nisa, Parlamentul European a avut o voce mai puternica in ceea ce priveste luarea si implementarea deciziilor. Acesta a incercat de nenumarate ori a-si face simtita prezenta in luarea deciziilor, insa influenta acestuia a variat. Parlamentul European nu a putut impiedica edificarea Uniunii Europene in trei piloni ca urmare a Tratatului de la Maastricht, insa a reusit la Amsterdam sa impuna simplificarea procedurii de codecizie. Doua tipuri de decizii se identifica ca facand parte din istoria Parlamentului European:

Prima este reprezentata de dreptul acordat acestuia de a aproba candidatul propus de Consiliul European ca Presedinte al Comisiei Europene, iar cea de-a doua este reprezentata de asentimentul dat de Parlament fata de aderarea noilor state din Europa centrala si rasariteana.

Dupa decizia de la Nisa conform careia presedintele Comisiei Europene este ales de Consiliul European si doar de acesta, Parlamentului European ii ramane o larga portiune de implicare deoarece se poate folosi de rezultatele alegerilor europene pentru a influenta Consiliul European in numirea unui candidat. In ceea ce priveste aderarea de noi state, dreptul de asentiment nu face altceva decat sa sporeasca rolul Parlamentului European in negocieri in ceea ce priveste votul final.

3.5. ROLUL PARLAMENTUL EUROPEAN DUPA VOTUL UNIVERSAL DIN 1979

Dupa alegerile din 20 iulie 2004, noul presedinte al Parlamentului European este Josep Borell, ales in functie cu 388 de voturi pentru. Victoria lui Borell era de asteptat avand in vedere ca cele mai mari grupari parlamentare, Partidul PE si socialistii, se intelesesera sa imparta presedentia Parlamentului prinr-o alianta in care parlamentarii de centru-dreapta urmau sa il sustina pe Borell pentru doi ani si jumatate al mandatului parlamentar, iar socialistii sustinandu-l pentru urmatorii doi ani si jumatate pe candidatul de centru-dreapta.

Pe baza prioritatilor grupurilor parlamentare si a numarului de voturi obtinute in alegerile europene, au fost numiti si presedintii celor 20 de comisii parlamentare. Locurile au fost distribuite pe baza metodei d'Hondt, avand o structura proportionala. Opt dintre totalul comisiilor vor fi conduse de reprezentanti ai PPE, sapte de catre socialisti, trei de catre liberali, o comisie de catre Partidul Verzilor si un parlamentar UEN.

Ca o noutate in ceea ce priveste organizarea si functionarea Parlamentului European, aproape o treime din noii parlamentari europeni este reprezentata de femei, cu un procent de 33%. Modificarea peisajului politic european de doua ori, o data cu alegerile din 1999 si 2004, denota un simptom al modificarilor survenite in cultura politica a europenilor.

Exista o ruptura fata de preferintele politice anterioare, cu atat mai mult cu cat acestea au ramas constante in alegerile nationale. In acest sens, patru curente si-au facut prezenta si au modelat noua Europa: centru-dreapta a urcat la nivelul de formatiune dominanta pe continentul european, extrema-stanga si-a stabilit o prezenta durabila; suportul electoral pentru stanga radicala este in relativa scadere, iar cel pentru centru-dreapta este in crestere.

Fara indoiala, statul-birocratie a fost cel care a cauzat declinul din 1999 al stangii, precum si in 2004. Socialistii europeni au pierdut 34 de mandate fata de anul 1994, in acest fel marcand ascendenta crestin-democrata si a conservatorilor. La 13 iunie 2004, s-a agravat inca o data pozitia dominanta a dreptei; PPE - DE a castigat cele mai multe voturi, cota liberalilor crescand si ea. Responsabilitatea, rigoarea, competitivitatea, constiinta politica si constientizarea valorii cetateniei nu au devenit in nici un caz apanajul europeanului de rand.

De asemenea, partidele politice alternative au devenit depozitarele nemultumirilor acumulate de populatie fata de politic si politicieni in genere. Astfel, aranjamentele intre partidele politice, pierderea distinctiei ideologice dintre centru-stanga si centru-dreapta, compromisurile, birocratia, toate aceste fenomene ale uzurii politicului sunt resimtite de populatie si conduc inevitabil la indepartarea de vot. Noua agenda a dreptei, bazata pe ordine si securitate, a determinat ca alegerile din 2004 sa ofere preferinta partidelor cu realizari economice si sociale.

Asa numita insecuritate la nivel european este alimentata de trei factori si anume:

- extinderea catre Europa central-europeana cu alte zece noi tari, ceea ce presupune profunde disparitati economice;

- constientizarea faptului ca terorismul reprezinta cu adevarat o problema la care Europa trebuie sa faca fata;

- deteriorarea mediului economic de pe continent.

In ceea ce priveste relevanta Parlamentului European pentru cetatenii europeni, se constata ca mesajul transmis este dezamagitor. Parlamentul European este vazut ca o institutie grandioasa, deosebit de influenta pentru mediul cotidian, dar totodata distanta si irelevanta. Se observa un deficit democratic, dublat de dovada clara a imaturitatii gandirii politice a maselor de populatie, chiar ele insele responsabile de deficitele democratice in relatia cu propriul stat.

In prezent, exista un set de reguli fata de o democratie care nu functioneaza; ca actori este nevoie de partide politice cu o ideologie clara si lideri politici cu solide principii politice. Pe scena politica, din pacate lipsesc aceste aspecte, ceea ce conduce cu desavarsire la reforme in privinta crearii de partide politice efectiv transnationale, cu ideologie clara, universal valabila pentru Europa, care sa posede programe definite si sa evidentieze oameni politici influenti.

O alta contradictie este reprezentata de heterogenitatea sistemelor electorale, care submineaza alegerile europene, deoarece sistemul electoral nu este unificat.

Inca de la inceput, Parlamentul European si-a asumat rolul de protector si sprijinitor al cetateanului european.

Preluand traditia statelor membre, s-a introdus in art. 195 din Tratatul CE institutia "mediatorului european".

In planul relatiei dintre institutiile comunitare si cetatenii Europei, ombudsman-ul european are ca atributii misiunea de a intreprinde demersurile firesti in vederea asigurarii libertatii de informare a cetatenilor, precum si a transparentei institutiilor comunitare prin intermediul unor instrumente juridice speciale, numite "recomandari ale Ombusdsman-ului" si prin rapoartele anuale prezentate Parlamentului European.

In conformitate cu aceste prevederi, orice cetatean al statelor membre ale Uniunii Europene poate adresa plangere ombudsmanul-ui european cu privire la administrarea defectuoasa a activitatii institutiilor comunitare, exceptand insa activitatea puterii judecatoresti.

La randul sau, primind o astfel de sesizare, ombudsman-ul european poate participa in diverse comitete, avand rol de expert si dispunand de drept de vot consultativ.

Potrivit protocolului asupra imunitatilor si privilegiilor comunitatii din 8 aprilie 1965, sunt conferite in art. 9 si 10 membrilor Parlementului European imunitati parlamentare clasice. Pe teritoriul statului lor de origine, acestia beneficiaza de imunitate parlamentara, iar pe teritoriul unui alt stat membru, de o exceptare de la orice masura de detentie si urmarire judiciara.

Art. 5 din Regulamentul Parlamentului European consacra procedura ridicarii imunitatii parlamentare. In acest sens, s-au facut chiar si cereri de catre verzii germani si radicalii nationalisti francezi sau austrieci, dar regula instituita cutumiar de catre Parlament este de a nu ridica imunitatea.

Discutia despre viitorul Europei include inevitabil si problematica Parlamentului European si sporirea rolului acestuia.

O opinie demna de luat in seama este reprezentata de cea germana, care presupune parlamentizarea Europei pe sistemul bicameral. Acest lucru presupune:

- transformarea Consiliului European intr-o camera superioara, in care membrii sa fie desemnati de guvernele statelor, iar actualul Parlament European ales dupa o procedura unica, sa devina camera inferioara;

- in acelasi timp, votul presedintelui Comisiei se va face de catre Parlamentul European care se va reuni in plen. Parlamentul va capata puteri legislative complete, aceasta ajustare constitutional-federala, putand fi chiar functionala si realizata fara costuri politice majore.