PIATA INTERNA UNICA

Raportul care a precedat constituirea CEE, intocmit de "Comitetul Spaak", se referea explicit la o "fuziune a pietelor". In textul Tratatului CEE, la Art.8 (in prezent abrogat), se facea referire la o piata comuna care urma sa fie instaurata "progresiv, in cursul unei perioade de tranzitie de 12 ani". Apare, deci, vadit faptul ca, de la bun inceput, a fost avuta in vedere o constructie speciala, distincta de o simpla zona de liber schimb sau uniune vamala intre membrii CEE.

Actul Unic European a introdus in Tratat un nou articol (8a, devenit Art.14) in care se utilizeaza termenul de piata interna si se mentioneaza termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea ei. Exista o larga convergenta de opinii in literatura de specialitate cu privire la faptul ca aceasta denumire noua nu se refera la o alta constructie, ci a fost utilizata pentru a masca esecul proiectului initial, care ar fi trebuit dus la bun sfarsit pana la finele anului 1968

Textul noului articol cuprinde si prima definitie a conceptului: "un spatiu fara frontiere interioare in care libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata.".

Limitele conceptului de piata interna unica (PIU) nu sunt imuabile, iar cuprinderea masurilor destinate sa ii asigure existenta a fost in continua extindere, ca rezultat al mai multor evolutii:

a.     introducerea, pe masura eliminarii barierelor clasice (in mod tipic, taxele vamale si restrictiile cantitative directe la import), de noi masuri de restrictionare a comertului intracomunitar, de multe ori sub presiunea grupurilor interne de interese, cu scopul de a pastra un anumit grad de protectie fata de concurenta intracomunitara

b.     progrese tehnologice, concretizate in aparitia de noi produse (bunuri si servicii) ce au necesitat formularea de standarde care au putut fi utilizate in diferite cazuri (si) in scopul restrictionarii importurilor din alte State Membre

c.     extinderea "prin ricoseu" a domeniilor abordate pentru a desavarsi crearea PIU: masurile adoptate in unele domenii au antrenat presiuni in directia aplicarii lor si in domenii conexe, pentru a asigura "egalitatea terenului de joc".

De exemplu, adoptarea Directivelor referitoare la "pasaportul unic" pentru banci a dus la presiuni pentru extinderea principiului si asupra operatorilor de pe piata valorilor mobiliare.

Evolutia PIU nu este caracterizata doar de aceasta extindere pe orizontala, asupra unor noi domenii, ci si de o extindere pe verticala (o adancire), in sensul ca, in anumite domenii (e.g., serviciile financiare), s-au adoptat generatii successive de reglementari, fiecare dintre ele permitand o intensificare a concurentei.

Realizarea efectiva a PIU a fost posibila prin aplicarea a doua doctrine, ale caror sfere de manifestare (dupa cum se va vedea mai jos) nu sunt complet separate.

I.          Nediscriminarea

Principiul generic al nediscriminarii figureaza in Art.12 al Tratatului CE, care interzice orice discriminare "pe baza nationalitatii".

El acopera atat cazurile de discriminare explicita in functie de nationalitate, cat si pe cele de discriminare mascata, in care nu nationalitatea in sine este elementul care determina diferentierea de tratament, ci o alta variabila care este insa duce la acelasi rezultat: diferentiere legata de nationalitate.

Exemple de discriminare mascata (covert discrimination): diferentieri legate de locul de resedinta, limba, experienta specifica etc.

In fine, jurisprudenta CEJ a statuat ca poate exista discriminare si in absenta unei diferentieri de tratament, atunci cand una si aceeasi regula nationala se aplica fara distinctie in situatii diferite.

Un exemplu tipic in acest sens il constituie aplicarea nediferentiata a regulilor interne, atat produselor autohtone, cat si celor importate, in conditiile in care cele din urma au fost supuse si regulilor cu scop similar din tara de origine, ceea ce poate insemna o dubla povara.

Principiul nediscriminarii, asa cum este el aplicata in cadrul UE, merge mai departe de simpla aplicare a regulii tratamentului national (Art.III GATT), care interzice doar supunerea importurilor la un tratament mai putin favorabil, pentru ca ea nu permite nici defavorizarea propriilor resortisanti in raport cu strainii.

Aplicarea principiului nediscriminarii nu este, insa, suficienta pentru a asigura gradul inalt de integrare economica preconizat de tratat. Aceasta intrucat nediscriminarea permite existenta in continuare a frontierelor si a multor restrictii, atata vreme cat cetatenii de nationalitati diferite nu sunt tratati diferit in circumstante asemanatoare.

II.       Interzicerea restrictiilor (accesul la piata)

Acest principiu este indreptat catre abolirea tuturor obstacolelor care decurg din existenta frontierelor, indiferent cat de mici sunt ele si indiferent de subiectii care se confrunta cu ele. Corolarul acestui principiu este ca toti agentii economici comunitari trebuie sa poata considera Comunitatea drept piata lor interna si sa se poata actiona liber pe cuprinsul sau in cautare de clienti.

In forma sa cea mai elementara, acest principiu interzice toate taxele vamale de import si export, dar in forma cea mai sofisticata si cuprinzatoare el se refera la orice regula sau practica care, intr-un fel sau altul, stanjeneste comertul intra-comunitar trans-frontiera.

Cazuri din jurisprudenta Curtii

Diamantarbeiders (Belgia). O taxa impusa diamantelor brute (toate, importate) in Belgia pentru alimentarea unui fond de asigurari sociale destinat lucratorilor din industria de prelucrare a diamantelor. Masura nu favoriza in niciun fel productia interna asupra importurilor (dimpotriva, o defavoriza), deci nu exista nici o intentie protectionista. Cu toate acestea, CEJ a determinat ca este incompatibila cu Tratatul.

● Dassonville (Belgia). Obligatia din legea belgiana de a proba originea bunurilor vandute sub denumiri care fac trimitere explicita la origine (Scotch Whisky) printr-o declaratie a autoritatilor vamale din tara declarata de origine. De facto, masura interzicea re-importul de whisky din alte state comunitare, limitand manifestarea concurentei "intra-brand". Curtea a considerat masura incompatibila, desi nu interzicea in sine importurile respective si nici nu era vadit discriminatorie in favoarea productiei autohtone.

In lumina jurisprudentei CEJ, o restrictie poate sa fie "efectiva sau potentiala, directa sau indirecta" pentru a incalca principiul de mai sus.

Odata cristalizat principiul interzicerii restrictiilor, au aparut tot mai multe cazuri de agenti economici care faceau apel la prevederile tratatului CE pentru a obtine eliminarea unor restrictii aplicate doar pe pietele lor nationale si relevante doar pentru acele piete.

In acest context, s-a pus intrebarea daca prevederile relevante din Tratat au scopul de a liberaliza comertul intracomunitar sau pe cele de a incuraja desfasurarea nestanjenita a comertului in statele membre individuale. Curtea nu a adoptat o pozitie coerenta in aceasta privinta:

- pe de-o parte, in cazul Lancry, referitor la o taxa impusa tuturor bunurilor aduse in Franta din departamentele franceze "de peste mari" indiferent de originea lor, CEJ a statuat ca ea este incompatibila. De asemenea, sunt numeroase cazurile in care Curtea s-a declarat competenta sa judece spete din care lipsea orice element de comert inter-state.

- pe de alta parte, in cazul Keck and Mithouard, referitor la norme franceze interzicand vanzarea in pierdere, CEJ a considerat ca nu este vorba de o restrictie care trebuie inlaturata, ci de simple "modalitati de vanzare", care pot fi admise daca nu sunt discriminatorii, deoarece efectul lor restrictiv asupra schimburilor este prea incert. (Desi, in cazul analizat, ele functionau ca un surogat pentru un cartel al detailistilor, imposibil sa existe in mod efectiv din cauza normelor comunitare de concurenta).

Linia de demarcatie intre cele doua principii enuntate mai sus nu este clar trasata. Jurisprudenta CEJ arata ca, uneori, existenta discriminarii constituie o circumstanta luata in considerare pentru a determina daca exista restrictii, ceea ce duce la amalgamare a celor doua principii. Din aceasta perspectiva, distingem doua categorii de cazuri:

a) in care existenta de restrictii incompatibile a fost constata chiar si in conditiile unei perfecte egalitati de tratament.

Avocatul General Jacobs in cazul Leclerc (1995), "daca exista un obstacol in comertul inter-state, el nu poate inceta sa existe doar pentru ca un obstacol similar afecteaza si comertul intern".

b) in care existenta discriminarii a fost considerata o prezumtie a existentei unor restrictii incompatibile, care nu ar fi fost constatate in conditiile unei depline egalitati de tratament

Eliminarea restrictiilor se realizeaza utilizand doua instrumente posibile:

integrarea negativa, prin aplicarea interdictiilor cu privire la restrictii existente in Tratat

integrarea pozitiva, menita a evita ca masuri de reglementare care servesc unor obiective legitime sa ajunga sa actioneze ca bariere in calea schimburlor intracomunitare

Din punct de vedere institutional, exista serioase asimetrii in aplicarea celor doua instrumente la nivelul Comunitatii: pe cand integrarea negativa se asigura cu ajutorul interventiilor Comisiei si CEJ, cea pozitiva este dependenta de procesul de legiferare realizat in tandem de Consiliu si Parlament.

Exista incercari de a "forta" primul instrument pentru a compensa insuficienta forta conferita celui de-al doilea in diferite cazuri, prin recurgerea la jurisdictia CEJ (caz tipic mai ales pentru probleme in domeniul impozitarii). Aeasta substituire este tot mai frecventa, dar tendinta astfel inregistrata nu are doar valente pozitive :

Calitatea reglementarii pe aceasta cale nu este optima:

Curtea nu poate  construi  un acquis in domeniu

deciziile CEJ au uneori efecte asimetrice pentru statele membre

Insecuritatea reglementarii, deoarece deciziile sunt in mod cert relevante doar pentru cazrile in care au fost luate, existand incertitudine cu privire la relevanta lor pentru situatii cu circumstante care nu sunt identice, chiar daca foarte apropiate

Legitimitatea reglementarii, deoarece aspecte atat de strans asociate cu suveranitatea nationala incat drepturile de vot in Consiliu sunt gestionate cu mare parcimonie ajung sa fie cenzurate de instanta.

Posibilitatea derogarii de la masurile de integrare negativa este foarte restransa si se refera exclusiv la consideratii de:

securitate nationala, in legatura cu comertul cu arme, munitii sau material de razboi

ordine publica, in cazul unor tulburari interne grave; in caz de razboi, tensiuni internationale grave constituind o amenintare de razboi etc

Integrarea pozitiva este cea mai intensa forma de integrare, care nu poate functiona decat intre state care au o capacitate administrativa corespunzatoare, impartasesc valori comune si intre care exista o mare incredere reciproca. Ea imbraca doua forme:

A.   Recunoasterea reciproca

Recunoasterea reciproca porneste de la premisa ca Statele Membre au obiective echivalente in ceea ce priveste reglementarile emise pentru protejarea unor valori importante precum viata si sanatatea persoanelor, mediul inconjurator etc, astfel incat un produs care se conformeaza unui set national de reglementari satisface ipso facto obiectivele urmarite de un alt set national de reglementari, chiar daca diferit de primul.

Recunoasterea reciproca are marele avantaj ca asigura o liberalizare substantiala cu un efort minim de reglementare, putand depasi constrangerile inerente care afecteaza legiferarea la nivel comunitar.

Recunoasterea reciproca accepta existenta diversitatii politicilor si practicilor nationale, putand duce - in ultima instanta - la o concurenta intre sistemele nationale de reglementare. De aici, marele neajuns ca nu stimuleaza ameliorarea standardelor existente, unii considerand chiar ca poate duce, dimpotriva, la deteriorarea lor (asa-numita race to the bottom).

Acest risc este contracarat in cadrul UE prin doua mecanisme:

a)discriminarea inversa

Un Stat membru poate impune intreprinderilor de pe propriul teritoriu sa indeplineasca conditii mai stricte chiar daca este obligat sa accepte pe propria piata produse provenite din alte State Membre care corespund unor norme mai laxe. Aderenta la normele mai exigente este anuntata prin etichetare, iar consumatorii au posibilitatea sa opteze pentru acele produse care raspund in cel mai mare masura propriilor preferinte.

b)impunerea de "cerinte obligatorii"

Art.30 da posibilitatea derogarii de la interdictia restrictiilor (Art.28-29) daca acest lucru este necesar din considerente de moralitate publica, ordine publica, securitate publica, protejare a sanatatii si vietii persoanelor si animalelor, de protejare a tezaurelor nationale avand o valoare artistica, istorica sau arheologica sau a proprietatii industriale/ comerciale.

Este la latitudinea fiecarui Stat Membru sa decida asupra nivelului de protectie pe care doreste sa il asigure pentru fiecare din considerentele susmentionate.

Statul membru care invoca derogarea are obligatia sa demonstreze ca ea este justificata. In principiu, acest lucru presupune ca masura restrictiva in cauza sa satisfaca asa-numitul principiu al proportionalitatii. Asa cum a fost el "distilat" din jurisprudenta CEJ, principiul proportionalitatii comporta trei teste simultane:

a)     caracterul adecvat

Masura respectiva sa permita atingerea obiectivului urmarit

Cazul Zenatti legislatia italiana supunea pariurile sportive unui sistem de licentiere; CEJ s-a declarat neconvinsa de faptul ca un asemenea sistem poate in vreun fel sa limiteze pariurile de acest fel.

b)    caracterul necesar

Sa nu existe o alta masura capabila de a atinge obiectivul urmarit cu efecte mai putin negative asupra comertului

Cazul Franzen monopolul existent in Suedia cu privire la vanzarea in detaliu a bauturilor alcoolice, bazat pe un sistem de licentiere foarte oneros (taxe de licenta ridicate), restrictiv (numar limitat de licenta acordate) si aparent discriminatoriu (cvasi-totalitatea licentelor fiind acordate unor agenti rezidenti in Suedia) nu era de natura a da rezultate care nu ar putea fi obtinute prin masuri mai putin restrictive pentru comertul intra-comunitar.

c)     caracterul proportional stricto sensu

Obiectivul urmarit sa fie suficient de important pentru a justifica masuri cu repercusiuni negative asupra unor operatori economici; aceasta presupune o analiza cost-beneficiu sui generis, pe care CEJ o poate face tocmai in virtutea caracterului sau supranational, deci al faptului ca poate judeca importanta unor preferinte nationale in raport cu obiectivul comun al integrarii pietelor.

B.   Armonizarea

Armonizarea presupune adaptarea legislatiilor nationale de a asemenea maniera si intr-un asemenea grad incat comertul intra-comunitar trans-frontiera sa nu mai fie stanjenit (direct sau indirect). Este solutia alternativa recunoasterii mutuale care se impune atunci cand exista situatii de esec al pietei care trebuie corectate prin reglementari.

Ca si in cazul recunoasterii mutuale, exista posibilitatea ca preferintele nationale referitoare la importanta acordata anumitor consideratii care fac necesara reglementarea sa nu coincida. De aceea, si in ceea ce priveste masurile de armonizare exista posibilitatea ca Statele Membre sa deroge de la ele in circumstante speciale.

Acestea sunt prevazute de Art.95, paragraful 4, potrivit caruia pot fi mentinute reglementari nationale in domeniile in care s-au introdus masuri armonizate daca ele sunt justificate de:

considerentele prevazute de Art.30 (vezi mai sus)

exigente referitoare la protectia mediului sau a conditiilor de lucru

De asemenea, potrivit paragrafului 5 al aceluiasi articol, pot fi introduse masuri nationale in domenii armonizate daca ele sunt justificate de dovezi stiintifice noi sau de probleme specifice statelor membre respective, aparute dupa adoptarea masurilor de armonizare, cu obligatia notificarii Comisiei, care va analiza justificarea masurilor respective.

Un alt principiu important care asigura, alaturi de cel al proportionalitatii, functionarea PIU este principiul transparentei.

Operationalizarea sa a cunoscut mai multe etape in cadrul constructiei europene:

a)      un "gentleman's agreement" intervenit intre statele membre in 1969, potrivit caruia acestea se obligau sa notifice Comisisi orice proiect de reglementare cu caracter tehnic pe care intentionau sa o adopte si sa acorde o perioada se standstill de 5 luni, pe parcursul careia atat Comisia, cat si alte state membre puteau sa formuleze obiectii si propuneri

Acest acord informal nu a functionat corespunzator: intre 1975 si 1982, Comisia a primit, in medie, 11 notificari pe an, in conditiile in care numarul reglementarilor noi introduse in Statele Membre era de ordinul miilor!! In consecinta,

b)      in 1983 a fost adoptata o Directiva (83/189/EEC) care transforma cerinta notificarii intr-o obligatie legala si o extindea si asupra standardelor (cerinte cu caracter neobligatoriu). Perioada de standstill prevazuta era de 3 luni, dar cu posibilitatea prelungirii la 6 luni in cazul existentei unor obiectii detaliate.

Cerintele de transparenta au fost intarite prin amendamentele introduse de

c)      Directiva 98/34/EC, care cere ca toate proiectele legislative nationale care pot exervcita, efectiv sau potential, un efect asupra liberei circulatii a bunurilor sa fie notificate si supuse unor perioade de standstill de 3-18 luni. De asemenea, s-a introdus obligativitatea includerii in aceste texte de mentiuni explicite privind recunoasterea echivalentei unor reglementari similare din alte State Membre si/sau privind recunoasterea mutuala.

Inainte de extinderea din 2004 a UE, numarul notificarilor efectuate era de circa 600 pe an, din care circa o treime faceau obiectul unor comentarii detaliate din partea altor state membre, uneori notificarea ducand la adoptarea de catre Comisie a unui proiect de Directiva care sa abordeze in mod armonizat problema respectiva.

Regulile de baza ale PIU sunt inscrise in urmatoarele prevederi ale Tratatului CE:

Art. 28 si 29: interzicerea restrictiilor si a masurilor cu efect echivalent aplicate importurilor si, respectiv, exporturilor de bunuri

Art.39: interzicerea discriminarii si a restrictiilor in calea liberei circulatii a muncitorilor

Art.43 si 48: interzicerea restrictiilor la adresa dreptului de stabilire a companiilor si persoanelor desfasurand activitati independente pe teritoriul oricarui alt stat membru decat cel de origine

Art. 49: interzicerea restrictiilor impotriva liberei prestari de servicii in interiorul Comunitatii

Art.56: interzicerea restrictiilor in calea platilor si a circulatiei capitalurilor intre Statele membre, ca si dinspre acestea spre tarile terte

In anii '70 si '80, abordarea celor "patru libertati" la nivelul Comunitatii a fost dezechilibrata, in sensul ca doar cu privire la bunuri principiul liberei circulatii a fost aplicat cu o anumita rigoare, ingloband atat interdictia nediscriminarii, cat si pe cea a restrictiilor. In schimb, cu privire la celelalte trei elemente, abordarea a fost mult mai laxa, fiind aproape exclusiv limitata la contracararea discriminarilor vadite.

Abia cu incepere de la finele anilor '80 si, de o maniera mult mai convingatoare, in anii '90, promovarea liberei circulatii a serviciilor, capitalurilor si persoanelor a inceput sa se faca cu aceeasi rigoare precum cea a bunurilor. Aceasta situatie a permis conturarea asa-numitei "mari teorii unificatoare", care pune pe picior de egalitate toate cele patru elemente, realizand o anumita armonie a regulilor aplicabile in toate aceste domenii, ceea ce constituie o trasatura esentiala pentru crearea unei adevarate piete comunitare unice.

Mai recent, se fac auzite si puncte de vedere conform carora tendinta din anii '70 si '80 ar fi ajuns chiar sa se inverseze, in sensul ca jurisprudenta CEJ, progresiva in cazul liberei circulatii a serviciilor si al dreptului de stabilire (printr-o tot mai mare strictete in ceea ce priveste aplicarea interzicerii restrictiilor) cunoaste un anumit regres in cazul liberei circulatii a bunurilor (consecinta a ingaduintei mai mari cu care sunt privite masurile care nu sunt vadit discriminatorii).

Daca o buna parte din realizarea pietei interne unice a CE presupune ca Statele Membre sa se abtina de la adopta masuri de reglementare susceptibile a induce discriminare si/sau restrictii in calea liberei circulatii, existenta a numeroase obiective legitime a caror realizare nu poate fi asigurata de functionarea neingradita a mecanismelor de piata face ca o parte si mai importanta a programului PIU sa constea din adoptarea si punerea in aplicare de reglementari.

La nivel comunitar, reglementarile legate de Piata Interna Unica au ajuns la o dimensiune cu totul exceptionala: numarul Directivelor adoptate a crescut de la 1291 in 1995, la 1405 in 1999 si 1475 in 2002.

Cercetari intreprinse in paralel au conchis ca aceasta "maree" de reglementari comporta costuri deloc neglijabile pentru cei carora le sunt adresate, pe care unele studii le estimeaza la improbabil de ridicatul nivel de 4-6% din PIB. Mai convingatoare sunt aprecierile referitoare la impactul asimetric al acestor reglementari, in sensul ca intreprinderile mici si mijlocii sunt supuse unei poveri comparativ mai ridicate decat cele mari.

Corpul de reglementari care constituie asa-numitul acquis comunitar a ajuns la inceputul anilor 2000 la numarul excesiv de 100000 pagini, ceea ce a determinat Comisia sa anunte un program de simplificare, care ar putea reduce acest volum de texte cu circa 25%. Recent (aprilie 2006), presedintele Barroso anunta derularea unui proces de abrogare, reformulare sau modificare a circa 220 de acte normative.

Nesincronizarea intre autorii reglementarilor si subiectii lor explica in buna masura de ce se constata acest exces de reglementare: in vreme ce principalii autori sunt guvernele, costurile incumba in principal agentilor economici. Unii autori au facut observatia pertinenta ca, in acele domenii unde reglementarea la nivel comunitar ar afecta in principal guvernele (e.g., contracararea dublei impozitari a profitului companiilor), progresele realizate sunt mult mai modeste.

In afara de cantitatea reglementarilor, o problema serioasa o reprezinta si calitatea lor. Din acest punct de vedere, absenta unei experiente de administrare directa la nivelul atat al Comisiei, cat si al Parlamentului European, duce uneori la subestimarea dramatica a dificultatilor de punere in aplicare a textelor legale elaborate.

Animite progrese in aceste directie se incearca a fi realizate prin generalizarea evaluarilor de impact (impact assessments) intocmite de Comisia Europeana. O alta modalitate sugerata de anumiti analisti are in vedere infiintarea de agentii independente de reglementare (respectiv extinderea prerogativelor agentiilor existente), politica pe care Comisia nu o agreeaza insa deloc.

Buna functionare a PIU necesita nu doar reglementari de calitate si limitate la strictul necesar, ci si o conformare satisfacatoare din partea Statelor Membre. Indicatorii masurati in aceasta privinta, desi pun im evidenta un progres deloc neglijabil pe parcursul ultimului deceniu si jumatate, releva totusi un grad nesatisfacator de conformare.

a)      perioada medie de transpunere a unei Directive a fost estimata, intr-un recent raport al Comisiei, la 1,1 ani, dar nu sunt infrecvente cazurile de intarzieri mult mai semnificative (de ordinul a 4-5 ani). Desi sefii de stat si de guvern din UE au decis aplicarea unei politici de "toleranta zero" fata de intarzierile mai mari de doi ani in transpunerea directivelor comunicare, cea mai recenta "tabela de scor " (scoreboard) al PIU - decembrie 2005 - releva existenta a numeroase directive la care acest termen era depasit, recordul fiind detinut, surprinzator, de Luxemburg (8 directive), urmat de Grecia (7), Franta (6), Germania (5) si Marea Britanie (4).

b)      deficitul de transpunere (procentul reglementarilor comunitare nepuse in aplicare) a scazut constant, de la o medie pe ansamblul UE de 21.4% la finele anului 1992, la 3.9% in noiembrie 1998 si doar 1.6% in noiembrie 2005. Doar trei tari membre - Danemarca, Suedia si Finlanda - au indeplinit obiectivul stabilit de Consiliul European de la Barcelona (2002) de reducere a deficitului la sub 1.5%.

c)      "factorul de fragmentare" (procentul reglementarilor comunitare nepuse in aplicare in cel putin un stat membru) este un indicator care sugereaza cel mai bine masura in care piata unica este sau nu o realitate. Evolutia sa recenta a fost mai putin pozitiva: dupa un progres rapid, concretizat in scaderea de la un nivel de 35% in iunie 1997, la 13% in iunie 1999, progresele ulterioare au fost foarte modeste, ajungandu-se la doar 10% in iunie 2005.

LIBERA CIRCULATIE A BUNURILOR

Varietatea obstacolelor care pot aparea in calea miscarii trans-frontiera a bunurilor este practic nelimitata, astfel incat o prezentare exhaustiva a lor nu este posibila.

Impactul restrictiv se poate exercita in mai multe feluri

Þ prin limitarea directa a cantitatii de bunuri importate

Þ prin cresterea costurilor legate de aducerea pe piata a importurilor

Þ prin distorsionarea cererii pentru anumite produse

Þ prin inducerea de incertitudine asupra condtiilor de admitere pe piata a importurilor

Impactul restrictiv poate fi generat in mai multe feluri:

Þ prin emiterea si aplicarea de reglementari

Þ prin practici publice

Þ prin instigarea (sau doar tolerarea) de catre autoritati a unor practici private

In fine, aceste obstacole pot actiona in locuri diferite:

la frontiera (situatia clasica); acest gen de obstacole a fost eliminat complet in comertul intracomunitar inca din anii '60.

in interiorul tarii importatoare. Foarte multe politici interne au repercusiuni asupra importurilor (impozite; subventii; politica de concurenta; achizitiile publice; reglementarile tehnice, sanitare etc).

Aceste masuri nu pot fi considerate fara rezerve ca bariere in calea schimburilor, caracter care nu le poate fi conferit decat de modul concret de aplicare, care insa nu poate fi judecat intotdeauna in mod obiectiv

exista o problema de perceptie: exportatorii sunt tentati sa gaseasca valente protectioniste unor masuri al caror impact restrictiv nu este indiscutabil

unele masuri interne pot fi utilizate din considerente care nu au nimic de‑a face cu limitarea importurilor, avand numai in subsidiar acest efect.

Adesea, aceste masuri sunt adoptate din motive absolut legitime si urmaresc obiective perfect justificate: sunt interventii in functionarea libera a pietei necesare in conditiile in care aceasta nu poate furniza spontan rezultatele asteptate. Neatingerea acestor obiective poate genera pierderi sociale care depasesc beneficiile economice derivate din alocarea libera a resurselor.

In multe cazuri, identificarea anumitor masuri sau practici drept obstacole in calea liberei circulatii a bunurilor a fost facuta de Curtea Europeana de Justitie. Printre tipurile de bariere astfel identificate se pot mentiona:

- aplicarea de sanctiuni diferentiate, mai severe pentru incalcari de reguli in legatura cu importurilor decat pentru acelasi tip de incalcare in legatura cu livrarile interne

- controale interne de pret ("inghetarea preturilor", preturi minime, preturi maxime, marje minime sau maxime etc)

- anumite restrictii legate de rambursarea produselor farmaceutice (modul de intocmire a listelor de produse care beneficiaza de rambursare)

- campanii publice de incurajare a achizitionarii de marfuri autohtone in detrimentul marfurilor importate (caz prevazut chiar de o Directiva: 70/50)

- obligatia utilizarii limbii nationale a tarii importatoare in declaratii, marcari etc anterioare stadiului vanzarii catre consumatorul final

Cele mai importante tipuri de obstacole in calea liberei circulatii a bunurilor in interiorul Comunitatii au fost identificate de Raportul Cechini ("Costurile Non-Europei", 1988) ca fiind urmatoarele:

a) "obstacolele tehnice"

b) achizitiile publice

c) formalitatile vamale

d) masuri fiscale nearmonizate

OBSTACOLE TEHNICE.

Obstacolele tehnice in calea comertului decurg din influentarea vanzarii unor bunuri pe anumite piete prin specificarea anumitor cerinte referitoare la caracteristicile lor si/sau ale procesului de productie prin care au fost realizate.

Aceasta influentare priveste doua aspecte:

continutul in sine al caracteristicilor cerute

procedura de verificare a conformitatii cu cerintele stipulate

Obstacolele tehnice au o raspandire foarte mare in comertul intracomunitar: circa ¾ din importurile intra-comunitare implica bunuri care fac obiectul unor reglementari tehnice.

O distinctie importanta trebuie facuta intre standarde si norme tehnice.

Standardul este o specificatie care se refera la caracteristicile unui produs si/sau ale procesului sau de productie si/sau ale modului sau de prezentare in fata consumatorului. Nu orice specificatie tehnica este un standard. Definitia ISO accentueaza necesitatea ca existenta si continutul standardelor sa fie documentate, iar utilizarea lor sa fie constanta si repetata.

Intre standarde si norme tehnice exista importante diferente:

respectarea standardelor are caracter voluntar, pe cand cea a normelor tehnice este obligatorie

standardele sunt stabilite prin implicarea voluntara a tuturor partilor interesate, pe cand normele tehnice sunt legiferate (dar procesul de legiferare poate avea grade diferite de deschidere catre partile interesate)

Pot exista insa cazuri in care reglementari emise de autoritati au caracter de standarde, nu de norme tehnice. E.g.: o reglementare care statueaza ca toate ouale cu o greutate de peste 62 de grame pot fi etichetate drept "calitatea I" este un standard, daca ouale cu o greutate mai mica pot fi si ele comercializate.

Chiar daca sunt voluntare, standardele pot constitui bariere "private" in calea comertului, daca ajung sa fie utilizate pe scara larga, iar eventualele lor efecte restrictive asupra unor agenti economici sunt, in asemenea cazuri, chiar mai greu de contracarat, deoarece ele nu pot fi modificate sau interzise prin masuri legislative.

Exista mai multe modalitati concrete de manifestare a impactului restrictiv al obstacolelor tehnice

I. Existenta de deosebiri intre standardele/ normele tehnice aplicate in diferite tari (e.g., sistemul metric vs. sistemul imperial de masuri; diferentele intre configuratia si dimensiunile prizelor de curent in diferite tari)

respectarea anumitor specificatii nu este mai dificila decat respectarea altora, dar producatorii trebuie sa se conformeze unei multitudini de specificatii diferite, ceea ce le sporeste costurile

insasi cunoasterea continutului standardelor/ normelor tehnice este costisitoare si impune o povara comparativ mai mare asupra exportatorului decat asupra producatorului care vizeaza doar piata sa interna

II. Existenta de norme tehnice care au impact mai sever asupra importurilor (sau al anumitor surse de import)

fie de jure: discriminarea este explicita

este totusi acceptabila in anumite cazuri; e.g., atunci cand sursa problemei este indisolubil legata de o a anumita zona geografica - e.g., carnea de vita posibil contaminata cu BSE

fie de facto: discriminarea este implicita

conformarea cu normele de siguranta a alimentelor necesita valorificarea unor economii de scala Þ aceste norme tind sa favorizeze tarile a caror productie este concentrata (e.g., cerinta ca produsele lactate comercializate in UE sa fie obtinute din lapte provenit de la animale tinute in ferme si mulse cu mijloace mecanice)

discriminarea poate sa decurga din accesul diferit la resurse; E.g.,

reglementarile privind "puritatea pastei" in Italia, cerand sa nu fie denumite "paste" decat pastele fainoase obtinute exclusiv din grau dur, un sortiment de inalta calitate produs in sudul peninsulei

tentativa producatorilor de hartie din Franta si Germania de a impune obligativitatea unui continut inalt de hartie reciclata in productia de cartoane, cu scopul de a ii frustra pe concurentii lor din Suedia si Finlanda de avantajul accesului la o sursa abundenta de materie prima naturala (lemnul)

III. Norme care au un nivel de exigenta mai inalt decat cel larg acceptat pe plan international (fiind, deci, mai stringente decat este necesar pentru a satisface obiectivele non-economice urmarite la un nivel rezonabil)

normele europene privind continutul maxim de aflatoxine (compus hepato-cancerigen care se gaseste in produse precum grau, alune, arahide) sunt de cateva ori mai stringente decat nivelul de toleranta admis de Codex Alimentarius; aceasta exigenta crescuta este estimata a reduce riscul de deces prin cancer hepatic cu 1,4 la un miliard, adica mai putin de 1 moarte pe an in UE (unde 33000 persoane mor in fiecare an din cauza acestei boli)

Spre deosebire de barierele comerciale "clasice", complet interzise si neaplicate intre tarile membre UE, obstacolele tehnice exista - in principiu - cu scopul de a permite atingerea unor importate obiective care nu s-ar putea realiza corespunzator intr-o logica de piata: mentinerea sanatatii publice, protectia mediului etc. Eliminarea pur si simplu a unor asemenea reglementari este, de aceea, imposibila: ea ar genera pierderi sociale disproportionate in raport cu castigurile economice pe care le-ar aduce. In consecinta, eforturile trebuie concentrate pe gasirea mijloacelor de a le reduce impactul restrictiv asupra schimburilor comerciale internationale. In UE, acest demers a cunoscut trei etape.

1. "Vechea abordare" (sau abordarea traditionala)

A reprezentat instrumentul prevazut de "Programul General pentru Eliminarea Barierelor Tehnica in calea Comertului Intracomunitar" adoptat in 1968 si pus in aplicare cu incepere din 1969.

Esenta sa o constituia armonizarea completa, respectiv eliminarea oricaror disparitati intre regulile nationale, prin adoptarea de reglementari detaliate la nivel de produse si chiar de componente.

La momentul initial, armonizarea parea sa fie optiunea cea mai potrivita: ea era susceptibila sa faciliteze comertul intracomunitar, eliminand diferentele generatoare de costuri de tranzactie dintre reglementarile nationale. Mai mult, si considerente de ordin politic au indicat aceasta solutie, susceptibila sa promoveze procesul de integrare europeana in general.

Programul urma sa fie pus in aplicare in trei stadii succesive, dar a cunoscut intarzieri importante din chiar primul an de functionare. Desi prevedea adoptarea a circa 100 de directive, pana in 1973 nu putusera fi adoptate decat 35. Aceste intarzieri au continuat si ulterior, ajungandu-se la o durata medie de adoptare de aproape 10 ani pentru un numar de 15 directive adoptate "la pachet" de Consiliu in 1984. In total, pana in 1985, Consiliul adoptase circa 180 de directive prin aceasta metoda, dar esecul acestei metode de eliminare a restrictiilor din calea comertului intracomunitar era evident in conditiile in care rata introducerii de directive comunitare armonizate era mai mica decat cea a proliferarii reglementarilor nationale.

In mare masura, intarzierile au fost atribuite faptului ca adoptarea directivelor era supusa regulii votului cu unanimitate, ceea ce conferea fiecarui stat membru un drept de veto. Acesta reprezenta o compensatie considerata necesara pentru faptul ca adoptarea unor reguli complet armonizate anula dreptul statului in cauza de a aplica pe plan intern norme mai stricte, prevalandu-se de exceptiile prevazute de Art.30.

In afara de intarzieri, aceasta regula de vot a mai avut un efect negativ: tendinta de a adopta reglementari mai stringente decat cele deja existente la nivelul celor mai multe state membre, cu consecinta sporirii dificultatilor de conformare pentru exportatori (atat cei comunitari, cat si cei terti).

De asemenea, reglementarile in mare detaliu, cuplate cu durata excesiva pentru adoptarea lor, confereau normelor europene in materie o mare rigiditate, complicand adesea adaptarea lor la cerintele induse de progresul tehnic.

Mai mult insa, adoptarea de norme nejustificat de stringente penalizeaza competitivitatea intreprinderilor comunitare, deoarece acestea sunt tinute sa aplice aceste norme pentru ansamblul productiei lor (inclusiv cea destinata propriei piete interne si exporturilor extra-comunitare), in conditiile in care - ca medie la scara intregii Comunitati - doar 14% din productia interna de bunuri si servicii este destinata pietei comunitare (exclusiv cea proprie).

Blocajele decizionale si supra-reglementarea au devenit astfel cele doua fatete ale esecului reglementarii problematicii obstacolelor tehnice prin "abordarea traditionala".

Confruntarea cu dificultatile concrete ale metodei a dus, intr-o prima faza, la o reconsiderare a cuprinderii sale. Daca, initial, acest modus operandi fusese considerat adecvat pentru toata game de produse supuse normelor tehnice, cu incepere de la mijlocul anilor ¢80 ambitiile au fost redimensionate, urmarindu-se in cotinuarea aplicarea armonizarii totale doar cu privire la bunurile unde uniformitatea regulilor se justifica prin consideratii esentiale precum protectia consumatorilor si/sau a mediului inconjurator.

In prezent, directivele care tin de "vechea abordare" acopera produse reprezentand circa 30% din productia industriala a Comunitatii:

- produse chimice potential periculoase (e..g., solventi)

- produse cosmetice si farmaceutice

- vehicule cu motor

- echipament electric

- instrumente de masura

Tot in modalitatea prevazuta de "vechea abordare" au fost tratate si unele obstacole tehnice legate de anumite produse alimentare, dar in aceste cazuri armonizarea a vizat doar aspecte legate de etichetare (e.g., termene de valabilitate, mentionarea aditivilor), ambalare (e.g., interzicerea utilizarii PVC), prezentare, reclama si compozitie.

2. "Recunoasterea reciproca"

Recunoasterea reciproca (RR) presupune transferul autoritatii de reglementare dinspre jurisdictia tarii de destinatie a produsului, catre jurisdictia tarii de origine. Principiul care sta la baza sa este acela ca un bun care este comercializat legal intr-o anumita jurisdictie poate fi comercializat si in cealalta jurisdictie, fara a fi necesar sa se conformeze si normelor edictate in aceasta ultima jurisdictie.

In UE, acest principiu a fost articulat, pentru prima oara in mod explicit, de CEJ in cazul Cassis de Dijon (1979). Asa cum au aratat numerosi specialisti, aceasta decizie nu a reprezentat o inovatie absoluta, aparuta pe un "spatiu gol", ci varianta distilata a unor idei "testate vreme de peste un deceniu printr-o interactiune complexa intre institutiile europene in diferite sectoare pe parcursul anilor ¢

Aplicarea principiului RR are o serie de avantaje economice strategice:

- o piata interna unica pentru bunurile vizate poate fi realizata mult mai simplu si mult mai repede

- propensiunea de a "supra-reglementa" la nivel national este puternic descurajata, deoarece nu ar avea drept consecinta decat penalizarea propriilor agenti economici

- activitatea organismelor nationale de reglementare este orientata prioritar catre problemele esentiale (obiective, adica obligatii de rezultat) si nu catre detalii tehnice uneori dispensabile (caracteristici, adica obligatii de mijloace)

Pentru a beneficia de libera circulatie in virtutea principiului RR, un bun trebuie sa indeplineasca doua conditii:

a) sa fie pus in vanzare, in mod legal, pe piata tarii membre exportatoare. In subsidiar, aceasta conditie faciliteaza mult sarcina exportatorilor din tari terte, care nu mai trebuie sa satisfaca seturi diferite de reglementari nationale pentru a putea aborda, cu unul si acelasi produs, intreaga piata comunitara (evident, cu conditia ca acel produs sa satisfaca cerintele necesare punerii sale in vanzare pe teritoriul macar al unui singur Stat Membru) .

b) sa indeplineasca intr-o masura "echivalenta" cerintele legitime ale reglementarilor din alte tari. Aplicarea RR inseamna ca normele aplicate de un stat membru trebuie acceptate de catre alte state membre drept echivalente propriilor norme, ceea ce are la baza prezumtia ca toate Statele Membre impartasesc valori similare si, deci, nu pot accepta pe propria piata bunuri cu efecte negative. Totusi, daca un Stat Membru nu este convins de faptul ca reglementarile altui stat membru ofera un nivel de protectie echivalent, el poate exclude produsele acelui stat membru de la libera circulatie pe propria piata, dar decizia respectiva poate fi atacata in fata Curtii, unde sarcina de a o justifica revine statului care a adoptat-o. In cele mai multe cazuri, Curtea a respins justificarile prezentate, dar sunt numeroase si cazurile in care ele au fost acceptate.

Rezulta, asadar, ca functionarea corespunzatoare a principiului RR presupune ca statele intre care el se aplica sa aiba preferinte compatibile, ceea ce presupune ca sunt relativ omogene.

Recunoasterea reciproca poate sa nu fie acordata, iar aplicarea reglementarilor nationale poate fi impusa si importurilor intra-comunitare, daca ele sunt necesare pentru a satisface asa-numite cerinte obligatorii pe care Statele Membre le pot formula.

Initial, prin decizia din 1979, CEJ a considerat ca asemenea cerinte pot fi formulate pentru a asigura:

- efectivitatea supravegherii fiscale

- protectia sanatatii publice

- onestitatea tranzactiilor comerciale si protectia consumatorilor

Ulterior, jurisprudenta CEJ a consacrat si alte cerinte obligatorii admisibile:

- protectia mediului

- imbunatatirea conditiilor de lucru

- protectia culturii

- protectia pluralitatii de opinii in presa

Simpla invocare a acestor cerinte nu este necesara pentru a justifica neaplicarea principiului recunoasterii reciproce: este, in plus, necesar, ca reglementarile nationale pe care bunurile importate sunt obligate a le satisface sa reprezinte o "garantie esentiala" a indeplinirii cerintelor respective.

In chiar cazul Cassis de Dijon, pretentia Germaniei ca stabilirea unui nivel minim de tarie alcoolica reprezinta o modalitate de protejare a consumatorului a fost respinsa pe considerentul ca acelasi scop putea fi atins si prin cerinte corespunzatoare de etichetare

In 1988, CEJ a acceptat ca obligatia impusa in Danemarca cu privire la vanzarea berii si bauturilor nealcoolice doar in sticle refolosibile poate fi justificata de considerente ecologice.

Totusi, statelor membre nu li se cer dovezi peremptorii asupra faptului ca obiectivul declarat impune adoptarea de reglementari nationale. In cazul Eyssen, CEJ a acceptat interzicerea in Olanda a utilizarii unui conservant utilizat pentru branzeturi desi dovezile stiintifice privind efectul sau negativ asupra sanatatii oamenilor erau echivoce.

Un anumit "ghidaj" in ceea ce priveste cerintele care pot fi impuse bunurilor de consum fara a lipsi principiul RR de efect util este oferit de Directiva asupra Sigurantei Produselor in General (2001/95/EC), care se aplica produselor pentru care nu exista reglementari armonizate la nivel comunitar.

Existenta "cerintelor obligatorii" este o modalitate pragmatica de a lua in considerare neomogenitatea statelor membre dar, in acelasi timp, poate fi considerata si o modalitate de atenuare a concurentei dintre sistemele de reglementare, cu riscul de "sub-reglementare - race to the bottom - pe care ea il comporta.

Recunoasterea reciproca are si aspecte negative, care tin in principal de costurile ridicate de informare, tranzactie si conformare

a) Cele mai mari dificultati legate de punerea in aplicare a principiului RR pleaca insa de la faptul ca el este dependent de existenta unor structuri institutionale care sa permita recunoasterea echivalentei reglementarilor tehnice nationale.

In practica, autoritatile nationale recunosc adesea echivalenta normelor tehnice din alte tari doar la un nivel general, pretinzand insa ca produsele individuale sa fie testate pentru conformitatea cu normele respective (din tara de origine). Aceasta inseamna ca utilitatea principiului RR este aproape inexistenta in absenta unor proceduri de recunoastere a echivalentei procedurilor de testare si certificare din tarile membre.

Un sondaj efectuate in 1999 la cererea Comisiei releva ca 41% din agentii economici chestionati se plangeau de obstacole care ii impiedicau sa obtina beneficiile scontate de pe urma aplicarii RR, 34% considerand ca barierele tin de probleme de testare si certificare. Cele mai serioase probleme legate de functionarea RR se intalnesc in cazul anumitor produse alimentare, al autovehiculelor excluse de la omologarea de tip la scara comunitara, a produselor de constructii si al metalelor pretioase.

b) Caracterul abstract al principiului inseamna si ca nu exista proceduri clare de contestare a unor decizii negative din partea autoritatilor nationale, altele decat calea costisitoare si anevoioasa a actiunii in justitie la Curtea Europeana.

Aceasta situatie genereaza o lipsa de certitudine legala care nu este compatibila cu desfasurarea zilnica de tranzactii cu mii de produse pe teritoriul unei largi piete unice.

Din toate aceste motive, dezamagirea legata de functionarea practica a RR a crescut atat de mult incat, la mijlocul anilor ¢90, UNICE a recomandat promovarea armonizarii ca optiune superioara.

Se estimeaza ca principiul RR este aplicabil pentru produse reprezentand circa 25% din productia industriala a Comunitatii. Dintre acestea:

peste jumatate sunt produse pentru care exista reglementari nationale (e.g., bere, paste fainoase, biciclete)

celelalte sunt produse cu privire la care nu exista nici un fel de reglementari tehnice (mobila, tacamuri, portelan, covoare)

3. "Noua abordare"

Incepand din 1985, o noua metoda de solutionare a problemei obstacolelor tehnice este utilizata, care combina cele doua metode anterioare intr-o incercare de evitare a principalelor lor deficiente. Un alt motiv al aparitiei acestei metode l-a constituit preocuparea mai multor state membre de a nu pierde orice control asupra stabilirii reglementarilor tehnice aplicabile bunurilor, la care s-ar fi putut ajunge prin generalizarea recunoasterii reciproce (tinand seama ca alternativa, respectiv stabilirea de "cerinte obligatorii" supuse cenzurii CEJ, era si mai putin atractiva).

"Noua abordare" (NA) consta in stabilirea, prin Directive, de "cerinte esentiale" armonizate referitoare la mediu, precum si la siguranta, sanatatea si informarea consumatorilor. Aceste cerinte reprezinta obligatii de rezultat si nu presupun necesarmente respectarea anumitor caracteristici precise (solutii tehnice, materiale de fabricatie etc).

Spre deosebire de situatia in cazul recunoasterii reciproce, produsele care satisfac "cerintele esentiale" stabilite prin Directive nu mai pot fi restrictionate la nivelul unor State Membre din considerente legate de asa-numitele "cerinte minime" acceptate de jurisprudenta Curtii.

In acelasi timp, organizatiile europene de standardizare (CEN, CENELEC, ETSI) sunt implicate, pe baze contractuale, in elaborarea de standarde care sa stabileasca caracteristicile care, odata indeplinite de produsele vizate de directivele NA, asigura satisfacerea "cerintelor esentiale" stabilite prin directive. Respectarea acestor standarde nu este obligatorie pentru agentii economici, dar prezinta avantajul ca genereaza o prezumtie de conformitate cu "cerintele esentiale". Un agent economic poate decide sa nu respecte standardele relevante, daca poate demonstra compatibilitatea produsului sau cu cerintele esentiale ale directivei pertinente. O asemenea eventualitate nu este, insa, probabila, deoarece existenta standardelor de referinta are si alte avantaje incontestabile: reducerea costurilor de informare si a incertitudinii proiectantilor si producatorilor cu privire la acele specificatii critice care confera conformitate cu "cerintele esentiale".

In absenta unor standarde europene, este suficienta notificarea standardelor nationale ca fiind compatibile cu "cerintele esentiale" pentru a genera o prezumtie de conformitate (care nu poate fi rasturnata decat daca statul care ii contesta existenta aduce probe in acest sens).

Noua Abordare" are o serie de avantaje notabile:

- pentru desavarsirea pietei interne unice

►Procesul poate fi derulat cu mai mare rapiditate, deoarece o singura directiva poate armoniza un domeniu vast, iar adoptarea Directivelor este mai simpla.

Adoptarea Directivelor este, in principiu, mult mai lesnicioasa in cadrul "noii abordari" decat in cel al "abordarii traditionale": regula de vot in Consiliu este majoritatea calificata, nu unanimitatea

► Cadrul de reglementare este mai stabil: nefiind stabilite in termeni de caracteristice tehnice, normele nu trebuie modificate frecvent pentru a tine pasul cu progresul tehnic

- pentru stimularea competitivitatii intreprinderilor europene

► Implicarea organismelor independente de standardizare presupune o participare mult mai intensa a actorilor direct interesati, ceea ce este susceptibil sa se traduca printr-o calitate superioara a reglementarii. Ea nu este insa o inovatie absoluta a "noii abordari": dupa 1973, Comisia a incercat sa incorporeze rezultatele activitatii organismelor de standardizare in proiectele de armonizare detaliata elaborate in cadrul "vechii abordari", dar sprijinul dat de CEN si CENELEC a fost considerat, la acea data, insuficient.

► Cresterea relevantei "productiei" organismelor europene de standardizare sporeste receptarea standardelor europene in tarile terte, ceea ce reduce costurile eventuale de conformare pentru exporturile europene destinate acelor piete

"Noua abordare" se aplica in cazul produselor care au caracteristici similare si cu privire la care existau initial mari divergente intre reglementarile tehnice nationale ale Statelor Membre. Ea nu este potrivita pentru produsele cu privire la care statele membre nu au obiective echivalente.

Armonizarea realizata in cadrul "noii abordari" se refera la aspecte generale si vizeaza categorii mari de produse, fiind uneori desemnata cu termenul de armonizare orizontala pentru a o distinge de armonizarea verticala specifica "vechii abordari" (care consta in reglementarea detaliata a unor produse individuale sau grupe restranse de produse).

In cei circa 20 de ani scursi de la inaugurarea "noii abordarii" au fost adoptate in jur de 25 de directive pe baza principiilor sale. Ele vizeaza produse precum: echipament medical, materiale de constructii, vase sub presiune, echipamente de ridicat, jucarii etc. Ponderea acestor produse in totalul productiei industriale a UE este estimata la 17%.

Alte Directive abordeaza probleme orizontale, precum compatibilitatea electromagnetica, echipamentul personal de protectie sau zgomotul produs de echipamente utilizate in aer liber.

Existenta a doua tipuri de Directive creeaza unele probleme in cazul produselor carora le sunt aplicabile dispozitiile mai multor Directive.

La nivelul UE, exista organisme de standardizare ale caror mandate coincid cu cele ale principalelor organisme internationale:

CEN (cu un mandat foarte larg din punctul de vedere al produselor care fac obiectul standardizarii), infiintat in 1962

CENELEC (produse electrotehnice), infiintat in 1962

ETSI (echipament de telecomunicatii), infiintat in 1988

Aceste organizatii sunt independente si au drept membri organizatiile nationale de standardizare din statele membre ale UE (cele din alte tari europene putand participa ca observatori). Activitatea lor se desfasoara in cadrul a numeroase comitete tehnice si grupuri de lucru (circa 2000) la care participa - pe langa numerosi experti - si o gama larga de grupuri de interese: companii, asociatii profesionale, sindicate, ONG-uri, autoritati locale etc interesate sa isi promoveze propriile agende. Numarul total al participantilor in aceste structuri este estimat la circa 25000! Cei mai activi participanti tind sa fie companiile din principalele State Membre (Marea Britanie, Germania si Franta), ale caror organisme nationale de standardizare (BSI, DIN si AFNOR) isi impart intre ele circa ¾ din secretariatele comitetelor tehnice. In mod tipic, activitatea organismelor nationale de standardizare este subventionata (in medie, cu 20% din veniturile lor) de autoritatile din tarile de origine.

In principiu, deciziile privind adoptarea de standarde se iau prin vot cu majoritate simpla. In practica, insa, se cultiva cu mare insistenta ceea ce un participant denumea sugestiv "absenta unei opozitii substantiale".

Odata adoptat un standard la nivel european, el trebuie transpus la nivel national. Modalitatea concreta ramane la latitudinea organismelor nationale de standardizare (publicarea in nume propriu sau andosarea formala a textului existent). De asemenea, acestea trebuie sa asigure abrogarea tuturor standardelor nationale deja existente care intra in conflict cu cele adoptate la nivel european.

Organizatiile europene de standardizare primesc mandate din partea Comisiei pentru producerea de standarde necesare punerii in aplicare a "noii abordari". Daca la inceputul anilor '90, circa 20% din activitatea organismelor europene de standardizare se realiza pe baza unor asemenea mandate, ponderea lor a crescut la o treime.

Peste 80% din activitatea de standardizare relevanta pentru producatorii europeni are loc in prezent la nivel european, fata de doar 20% in urma cu circa doua decenii.

Desi activitatea OES s-a intensificat in anii '90, dovada numarul mare de standarde emise (circa 2000) si incheierea activitatii de standardizare legate de cateva dintre Directivele NA, totusi persista neajunsuri importante. Rivalitatile dintre diversele grupuri de interese, care au scopuri divergente, pot bloca pentru multa vreme adoptarea unor standarde, ducand la intarzieri substantiale; durata medie de adoptare a unui standard a crescut chiar, de la 4½ ani in 1995, la circa 8 ani in 2001. Ramanerile in urma sunt foarte pronuntate in cazul anumitor Directive: doar 22% standardele necesare punerii in aplicare a Directivei referitoare la produsele de constructie fusesera adoptate dupa zece ani de la aparitia Directivei pertinente.

Efecte restrictive asupra circulatiei trans-frontiera a bunurilor exercita nu doar continutul reglementarilor tehnice, ci si formalitatile si procedurile necesare pentru a proba indeplinirea normelor respective.

Evaluarea conformitatii cuprinde procedurile prin care se determina ca cerintele stipulate de standarde/ norme tehnice sunt indeplinite. Ea presupune certificarea indeplinirii normelor, ceea ce se realizeaza indeplinind operatiuni precum testarea produselor, inspectarea facilitatilor de productie, evaluarea sistemelor de asigurare a calitatii si de gestionare a riscurilor etc.

Privita in sens mai larg, notiunea de evaluare a conformitatii se extinde si asupra operatiunilor:

- din amonte: metrologia (cerinta importanta pentru desfasurarea corecta a oricaror certificari implicand masurari)

- din aval: acreditarea (evaluarea competentei institutiei care realizeaza certificarea)

Potrivit unei Rezolutii a Consiliului datand din 1985, doua modalitati de evaluare a conformitatii sunt preconizate in UE:

declaratia de conformitate a producatorului, pentru produsele care nu prezinta risc in consum/ utilizare

evaluarea conformitatii de catre o terta parte, independenta

Rezolutia preciza ca fiecare directiva va trebui sa specifice tipul de evaluare necesar.

Evaluarea conformitatii de catre o terta parte poate genera efecte restrictive asupra schimburilor

daca organismul de evaluare a conformitatii este desemnat obligatoriu de tara importatoare

intarzieri si costuri sporite producatorilor straini

Chiar si simplele intarzieri generate de supunerea la aceste cerinte pot avea consecinte foarte serioase. In sectoare unde exista intreceri pentru punerea pe piata a unor anumite produse (e.g., industria farmaceutica), intarzierea poate altera decisiv rezultatul competitiei.

exista un mare potential de evaluare discriminatorie a conformitatii, care se poate materializa cu relativa usurinta

exista riscul utilizarii cu rea credinta a procedurilor de evaluare a conformitatii, cu scopul de a obtine informatii care fac obiectul drepturilor de proprietate intelectuala ale intreprinderii evaluate inspectate

chiar si atunci cand se accepta, in principiu, ca certificarea respectarea standardelor/ normelor tehnice sa poata fi facuta de un organism din tara exportatorului, cerintele pentru acreditarea acestui organism pot fi extrem de severe, iar acreditarea insasi trebuie platita

Autoritatile din tarile importatoare nu accepta, de regula, sa recunoasca automat rezultatele verificarilor efectuate in strainatate. Pentru a evita ca, dupa ce au fost eliminate la nivelul continutului normelor tehnice, obstacolele in calea schimburilor sa reapara la nivelul testarii si certificarii, Comisia a initiat in 1989 "Abordarea Globala pentru Certificare si Testare", aprobata de Consiliu in 21 decembrie 1989 si intrata in vigoare in 1990.

Aceasta stabileste principiul "ghiseului unic", potrivit caruia un bun testat si aprobat intr-un Stat Membru nu mai trebuie supus nici unei verificari ulterioare a conformitatii in alt Stat Membru. Acest principiu se bazeaza pe ipoteza existentei unei echivalente intre practicile de testare si capacitatea tehnica a diferitelor organe de evaluare a conformitatii.

Pentru ca aceasta ipoteza sa se verifice, este necesar ca autoritatile din Statele Membre sa confirme fata de Comisie existenta unui grad corespunzator de competenta, integritate si profesionalism la nivelul acestor organe. Procedura aplicata este cea a notificarii, in prezent existand circa 1000 de organe notificate. De regula, pentru a accepta sa notifice un organ de evaluare a conformitatii, autoritatile nationale insista ca el sa fie acreditat, procedura pentru care trebuie sa existe un organism national de acreditare. Acreditarea este un proces complex, care presupune examinarea calificarilor personalului, echipamentul utilizat si capacitatea laboratorului de a efectua anumite determinari. Exista la ora actuala chiar si un mecanism standardizat de acreditare: Ghidul 25 al ISO/IEC

Directivele NA stabilesc, pentru fiecare caz in parte, ce fel de proceduri de testare si verificare trebuie indeplinite, in cadrul unor "module de evaluare" intocmite in functie de nivelul de risc, caracteristicile produsului si natura procesului de productie.

Organul de evaluare a conformitatii are dreptul sa atribuie produsului testat marcajul "CE", care certifica faptul ca bunul satisface cerintele tuturor directivelor aplicabile siesi. Aceasta semnificatie a marcajului CE a fost stabilita prin Directiva 93/68/EEC si, din pacate, nu este singura: in trecut s-a admis utilizarea marcajului si pentru alte scopuri, cum ar fi indicarea unui anumit nivel de calitate.

ACHIZITII PUBLICE.

Importanta: Piata achizitiilor publice in UE era estimata la circa 16% din PIB comunitar (2001), in crestere fata de 1994 (11.5%).

Estimarile privind structura acestor achizitii nu sunt perfect concordante. Cea mai plauzibila estimare sugereaza ca 40-50% din volumul achizitiilor desemnate drept "publice" sunt realizate de entitati comerciale aflate sub controlul direct sau beneficiind de drepturi speciale sau exclusive conferite de autoritati. Din partea ramasa, aproximativ un sfert este reprezentat de furniturile militare.

Deschiderea catre furnizorii extracomunitari a achizitiilor publice este foarte redusa si difera mult de la o tara la alta. Pe ansamblul UE, se apreciaza ca ponderea achizitiilor publice efectuate din surse neautohtone in totalul achizitiilor publice efectuate era de doar 10% in 1998 (fata de 6% in 1987), de doua ori mai putin decat ponderea achizitiilor neautohtone in achizitiile sectorului privat.

Ponderea achizitiilor publice din surse "nenationale" (incluzand alte state membre) in totalul achizitiilor publice al unor membri UE, 1998

In general, se poate afirma ca tarile mici tind, in cadrul achizitiilor publice, sa se aprovizioneze din import in proportii net mai insemnate decat o fac tarile mari.

O alta modalitate de evaluare a gradului de deschidere catre exterior a achizitiilor publice porneste de la prezumtia ca nu exista nici un motiv pentru care achizitiile publice ar trebui sa se efectueze din surse interne intr-o proportie mult mai mare decat achizitiile de produse similare realizate de entitati private. Diferente mari intre cele doua situati, in sensul unei penetrari mai mici a importurilor in achizitiile publice, ar constitui indicii de existenta a unor tendinte protectioniste.

Pentratia importurilor in consumul privat si public

Sfera de aplicare a regulilor comunitare in materie de achizitii publice este foarte larga: sunt acoperite achizitiile de bunuri, servicii si lucrari realizate de entitati publice centrale si locale, ca si de utilitatile publice. Singurele domenii exceptate se refera la achizitiile de natura militara, achizitii care au caracter secret sau intereseaza securitatea publica si anumite tipuri particulare de servicii (e.g., asistenta juridica).

Aplicarea regulii tratamentului national in cadrul procedurilor de achizitii publice desfasurate in UE se aplica contractelor individuale care depasesc anumite praguri valorice.

Aceste praguri au fost majorate prin doua Directive (2004/17/EC si 2004/18/EC) emise in martie 2004. Anterior, ele erau la nivelul de 0.2 MEUR (bunuri si servicii achizitionate de autoritati), 0.4 MEUR (bunuri si servicii achizitionate de companii de utilitati publice) si, respectiv, 5 MEUR pentru lucrari.

De asemenea, Directiva 2004/17 a exclus furnizorii de servicii de telecomunicatii de sub incidenta obligatiei de a aplica procedurile de achizitii publice.

MODALITATI DE RESTRICTIONARE A IMPORTURILOR

Exista patru forme de discriminare impotriva furnizorilor externi. In ordinea descrescatoare a efectelor lor negative, acestea sunt:

I.          Masuri care reduc numarul furnizorilor potentiali

Cea mai drastica asemenea masura: excluderea furnizorilor externi de la participarea in cadrul procedurilor de achizitii. In UE, aceasta este imposibila pentru furnizorii din alte tari membre, cat si pentru cei care provin din tari cu care sunt semnate acorduri de asociere prevazand acordarea regimului tratamentului national in acest domeniu. In mare masura, dar nu pentru absolut toate tipurle de achizitii, si furnizorii din tari cosemnatare ale Acordului OMC prinvind Achizitiile Publice se bucura de acelasi tratament.

Acest tip de restrictii au, in mod neambiguu, efecte negative: ele reduc concurenta cu care se confrunta furnizorii interni, determinandu-i sa isi majoreze preturile.

O varietate, larg raspandita, a acestei restrictii: rezervarea achizitiilor pentru anumite categorii de furnizori (set-asides). In UE, aceasta forma de preferinta nu este agreata nici in favoarea intreprinderilor mici si mijlocii nici in favoarea furnizorilor din regiuni defavorizate. Ea este aplicabila doar in favoarea intreprinderilor care utilizeaza persoane cu handicap.

II.        Masuri care sporesc costurile furnizorilor externi

cerinte tehnice a caror indeplinire este mai costisitoare pentru furnizorii externi:

solicitarea conformarii cu standarde nationale ale tarii achizitoare

solicitarea explicita a anumitor marci sau desene

alte cerinte mai dificil de indeplinit de catre furnizorii interni: e.g., respectarea anumitor norme sanitare si de securitate la locul de munca pentru munictori. Costurile suplimentare nu decurg doar din eventuala adaptare la regulile din alte tari, ci si din certificarea indeplinirii acestor alte cerinte.

conditii de preselectie si calificare mai oneroase pentru furnizorii externi

- experienta derularii unor operatiuni similare pe piata tarii achizitoare

- capacitatea de a executa contractul, indicata de volumul activitatii pe piata tarii achizitoare

Costurile sporite impuse furnizorilor externi se reflecta nu doar in preturi mai mari licitate de acestia, ci si in preturi mai mari licitate de ceilalti participanti, care iau in considerare costurile sporite ale primilor.

In UE, directivele privind achizitiile publice interzic asemenea practici, iar o vasta jurisprudenta a CEJ s-a constituit in timp, continand cazuri in care aceste interdictii au fost aplicate efectiv.

III.           Masuri care manipuleaza criteriile de atribuire in favoarea furnizorilor autohtoni

informarea timpurie a ofertantilor locali despre desfasurarea procedurii

termene "stranse" pentru fiecare pas procedural (mai usor de indeplinit de catre furnizorii cu o prezenta permanenta pe plan local)

ajustarea cantitatilor solicitate in functie de capacitatea de productie a furnizorilor interni

Si aceste masuri sunt interzise, dar urmarirea punerii in aplicare a acestei prohibitii este mai anevoioasa.

In parte, combaterea acestor practici se realizeaza prin aplicarea unor reguli de transparenta foarte evoluate. Obligatiile de publicitate in UE sunt foarte exigente. Trebuie facuta o dubla publicare: una indicativa, de natura juridica (in Suplimentul JOCE) si alta cu scop practic, de suscitare a unui numar cat mai mare de oferte. In 1986, se estima ca mai putin de 20% din totalul achizitiilor publice effectuate in CE erau precedate de o "punere in competitie" a furnizorilor potentiali. Dupa intrarea in vigoare a Pietei Interne, s-a inregistrat o sporire masiva a numarului anunturilor publicate in JOCE: de la 120000 in 1987, la 95000 in 1995.

IV.            Masuri care reduc concurenta de pret facuta furnizorilor autohtoni, majorand preturile la care sunt evaluate ofertele furnizorilor externi (dar nu si preturile pe care le obtin acestia daca li se atribuie contractele)

Asemenea masuri sunt complet interzise, si nici nu sunt aplicate, in UE, cu exceptia unei marje preferentiale de 3% pe care furnizorii de utilizati publice vizati de directive trebuie sa o acorde furnizorilor din Statele Membre.

AJUSTARI FISCALE LA FRONTIERA.

In cadrul UE, armonizarea fiscala este considerata necesara pentru rezolvarea unor probleme generice precum

distorsionarea alocarii resurselor, cu consecinte negative pentru anumite state inclusiv din punctul de vedere al repartitiei internationale a veniturilor din impozite

stabilizarea incasarilor bugetare, prin minimizarea pierderilor de venituri asociate concurentei fiscale

intarirea suveranitatii fiscale, inclusiv prin limitarea posibilitatilor de eludare/ evaziune fiscala

Nu exista unanimitate cu privire la oportunitatea armonizarii fiscale. Principalele obiectii se refera la:

eliminarea concurentei fiscale, cu corolarul nevalorificarii valentelor sale pozitive

posibilitatea ca diferentele intre ratele de impunere sa fie pe deplin justificate de alte consideratii: e.g., rate mai scazute reflecta intentia compensarii unor dezavantaje locationale, pe cand rate mai inalte reflecta posibilitatea de a exploata rente locationale

concurenta intre sistemele nationale de reglementare nu se reduce la sistemul fiscal: "nu este evident de ce politicile fiscale necesita armonizare internationala cand importante diferentieri exista sub aspectul multor altor atribute ale guvernelor"

eficienta sistemelor fiscale nu se judeca in abstract, ci in legatura directa cu factorii materiali si culturali: ea presupune ca fiecare guvern sa ofere combinatia de bunuri publice care corespunde preferintelor cetatenilor sai si care este finantata prin sistemul de taxe si impozite considerat cel mai putin distorsionant de catre contribuabili

Termenul de "armonizare fiscala" nu are o acceptiune precis delimitata. El acopera un continuum de situatii, de la unificarea ratelor, bazelor si regulilor de impunere, la simpla coordonare a politicilor de impozitare, astfel incat sistemele fiscale sa urmareasca aceleasi obiective, iar autoritatile fiscale nationale sa coopereze pentru a evita "externalitati negative".

Din punct de vedere strict teoretic, "doza" potrivita de armonizare fiscala este aceea care elimina disparitatilor dintre sistemele fiscale nationale pana la punctul in care acestea nu mai distorsioneaza alocarea resurselor intre state, fara a fi anulate stimulentele care decurg dinconcurenta fiscala. Atingerea in practica a acestui deziderat este mai degraba utopica.

In cadrul CE (UE), preferintele pentru diferitele tipuri de armonizare fiscala posibile au evoluat sinuos in decursul timpului. Unor prime initiative foarte radicale de armonizare, inregistrate in anii '60 si prima jumatate a anilor '70, le-au succedat o perioada de relativa acalmie, urmata de o "politica a pasilor marunti" promovata de Comisia Europeana in anii '90. In prezent exista o serie de initiative ambitioase, atat din partea Comisiei, cat si din cea a unor state membre, dar perspectiva lor de finalizare este incerta.

Gradul de armonizare realizat pana in prezent in UE variaza in functie de tipul de impozit vizat si de parametrii impozitelor respective.

Din punctul de vedere al tipului de impozit vizat, stringenta armonizarii este apreciata diferit, si anume :

I. Cel mai inalt grad de armonizare este necesar in domeniul impozitelor indirecte; diferentele intre acestea determina preturi diferite la consumator, deci segmenteaza pietele nationale, un rezultat incompatibil cu obiectivul Pietei Interne Unice.

II. Impozitele directe, in general, necesita o armonizare foarte limitata, care vizeaza evitarea discriminarii, a dublei impuneri sau a neimpunerii neintentionate.

III. Exista o anumita sub-categorie a impozitelor directe, cele aplicate bazelor mobile de impozitare, in legatura cu care se apreciaza ca este necesara o coordonare mai stransa, in scopul contracararii distorsiunilor induse in alocarea resurselor in cadrul Pietei Interne Unice

IV. Impozitarea veniturilor personale nu reclama nici un fel de armonizare, cu exceptia convenirii de reguli care sa inlature eventuale efecte restrictive asupra liberei circulatii a persoanelor, sa evite dubla neimpozitare neintentionata sau sa impiedice efectele nedorite (e.g. dubla impozitare) ale masurilor introduse la nivel national pentru a preveni  evitarea fiscala . 

MASURI DE ARMONIZARE A IMPOZITELOR INDIRECTE

Tarile UE recurg in mai mare masura decat alte tari dezvoltate la acest tip de impozite: taxele pe consum reprezinta circa 30% din veniturile bugetare in UE, fata de mai putin de 20% in SUA si Japonia.

tendinta este de crestere a ponderii impozitelor indirecte (e.g., ponderea TVA in total venituri a sporit de la 13.3% in 1965, la 17.9% in 1998)

persista diferente importante intre Statele Membre; 'extremele' in 1997: Danemarca (19.2% din PIB) Û Spania (11.1% din PIB)

circa 60% din veniturile din impozite indirecte se colecteaza pe seama TVA

Intrucat impozitele indirecte sunt incorporate nemijlocit in pretul final al produselor (bunuri si servicii), riscul de distorsionare a tranzactiilor intra-comunitare este mai mare Þ existenta in Tratatul CE a unor prevederi mai ferme si mai concrete privind armonizarea politicii fiscale in acest domeniu

Art.90 interzice orice fel de discriminare (directa sau indirecta)

Art.93 autorizeaza Comisia sa formuleze propuneri in vederea armonizarii impozitelor indirecte

Distorsiunile existente in domeniul impozitelor indirecte provin in principal din:

diferentele intre tipurile de impozite (inainte de 1967, tarile membre CE aplicau mai multe tipuri de impozite indirecte)

diferente intre ratele aplicabile

diferentele dintre bazele de impunere (inclusiv in ceea ce priveste extensiunea exceptiilor si regimurilor privilegiate);

formalitatile administrative care trebuie indeplinite potrivit cerintelor fiecarei jurisdictii fiscale

Taxa pe Valoarea Adaugata

Inainte de 1967, tarile membre CE aplicau sisteme diferite de impozite indirecte. Doar Franta aplica TVA, in vreme ce restul membrilor aplicau diferite forme de impozite in cascada. Unul din marile neajunsuri ale acestor impozite din perspectiva necesitatii liberalizarii comertului intre tarile membre era acela ca era imposibil sa se determine corectitudinea ajustarilor fiscale la frontiera (restituirea impozitului indirect incorporat in produsul exportat si aplicarea impozitului indirect din tara de destinatie produslui importat): deoarece povara fiscala a unei taxe in cascada nu poate fi cunoscuta cu precizie (ea depinzand de numarul de verigi de intermediere), nici suma care trebuie restituita la export nu este certa. Aceasta incertitudine oferea largi posibilitati de manipulare in acop protectionist a ajustarilor fiscale la frontiera.

In afara de faptul ca TVA, fiind neutra din punctul de vedere al gradului de integrare veticala a producatorilor, permite rezolvarea acestei probleme, acest tip de impozit indirect mai prezinta si alte importante avantaje:

este un tip impozit care stimuleaza conformarea: deoarece dreptul de deducere trebuie justificat, fiecare firma are interesul sa obtina de la furnizori facturi certificand plata TVA pana la stadiul respectiv

este o sursa de venit foarte robusta si stabila, ceea ce explica si utilizarea TVA drept una din sursele de finantare a bugetului comunitar

TVA este cea mai 'eficienta' taxa din punctul de vedere al raportului dintre colectare si cheltuielile de administrare. Fiecare punct procentual de majorare a TVA genereaza venituri suplimentare echivalente cu 0.4% din PIB

Propunerea trecerii tuturor tarilor membre CEE la TVA a fost formulata in reportul Neumark (1963). Pe aceasta baza, Comisia a intocmit doua proiecte de Directive ('prima' si 'a doua' Directiva TVA). Acestea au fost aprobate de Consiliul in 1967 si au intrat in vigoare din 1970.

Coordonatele principale ale regimului TVA, stabilite de Directive:

aplicarea separat pe fiecare stadiu de comercializare, evitandu-se efectul in cascada (adica dubla/tripla/etc impozitare)

restituirea (regularizarea) TVA platit in stadiile anterioare, care permite consumului final sa suporte povara dorita de TVA, indiferent de taxele platite in stadiile intermediare

aplicarea 'ratei zero' (scutire cu drept de deducere) in cazul exporturilor, pentru a nu le eroda competitivitatea de pret pe piata internationala

Eforturile de armonizare a sistemului au vizat doua aspecte principale:

uniformizarea bazei de impunere (categorii de bunuri si servicii supuse impunerii), care a fost incheiata in linii mari odata cu adoptarea celei de-a 6-a Directive TVA (nr.77/388/CEE)

armonizarea ratelor de impunere a fost considerata necesara pentru a contracara distorsiunile pe care diferente mari de rate le pot induce in structra comertului intra-comunitar

Urmand sugestiile facute in Cartea Alba a lordului Cockfield (1985), Comisia a propus in 1987 un sistem bazat pe doua rate de impunere, ale caror niveluri sa fie stabilite in interiorul cate unei 'benzi' ("taxa redusa" de 4-9%, respectiv "taxa standard" de 16-20%). In cele din urma (1992), Consiliul nu a fost de acord decat cu adoptarea unor niveluri minime de impozitare prin TVA: de 15% pentru rata standard si de nu mai putin de 5% pentru ratele reduse, care pot fi doua la numar.

Posibilitatea aplicarii de rate reduse a fost limitata la o lista relativ restransa de bunuri si servicii. In general, existenta acestei exceptii de la regimul standard are consecinte fiscale negative:

pierderi de venituri;

sporirea complexitatii sistemului, care complica evaluarea gradului de conformare fiscala;

risul inducerii de distorsiuni in structura productiei si consumului (e.g., existenta unei rate reduse pentru serviciile de catering dar nu si pentru restaurante)

Este interesant de remarcat ca masurile de armonizare a ratelor TVA nu a avut un efect important de reducere a disparitatii intre Statele Membre. Diferenta intre nivelurile extreme ale ratelor standard din UE s-a micsorat cu doar un punct procentual intre 1985-2000 (de la 11 p.p., la 10 p.p.).

Evolutia ratelor standard de TVA in UE

ACCIZE

Sunt taxe de consumatie aplicate asupra unor produse a caror cerere este mai putin elastica fata de pret si care intrunesc cel putin una din urmatoarele doua caracteristici:

reprezinta o pondere importanta in cererea solvabila manifestata pe piata

consumul lor genereaza si externalitati negative (sanatate, mediu)

Primele masuri de armonizare la nivel comunitar a sistemului accizelor s-au produs relativ tarziu (de la 1 ianuarie 1993).

Aceata intarziere pare sa reflecte importanta lor limitata ca sursa de venit bugetar (de circa 2 ori mai putin "productive" decat TVA), cat si gama relativ limitata de produse la care se aplica, ceea ce semnifica un potential redus de distorsionare a schimburilor intracomunitare. Pe de alta parte, episoadelle de discriminare implicita a importurilor din alte State membre sunt mai frecvente in acest domeniu, mai ales in cazul bauturilor alcoolice, unde adesea erau stabilite accize mai mici la bauturi traditional produse in tara respectiva care erau usor substituibile in cosum de catre bauturi tipic provenite din import (e.g., in Franta - coniac vs. whisky, in Anglia - bere vs. vin etc).

ARMONIZAREA SISTEMULUI DE ACCIZE S-A PRODUS PE TREI PALIERE

I.          Structura

definitia produselor vizate: produse din tutun, bauturi alcoolice, uleiuri minerale si (din 2003 doar) produse energetice: carbune, gaze naturale, electricitate

Statele Membre au dreptul de a aplica accize si altor produse, dar cu conditia ca aceasta impozitare sa nu implice formalitati la frontiera; in acest fel, recurgerea la asemenea accize este mult descurajata, pentru ca posibilitatea colectarii in cazul produselor importate este redusa, ceea ce ar insemna ca produsele autohtone ar fi supuse unei poveri de facto mai mari.

definitia bazelor de impunere; e.g.

MRSP (maximum retail selling price) la tigarete

grade Plato la bere

hectolitru alcool pur la bauturile alcoolice (definitie care a facut imposibila discriminarea in favoarea produselor autohtone)

exceptari (e.g., benzina de avion, produsele energetice utilzate ca materie prima)

II. Ratele de impunere

Desi au fost introduse rate minime comune in 1992, plaja de variatie este inca enorma (e.g., la tigarete incidenta accizelor difera cu un factor de 4:1 intre tara cu cea mai mare acciza si cea cu cea mai mica acciza), ceea ce reflecta si particularitatile culturale ale consumului acestor produse, mult mai marcate decat in alte cazuri.

III. Aranjamente administrative

evenimentul taxabil este, in principiu, producerea/ importul in UE al bunului supus accizarii

prelevarea efectiva a taxei este insa suspendata pana in momentul punerii efective in consum: in acest scop exista antrepozite fiscale, gestionate de agenti autorizati de autoritatile fiscale nationale si care depun garantii

In acest fel se poate asigura ca acciza este intodeauna platita in (si catre) statul unde bunurile sunt consumate.

LIBERA CIRCULATIE A SERVICIILOR

Serviciile sunt o ramura de prima importanta in economia europeana

ele contribuie cu aproape 70% la formarea PIB si la ocuparea fortei de munca

peste 80% din agentii economici desfasoara activitati in acest domeniu (unde, astfel, intreprinderile mici si mijlocii sunt mai bine reprezentate decat in general)

aproape doua treimi din investitiile externe directe in UE vizeaza acest sector.

Pe de alta parte, comertul intracomunitar cu servicii arata ca aceasta ramura este mai putin integrata la nivelul pietei interne unice decat bunurile: doar 20% din schimburile economice intracomunitare reprezinta comert cu servicii, iar cresterea acestuia in ultimii 10-15 ani a stagnat, spre deosebire de schimbul de bunuri, care a crescut cu circa o treime in acelasi interval.

Situatia comertului cu servicii la nivelul UE reflecta o serie de trasaturi particulare ale acestuia, care il disting net de comertul cu bunuri:

a)    serviciile comercializate peste frontierele nationale nu pot fi supuse unor taxe vamale, deci o uniune vamala in domeniul serviciilor nu are sens

b)    "productia" si "livrarea" serviciilor nu pot fi secventiale, ci doar simultane; in consecinta, spre deosebire de bunuri, serviciile nu pot fi exportate decat impreuna cu furnizorul lor, ceea ce presupune ca trebuie sa treaca frontierele nu doar un bun, ci persoane, echipament si materiale, iar uneori necesita si prezenta (cel putin temporara) a furnizorului de servicii pe piata tarii importatoare

c)     serviciile au o serie de caracteristici

existenta in multe domenii de bariere inalte la intrarea pe piata (consecinta a importantei reputatiei si increderii consumatorilor)

existenta informatiilor asimetrice (cumparatorul nu poate evalua calitatea unui serviciu inainte de a il cumpara, ca in cazul bunurilor)

din care decurge necesitatea reglementarii lor in mai mare detaliu decat in cazul bunurilor. Or, cu cat reglementarile sunt mai elaborate, cu atat creste probabilitatea ca ele sa actioneze ca o bariera in calea comertului trans-frontiera

d)    serviciile sunt, in general, mai putin "comercializabile" decat bunurile si din cauza particularitatilor nationale tinand de limba, traditii culturale, practici legislative etc.

e)     serviciile sunt mult mai variate decat bunurile, ceea ce face ca trasaturile lor, terminologia specifica, modalitatile de reglementare sa varieze mai mult, de unde dificultati suplimentare in gasirea celor mai potrivite modalitati de liberalizare a circulatiei trans-frontiera (in conditiile, nota bene, a unei nevoi de reglementare mai evidente decat in cazul bunurilor).

f)      unele categorii de servicii fac obiectul unor prevederi specifice ale Tratatului CE (transporturi, servicii financiare, diferite servicii de retea - care amalgameaza aspecte ale comertului cu bunuri si, respectiv, cu servicii: electricitate, canalizare apa, gaze naturale), de unde o si mai mare varietate a regimurilor de reglementare aplicabile.

In cadrul UE, la ora actuala se poate distinge intre:

servicii care au facut obiectul unor reglementari dedicate la scara comunitara, de regula in sensul liberalizarii (transporturi, indeosebi rutiere si aeriene; telecomunicatii; servicii financiare; difuzare radio si TV

servicii cu privire la care nu au fost emise reglementari speciale la nivel comunitar si care pot fi mai puternic afectate de bariere in calea liberei lor circulatii in spatiul comunitar: servicii de afaceri (contabilitate, consiliere juridica, certificare si testare, arhitectura, engineering); comert (de gros si de detaliu); constructii; restaurante si catering; turism.

REGLEMENTAREA LIBEREI CIRCULATII A SERVICIILOR

Prevederile Tratatului CE confera, la prima vedere, liberei circulatii a serviciilor aceeasi calitate de element indispensabil pietei interne ca si circulatiei bunurilor si factorilor de productie.

La o analiza mai atenta, se constata insa ca modalitatea de exprimare a acestei libertati sufera de unele deficiente:

a)      spre deosebire de prevederile referitoare la circulatia bunurilor, cele privind serviciile sunt mult mai generale, fiind practic lipiste de orice detaliu concret

b)      nu este definit un calendar concret de punere completa in aplicare a acestei libertati si insasi asigurarea ei progresiva este supusa unui "program de abolire a restrictiilor" care urma sa fie adoptat de Consiliu (ceea ce, de altfel, nici nu s-a intamplat) - Art.52 (ex-Art.63)

c)      Tratatul contine si o clauza de salvgardare sui generis, potrivit careia liberalizarea completa a serviciilor este subordonata "situatiei economice generale si situatei economice a sectorului vizat", care trebuie sa "permita" o asemenea liberalizare.

d)      Textul Tratatului exprima o preferinta pentru liberalizarea prioritara a anumitor categorii de servicii, respectiv cele csre "afecteaza direct costurile de productie" sau a caror liberalizare "faciliteaza schimburile cu bunuri", instituind astfel o prezuntie de valoare superioara unor servicii fata de altele pe care analiza economica nu o valideaza

Tratamentul mult mai lax in materia serviciilor decat in materie de bunuri este atribuit de analisti faptului ca, in momentul semnarii Tratatului, serviciile aveau o importanta economica relativa mult mai mica decat in prezent si nu faceau obiectul vreunor tranzactii trans- frontiera importante.

O trasatura speciala a reglementarii liberei circulatii a serviciilor este aceea ca ea se refera la doua modalitati de livrare a serviciilor:

temporara (prin tranzactii trans-frontiera ocazionale)

permanenta (prin stabilirea unei prezente comerciale pe piata tarii importatoare)

I. Ca si in cazul asigurarii liberei circulatii a bunurilor, liberalizarea furnizarii temporare de servicii (Art.49) este susceptibila a fi asigurata prin aplicarea principiilor nediscriminarii si, respectiv, interzicerii restrictiilor.

Jurisprudenta CEJ in aceste privinte a evoluat in acelasi sens ca si in cazul liberei circulatii a bunurilor, dar cu un decalaj temporal de circa 10 ani.

Principiul nediscriminarii, prevazut in Art.54 al Tratatului CE, a fost articulat pentru prima oara in mod cuprinzator in cazul Van Binsbergen (1973), Curtea pronuntandu-se atat impotriva discriminarilor vadite (pe considerente de cetatenie sau resedinta), cat si impotriva celor implicite.

Principiul interzicerii restrictiilor s-a cristalizat printr-o suita de decizii din anii '90 (Sager, Gouda, Schindler, Alpine) in sensul ca sunt inacceptable toate masurile care stanjenesc furnizarea trans-frontiera a serviciilor, chiar daca ele sunt egal aplicable furnizorilor nationali si celor straini. Este vorba de masuri care:

afecteaza posibilitatea furnizorilor de isi oferi serviciile

sporesc costul serviciilor respective

descurajeaza oferirea de servicii

impiedica consumatorii sa aiba acces la serviciul respectiv; acest aspect este propriu comertului cu servicii

II. In ceea ce priveste furnizarea permanenta de servicii [sau dreptul de stabilire] (Art.43), ea este mai putin protejata. Regula nediscriminarii ia, in acest caz, forma particulara a regimului tratamentului national, care poate fi mai permisiv fata de situatiile de discriminare mascata.

Interzicerea restrictiilor este insa, in materia dreptului de stabilire, subdezvoltata. Motivul tine de gradul de libertate pe care o au autoritatile nationale de a deroga de la acest principiu generic.

In cazul furnizarii temporare, restrictii in calea circulatiei intracomunitare a serviciilor nu pot fi introduse decat cu titlu exceptional:

fie daca activitatea respectiva este legata, chiar si doar ocazional, de exercitarea unei autoritati oficiale (Art.45)

fie daca activitatea respectiva are implicatii de ordine publica, securitate publica sau sanastate publica (Art.43)

In schimb, in cazul furnizarii permanente, aplicarea de reglementari care pot stanjeni furnizarea de servicii este posibila si in absenta situatiilor de exceptie mentionate mai sus, cu respectarea totuti a principiului proportionalitatii.

De aceea, in domeniile in care se aplica reglementari complexe si cuprinzatoare (e.g., industriile de retea), dreptul de stabilire este dificil sau chiar imposibil de obtinut, dar aceasta nu a dus pana acum la interventia CEJ

Eliminarea restrictiilor in calea liberei circulatii a serviciilor se realizeaza prin instrumentele cunoscute ale recunoasterii reciproce si armonizarii, cu precizarea ca acestea imbraca niste trasaturi particulare in acest caz (spre deosebire de cel al bunurilor).

ARMONIZAREA

Nu exista, ca in cazul bunurilor, vreun exemplu de "armonizare totala" (specifica "vechii abordari"), in principal deoarece institutiile comunitare s-au ferit sa intervina cu masuri de reglementare in acest sector pana aproximativ la mijlocul anilor '80, cand asemenea demersuri au fost intreprinse sub influenta conjugata a doi determinanti:

lansarea programului Pietei Interne Unice

decizia CEJ de a obliga Consiliul sa adopte "regulle comune" cerute de Tratat (si inca inexistente) pentru un anumit segment al ramurii serviciilor: transporturile

In aceste conditii, de la bun inceput s-a adoptat o combinatie similara "noii abordari", constand dintr-o armonizare limitata si recunoastere reciproca.

Pentru o serie de servicii, armonizarea este oricum superflua, deoarece ele nu au nici un fel de cerinte speciale pentru a fi reglementate: turism; anumite servicii de afaceri - e.g., consultanta.

Cu privire la alte servicii - cele specifice industriilor de retea - reglementarea are caracteristici particulare, astfel incat ea a fost abordata in mod dedicat, deci in afara problematicii generale a serviciilor.

In concluzie, tipul de armonizare mentionat mai sus a fost utilizat predilect in domeniul serviciilor financiare si al serviciilor de transport.In cazul serviciilor financiare trebuie notata o particularitate suplimentara: deoarece armonizarea "aspectelor esentiale" ale serviciilor in sine ar fi fost fastidioasa si risca sa fie depasita foarte rapid de inovatiile specifice acestui sector foarte dinamic, armonizarea a vizat caracteristicile esetiale ale institutiilor furnizoare de servicii financiare (banci, societati de intermediere financiara, fonduri de investitii, societati de asigurari), adica in principal indicatorii de sanatate financiara (solvabilitate, expuneri maxime, capital minim etc=).

RECUNOASTEREA RECIPROCA

Impusa, ca si in cazul bunurilor, pe cale jurisprudentiala, aplicarea efectiva a acestui principiu este mult mai nesigura decat in cazul bunurilor. Aceasta pentru ca:

pe de-o parte, eterogenitatea reglementarilor nationale este mai mare, deci potentialul de pierderi de pe urma unei competitii intre sisteme de reglementare este mai mare (deci exista un motiv puternic)

pe de alta parte, exista - din cauza particularitatilor serviciilor - un potential mult mai larg de a invoca existenta unor consideratii legitime care sa permita derogarea de la aceasta regula (deci exista si posibilitati bune).

Tocmai aceasta insuficienta "impamantenire" a unui principiu consacrat de CEJ in urma cu aproape 15 ani a determinat Comisia sa elaboreze un proiect de Directiva care trateaza orizontal problematica serviciilor si care prevedea in versiunea initiala, drept principal mijloc de liberalizare a circuatiei serviciilor, aplicarea "regulii tarii de origine".

La presiunea grupurilor de interese opuse intensificarii concurentei trans-frontiera in domeniul serviciilor, acest principiu (care fusese formulat explicit tocmai pentru a corecta situatia de incertitudine din prezent) a fost eliminat din versiunea aflata in prezent in dezbatere.

Singura ipostaza in care principiul recunoasterii reciproce se aplica intr-un mod organizat si sistematic este cea recunoasterii calificarilor profesionale (a "diplomelor"), probabil din cauza ca acest aspect este esential si pentru exercitarea altei libertati specifice pietei interne unice, cea a circulatiei personaelor.

LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR

Argumentele in favoarea limitarii mobilitatii capitalurilor erau extrem de raspandite in perioada elaborarii Tratatului de la Roma si vizau toate directiile fluxurilor:

a) iesiri de capital, pentru ca: se intaresc economiile altor tari, se reduce volumul rezervelor internationale, relativa raritate de capital indusa pe piata interna majoreaza rata dobanzii, este incurajata deprecierea moendei nationale

b) intrari de capital, pentru ca: sporesc dependenta economiei nationale de straini; apreciaza moneda nationala, erodand competitivitatea

c) intrari si iesiri de capital, pentru ca, daca au loc in succesiune rapida, creeaza mari fluctuatii potential destablizatoare, iar operatiunile speculative nu duc la o alocare optima a resurselor.

Problema esentiala de rezolvat este atragerea de capital fara efectele destabilizatoare create de fluxuri speculative masive. In consecinta, necesitatea restrictiilor ("controalelor") se refera indeosebi la fluxurile speculative.

Nu exista unanimitate unanimitate in letratura de specilaitate cu privire la dezirabilitatea liberalizarii fluxurilor de cpaital, dar trebuie mentionat ca exista semnificativ mai multe rezerve fata de virtutile liberalizarii circulatiei capitalurilor decat fata de cele ale liberalizarii comertului cu bunuri.

Partizanii restrictiilor considera ca, utilizate temporar, ele ar putea oferi un foarte util "respiro" in perioade caracterizate printr-o mare volatilitate.

Adeversarii restrictiilor considera ca ele tind sa tina la distanta nu doae fluxurile speculative, ci si pe cele dezirabile, de tipul investitiilor externe directe, din cauza circumspectiei pe care o induc pietelor financiare internationale.

In forma lor initiala, din Tratatul de la Roma, prevederile referitoare la libera circulatie a capitalurilor nu aveau in vedere acest aspect in sine, ci vizau exclusiv facilitarea materializarii celorlalte libertati de circulatie. Cu alte cuvinte, libera circulatie a capitalurlor a fost privitaa, la origine, ca un adjuvant al celorlalte libertati. In consecinta, prevederile referitoare la libera circulatie a capitalurilor (Art.67-73 din versiunea initiala a Tratatului CEE, in prezent abrogate) nu erau aplicabile decat in masura in care un transfer de capitaluri nu reprezenta o plata legata de o tranzactie cu bunuri si servicii, ci o investire a fondurilor in cauza.

Si practica CEJ a fost, multa vreme, de a judeca doar aspectele referitoare la libera circulatie a celorlalte elemente, atunci cand acestea se gaseau impletite cu libera circulatie a capitalurilor. Singura situatie in care alta libertate de circulatie a fost considerata un accesoriu al liberei circulatii a capitalurilor este legata de un tip particular de servicii, serviciile financiare, a caror liberalizare nu putea decat sa ii succeada celei a circulatiei capitalurilor. De asemenea, in cazul Bordessa, Curtea a considerat ca problema in dezbatere - regulile privind exportul de monede si bancnote - tine de regimul circulatiei capitalurilor, nu de cel al bunurilor si/sau serviciilor.

Exista mai multe tipuri de restrictii aplicabile circulatiei capitalurilor, al caror mecanism este analog cu cel al barierelor aplicate comertului cu bunuri:

1. Instrumente administrative si legale

In mod tipic, acestea iau forma supunerii transferurilor anumitor tipuri de transferuri internationale de fonduri unei autorizatii prealabile de la autoritatea monetara. Aceste instrumente fac parte din categoria restrictiilor cantitative directe, fiind analoage licentelor neautomate in cazul comertului cu bunuri.

Alteori:

nivelul maxim al fondurilor care pot fi transferat in cadrul anumitor tipuri de tranzactii este anuntat public, in care caz masura este analoga contingentelor de export-import

functioneaza restrictii asupra nivelului maxim de dobanda pe care il poate plati un debitor intern pentru un credit luat din strainatate

2. Masuri care maresc costurile legate de circulatia trans-frontiera a capitalurilor, prin aplicarea unor taxe suplimentare, tipic asupra miscarilor de capital pe termer scurt (cu scop reputat speculativ). Ele sunt analoge taxelor vamale in cazul comertului cu bunuri.

Disputele abunda cu privire la capacitatea acestei masuri de a preintampina efectele negative ale fluxurilor speculative. In general, opiniile nu sunt favorabile recurgerii la acest tip de instrument in scopul aratat.

distinctia fluxuri destabilizatoare - fluxuri "bune" este arbitrara si nu exista nici o modalitate de a taxa acele tranzactii care tind sa amplifice fluctuatiile pietei fara a le taxa si pe cele care au efecte de contrabalansare

reducerea fluxurilor restrange "adancimea" pietei, facand-o mai susceptibila de volatilitate; o prelevare asupra valorii tranzactiilor cu scop speculativ) nu este de natura sa reduca volatilitatea cursurilor de schimb, ci este mai degraba susceptibila sa o mareasca deoarece reduce gradul de lichiditate a pietelor valutare internationale

aceste masuri se dovedesc ineficace in cazurile unor atacuri speculative majore (cele mai periculoase), deoarece stimulentele asociate acestora sunt atat de puternice incat depasesc cu mult capacitatea de descurajare a oricarei taxe stabilite la un nivel rezonabil (neprohibitiv)

eforturile de "reglaj fin" al fluxurilor de capital genereaza o birocratie administrativa "grea", care poate genera coruptie si "activitati de cautare a rentei"

3. Masuri care distorsioneaza cererea de capital din anumite surse Spre deosebire de situatia din cazul circulatiei bunurilor, unde asemenea masuri (tipic, achizitiile publice) sunt interzise cu desavarsire, in cazul circulatiei capitalurilor unele asemenea masuri sunt justificate: e.g., restrictii decurgand din supravegherea prudentiala a investitorilor institutionali (acestia trebuie sa aiba o structura pe valute a activelor similara cu cea a pasivelor, precum si o larga dispersare a expunerilor, pentru minimizarea riscurilor, deci nu pot investi nelimitat in orice instrumente, denominate in orice valuta)

Justificarea altor tipuri de restrictii este mai greu de inteles:

restrictii privind investitiile externe directe (interzicerea accesului in unele sectoare, interdictia participatiunilor straine depasind un anumit procent, obligativitatea utilizarii de input-uri local in anumite proportii etc)

restrictii privind admiterea la tranzactionare pe piata interna a valorilor mobiliare straine si, respectiv, pe piata externa a valorilor mobiliare interne

restrictii privind exercitarea de catre investitori straini a controlului asupra unor companii locale (problema "actiunii de aur")

aplicarea unor niveluri mai inalte de taxare pentru dividendele repatriate de catre investitori straini decat pentru dividendele distribuite investitorilor autohtoni

Conceptul de "restrictie" a liberei circulatii a capitalurilor este interpretat de CEJ de o maniera foarte larga: potrivit deciziei din cazul Trummel si Mayer, chiar si simpla "reducere a atractivitatii" unei miscari de capital din cauza unei masuri impuse de autoritati este considerata o restrictie, fapt explicabil prin aceea ca miscarile de capital sunt cele mai volatile si susceptibile de largi variatii, ceea ce se reflecta intr-o mai mare sensibitate la stimulii exteriori.

Restrictiile din primele doua categorii sunt bine acoperite de legislatia comunitara primara (Tratatele) si secundara (Directive), dar caracterul foarte eterogen si specific al restrictiilor din a treia categorie face ca ele sa fie adesea obiectul unor actiuni in justitie. Deosebit de cntroversata este, in particular, problema Tacsiunii de aur", cu rivire la care pozitia extrem de critica a Comisiei nu pare sa fie urmata si de CEJ.

Dupa cum s-a mentionat mai sus, obligatiile din Tratatul de la Roma legate de circulatia capitalurilor erau limitate la platile tranzactiilor cu bunuri si servicii (eventual forta de munca), adica la tranzactiile curente.

Posibilitatea liberalizarii, fie si doar incomplete, a tranzactiilor de capital propriu-zise era evocata doar in termeni vagi in textul Tratatului, conditionat de situatia economica (si, in particular, cea a balantelor de plati) din tarile membre.

Liberalizarea tranzactiilor de capital a facut obiectul unor directive succesive:

1. In perioada 1960-1962 au fost adoptate directive care au marit substantial gradul de liberalizare a tranzactiilor de capital; acestea au fost impartite in trei categorii:

complet liberalizate: credite comerciale pe termen scurt si mediu; repatrierea profiturilor si a investitiilor externe etc. Si aceste categorii de tranzactii sunt legate de alte libertati de cirulatie (circulatia bunurilor, dreptul de stabilire etc)

partial liberalizate, cu privire la care nu mai puteau fi introduse masuri mai restrictive dectt cele aflate in vigoare in acel moment: credite comerciale pe termen lung; emiterea de actiuni pe alte piete decat cea nationala; achizitionarea de participatiuni in fonduri straine de nvestitii

neliberalizate: operatiuni speculative pe termen scurt, cu un mare potential destabilizator (deschiderea de depozite denominate in moneda nationala de catre nerezidenti)

O lunga perioada ulterioara nu au mai avut loc initiative de liberalizare a circulatiei capitalurilor la nivelul Comunitatii. Incepand cu a doua jumatate a anilor '70, tot mai multe tari dezvoltate au inceput sa liberalizeze unilateral transferurile de capital, printre ele aflandu-se si unele state membre ale CEE: Germania, Olanda, Marea Britanie. O trasatura importanta este ca aceste liberalizari se produceau erga omnes, adica fata de toate celelalte tari, nu doar cele din CEE.

Aceasta tendinta de liberalizare spontana, singura observata in cadrul edificarii Pietei Interne Unice, a permis:

intr-o prima etapa, modificarea Directivelor din anii '60 in sensul introducerii de noi tipuri de operatiuni pe lista celor complet liberalizate si reducerii numarului de operatiuni nesupuse vreunei obligatii de liberalizare

intr-o a doua etapa, adoptarea unei noi Directive (88/361/EEC) prevazand obligativivitatea asigurarii deplinei mobilitati a capitalurilor pana la mijlocul anului 1990 si fata de toate tarile, inclusiv cele terte (unii membri - Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia - au beneficiat de perioada mai indelungata de tranzitie: pana la sfarsitului anului 1992).

Tratatul de la Maastricht a intarit aceasta obligatie, introducand-o in textul Tratatului (initial, ca articole numerotate 73B-73G, actualmente renumeroate 56-60) si eliminand clauzele de salvgardare relativ extinse care figurau in Directiva din 1988.

Aceasta nu inseamna ca nu mai pot fi invocate exceptii de la obligatia asigurarii deplinei mobilitati a capitalurilor, ci doar ca acestea sunt acum mai strict circumscrise.

In prezent, Tratatul prevede trei categorii de derogari posibile:

a)    clauza de anterioritate (Art.57)

Se refera la posibilitatea aplicarii fata de tari terte, de restrictii aflate in vigoare la 31 decembrie 1993 si ramase in vigoare din motive de reciprocitate; Consiliul poate decide eliminarea acestor restrictii prin vot cu majoritate calificata. Acelasi articol permite si introducerea de restrictii fata de tarile terte, pentru aceasta fiind insa necesar votul unanim al Consiliului.

b)    clauza privind exceptiile (Art.58)

Permite introducerea de controale asupra transferurilor de capital daca ele sunt necesare pentru:

prevenirea sau combaterea evaziunii fiscale

supravegherii prudentiale a institutiilor financiare

obtinerea de informatii statistice

c)      clauza de salvgardare (Art.59)

Permite adoptarea de catre Consiliu de restrictii, in circumstante exceptionale, pentru a contracara miscari de capital susceptible sa creeze grave dificultati functionarii UEM. Asemenea restrictii nu pot fi insa mentinute in vigoare pentru o perioada mai indelungata de 6 luni.

Un aspect mai putin dezbatut al liberei circulatii a capitalurilor tine si de evitarea distorsiunilor in alocarea capitalului disponibil pentru investitii. In vederea minimizarii acestor distorsiuni, programul legislativ al pietei interne unice cuprinde prevederi referitoare la doua domenii:

a)      legislatia societatilor comerciale

b)      impozitarea directa

Relevanta legislatiei societatilor comerciale tine, in primul rand, de faptul ca investitorii trebuie sa aiba posibilitatea de a judeca solvabilitatea si profitabilitatea intreprinderilor in care intentioneaza sa investeasca. O serie de directive emise in acest domeniu cuprind, asadar, obligatii legate de frecventa raportarilor de date financiare de catre compani, formatul raportarilor, calificarea persoanelor autorizate sa certifice datele etc.

In al doilea rand, tot sub "umbrela" legislatiei societatilor comerciale a fost adoptata recent (2004) o Directiva referitoare la preluarile de companii (takeovers), care stableste cateva reguli general aplicabile.

Problema impozitarii directe a corporatiilor este una mult dezbatuta, care are reverberatii si in numeroase alte domenii ale acquis-ului comunitar (concurenta, impozitare etc).

Masurile adoptate pana in prezent urmaresc sa evite, in masura posibilului, ca impozitele directe sa distorsioneze alocarea capitalului in cadrul pietei comunitare, chiar daca este unanim acceptat faptul ca ele nu pot sa nu orienteze deciziile de investire.

Doar putine Directive destinate acestui scop au putut sa fie adoptate, la intervale mari de timp, dupa ce au fost blocate vreme indelungata (e.g., directivele adoptata in 1990 fusesera inaintate de Comisie cu circa 20 de ani inainte), iar multe propuneri au trebuit sa fie retrase.

Directiva 69/335 ("Capital Duty Directive"): prevede abolirea oricaror taxe aplicate operatiunilor de fuziune sau de transfer al afacerilor

Directiva 90/434 ("Mergers Directive") urmareste facilitarea fuziunilor si altor forme de reorganizare (divizari, schimburi de actiuni, transferuri de active[1]) permitand amanarea platii impozitelor pana la aparitia ulterioara a unui eveniment impozabil. E.g., castigul de capital din cesiunea unui activ nu nu este impozitat in momentul transferului sau in cadrul operatiei de restructurare corporativa, ci doar cand este vandul ulterior. Directiva urmareste sa evite aparitia de obligatii fiscale exclusiv de pe urma unor restructurari corporative trans-frontiera.

Directiva 90/435 ("Parent-Subsidiary Directive") urmareste evitarea dublei impuneri a dividendelor distribuite intre societatile-mama si filialele/sucursalele lor din alte State Membre. Obliga Statele membre sa opteze explicit pentru unul din cele doua sisteme de impozitare a veniturilor resortisantilor lor (global, bazat pe credite fiscale pentru impozitele platite in strainatate sau teritorial, bazat pe exceptarea de la impunere a veniturilor realizate in strainatate).

Directiva 2003/49 ("Interest-Royalty Directive") elimina impozitarea la sursa a dobanzilor si redeventelor platite intre companii asociate aflate in state membre ale UE diferite

Astfel sunt depasite mai multe neajunsuri posibile:

riscul dublei impozitari a dobanzilor si redeventelor

formalitatile administrative consumatoare de timp si resurse necesare pentru a evita dubla impunere

problemele de flux de numerar cauzate de timpul scurs intre plata impozitului si regularizarea sa pentru evitarea dublei impuneri

Directiva contine si prevederi menite sa impiedice utilizarea sa abuziva, cu scopul de a eluda obligatii fiscale:

compania platitoare de dobanzi si redevente trebuie sa aiba o "legatura continua si efectiva" cu economia tarii in care isi are sediul;

compania platitoare de dobanzi si redevente trebuie sa fie platitoare de impozit pe venitul corporatiilor la o rata care sa nu fie mai mica decat rata normal aplicabila (deci, sa nu beneficieze de un regim fiscal privilegiat);

suma platita cu titlu de dobanda sau redeventa nu trebuie sa depaseaca un nivel rezonabil, comparabil cu cel care s-ar plati intr-o tranzactie dintre entitati neinrudite.

Pentru a limita concurenta fiscala pentru atragerea de investitii, un document politic a fost adoptat de Consiliu si reprezentantii Statelor Membre la 1 decembrie 1997:

CODUL DE CONDUITA PRIVIND IMPOZITAREA AFACERILOR

Codul consacra urmatoarele angajamente ale semnatarilor

'standstill' (neintroducerea de noi masuri daunatoare)

'rollback': eliminarea masurilor daunatoare sau adaptarea lor astfel incat elementele daunatoare sa fie inlaturate

informare reciproca permanenta asupra masurilor adoptate sau care se intentioneaza sa fie adoptate

constituirea unui grup de lucru care sa evalueze din punctul de vedere al impactului lor masurile fiscale utilizate in Statele Membre cu privire la veniturile corporatiilor

El se refera la anumite regimuri fiscale, repectiv cele care sunt cel mai susceptibile sa distorsioneze decizia de investire, si anume:

i)            tratamentul favorabil este acordat doar nerezidentilor sau in legatura cu tranzactii desfasurate de nerezidenti si/sau iar avantajele fiscale sunt 'izolate' de piata interna, astfel incat sa nu afecteze baza de impunere nationala (ring-fencing)

Economia nationala este "imprejmuita" pentru a nu scapa vreo baza de impunere, iar pentru a atrage alte baze de impunere se recurge la un soi de "dumping fiscal".

ii)          concesiile fiscale se acorda si in absenta unei activitati economice reale si a unei prezente economice substantiale pe teritoriul statului care le acorda

iii)        existenta unor practici care incurajeaza nerespectarea legislatiei fiscale a altor tari:

regulile de determinare a profitului impozabil pentru grupurile multinationale se indeparteaza de principiile general acceptate (in sensul lipsei de exigenta)

absenta unui schimb efectiv de informatii cu autoritatile fiscale din tara de origine a investitorului / acordarea de conditii speciale de confidentialitate investitorului

iv)        concesii fiscale acordate in mod discretionar

decizii fiscale administrative favorabile fara suport legal

rate sau baze de impunere determinate prin negociere cu investitorul

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

In peisajul general al "celor patru libertati", circulatia persoanelor are o serie de trasaturi particulare:

este elementul cu privire la care piata unica a facut cele mai putine progrese

este singurul domeniu cu privire la care legislatia secundara introdusa la nivel comunitar a introdus si restrictii in calea liberei circulatii

Importanta domeniului este subliniata de faptul ca circa 5 milioane de cetateni europpeni rezida in alte tari decat cele de origine, iar jumatate de milion "fac naveta" la munca in alte tari.

Exista trei mari categorii de bariere care stanjenesc cel mai mult libera circulatie a personelaor:

regimul pasapoartelor si vizelor de calatorie pentru cetatenii statelor membre.

In prezent, acestia nu intampina dificultati in a circula dintr-o tara membra in alta, dar nu atat in baza vreunui act legislativ comunitar, cat a unui acord referitor la un domeniu aflat in cea mai mare parte a lui in sfera interguvernamentala (nu comunitara): Acordul Schengen

persistenta dificultatilor legate de recunoasterea calificarilor profesionale dobandite in alt Stat Membru;

S-a incercat solutionarea acestor probleme prin emiterea unor directive, cu un succes limitat insa. Doar 35-45000 de profesionisti, absolventi de studii superioare, obtin dreptul de libera practica in interiorul UE in firecare an.

prevederi ale legislatiilor nationale in domeniul protectiei sociale care pot face mai dificila (mai oneroasa) deplasarea in vederea muncii dintr-un stat membru in altul:

"portabilitate" redusa a pensiilor (sau, in unele cazuri chiar, persistenta dificultatilor legate de recunoasterea calificarilor profesionale dobandite in alt Stat Membru)

absenta accesului la plati compensatorii etc.

De remarcat si faptul ca, printr-o Directiva adoptata la mijlocul anilor '90 in urma insistentelor unor State Membre nemultumite de deplasari temporare ale muncitorilor din alte tari membre pentru prestari de servicii, au solicitat ca acestia sa fie supusi legislatiei sociale din statul-gazda, nu din cel de origine, ceea ce echivaleaza cu introducerea unei serioase bariere in calrea liberei circulatii a fortei de munca, stiut fiind faptul ca orientarea naturala a acestor fluxuri este din tarile cu un nivel scazut de salarii si protectie sociala, catre tarile cu niveluri ridicate.