Statul federal

Statul federal

A. Federalism si stat federal. Federalismul este, potrivit expresiei lui A. de Tocqueville, "marea descoperire a stiintei politice'. El este, mai intai, o filosofie si, mai apoi, o forma de organizare a statului. Trebuie deci distins federalismul de federatie. Federalismul priveste doar ideile, valorile, conceptiile despre lume care exprima o filosofie a unitatii in diversitate. Termenul federatie priveste, in schimb, aplicatiile concrete ale acestei filosofii, amenajarile institutionale facute pe baze constitutionale riguroase pentru a incorpora unitati autonome intr-un guvernamant central. Federalismul este deci o filosofie, un sistem de intelegere si de actiune care vizeaza ansamblul activitatilor umane, privind toate societatile, federatia desemneaza un regim politic concret si particular.

Desi aceasta distinctie pare lamuritoare si simpla, ea nu surmonteaza insa toate dificultatile analizei, caci filosofia federalista nu este deloc una unitara. Astfel, este posibil sa distingem in cadrul federalismului trei orientari principale distincte: descentralizatoare, centralista si de echilibru (M. Croisat, 1999, p. 17-18).

Prima orientare a fost utilizata de teoriile anarhiste (Bakounin, Proudhon, Kropotkine) pentru a justifica trecerea dincolo de organizarea statala in cautarea unui echilibru ideal intre libertate si autoritate. Federalismul se extinde, in aceasta optica, dincolo de organizarea politica, la toate actiunile umane, economice, sociale, culturale, iar federalizarea la toate societatile existente, constituind un ansamblu foarte descentralizat. Aceeasi orientare a fost utilizata pentru a nega suveranitatea statului, deposedandu-1 de personalitatea juridica distincta de cea a oamenilor care il compun, afirmand un monism juridic cu prioritatea dreptului international, via un federalism international construit pe baza unei solidaritati a genului uman (L. Duguit, Scelle).

A doua orientare, cea centralizatoare, este proprie unor teorii puse in slujba unei unificari si centralizari care sa afirme statul, valorizand unitatea in detrimentul diversitatii originale, cum au facut-o teoreticienii americani ai federalismului (Hamilton, Madison si Jay) sau publicistii germani, inspirati de Hegel (P. Laband, Jellinek si Cerber). Astfel, obiectivul urmarit de Hamilton si de cei care redactau articole in Federalistul a fost sustinerea constituirii unei natiuni si fondarea unui stat, ei insistand, mai ales, asupra aspectelor care ii uneau pe americani, nu asupra a ceea ce ii diviza. Ei se dovedesc ostili, in acelasi timp, fata de democratia directa si fata de statele mici, pledand pentru formarea unui stat-natiune vast, dotat cu o putere executiva centrala puternica. Dorinta de unire si centralizare este cea care ii anima: "Este o absurditate, arata Hamilton, doar sa conferi unui guvern grija intereselor nationale cele mai importante, fara sa indraznesti sa-i asiguri autoritatea necesara pentru a le administra convenabil'. Nu este vorba aici de a dilua puterea, ci de a o intari, nu de o teorie centrifuga, ci de una accentuat centripeta.

Aceeasi dorinta de intarire a natiunii si a statului national, care este astfel pus in centrul principiului federal, care nu mai este un mod de organizare a societatilor umane, un principiu universal, ci doar un procedeu de asociere intre state, state care refuza sa-si abandoneze suveranitatea in beneficiul unor organizatii internationale si o impun tuturor colectivitatilor inferioare pe plan intern, ii amina si pe teoreticienii germani Laband, Jellinek si Gerber. in optica acestora, suveranitatea inlocuieste competenta si subordonarea inlocuieste cooperarea. Este vorba iarasi de un federalism centripet care tinde sa intareasca statul si nu de o disipare a puterii. Rezulta o conceptie dualista a dreptului care introduce un decupaj intre dreptul intern si cel international.

Ca o reactie, scolile juridice austriaca, cu H. Kelsen, si franceza, mai ales prin intermediul lui L. Duguit si G. Scelle, incearca sa revina la o conceptie monista a dreptului, cu suprematia dreptului international, ajungand pana la a nega personalitatea morala a statului si deci suveranitatea, bazandu-se pe o altfel de intelegere a federalismului, ca principiu universal, aplicabil societatii in ansamblu si nu doar statului. Astfel, G. Scelle afirma, in 1944, ca "nu statul creeaza federalismul prin abandonarea suveranitatii, ci procesul federativ inglobeaza statul si ii impune normele sale', iar G. Heraud, in 1968, ca "federalismul se construieste pornind de la baza in ordinea federala puterile nu sunt delegate de sus, ci de la baza'. Desi porneste de la cu totul alte baze, acest curent de gandire duce si el la centralism, chiar daca democratic, caci se insista mai mult asupra participarii decat asupra autonomiei, asupra solidaritatii decat a individualitatii. Este in buna masura ceea ce s-a intamplat in fosta Uniune Sovietica.

Cea de a treia orientare tinde cumva sa le concilieze pe celelalte doua, printr-o prioritate recunoscuta posibilitatii de conciliere intre integrare si autonomie, unitate si diversitate, independenta si solidaritate. Ea este cea mai apropiata de gandirea constitutionalismului modern. Federalismul nu poate fi astfel desprins de pluralism, mai degraba, el poate fi gandit ca o varianta a pluralismului. Astfel M. Croisat sustine ca "o definitie a federalismului poate fi dedusa din cea a pluralismului: este suficient sa inlocuim termenul de grup prin cel de grupuri teritoriale sau de grupuri definite in mod teritorial: o organizare federalista formeaza o entitate compusa din grupuri teritoriale autonome care participa de o maniera ordonata si permanenta la institutiile si deciziile entitatii centrale. Este deci elementul teritorial care permite distingerea celor doua concepte'(1999, p. 23-24).

Abordarea pluralista este aplicabila statului federal, dar si oricarei alte forme de stat. Este ceea ce am incercat sa sugeram atunci cand am vorbit de titularul suveranitatii, afirmand ca exercitiul acesteia trebuie privit material si este facut, mai degraba, de societatea globala decat de stat, depinzand de modul structurarii relatiilor intre grupurile sociale, deci de tipul de pluralism sau de lipsa acestuia. Suveranitatea, astfel inteleasa, depaseste formalismul juridic al suveranitatii de stat, caci, cum afirma H. Laski, "nu exista nimic care sa fie susceptibil de aplicare politica concreta in suveranitatea definita de juristi, in orice modalitate ar fi aceasta facuta' (1921, p. VIII; M. Croisat, 1999, p. 22). Principiul federalist ar fi aplicabil astfel oricarei societati, chiar daca la nivel formal statul nu este federal. Cand este vorba de un stat federal, pe de alta parte, trebuie ca viziunea strict juridica, formalista si simplificatoare sa fie completata, daca nu inlocuita, cu o viziune politologica. Fara aceasta modificare de metoda, studiul federalismului risca sa se degradeze, caci "afirmand ca toate statele poseda o suveranitate indivizibila, juristii s-au chinuit, impotriva oricarei evidente, sa descopere aceasta suveranitate intr-un stat federat. Dar, cum remarca un critic, chiar stiinta inepuizabila a unui savant german nu ar putea sa descopere un lucru acolo unde nu este' (R. Bowie, J. Friedrich, 1960, p. 163). Pentru a surmonta aceasta dificultate unii juristi fac, cu anumita indreptatire, dar fara a putea cu adevarat sa evite aporiile, aplicarea unor notiuni precum cele de suveranitate divizata sau partajata, asa cum vom vedea.

Federatia este prezentata, ca uh reflex al filosofiilor federaliste, intr-un mod neunitar, teoria juridica imprumutand adesea idei din surse filosofice disparate, amal-gamandu-le intr-o totalitate ce se straduieste parca zadarnic sa capete unitate. Ambiguitatea vine nu doar din intelegerile ideologice diferite ci si dintr-o practica a federalismului prea diversificata, care se reflecta atat la nivelul regimurilor politice, cat si la nivelul societatii civile. Astfel, din punct de vedere juridic, statul federal este prezentat ca un stat ce avanseaza pe planul delegarii puterii mai departe decat descentralizarea sau regionalizarea. Totusi, in practica este vorba mai degraba de o tehnica de a uni ceea ce este prea dezbinat decat de o tehnica de a desface ceea ce este prea unit. Astfel, desi pot fi concepute doua moduri de formare a statelor federale: prin integrare si prin disociere, primul este privilegiat.

B. Notiunea de stat federal. Un stat este federal cand comunitatile teritoriale au competenta generala de a crea dreptul, fiind autonome in materie constitutionala, legislativa si jurisdictionala, fapt ce le confera calitatea de state, chiar daca, in principiu, ele nu au competente internationale. Statul federal este deci compus din mai multe state, unite pe baza dreptului constitutional, nu a dreptului international, state intre care se impart competentele exercitate altfel de statul unitar. Statul federal depaseste deci descentralizarea sau regionalizarea, trecand intr-o faza superioara de divizare verticala a puterii, caci ea priveste acum nu competenta administrativa, ca in statul descentralizat sau competenta legislativa limitata a statului regionalizat, ci competenta generala de a crea dreptul, de a crea o ordine juridica integrala, bazata pe o constitutie proprie, deci pe o putere constituanta.

C. Baza constitutionala a federalismului. Federalism si confederatie. Spre deosebire de confederatie, federatia se bazeaza pe existenta unui drept constitutional federal, adica a unui act de drept intern numit constitutie, asupra caruia statele federate nu au nicio putere de a-1 modifica unilateral. In cazul statului federal, suntem deci in prezenta constituirii unui nou stat, care se suprapune statelor ce intra in uniune, in timp ce in cazul confederatiei, bazata pe dreptul international, nu se constituie un nou stat, institutiile fiind doar sumare si de coordonare.

Acest fapt implica un altul. Din momentul existentei unei constitutii federale, practic, statele federate inceteaza, in principiu, sa mai fie subiecte de drept international, spre deosebire de confederatie, in care statele isi pastreaza integral suveranitatea externa. De asemenea, ele pierd o parte din competenta lor in materia dreptului intern, in timp ce in cazul confederatiei ele nu delega suveranitatea interna catre organele confederatiei.

Ca urmare, dreptul statului federal este drept intern, el fiind de imediata si directa aplicare, nefiind necesare formalitati de preluare din partea statelor federate, in timp ce deciziile organelor confederatiei nu se bucura de aceste calitati, ele trebuind sa faca obiectul unei receptari in dreptul intem al statelor confederate. Subiectele unei confederatii sunt statele si nu cetatenii, deciziile neprivindu-i pe acestia din urma decat in masura in care ele sunt aplicate de statele confederate. Este motivul pentru care comunitatile europene nu sunt o confederatie, nefiind totusi niciun stat federal, caci unele surse de drept comunitare sunt direct si imediat aplicabile.

D. Statul federal si descentralizarea. Statul federal se distinge de descentralizare prin faptul ca, in cazul lui, comunitatile teritoriale au capacitatea de a se auto organiza, constituindu-se in state in baza unei constitutii proprii, in timp ce comunitatile autonome nu se bucura decat de posibilitatea de a aplica legea in mod relativ autonom; chiar in statul regionalizat statutul acestora este legal, nu constitutional. In statul federal, avem deci de a face cu o suprapunere de ordini juridice distincte, cea federala si cele federate. De asemenea, cu o coexistenta a unor ordini juridice federate, care pot fi radical deosebite. Astfel, in Statele Unite coexista sisteme de drept federate romano-germanice cu sisteme anglo-saxone, bazate pe principii de formare a ordinii juridice radical diferite.

E. Organizarea statului federal. Chiar daca variantele concrete de amenajare institutionala a statului federal sunt extrem de diverse, se pot desprinde cateva idei general aplicabile. Aceste principii sunt, conform sistematizarii facute de G. Scelle: suprapunerea ordinilor juridice, autonomia statelor federate si participarea acestora la puterea federala. Efectivitatea acestor principii este asigurata de catre judecatorul constitutional, care verifica respectarea divizarii verticale a puterii.

a. Principiul suprapunerii. Acest principiu presupune ca in statul federal se suprapun, mai intai, doua nivele statale, statul federal si statele federate, desi, uneori, s-a negat, nu fara oarecare indreptatire, ca acestea din urma ar fi state in sensul plenar al cuvantului si, mai apoi, doua ordini juridice, statul fiind bazat pe o dualitate a ordinilor - constitutionala si legislativa.

Nascut prin vointa statelor componente, in baza unei constitutii proprii, statul federal reprezinta o noua ordine politica si juridica, care le inglobeaza si le subordoneaza relativ pe cele ale statelor federate. El dispune de o organizare politica proprie, distincta de cea a statelor federate, ceea ce implica o constitutie si puteri proprii (organ legislativ, in principiu bicameral, o Camera reprezentand poporul indivizibil si una statele federate, organe executive si jurisdictionale), de un scop si de un patrimoniu propriu, fiind deci un subiect de drept distinct de statele componente.

Acest suprastat dispune de plenitudinea suveranitatii, aparand singur pe scena internationala, la fel ca un stat unitar, cu excluderea in principiu a statelor federate din viata internationala. Totusi, acest principiu nu este intotdeauna respectat, uneori statele federate, aparand ca subiecti de drept international public, pot sa incheie tratate sau sa participe la organizatii internationale. A fost cazul Bielorusiei si Ucrainei in fosta Uniune Sovietica, care aveau reprezentare la ONU distincta sau al Tatarstanului in Rusia actuala, care poate incheia tratate cu state straine, cu conditia sa nu incalce Constitutia federala si angajamentele internationale ale Rusiei. De asemenea, cantoanele elvetiene pot incheia tratate in anumite domenii, cum ar fi raporturile de vecinatate sau politia, cu conditia sa nu contravina dreptului federal sau al altor cantoane. Si landurile germane pot incheia tratate, in domeniile lor de competenta, dar cu acordul guvernului.

Comunitatile teritoriale ale statului federal sunt si ele state. Au deci o organizare proprie, comportand legislativ propriu, organe executive distincte de cele federale si chiar organe jurisdictionale proprii. Totusi, lor li s-a negat uneori calitatea de state, caci, s-a spus, in continuarea unei traditii europene, initiata de J. Bodin, ca suveranitatea trebuie sa fie suprema, statul posedand "competenta competentelor sale', ceea ce nu s-ar verifica in cazul statelor federate, suveranitatea ramanand indivizibila si de ea bucurandu-se doar statul federal. Aceasta teza este infirmata de Curtea Constitutionala germana, care declara ca "specificul statului federal este ca federatia si statele federate poseda calitatea de state. Aceasta semnifica, in orice ipoteza, ca atat federatia cat si statele federate poseda fiecare propria lor constitutie determinata de ele insele', dar si de Curtea Suprema americana, care considera ca principiul suveranitatii partajate este un principiu fundamental al federalismului. Chiar daca este adevarat ca s-ar putea sustine cu greu ca statele federate sunt state in sens plenar, totusi calificarea lor ca state este utila distingerii lor in raport cu comunitatile teritoriale din statele unitare descentralizate sau regionalizate.

Uneori exista state federale care cunosc un federalism dublu. A fost cazul U.R.S.S., caci Rusia era ea insasi o federatie, sau al Belgiei, care este compusa din trei comunitati (franceza, flamanda si germanofona) si din trei regiuni (Valona, Flamanda si regiunea Bruxelului).

Principiul suprapunerii presupune si suprapunerea a doua ordini juridice, adica a doua ordini constitutionale si a doua ordini legislative. Colectivitatile federate dispun de anumite prerogative ale suveranitatii, inclusiv de aceea de a se dota cu propria lor constitutie, desi uneori constitutia aceasta trebuie sa respecte constitutia federala. Este vorba, in general, de forma de guvernamant, de drepturile fundamentale stabilite de constitutia federala sau de principiile generale de organizare a statului stabilite de aceasta.

Statele federate se bucura de o larga autonomie legislativa, bazata pe o dubla abilitare constitutionala, facuta de constitutia federala si de constitutiile proprii, capabila sa le ofere posibilitatea de a construi un sistem juridic original. Totusi, dreptul elaborat de organele statului federal se bucura de prioritate fata de dreptul statelor federate, in principiu numai, caci au existat si cazuri de inversare a raporturilor, cel putin formal, cum a fost cazul la un moment dat in Uniunea Sovietica. Astfel, Constitutia Statelor Unite stabileste ca ea si legile Statelor Unite, facute in conformitate cu ea, si toate tratatele incheiate sub autoritatea Statelor Unite constituie legea suprema a tarii si sunt obligatorii pentru judecatori, indiferent de ce prevad constitutiile sau legile statelor. Constitutia Germaniei normeaza in acelasi sens: "Dreptul federal primeaza asupra dreptului landurilor'. Dreptul federal este, pe de alta parte, imediat aplicabil in ordinea juridica a statelor federate, neavand nevoie de nicio formalitate de receptare, ca in cazul confederatiilor. Este cert deci ca, desi exista doua ordini legislative distincte, cea federala primeaza asupra celor federate. Dar acest lucru nu impiedica autonomia legislativa federata, caci constitutia federala limiteaza interventia puterii federale si garanteaza aceasta autonomie.

b. Principiul autonomiei. Acest principiu presupune ca statele federate au un domeniu propriu de competenta pe care il exercita fara nicio ingerinta din partea autoritatii federale. Fiecare ordine guvernamentala este autonoma in domeniul sau de competenta, in principiu, nicio putere ierarhica si nicio tutela a statului federal asupra statelor federate nefiind posibila. Raporturile dintre autoritatile celor doua nivele statale suprapuse si potential conflictuale se desfasoara pe cale judiciara. Doar un magistrat independent poate sa verifice constitutionalitatea sau legalitatea actelor statelor federate, dar niciodata oportunitatea. Aceasta autonomie functioneaza pe plan constitutional si legislativ, dar si pe plan administrativ.

Spre deosebire de procedeul descentralizarii, care presupune ca drepturile colectivitatilor locale provin de la o putere constituita, un stat, procedeul federalismului presupune ca drepturile autoritatilor comunitatilor locale, ale statelor federate, provin de la o putere constituanta, puterea poporului, a respectivei colectivitati, distincta de celelalte. Ele se bazeaza pe o constitutie. Astfel, federalizarea nu poate fi gandita ca o forma mai avansata de descentralizare, diferenta intre cele doua forme nefiind una de grad, ci una de natura. Cum spunea M. Croisat, federalizarea "nu este un proces de de-centralizare, ci de necentralizare' (1999, p. 28).

Primul nivel al autonomiei statelor federate este deci cel constitutional. Totusi, autonomia aceasta nu a dus, de regula, si la institutii originale. Statele federate imita de obicei organizarea federala, fiind niste miniaturizari ale acestora. Astfel, statele din federatia americana au un sef de stat, guvernatorul, avand un rol comparabil cu cel al Presedintelui Statelor Unite si un parlament bicameral, mai putin Nebraska. Diferentele intervin in materia introducerii procedeelor guvernamantului semidirect. Astfel, 39 de state prevad recurgerea la referendum, 22 admit initiativa populara, 13 revocarea reprezentantilor. O organizare diferita de cea a statului federal o au cantoa-nele elvetiene. De exemplu, executivele cantonale sunt alese prin vot universal direct, in timp ce Executivul federal este ales prin vot indirect, de catre Parlament, care este monocameral, nu bicameral ca la nivelul federatiei, unele procedee ale democratiei directe neexistand decat la nivel cantonai.

Autonomia legislativa a statelor federate este garantata constitutional. in general, constitutia federala este o garantie a neimixtiunii statului federal in problemele ce sunt de competenta statelor federate. Fiind de natura constitutionala, nici Legislativul, nici Executivul federal nu ii poate aduce atingere, spre deosebire de ceea ce se intampla in ce priveste competenta comunitatilor descentralizate in statul unitar. Constitutia federala este cea care stabileste domeniul de actiune a statului federal si a statelor federate. In afara unor situatii particulare, metoda clasica de distribuire a competentelor presupune combinarea unor clauze atributive, intre competenta generala sau de drept comun si competenta exceptionala. Prima se prezinta sub forma unei dispozitii de ansamblu si se interpreteaza extensiv. Cealalta se prezinta sub forma unei liste, a unei enumerari limitative, care deci se interpreteaza strict. Repartizarea celor doua tipuri de competenta, generala si de exceptie, poate fi facuta insa diferit. Astfel, in Statele Unite federatia este cea care are competenta exceptionala, restrictiva deci, statele federate avand competenta generala normativa, in timp ce in Canada competenta generala apartine federatiei, statele federate avand o competenta reziduala. Prin aceasta metoda se obtine competenta exclusiva a unuia dintre cele doua nivele statale si se evita conflictele de competente.

Totusi, multe state federale au un sistem mult mai complex, presupunand, pe langa aceste competente exclusive ale statelor federate sau ale statului federal, si competente concurente sau complementare. Sistemul competentelor concurente este cel mai bine ilustrat de Germania, unde legea fundamentala pune in lumina un sistem cu trei liste: primele doua privesc competentele exclusive ale celor doua nivele statale, iar cea de-a treia priveste competentele concurente intre ele. Landurile pot interveni atat timp cat federatia nu face uz de puterile sale [art. 72 alin. (1)]. Dar aceasta din urma are dreptul sa legifereze daca intervine nevoia unei reglementari legislative federale [alin. (2)], in numele principiului zis al subsidiaritatii, principiu extins de altfel la nivelul intregii Uniuni Europene.

Dar si alte state federale cunosc acest gen de competente. Astfel, in Statele Unite, ambele nivele pot interveni in materie fiscala sau pentru a angaja cheltuieli spre binele public. In Elvetia, putem distinge competente concurente limitate la principii (vanatoare si pescuit, naturalizare etc), competente concurente care nu sunt limitate (drept privat, drept penal, drept public al muncii) si competente ale cantoanelor paralele cu cele ale federatiei (burse de studii, construirea de strazi). Competentele complementare sunt cele exercitate de statele federate in aplicarea legilor federale. Un prim caz este cel in care statul federal determina principiile legiferarii, lasand statelor federate competenta de a reglementa detaliile. Un al doilea implica executarea legilor federale de catre statul federat, ceea ce pune in joc autonomia administrativa a acestuia. Astfel, daca, in Canada, legile sunt puse in aplicare de o administratie federala implantata in statele federate, in Germania, landurile sunt cele care, pe baza unei administratii delegate, fac acest lucru, ceea ce face din acest federalism unul original, care contra-balanseza o putere legislativa federala, intarita printr-o administratie autonoma.

Sistemul presupune si un organ care sa solutioneze conflictele de competenta intre autoritatile federale si statele federate. Solutia practica difera in aceasta materie. Fie este vorba de Curtea Suprema Federala ordinara, cum este cazul Statelor Unite, fie de un organ jurisdictional special, Curtea Constitutionala, cum este cazul Germaniei, fie de un organ politic, cum era in U.R.S.S. Prezidiul Sovietului Suprem. Puterea judiciara are in mod normal in statele federale un rol capital, caci conflictele intre statele federate sau intre acestea si statul federal nu pot fi rezolvate nici pe cale diplomatica, ca in cazul confederatiei, fiind vorba de conflicte de drept intern, nici pe cale administrativa, ca in statul unitar, pentru ca nu exista relatii de subordonare administrativa. Judecatorul ajunge astfel cheia de bolta a federalismului, organul lui regulator si protector.

c. Principiul participarii. Acest principiu presupune ca statele asociate participa la procesul decizional federal. Exista desigur grade ale acestei participari, grade in care institutiile tinute a gera interesul comun lasa acest interes sa se formeze in mod firesc, natural. Participarea se poate face la nivelul puterii constituante, al celei legislative, dar si al celei executive.

c.l. Participarea la puterea constituanta. Modificarea constitutiei federale presupune interventia statelor federate. Desigur, nu se cere unanimitatea acestora, ca in confederatie, caci, in acest caz, evolutia federatiei ar fi practic paralizata. Asocierea statelor federate la revizuire se poate face uzand de diverse tehnici.

Astfel, in Statele Unite exista doua proceduri posibile de revizuire, cea de-a doua nefiind utilizata niciodata pana acum, ambele implicand participarea statelor federate. Fie doua treimi din membrii celor doua Camere ale Congresului propun amendamente, care trebuie ratificate de corpurile legislative sau Conventiile din trei patrimi din state, fie corpurile legislative din 2/3 din state cer tinerea unei conventii pentru a propune amendamente care trebuie ratificate de Conventiile formate din 3/4 dintre ele.

Recursul la o dubla majoritate calificata este utilizat si in Canada, dar pentru a se ajunge aici a trebuit sa fie parcurs un drum extrem de lung, care incepe in secolul al XlX-lea si se incheie in 1982. Actul din 1867 nu continea nicio dispozitie privitoare la revizuire, astfel ca aceasta competenta revenea doar emitentului, adica Parlamentului britanic. Acesta exercita dreptul de revizuire doar la initiativa autoritatilor canadiene, care actionau in cadrul a doua conventii constitutionale care au aparut progresiv. Atunci cand modificarea nu privea decat exercitiul puterii federale, Parlamentul de la Ottawa actiona singur, votand o adresa catre regina, care apoi era examinata de Parlamentul britanic. in cazul in care revizuirea atingea relatiile dintre federatie si provincii, guvernul canadian trebuia sa obtina consimtamantul provinciilor inainte de a vota adresa. Obtinerea independentei si Statutul de la Westminster din 1931 nu a pus capat acestei situatii, caci provinciile au vazut in ea o garantie a autonomiei lor. Abia in 1982, aceasta situatie originala este depasita prin adoptarea unei Constitutii canadiene. Potrivit acesteia (art. 38), procedura normala de revizuire implica o decizie a Parlamentului federal si una a adunarilor legislative din cel putin 2/3 din provincii a caror populatie reunita reprezinta cel putin 50% din populatia totala. Pentru orice modificare a competentei legislative, a drepturilor si privilegiilor unei legislaturi, este necesara o rezolutie adoptata de majoritatea senatorilor si deputatilor federali si a deputatilor din fiecare adunare legislativa in numarul cerut de provincii. Dar, in acest caz, o provincie poate sa-si exprime dezacordul, avand un drept de veto, exercitat printr-o rezolutie parlamentara care o face sa evite modificarea. in fine, unanimitatea este necesara pentru modificarile privind sarcinile Reginei si ale reprezentantilor sai, dreptul unei provincii de a avea un numar de deputati cel putin egal cu cel de senatori, utilizarea limbii franceze sau engleze, compunerea Curtii Supreme si dispozitiile privind revizuirea.

In Germania, landurile nu intervin direct, ci indirect, prin reprezentarea lor in cea de-a doua Camera, revizuirea trebuind sa fie aprobata de 2/3 din membrii fiecarei Camere. Sunt interzise insa revizuirile care privesc organizarea federatiei in landuri, participarea acestora la legiferarea federala sau principiile enuntate in dispozitiile privind drepturile fundamentale.

c.2. Participarea la nivelul Legislativului. Aceasta participare poate fi privita sub doua aspecte: participarea la formarea organului legiuitor federal si participarea la exercitarea atributiilor acestuia.

In ce priveste participarea la formarea organului legiuitor federal, acesta se transpune in bicamerismul federal. Parlamentul, in statele federale, presupune doua Camere: prima reprezinta poporul, statele federate primind locuri in aceasta Camera in functie de ponderea lor demografica; cea de-a doua reprezinta statele federate, in general numarul de locuri ale acestora in Camera fiind egal. Astfel, in Statele Unite, fiecare stat federat dispune in senat de doua locuri, in Brazilia - de trei locuri, in Elvetia - de doua, in Australia - de zece. Aceasta regula este atenuata in statele unde importanta demografica a statelor federate este mult diferita. Astfel, in Germania, landurile care au o populatie de pana la doua milioane de locuitori dispun in Bundesrat de trei locuri, cele care au peste doua milioane - de patru locuri, cele care au peste sase milioane - de cinci locuri, iar cele care au peste sapte milioane - de sase locuri. Acelasi principiu inegalitar se aplica si in Canada sau in India.

Gradul de participare a statelor federate la puterea legislativa federala se masoara in raport de rolul Camerei ce le reprezinta. Participarea la exercitiul functiei legislative a Camerei poate sa conduca la un bicamerism egalitar. Este cazul Statelor Unite, al Canadei sau Elvetiei, unde atributiile celei de-a doua Camere in materie legislativa sunt egale cu cele ale primei a. Dar poate rezulta si un bicamerism inegalitar, in care Camera ce reprezinta natiunea poate trece peste opozitia eventuala in materie de legiferare a Camerei ce reprezinta statele. Se intampla astfel in Germania, unde Bundesratul nu dispune de un drept de veto definitiv in materie legislativa decat in cateva domenii prevazute expres de legea fundamentala federala, cel mai important fiind cel al legilor care privesc relatiile financiare si administrative dintre federatie si landuri. Pentru celelalte nu dispune decat de o putere de opozitie limitata, care poate fi infranta de Bundestag. Tot inegalitar este si bicamerismul rus. in caz de opozitie din partea Consiliului Federatiei, legea poate fi adoptata de Duma cu majoritate calificata de 2/3. Bicamerismul belgian este si el in principiu inegalitar, Camera Reprezentantilor putand la a doua lectura sa se pronunte definitiv, fie adoptand, fie respingand amendamentele adoptate de Senat. Dar exista, in Belgia, zece categorii de legi la adoptarea carora bicamerismul devine egalitar.

c.3. Participarea Ia nivelul Executivului. Doua modele pot fi concepute: unul de participare directa si unul de participare indirecta.

Formula de participare directa a fost intalnita in fosta U.R.S.S., unde cele cincisprezece republici erau reprezentate in Prezidiul Sovietului Suprem, fiecare printr-un vicepresedinte. Ele erau reprezentate si in Consiliul de Ministri al U.R.S.S. prin sefii lor de guvern care aveau, in acest organism, rang de ministri. Formula de participare directa a fost practicata si in fosta Iugoslavie dupa moartea maresalului Tito. Presedintia colegiala cuprindea noua membrii: sase reprezentanti ai celor sase republici, doi ai celor doua provincii si unul al partidului unic. in Canada, cabinetul federal este federalizat printr-o reprezentare cvasiproportionala a provinciilor. Din 1867 delegatii provinciilor se pun de acord asupra unei reprezentari a provinciilor in guvern. Astfel, fiecare provincie este reprezentata de cel putin un ministru; aceasta reprezentare trebuie sa tina cont de importanta demografica, dar si de interesele dominante in fiecare provincie. Astfel, cel mai adesea ministerul justitiei este atribuit, tinand cont de particularismul sistemului juridic, Quebecului, cel al agriculturii Wester-nerului, iar finantele unui ministru din Ontario. in fine, toate religiile beneficiaza, in masura posibilului, de o reprezentare in cabinet (M Croisat, 1999, p. 56-57).

Participarea indirecta a statelor federate la nivelul Executivului este mult mai subtila. Nu mai este vorba de o participare la exercitiul puterii executive, ci de o participare la desemnarea titularului acesteia. Mai multe procedee sunt posibile. Un prim procedeu este cel intalnit in cazul alegerii Presedintelui Statelor Unite. Alegerile se desfasoara in cadrul statelor federate, chiar daca Presedintele este ales prin sufragiu universal. Un al doilea procedeu consta in alegerea membrilor Executivului de cele doua Camere reunite, cum se intampla in Elvetia. in aceasta tara si seful statului este ales de aceeasi maniera. in acest sistem, ministrii devin dependenti de Adunari, iar seful statului poseda doar atributii de reprezentare. Un al treilea procedeu este cel german, unde Presedintele este ales de prima Camera completata cu un numar de membri alesi de ansamblurile reprezentative ale landurilor. Presedintele capata astfel calitatea de reprezentant al intregii natiuni, dar si calitatea de reprezentant al statelor federate.

F. Echilibrul administrativ, partizan si financiar. Cum cu indreptatire remarca M. Croisat, "transpunerea in practica a federalismului nu depinde numai de organizarea constitutionala a puterilor. Exemplul fostelor democratii populare ne aminteste ca textele cele mai federaliste pot sa fie insotite de practici care anuleaza orice posibilitate de veritabila autonomie teritoriala. Un sistem de partid unic ierarhizat si disciplinat, o economie planificata si centralizata fac posibilitatile de autonomie sa depinda de laxismul sau de coruptia factorilor de decizie la nivel national in ce priveste aplicarea legislatiei si a planurilor cincinale. Din aceste exemple trebuie sa tragem concluzia ca autonomia si independenta privesc si alte variabile ale unui sistem politic. Mai ales administrarea si executarea competentelor legislative, sistemele de partide si, in fine, repartizarea puterilor de impozitare, federalismul financiar care conditioneaza exercitiul celorlalte competente' (1999, p. 66).

Avand in vedere si perspectiva materiala, pe care am oferit-o mai devreme asupra suveranitatii, este atunci evident ca echilibrele partizane, administrative si financiare sunt esentiale in incercarea de a intelege mecanismele federale, mai ales ca norma juridica, pentru a se prezenta ca norma, trebuie sa fie eficienta, adica aplicarea ei este parte intrinseca si nu extrinseca caracterului sau normativ, fapt care determina o dependenta a echilibrelor normative, in genere, studiate cand este vorba de federalism, de procesele de aplicare si influentare a legiferarii.

a. Administratie dualista si administratie delegata. Echilibrul administrativ intre federatie si statele federate se poate prezenta sub doua forme: fie, pornind de la o incompatibilitate logica intre structura federala si administrarea centralizata, se recunoaste o deplina autonomie administrativa statelor federate, instituindu-se astfel un dualism administrativ, care consta in faptul ca aceeasi autoritate politica capabila sa legifereze conform constitutiei intr-un domeniu este indreptatita si sa puna in aplicare normele emise (administratie dualista), fie aplicarea legislatiei federale este lasata in sarcina autoritatilor federate, instituindu-se un sistem in care preponderenta puterii federale in materie legislativa este contrabalansata de delegarea executarii si administratiei catre statele federate (administratie delegata).

Primul sistem este utilizat in Statele Unite si in Canada. Guvernele federale sunt cele care pun in aplicare legile votate de parlamentele federale, dispunand in acest scop de o functie publica si de o organizare administrativa la nivelul intregului teritoriu national, administratie dublata de cea a statelor federate care este competenta sa execute legislatia acestora. Sistemul are meritul simplitatii logice, dar este periculos, pentru ca el creeaza in cazul aplicarii legilor in domeniile de competenta legislativa concurenta a puterii federale si a statelor o dedublare a sarcinilor care poate duce fie la conflict, fie la paralizie. Acest inconvenient este surmontat in Statele Unite prin instituirea unei cooperari intre autoritatile centrale si reprezentantii locali in procesul de numire a functionarilor federali la nivelul statelor. Astfel, numirea de catre Presedinte a acestora presupune acordul, cel putin tacit, al celor doi senatori ai statului considerat. Un alt inconvenient poate fi discrepanta intre resursele financiare ale administratiilor federale si ale celor federate, acestea din urma putand fi sarace si incapabile sa-si indeplineasca sarcinile. Asadar, echilibrul administrativ depinde in buna masura de echilibrul financiar.

Cel de-al doilea sistem, cel al administratiei delegate, constituie un particularism al federalismului european. Explicatia acestui tip de repartitie a competentelor administrative care asigura preponderenta Landurilor sau Cantoanelor in materie de punere in aplicare a legislatiei federale se explica prin cauze istorice, de exemplu refuzul bavarezilor de fi administrati de prusaci, sau culturale, de exemplu diversitatea lingvistica in Elvetia, dar si prin faptul ca modul de formare a statelor federale europene a facut ca statele federate sa dispuna inainte de aparitia unei puteri centrale de o administratie dezvoltata si diversificata.

Punerea in aplicare a acestui sistem imbraca forme diverse, administrarea delegata nefiind insa absoluta, unele domenii, cum ar fi apararea sau afacerile externe ramanand in sarcina administratiei federale. Avantajul lui este o apropiere a administratiei de administrati si evitarea riscurilor dublei competente. Inconvenientul este o destul de larga posibilitate a autoritatilor locale de a denatura prin interpretare legislatia federala. Totusi, acest risc este atenuat de existenta unei puteri de supervizare si de control. Astfel, guvernul german dispune de mai multe posibilitati de interventie: poate cere Bundesrat-ului sa examineze cazurile in care un Land isi depaseste atributiile de executare, poate promulga, cu aprobarea Camerei secunde, decrete de aplicare sau, in anumite cazuri, instructiuni precise. in Elvetia, de asemenea, Consiliul federal exercita o putere de supervizare a executarii cantonale a legilor federale, putand sa dea directive generale cantoanelor, hotararile cantonale fiind supuse, pentru a avea efecte, aprobarii guvernului federal, in anumite cazuri acestea putand fi anulate pentru neconstitutionalitate sau chiar putand sa utilizeze impotriva cantoanelor forta militara. Riscul acestei puteri coercitive federale este diminuarea autonomiei politice, dar, in practica, ea este putin utilizata, autoritatile federale preferand negocierea cu statele federate, regula fiind compromisul, nu utilizarea fortei.

b. Sistemele de partide. Pluralismul partizan este o conditie absolut necesara existentei unui autentic federalism. Fara acesta, unitatea partidului si centralismul sau duc la ineficienta federalismului, chiar daca formal acesta subzista. Acesta a fost cazul fostelor state socialiste federale, U.R.S.S., Cehoslovacia sau Iugoslavia. Dar existenta pluripartidismului nu este suficienta. Este necesar ca aceste partide sa fie capabile sa reziste, adaptandu-se structural, tensiunilor rezultate din contradictiile dintre interesele nationale si cele locale, caci ele se raporteaza concomitent la doua sisteme politice. Astfel ca, pentru a sustine federalismul, partidele politice trebuie sa aiba o organizare interna descentralizata.

Cazul partidelor americane este relevant in acest domeniu. Descentralizarea lor este de altfel atat de pronuntata incat "a vorbi de partide politice in Statele Unite nu inseamna, pentru un european, a evoca aceleasi concepte si aceleasi imagini ca cele pe care el le utilizeaza in mod obisnuit pentru a descrie partidele politice din Europa' (Ch. Debbasch, 2000, p. 323). Partidele americane sunt atat de slab structurate la nivel national incat s-a putut spune ca nu exista conexiune statutara riguroasa intre cele 50 de partide statale si instantele nationale republicane sau democrate. Fiecare partid are o dualitate de structuri fara o veritabila articulare, astfel incat putem spune ca suntem in prezenta nu a doua, ci a 102 partide: doua pe plan national si cate doua la nivelul fiecarui stat, "fiecare partid fiind constituit dintr-o coalitie de organizatii statale si locale' (V.O. Key, 1964, p. 163). Instantele nationale ale partidelor sunt compuse din comitete nationale care nu au decat o finalitate electorala, cea mai importanta atributie a lor fiind organizarea conventiei nationale care alege candidatii la functiile de presedinte si vice-presedinte. Organizatiile statale raman independente, exprimand liber diversitatea comunitatilor federate. "Consecintele politice ale acestui tip de organizare partizana sunt bine cunoscute: un bipartidism suplu, fara disciplina de vot in Congres; o repartizare a alesilor nationali in grupuri bipartizane, potrivit intereselor dominante in circumscriptiile lor: corn belt, cotton block; importanta preocuparilor locale in Congres; absenta unei majoritati stabile pentru Presedinte, care beneficiaza de sustinerea catorva guvernatori, a alesilor a caror incredere trebuie sa o merite si a grupurilor de interese.' (M. Croisat, 1999, p. 74-75).

In cazul partidelor canadiene, descentralizarea are un alt aspect. Partidele sunt omogene la nivel national, ca o consecinta a regimului parlamentar canadian de inspiratie britanica. Partidele sunt disciplinate, votul este omogen, dar descentralizarea se manifesta printr-o dedublare a organizatiilor in provincii, printr-o regionali-zare a partidelor federale, accelerata, de altfel, de criza constitutionala din ultimii ani. Apararea intereselor locale provoaca un sentiment de revolta fata de partidele nationale, prea centraliste, si creeaza partide cu vocatie provinciala sau regionala foarte puternice, care uneori reusesc o dominatie politica locala chiar de lunga durata.

Situatia este diferita in Germania, unde tendinta partidelor este de a deveni nationale, chiar daca aproape intotdeauna o cariera politica incepe la nivelul landurilor. Partidele germane tind sa fie mai degraba organizatii nationale decat federatii de partide regionale, disciplinate si puternic centralizate. "Mai multe consecinte asupra relatiilor federale decurg din aceasta situatie: cursul ascendent al carierelor politice, de la Land catre Bund; nationalizarea alegerilor locale care sunt tot atatea teste pentru partidele nationale, democrat-crestin (CDU), social-democrat (SPD), Liberal (FDP) si Ecologist; influenta conducerilor partidelor asupra compunerii guvernelor Landurilor si asupra reprezentarii lor in Bundesrat.' (M. Croisat, 1999, p. 74-75).

Situatia aceasta centralizatoare este facuta insa compatibila cu autonomia politica a landurilor de faptul ca atunci cand interesele acestora sunt in joc, culoarea politica dispare in Bundesrat, caci "periferiile constituie, fata de centru, fronturi pe care nicio complicitate partizana cu cei ce conduc nu ajunge sa le depaseasca' (D. Pelassy apud M. Croisat, 1999, p. 80).

O alta tendinta a sistemelor de partide in statele federale este fragmentarea acestora in subansambluri teritoriale, ca un reflex politic al autonomiei constitutionale, creandu-se sisteme partizane distincte si suprapuse pentru a contrabalansa la nivel politic si electoral tendintele centripete.

c. Relatiile financiare. Partajului de competente in materie politica, definitoriu pentru statul federal, trebuie sa-i corespunda un partaj echivalent al veniturilor, caci autonomia politica este de neconceput in lipsa unei autonomii financiare. Federalismul financiar trebuie astfel sa-1 completeze pe cel politic si sa se supuna acelorasi reguli constitutionale: separatia, autonomia si participarea.

Separatia resurselor intre federatie si elementele sale constitutive poate sa imbrace forme diferite: "poate sa fie realizata fie divizand sursele de impozit, cum ar fi veniturile pentru un nivel, capitalul pentru altul, fie lasand fiecare unitate libera sa culeaga orice taxa, fie, in fine, impartind taxele prin combinarea tuturor acestor metode' (R. Bowie, 1960, p. 607).

Indiferent insa de metoda concret adoptata, este clar ca evolutia tuturor federa-lismelor se face in materie financiara catre o atenuare a separatiei resurselor si cheltuielilor, construindu-se un federalism cooperativ. "De cateva decenii, arata M. Croisat, este mai putin etanseitatea sferelor de competenta ca gestiunea comuna, autonomia ca interdependenta cea care orienteaza dinamica federalismului' (1999, p. 88). Apar astfel o multitudine de comitete interguvernamentale care au ca sarcina coordonarea politicii fiscale si a cheltuirii banului public al celor doua esaloane guvernamentale suprapuse.

G. Tendintele federalismului.Tendintele actuale de evolutie a federalismului se arata contradictorii, unele state federale se disociaza sau tind sa se disocieze, altele cunosc o tendinta accentuata de intarire a puterii federale in detrimentul celor ale statelor federate sau de intarire a colaborarii intre cele doua niveluri guvernamentale, care duce, de asemenea, la o consolidare a puterii centrale.

a. Disocierea. Disocierea, spre care evolueaza unele state federale, presupune afirmarea unui drept de secesiune sau chiar dislocarea unor state din federatie, mergand chiar pana la destramarea statului federal. Problema secesiunii este una extrem de controversata. Problema, care se pune, este de a sti daca in caz de conflict in sanul federatiei un stat federat are dreptul de a parasi liber federatia devenind independent. Constitutiile, care prevad un astfel de drept, sunt rare.

Astfel, art. 72 din Constitutia U.R.S.S. recunostea republicilor federate dreptul de secesiune, dar o lege de aplicare a intervenit abia in 1990, pentru a permite republicilor baltice sa devina independente in urma unei proceduri lente si complicate.

Aceste republici nu s-au folosit insa de prevederile ei, declarandu-se unilateral independente, pentru ca estimau ca fusesera anexate cu forta in 1939.

In Statele Unite, dezbaterea asupra dreptului de secesiune au fost transate militar -in razboiul de secesiune din 1860-1865, Statele Unite aparand, cum s-a exprimat Curtea Suprema, "ca o uniune indestructibila de state independente'.

In Canada, problema dreptului de secesiune este inca actuala. Criza constitutionala a fost declansata in 1982, cand Guvernul federal si cele noua provincii anglo-fone au adoptat unele modificari constitutionale care reduceau puterile Quebecului in materia protejarii limbii franceze. Opozitia ferma a Guvernului Quebecului a dus la punerea sub semnul intrebarii a unitatii federatiei. Doua referendumuri au fost organizate pentru a decide independenta provinciei. in 1980, problema care a fost supusa deciziei populare a fost acordarea unui mandat Guvernului provincial pentru a negocia cu federatia transformarea provinciei in stat independent asociat economic la Canada. 59,5% din cei consultati s-au pronuntat impotriva acestui lucru. in 1995, s-a pus problema ca provincia sa devina independenta dupa ce va propune Canadei un nou parteneriat economic si politic. Propunerea a fost respinsa de electorat doar cu 50,6%. Dupa referendumul din 1995, Guvernul federal a cerut Curtii Supreme un aviz consultativ cu privire la faptul ca dreptul de secesiune unilaterala este contrar atat dreptului intern, cat si dreptului international. Curtea a statuat insa ca daca o majoritate clara a populatiei Quebecului se pronunta clar pentru independenta, atunci Canada si celelalte state federate au obligatia sa negocieze cu Quebecul conditiile independentei sale. Bazandu-se pe acest aviz, a fost adoptata in 2000 o lege care definea ce se intelege prin problema clara si majoritate clara, lege care complica procedura unei eventuale secesiuni pentru a-i descuraja pe secesionisti.

Unele state federale au disparut prin dezintegrare. Exemplul cel mai recent este cel al statelor federale socialiste. Astfel U.R.S.S, s-a dezintegrat lent prin declararea independentei republicilor unionale. Tentativa de a inlocui acest stat cu o confederatie este destul de iluzorie. Cehoslovacia s-a dezintegrat prin legea constitutionala din 25 noiembrie 1992. Din pacate, destramarea fostei Iugoslavii nu a fost la fel de pasnica, ducand la razboaie interetnice cu consecinte dramatice pentru populatie.

b. Evolutia catre federalismul cooperativ. Acest tip de federalism presupune o cooperare, adesea extraconstitutionala intre guvernamintele statelor federate si cel al statului federal pentru a atinge obiective comune, mai ales prin intermediul unor programe financiare conjuncte. El marcheaza o tendinta a Statului federal de a interveni in sfera de competenta a statelor federate. Doua forme de cooperare sunt posibile: cooperarea orizontala si cooperarea verticala.

Cooperarea orizontala se deruleaza la nivelul statelor federate, reprezentand un mijloc de a-si armoniza interventia si chiar de a se proteja fata de statul federal. Ea se efectueaza cel mai adesea prin intermediul unor conferinte ministeriale sau interministeriale, in jurul carora graviteaza un numar de organisme speciale sau comitete de functionari.

Cooperarea verticala priveste raporturile dintre statul federal si statele federate. Acest tip de colaborare este cel care s-a dezvoltat spectaculos in ultima perioada, facandu-i pe unii sa afirme ca denatureaza federalismul prin intarirea prea accentuata a centralismului. Se vorbeste astfel de federalism unitar in Germania sau de trecerea de la Statele Unite la Statul unit. in Germania, acest tip de federalism rezulta din importanta pe care au capatat-o domeniile legislatiei concurente si din principiul ca landurile executa legile federale. Aceste doua mecanisme, care au dus la institutio-nalizarea a peste doua sute de comisii si comitete, care participa la elaborarea de programe coordonate si urmaresc punerea lor in aplicare, permit o larga implicare a federatiei in sfera de competenta a landurilor, pentru a realiza scopurile comune sau pentru a preveni perturbarea echilibrului global al economiei, compensarea inegalitatilor, promovarea cresterii etc. in Canada, acest tip de cooperare se face prin intermediul unei institutii cutumiare, conferintele federalo-provinciale, unde deciziile sunt luate, in general, cu unanimitate.

Consecintele acestui federalism cooperativ sunt: o reducere a autonomiei statelor federate, prin reducerea domeniilor lor de competenta exclusiva si o crestere a interdependentei statelor federate. S-a afirmat astfel ca "odata cu federalismul cooperativ, autonomia pierduta nu a fost confiscata de un centru suveran in realitate asistam la o deplasare a puterii de decizie ale celor doua nivele de guvernamant - federal si federat - in beneficiul unui mecanism, mai mult sau mai putin complex si formalizat, de negociere interguvernamentala. Rezulta de aici o interdependenta crescuta si o coordonare - voluntara - a activitatilor guvernamentale' (M. Croisat, 1994, p. 460).

Pe langa aceste tendinte institutionale de centralizare a statului federal, contribuie la cresterea centralismului cauze de ordin economic, financiar, dar si politice. Astfel, pe plan economic sistemele moderne de productie si distributie presupun existenta unui spatiu economic vast. Or, tocmai statul federal este cel care organizeaza si protejeaza acest spatiu, ceea ce ii creste puterile si importanta in raport cu statele federate. Pe plan financiar, statele federale au stiut sa isi aproprie resursele principale, lasand statelor federate resurse insuficiente pentru o reala autonomie, ele fiind astfel dependente de subventiile federale care cresc centralismul. Totodata partidele politice au tendinta sa se organizeze la nivel federal, centralismul partizan afectand in mod evident caracterul federal al statului, chiar daca in regimurile pluraliste acest lucru nu este la fel de evident ca in cele cu partid unic, cum a fost cazul sistemelor federale comuniste.

Ca o concluzie generala putem spune ca asistam la o tendinta convergenta a formelor de stat. Statele unitare se descentralizeaza tot mai accentuat, tinzand spre federalism de multe ori, in timp ce federalismul tinde spre o accentuare a centralizarii care il apropie de forma unitara a statului. Tensiunile intre puterea centrala, care se vrea de cele mai multe ori fara concurent pe plan local, si tendintele de autonomie, din ce in ce mai accentuata a elementelor constitutive ale statului, sunt accentuate si mai mult de integrarea statelor in organizatii regionale, care tind sa devina suprana-tionale, si de internationalizarea din ce in ce mai crescanda a drepturilor omului, ca si de globalizarea fenomenelor economice si a informatiei.