Partidele politice - Elemente de analiza politica comparata

Elemente de analiza politica comparata

Partidele politice

1. Aparitia si evolutia partidelor politice

Activitatea politica in societate se realizeaza nu numai prin intermediul statului, a institutiilor si organismelor ce tin de acesta, ci si printr-o vasta si complexa retea de organizatii si institutii extrastatale. Dintre acestea cele mai vechi si importante sunt partidele politice. Existenta partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezinta un element esential al vietii democratice. Democratia incepe si exista numai odata cu aparitia si dezvoltarea partidismului.

Notiunea de partid are o vechime milenara, ea deriva in majoritatea lumilor moderne din latinescul pars-partis si desemneaza intr-o acceptiune semnatica: o grupare de oameni constituita in mod voluntar, animati de aceleasi idei, conceptii, interese, scopuri care actioneaza in comun in baza unui program, in vederea realizarii acestora. Geneza partidelor politice moderne trebuie cautata in perioada trecerii de la feudalism la capitalism, in timpul luptei antifeudale purtate de burghezie. Revolutiile burgheze, dar si opozitia vechii clase feudale vor da nastere la fundamentele doctrinar-politice si odata cu acestea si la instrumentele aplicarii lor-partidele politice. Noul sistem de constituire si exercitare a puterii impus de burghezie bazat pe noi valori si principii, ca cel al reprezentativitatii, al eligibilitatii, al democratismului au impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne. Astfel, partidele politice pot fi considerate grupuri de interese care se interpun intre marea masa a alegatorilor si organismele si institutiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creeaza prin reprezentantii lor alesi institutiile politice (parlamentul, guvenul, institutia sefului statului) si tot ele, prin aceiasi reprezentanti, le asigura functionalitatea. In multe tari, partidele politice s-au nascut din cerinta realizarii unor sarcini si obiective ale luptei de eliberare nationala, de constituire sau desavarsire a statului national. In aceste situatii, partidele politice au fost singurele care au reusit sa uneasca intr-o singura forta social-politica pe cei interesati in lupta nationala, sa asigure acesteia un program coerent si clar, precum si strategia si tactica necesara realizarii sale.

Repere teoretice privind definirea partidelor politice.

Problema definirii partidului politic a constituit si constituie si astazi un subiect de disputa atat in literatura politologica, in stasiologie cat si in sociologia politica. Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, pareri, unele pun accentul pe latura institutionala, organizatorica-program, functii sau rol social. Altii reduc partidul politic la putere, la obtinerea si mentinerea acestuia.

Max Weber considera partidul politic ''o asociatie de oameni liberi, voluntar constituita, necesara societatii cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale'' (accent pe aspectul institutional!).

Pentru D.Hum centrul aprecierii cade pe program. In faza initiala, programul joaca un rol esential in definirea partidului, organizarea trecand apoi pe primul plan''.

In perioada postbelica accentul in definirea partidului politic se pune atat pe ideea de organizare, dar mai ales pe rolul si functiile exercitate de acesta si, cu precadere, pe aspectul puterii. In acest sens se remarca M.Duverger.

Sigmund Neumann: ''Partidul politic este organizatia inchegata a fortelor politice active ale societatii, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale el reprezinta acea veriga mare care leaga fortele sociale si ideologiile de institutiile guvernamentale oficiale si le angajeaza in activitatea politica intr-un cadru mai larg al comunitatii politice".

Giovanni Sartori: "un partid este orice grup politic care se prezinta la alegeri si este capabil ca prin intermediul acestora sa-si plaseze candidatii in functii publice".

Si in cadrul gandirii politice romnesti interbelice si postbelice au existat preocupari in definirea partidului politic ca la Petre Negulescu, Dimitrie Gusti, M. Manoilescu sau mai recent la Ovidiu Trasnea si Virgil Magureanu. Petre S. Negulescu considera partidele politice "curente mai mult sau mai putin puternice ale opiniei publice". Un partid politic trebuie sa fie o parte a natiunii, si sa se caracterizeze printr-o comunitate de idei. Dimitrie Gusti vede partidul politic "o asociatie libera de cetateni uniti in mod permanent prin interese si idei comune, de caracter general, asociatie ce urmareste, in plina lumina publica, a ajunge la putere de o guvernare pentru realizarea unui ideal etic si social". In analiza si definirea partidului politic cercetatorul roman pune accentul pe putere, principalul interes al activitatii unui partid, in realitate, ideea pentru a avea puterea este intotdeauna intovarasita de un interes, iar interesul nu se poate satisface fara idee.

Sintetizand, putem aprecia ca partidul politic este o ''personalitate colectiva'', caracterizata printr-o reunire voluntara, cu o gandire si actiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese si idei, toate grupate pe un fundament politic-ideologic acceptat si insusit de membrii sai

Trasaturile partidelor politice

-se constituie si actioneaza pe baza voluntarismului, a liberului consimtamant al membrilor sai;

Obiectivul fundamental al activitatii oricarui partid politic il constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale detinerii si exercitarii ei, a controlului sau influentarii ei, sau a cuceririi. De aceea, intr-un stat democratic lupta pentru putere este o lupta intre partide, intre doctrinele si programele politice promovate de acestea;

- Orice partid politic dispune de o anumita structura organizatorica si de conducere, cu organe proprii de conducere locale si centrale, intre acestea existand o stransa legatura si corelatie. In cadrul organizarii si activitatii partidelor politice, un rol important il au statutele, codurile, regulamentele lor. In ele sunt inscrise principiile si valorile pe care acesta se intemeiaza si functioneaza, organele sale locale si centrale de conducere, durata si modul lor de desemnare, drepturile si obligatiile membrilor de partid, pozitia, atitudinea partidelor fata de principalele probleme interne si externe, obiectivele si sarcinile urmarite de acesta, strategia si tactica aplicata, relatiile cu alte partide si formatiuni politice, etc.

-Partidul politic isi desfasoara activitatea in baza unui program politic care se fundamenteaza pe o anumita doctrina. Pogramul orienteaza si directioneaza activitatea partidului, ii da sens si finalitate. Intr-o forma sintetizata in program isi gasesc fundamentarea si exprimarea intereselor si aspiratiile clasei, grupului social al carui produs este respectivul partid;

-Partidele politice sunt caracterizate printr-o mare deversitate de fundamente doctrinar-politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat, democrat-crestin. Toate acestea reflecta pe de o parte diversitatea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezinta, iar pe de alta, parte existenta in societate a unei diversitati de opinii, idei, solutii, alternative in realizarea lor, in organizarea si conducerea vietii sociale.

Partidele pot aparea sub o diversitate de nume in care poate fi sau nu inclusa cea de partid, ea putand fi inlocuita cu cea de conventie, front, hunta, asociatie. Desi denumirile sub care apar si fiinteaza partidele politice nu exprima exact si intotdeauna pozitia partidului sau a grupului social ce-l reprezinta, includerea in titulatura acestuia a unor notiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, democrat-crestin, sau de muncitoresc, taranesc pot sa exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic si compozitia lor sociala, dar nu obligatoriu si in mod automat.

- Partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate sociala. Ele sunt sisteme politice deschise, in ele pot intra si iesi membri. In interiorul lor pot lua nastere diferite grupuri, fractiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, ii pot impune o noua orientare, un nou fundament politic ideologic si un nou pogram.

Functiile partidului politic

-functia politica. Rolul, atributele, prerogativele acestei functii nu sunt la fel in cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major in constituirea si functionarea principalelor institutii statale (parlament, guvern), in luarea deciziilor si aplicarea acestora, in organizarea si conducerea vietii social-politice. In schimb pentru partidele aflate in opozitie rolul acestei functii este de a monitoriza, de a influenta puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfunctionalitati si neimliniri ale acesteia sau masuri, decizii neconstitutionale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricarui partid aflat in opozitie.

-functia de organizare si conducere a activitatii partidului, de mentinere a unei permanente legaturi, comunicatii cu propriile organizatii, membrii si simpatizanti. Alaturi de imbunatatirea activitatii organizatorice si de conducere, aceasta functie urmareste atragerea unor noi membrii si simpatizanti politici. Formarea si pregatirea propriilor cadre pentru activitatea de partid si de stat in conditiile aflarii sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importanta atributie a acestei functii.

-functia teoretico-ideologica vizeaza mai multe obiective:

*dezvoltarea si adaptarea propriei paradigme doctrinare la conditiile social-istorice, la obiectivele si sarcinile urmarite de partid;

*elaborarea programului politic, a strategiei si tacticii politice a partidului;

*organizarea, sustinerea si ducerea luptei ideologice impotriva altor partide si formatiuni politice.

Aceasta functie devine deosebit de activa in perioada competitiei electorale, ea organizand, orientand si conducand lupta politica a partidului.

-functia civica, formativ educativa si patriotica atat a propriilor membrii de partid cat si simpatizantiilor.

David Apter propune trei functii: control asupra executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor; iar Neil McDonald cinci functii: asigurarea periodica a guvernarii, intermedierea intre guvernanti si guvernati, reprezentarea opiniei publice, selectia candidatilor, instrument de cucerire a puterii. Functia de educare politica are drept scop pregatirea alegatorilor pentru a-si exercita responsabilitatile. Ea presupune actiunea de informare, formarea arhetipurilor in cadrul opiniei publice si integrarea sociala a individului printr-un anumit tip de socializare politica.

Tipuri de partide politice contemporane

-partidele ideologice - sunt constituite si functioneaza pe baza unei paradigme doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex.partidul liberal, conservator, social-democrat, etc.

-partidele istorice - aparitia si functionalitatea acestora este legata de anumite momente, obiective istorice, eliberarea nationala, constituirea statului national, modernizarea acestuia, etc. Aparand intr-o anumita conjuctura social-istorica, activitatea acestor partide, insasi existenta lor este limitata in timp, tine de anumite regimuri politice, epoci istorice care au disparut, au apus. Acolo unde inca mai exista, ele se mai mentin ca tendinte, fara a mai putea juca un rol major in viata politica a societatii. Vechimea este o forma de legitimare a partidelor prin experienta si rezultatele actiunii lor. Acest parametru are relevanta in cazul sistemelor stabile, in care institutionalizarea s-a produs relativ devreme iar partidele au o continuitate de existenta. Astfel, revenirea partidelor in centrul atentiei se va face printr-o relegitimare, asa cum este cazul Partidului Liberal britanic sau, in Romania, cazul celor trei partide istorice. Vechimea se repercuteaza negativ asupra istitutionalizarii noilor partide, carora le este dificil sa-si dezvolte organizatia in absenta acceptarilor in cadrul spectrului politic. Aceasta caracteristica priveste, insa, perioadele de stabilitate, caci emergenta partidului lui Silvio Berlusconi, Fortza Italia, la guvernare in doar doua

luni de la crearea sa, evident pe baza unui sistem politic delegitimat si relativ recent, (doar cincizeci de ani de functionare), dovedeste ca marketingul politic poate propulsa, in anumite conditii, partidele noi. Esentiala este insa stabilitatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.

-partide de interese. Principalul mobil al aparitiei si functionalitatii lor l-a constituit realizarea unui anumit interes care poate fi: national,nationalist, religios, economic, de grup, de clasa sociala, local, zonal, etnic.Ex: partidele ecologiste, etnice (U.D.M.R.), P.R.M., partidul automobilistilor, partida romilor, etc.

-partide de tendinta. Sunt acele partide al caror mobil al aparitiei si fiintarii tine de opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizarii unor necesitati si obiective social politice.

-partide personale sunt create in jurul unor personalitati, de regula politice si beneficiaza de prestigiul, influenta, forta si carisma acestora. Ex.:partidul gaullist in Franta, creat in jurul personalitatii lui Charles de Gaulle.

-partide de cadre se constituie si reunesc un numar mic de membrii, dar cu deosebita forta si energie, calitati organizatorice si politice care pot influenta si activiza importante grupuri si segmente sociale. In unele cazuri pot capata un caracter elitist.

-partide de masa-pun pe primul plan numarul membrilor si mai putin sau deloc au in vedere calitatea acestora. Prin partidele de masa se incearca subordonarea, dominarea societatii de catre un singur partid. O asemenea stare este caracteristica regimurilor totalitare, asa cum au fost cele fasciste si comuniste. Monopolizand puterea, ideologia, impunandu-si cu forta vointa in societate, asemenea partide nu pot fi caracteristice sistemului democratic.

Sisteme partidiste

Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se realizeaza viata politica din cadrul acesteia. M.Duvenger considera sistemul de partide drept "formele si modalitatile de coexistenta a mai multor partide dintr-o anumita tara". De regula, analiza sistemelor partidiste se reduce la evidentierea numarului partidelor politice din societate, dar o asemenea analiza este reductionista, limitativa, intrucat nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fara a avea in vedere natura doctrinar - ideologica a fundamentelor politice.

In cadrul sistemului partidist trebuie sa intre toate partidele din societate, indiferent de marimea, rolul si statutul lor in societate, de fundamentele si orientarile ideologice. Exista insa tendinta de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele care nu au fost la putere si nici nu pot ascede la aceasta. Exprimand pluralismul societatilor contemporane partidele politice reprezinta principalii actori politici care contribuie la realizarea guvernarii locale sau centrale. De aceea legitimitatea partidelor politice, tradusa in primul rand prin increderea cetatenilor in aceste organizatii, este esentiala pentru asigurarea functionalitatii sistemului. Cum insa ciclic increderea in partidele politice scade sub 10% (mai ales in anii electorali), si niciodata acest indicator nu depaseste 20%, stabilitatea, dar mai ales fundamentul valoric al sistemului politic, democratia, sunt foarte expuse. Pentru a reabilita partidele politice dinamica sistemului de partide si capacitatea de comunicare cu societatea sunt vitale. Un sistem de partide osificat, neconcurential sau slab concurential, creeaza premisele oligarhizarii partidelor si coruptiei politice, iar prin contagiune, a coruptiei generalizate. Orientate spre guvernare, spre ocuparea pozitiilor de decizie, zeificand sondajele de opinie, sensibile la cotele de incredere ale liderilor sau la dinamica intentiei de vot, partidele mari pierd contactul cu societatea. Spre deosebire de acestea partidele mici, noi sau vechi, pot prelua anumite mesaje si reprezenta anumite orientari sociale pe care partidele mari, obsedate de impactul electoral al diferitelor politici publice, le neglijeaza. Astfel partidele mici pot contribui la innoirea vietii politice. Chiar in sistemele bipartidiste pure, precum cel american, partidele mici constituie rezervorul de cadre si de idei pentru cele doua mari formatiuni cu vocatie guvernamentala.

In Romania partidele mici sunt depreciate. Analizate doar dintr-o perspectiva negativa, aceste organizatii politice sunt considerate nu doar inutile, ci si costisitoare. Cand legislatia privind partidele politice si finantarea electorala a fost aprobata in Romania, la sfarsitul anului 2002 si inceputul anului 2003, partidele mici au fost cele mai afectate. Partidele parlamentare au urmarit doar conservarea sistemului existent. Normele introduse fac aproape imposibila aparitia noilor partide, in orice caz a celor locale sau regionale, ca si cand partidele ar trebui sa reprezinte doar interese nationale. Faptul ca un partid trebuie sa prezinte la inregistrarea sa o lista cu 25000 de membri fondatori domiciliati in cel putin 18 din jude tele tarii este revelator. Limitand prin numarul mare de fondatori libertatea de asociere prevederea vizeaza interzicerea partidelor locale sau regionale. Ori prin partide se desemneaza partea, iar nu intregul, grupul de indivizi asociati, iar nu natiunea. Partidele locale sau regionale, chiar daca nu ajung niciodata la o reprezentare parlamentara, pot juca un rol politic important prin structurarea curentelor de opinie locale sau regionale si integrarea lor in dezbaterea publica. Aceiasi tendinta de anihilare a partidelor mici continua cu noua legislatie privind alegerile locale. Introducerea pragului de 5% la nivelul circumscriptiei locale sau judetene favorizeaza tot partidele mari. Pentru a deveni reprezentative partidele mici au nevoie sa-si probeze calitatile iar scena locala este cea mai potrivita pentru aceasta. Prin efortul lor de a prezenta candidati partidele mici contribuie la cresterea gradului de participare politica activa si prin aceasta la democratizarea cadrului social. Incercand limitarea numarului de competitori partidele mari sacrifica, din interese

egoiste, pluralismul, afectand negativ procesele de consolidare a democratiei. Singurii care ar trebui sa stabileasca cine poate ocupa functiile de decizie sunt cetatenii, dar neincrederea partidelor politice parlamentare in discernamantul politic al alegatorilor a condus la o legislatie nu doar restrictiva, ci si oligarhica. Sistemul de partide romanesc nu este foarte competitiv. Multipartidismul romanesc este dezechilibrat, iar sistemul cu un partid hegemon nu isi gaseste fundamentul in structura sociala.

Sistemul partidist nu a fost si nu este identic in toate societatile, ci depinde de anumiti factori: natura regimului politic; nivelul organizarii si functionarii vietii politice in general, a celei partidiste in special; obiectivele si sarcinile urmarite in plan social, economic, politic sau national, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politica, in special cea legata de democratism, sau infaptuirea unor obiective ale luptei de eliberare nationala; anumite traditii istorico-nationale.

In prezent sistemul partidist se structureaza si evalueaza in functie de doua criterii esentiale:

A) al numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura functionalitatea vietii politice:

a)monopartidiste

b)bipartidiste

c)pluripartidiste

B)al paradigmei doctrinare si ideologice

Monopartidismul. Consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate pe existenta si functionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situatie se intalneste in imprejurari diferite, fiind generata de urmatorii factori cum ar fi:

-momentul initial al aparitiei partidismului;

-necesitatea indeplinirii unor obiective ale luptei nationale (obtinerea independentei, unitatea nationala, inlaturarea subdezvoltarii, etc.), situatie in care fortele progresiste, pentru a avea forta, unitate programatica coerenta, se grupeaza intr-un singur partid politic.

-perioada de maxima criza, cand fortele reactionare, pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul unipartidist (regimurile fasciste din Germania si Italia; dictatura carlista si cea antonesciana in Romania, la care seadauga cea comunista). Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora, determinanta a regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Asia si America Latina.

Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator si generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.

Bipartidismul Este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua partide politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la inceputul acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa.

Factorii care au condus la aparitia sa au fost multipli si diversi. Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor politice, in speta a luptei antifeudale, cand cele doua forte combatante-burghezia si cea feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal si conservator.

Bipartidismul apare si din necesitatea crearii opozitiei politice si implicit a alternantei politice in organizarea si conducerea societatii. Democratismul politic a determinat si el aparitia bipartidismului. In multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a nascut si dezvoltat pluripartidismul.

Pluripartidismul a aparut in perioada interbelica si s-a extins indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial in tarile din Europa occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia pluripartidismului constau in:

-Impunerea si generalizarea votului universal: Acest fenomen politic a adus in planul vietii politice multiple si diverse grupuri si segmente sociale care pentru a-si promova interesele, a se exprima si manifesta in viata politica si-au creat propriile partide politice;

-Complexitatea sporita a vietii sociale: Diversitatea intereselor, optiunilor grupurilor si categoriilor sociale a determinat aparitia unor noi paradigme doctrinare si ideologice care, pentru a se materializa si exprima in practica sociala aveau nevoie de propriile partide si formatiuni politice; ex. doctrina comunista-partidele comuniste, doctrina ecologista, democrata, crestina sau social-democrata-partidele ecologiste, crestin-democrate sau social-democrate, etc.

-Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, aparitia unor partide politice.

Prin principiile si valorile pe care le promoveaza, multitudinea optiunilor politice si ideologice ce se confrunta, atat sistemul bipartidist dar indeosebi cel pluripartidist, intemeiaza sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat in Anglia iar cel mai reprezentativ este astazi cel din S.U.A. Si in Romania pana la primul razboi mondial in anumite perioade prin prezenta Partidului liberal si a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist. Pluripartidismul a fost si este prezent si in societatea romaneasca atat in perioada interbelica, in cea cuprinsa intre 1944-1947 si indeosebi dupa 1989.

Prezenta pluripartidismului, a numeroase si variate orientari doctrinar-ideologice a impus structurarea sistemului partidist contemporan si in functie de acest ultim aspect, adica cel al paradigmei doctrinar politice.

Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura in trei mari grupe:

I. Gruparea partidelor de dreapta: cu diferite nuante, de dreapta, de centru dreapta sau de extrema dreapta. In aceasta categorie sunt incluse partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane, etc. In cadrul orientarii de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste, neofasciste sau cele ale noii drepte.

II. Gruparea partidelor de centru: cuprinde in general partidele democrat-crestine, social-crestine si ecologiste;

III. Gruparea partidelor de stanga. Este o grupare mai larga in cadrul careia se pot face diferite nuantari (stanga, de centru stanga si extrema stanga). In categoria celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate, radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe cazuri insa, partidele comuniste fac parte din cadrul partidelor de extrema stanga. In prezent, in lume se constata un proces de restrangere atat numerica, cat si a sferei de manifestare si influentare atat a partidelor de extrema dreapta, cat si a celor de extrema stanga. Acest proces este determinat de consecintele nefaste istorice pe care aceste partide le-au provocat si intretinut (declansarea celui de al doilea razboi mondial, impunerea regimurilor fasciste si comuniste), dar si datorita extensiunii pe care o cunoaste astazi sistemul democrat.

La inceputul secolului al XX-lea Robert Michels a incercat sa demonteze iluzia tezelor socialiste privind guvernarea directa de catre mase, opera sa, precedata cu putin de alta lucrare clasica asupra partidelor, Democratia si partidele politice a lui Moisei Ostrogorski (1901), deschizand drumul abordarii sociologice a fenomenului partidist. La inceputurile sale, stiinta politica s-a dovedit extrem de critica la adresa partidelor. Daca Moisei Ostrogorski si Robert Michels, pionieri ai analizei sociologice a partidelor, vor judeca sever aceste organizatii, considerandu-le un obstacol in bunul mers al democratiei, aceasta se va datora climatului cultural al epocii dominat inca de credinta clasicilor in virtutile democratiei directe, ca si a tendintelor antidemocratice si oligarhice ce dominau aceste organizatii. Afirmandu-si simpatia fata de democratia directa, Rousseau acuza in fapt acelasi fenomen cand considera ca delegarea reprezentantilor exprima lipsa de spirit civic si democratie caci "multumita lenei si banilor, ei (cetatenii) sfarsesc prin a avea soldati pentru a inrobi patria si reprezentanti pentru a o vinde"59. Cu aproape aceleasi cuvinte Michels afirma ca "orice reprezentare permanenta echivaleaza cu o hegemonie a reprezentantilor asupra reprezentatilor" 60 Distinctia intre Ostrogorski si Michels consta mai ales in modificarea modului de abordare, ultimul atragand atentia ca functionarea partidelor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratica, ducand la oligarhie si personalizand liderii.

Partide politice si societate (Cf. Cristian Pirvulescu)

Garante ale libertatii, partidele politice devin componente sine qua non ale parlamentarismului. Un astfel de regim diviziunea si limitarea puterii permitand cetatenilor, limitati la randul lor la propriile forte, sa intervina in jocul complicat al luarii deciziei. Conditionandu-se reciproc, guvernati si guvernanti devin un tot complex ce constituie temelia oricarei libertati autentice. Rolul partidelor a variat in scurta istorie de doua sute de ani a acestor organizatii. In secolul trecut, rolul lor era redus deoarece participarea cetatenilor la viata publica era minima iar functiile statului putin numeroase. In epoca actuala, situatia este inversa, activitatea partidelor fiind esentiala pentru intreaga societate. Este necesar, insa, de observat, ca functiile partidelor politice depind de natura acestora si de regimul politic.

Cultura politica

Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoasterii si totodata a valorilor sintetice. Desi pot fi definite ca valori-mijloc si nu ca valori-scop, valorile politice precum libertate, egalitate, solidaritate se inscriu pe traiectoria emanciparii, in procesul de asociere a oamenilor in formele complexe ale comunitatii umane. Pe masura evolutiei sale in timp, orice cultura isi articuleaza valorile, normele intr-un sistem cultural. Ca sistem, cultura scapa de sub controlul omului si opereaza in limitele legitati sale specifice. In pofida schimbarii, exista totusi un continuum cultural. Desi integrata intr-un ansamblu de relatii determinative, cultura are si o autonomie relativa fata de factorii sociali care o conditioneaza. Aceasta caracteristica se explica prin specificitatea valorilor culturale si prin caracterul profund mediat al relatiei lor cu factorii materiali ai societatii, prin interactiunile profunde care se stabilesc intre diferitele forme si domenii ale culturii, prin existenta unor permanente general umane in fluxul transformarilor istorice. Fiind un proces prin excelenta creator, cultura isi depaseste continuu determinarile sociale si dependentele functionale la intersectia carora se cristalizeaza. Exista o corespondenta intima intre structurile unei societati si structurile culturii sale, dar un moment istoric dat cuprinde si valori contradictorii care nu se afla in raporturi de adecvatie cu starile de fapt.

Politica si cultura sunt doua sfere, fundamentale, ale unei societati care interfereaza in numeroase aspecte, iar aceasta conexiune dintre cele doua constituie una dintre cele mai intens dezbatute teme din gandirea contemporana. Relatia dintre cultura si sfera politica a societatii este una extrem de complexa, in care putem vorbi atat de dimensiunile politice ale culturii, cat si de impactul decisiv pe care valorile si structurile culturale le au asupra mecanismelor de legitimare politica, asupra ideilor si comportamentelor politice ale grupurilor sociale. Sociologia politica a preluat o serie de concepte si abordari specifice teoriei culturii pentru a explica dependenta conduitelor politice de sistemul de valori, atitudini si reprezentari culturale, modul in care matricea culturala si mentalitatile dominante din cuprinsul unei societati isi transmit influentele asupra institutiilor si relatiilor politice. Relatia dintre sistemul politic si cel cultural se desfasoara pe mai multe niveluri. 'Un sistemul cultural determinat este cel care formeaza atitudinile cetatenilor, asteptarile lor fata de stat, mecanismele de interiorizare a valorilor civiceOrice discurs al Puterii vehiculeaza simboluri, mobilizeaza credinte, propune obiective care trebuie sa se insereze in mediul cultural'. Indivizii isi desfasoara viata intr-un cadru dublu: habitatul natural si mediul social. Din aceasta perspectiva, definirea omului atat ca 'zoon politikon', 'homo faber', 'animal creator de cultura', arata legatura ce exista intre cultura si politica.

Aceasta legatura este mijlocita prin procesele socializarii politice, prin intermediul constiintei politice. Oamenii asteapta ca output-urile si imput-urile din sistemul politic si cultura sa duca la o stabilitate, la adaptarea si integrarea lor la cele doua medii. Activitatea politica devine astfel o componenta esentiala a procesului prin care individul incearca sa-si materializeze scopurile, dar in acelasi timp sa observe ca sta in puterea lui sa-si creeze propria lume. In acest sens, cultura politica nu poate renunta la cautarea unei unitati de fond pentru aceasta lume. Nu trebuie sa ignore tensiunile, opozitiile si conflictele dintre fortele obscure, inconstiente si fortele creatoare ale omului, forte care nu pot fi aduse la un numitor comun, ele tinzand spre directii opuse si supunandu-se unor principii diferite. Valorile sunt cele care unesc aceste forte. De orice forma ar fi ele, culturale sau politice, valorile se manifesta prin adaptare, transformare si reinnoire.

Cultura organizeaza valorile pe care le respecta si le urmaresc oamenii in viata, iar puterea politica se sprijin pe acest set de valori pentru a orienta actiunea sociala, pentru a actiona asupra societatii. Se poate vorbi si de un proces de dinamica culturala, proces care presupune geneza, la grupurile subordonate, a unor aspiratii spre schimbare. Astfel, cultura ar indeplini simultan rolul de instrument de dominatie politica, dar si cel de emancipare politica.

In opinia filosofului Herbert Marcuse exista o cultura afirmativa, care reproduce sistemul prin reproducerea valorilor sale (rationalitate, eficienta, ordine, glorificarea stiinei, tehnocratie, cultura de consum, mitologii publicitare), iar cultura de opozitie, cultura ca act de creatie ar fi responsabila de furnizarea unor alternative sociale si politice, ar fi o cultura "antidominanta ", o cultura "emergenta ", ca izvor al schimbarii politice. Raporturile dintre cultura si spatiul puterii sunt mai degraba raporturi de corespondenta, iar uneori de tensiune. Optiunile puterii politice sunt adeseori orientate valoric de anumite modele culturale, de ponderea unor valori impuse in spatiul cultural. De mare insemnatate este raportul dintre schimbare politica si schimbare culturala, dintre noile valori politice si structurile culturale. Exista o fundatie, o baza culturala si mentala a societatilor de care structurile politice trebuie sa tina seama. Cultura politica exprima modul in care cetatenii si populatia in ansamblu se raporteaza la institutiile politice si la optiunile sistemului politic. G. Almond si Bingham G. Powell din 1956: 'Cultura politica este un model de atitudini individuale si orientari fata de politica, manifestate in randul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care sta la baza actiunilor politice si care le confera importanta. Sidney Verba: 'Cultura politica a unei societati consta intr-un sistem de credinte empirice, simboluri expresive si valori care definesc situatia in care are loc actiunea politica. Ea ofera orientarea poiticii'. Mai departe, in aceeasi lucrare, autorul precizeaza: 'cultura politica a unei natiuni deriva, printre altele, din experientele pe care indivizii le au in ceea ce priveste sistemul politic. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalitatile in care opereaza structurile politice. Aceste convingeri afecteaza si sunt afectate de modul in care structurile politice opreaza si exista un cerc restrans de realtii intre cultura si structura.' Politologul francez, Maurice Duverger in cartea sa 'Sociologie de la politique', respinge termenul de cultura politica, considerand ca exista doar aspecte politice ale culturii. In opinia sa exista doar subculturi (politica, economica etc.) ale caror valori nu sunt altceva decat valori de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. Mattei Dogan si Dominique Pellasy afirmau despre cultura politica: 'un concept care desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat. Deoarece filtreaza perceptiile, determina atitudinile si influenteaza modalitatile de participare, cultura politica este un component major al jocului politic. Din aceasta perspectiva, cultura politica poate reprezenta un sistem de control vis-a-vis de sistemul interactiunilor politice.' Perrineau facea o observatie pertinenta: 'cunoasterea sistemului politic si expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna impreuna. Necunoasterea politica nu-I impiedica pe cetatenii 'ignoranti' sa aibe pozitii asupra problemelor de politica generala. Amestecul de ignoranta si de vointa de exprimare poate caracteriza anumite culturi. Este vorba de o vointa de exprimare concomitenta cu o saracie a informatiei'.

Desi numeroase si diversificate ca perspective, definitiile mai sus expuse au ca trasatura comuna urmatorul lucru: ele pleaca de la presupunerea ca actiunea politica nu poate ignora mentalitatile, credintele, valorile care exista la un moment dat in interiorul unei comunitati.

G. Almond si S: Verba, indentifica trei modele de cultura politica: cultura politica parohiala (locala sau provinciala); cultura de supunere (de subordonare) si cultura participativa Astfel o cultura politica parohiala corespunde unei structuri politice traditionale descentralizata la nivelul regiunii, statului. In cadrul acestei culturi nu exista un interes deosebit pentru problemele de politica nationala sau sistem politic national, accentul cazand pe probleme de interes local. In acest tip de comunitate, preotul, invatatorul sunt liderii locali, iar biserica, scoala si primaria sunt institutiile politice centrale. In cadrul culturii politice parohiale, indivizii poseda o foarte slaba cunoastere despre sistemul politic, iar existenta lor nu este afectata de actiunile sistemului politic. Este un tip de cultura care poate fi intalnit in societatile traditionale, tribale sau in comunitatile locale inchise. Cunostintele asupra sistemului politic central, afectele si judecatile de valoare fata de el tind spre zero: indivizii manifesta indiferenta, lipsti de interes, apolitism, repliere asupra solidaritaii locale sau etnice. Aspecte ale acestui tip de cultura pot fi intalnite si in statele industrializate moderne si actuale, cand orizontul de interes al unor cetateni este limitat la afinitati locale, sat, regiune etc.

Cultura politica de supunere corespunde unei structuri politice autoritare si centralizate la nivel national. Subiectii acestor culturi politice sunt constienti de sistemul politic national dar se multumesc cu o atitudine de pasivitate in privinta participarii la conducerea politica , din cauza ca matricea caracteriala a acestei culturi, prin cele doua valori politice de baza, autoritate si loialitate, le-a inoculat o 'conformitate de automat' si I-a determinat sa delege problemele libertatii si initiativei unui lider politic puternic, in schimbul protectiei acestuia. Asadar cultura politica dependenta (sau de supunere) este specifica regimurilr autoritare, despotice, cand indivizii cunosc mecanismul sistemului politic, dar accepta conditia de supunere, iar participarea este foarte slaba . In acest tip de cultura, raportarea la putere se face preponderent in termeni ce vizeaza aspectele 'descendente': puterea emite norme ce trebuie respectate, reglementari ce trebuie urmate, la care indivizii considera ca trebuie sa se supuna , fie pe ntru ca se tem de autoritati, fie ca asteapta beneficii de la aceasta atitudine de ascultare. Din anchetele autorilor, acest tip de cultura politica se regaseste preponderent in cazurile Italiei si Germaniei.

Cultura politica participativa este prezenta in regimurile democratice, unde cetatenii poseda un grad inalt de cunoastere politica si participa activ atat la elaborarea deciziilor politice, cat si la controlul asupra structurilor politice. Puterea centrala este cunoscuta si recunoscuta ca legitima , iar masurile sale sunt respectate, dar cetatenii dispun de mijloace pentru a participa la procesul de elaborare a deciziilor. Acest tip de cultura politica este caracteristic, prin frecventa ridicata a trasaturilor sale, pentru Marea Britanie si SUA. Ceea ce corespund acestor 3 tipuri de cultura politica sunt trei tipuri de personalitate, fiecare cu o psihologie politica proprie: parohialistii (provincialii), supusii si participantii (adica cetateni activi din punct de vedere politic).

Cele trei tipuri de culturi politice - parohial , dependent si participativ - sunt construite printr-o reductie severa a diversitatii sociale si istorice la dominantele unor situatii obiective si ale reactiilor umane. Aceste tipuri ideale se combina in viata practica a tuturor societatilor, in proportii variabile, dand nastere unor 'subculturi' amestecate, hibride, eterogene, in functie de traditiile nationale si de dominatia unor caracteristici ale culturilor nationale. Aceste tipuri culturale se intrepatrund in realitatea politica a societatilor moderne, dar cultura dependenta este specifica regimurilor dictatoriale, pe cand cultura participativa este specific regimurilor democratice. Astfel, aceste tipuri de cultura politica nu pot exista in stare pura, izolate. Exista un dialog permanent intre culturi, o circulatie de motive, teme, elemente, de la o arie culturala la alta, o modelare reciproca a lor in functie de mai multe variabile: natura regimului politic, gradul de constientizare a procesului politic, gradul de participare si de educatie civica. Orientarile politice ale unui individ contin in grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere si participative. Proportia dintre aceste elemente este data de variabilele enumerate mai sus, la care se arata impactul tot mai mare al massmedia asupra omogenizarii culturale nationale precum si dezvoltarea instructiei scolare. Datorita interdependentei tot mai accentuate dintre zone, regiuni, state, unele clivaje dintre culturile politice se mentin, altele apar. Astfel, la clivajele politice clasice, de stanga si de dreapta, mediate sau radicalizate, sau clivajul dintre cultura politica a elitei intelectuale a tarii si cultura maselor taranesti, apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice, rasiale, ecologice, sexuale, etc. Din cele trei tipuri de culturi pot sa apara forme hibride precum: parohiala de supunere, participativa de supunere, parohiala participativa. Asa cum am mai mentionat, cultura politica a unei tari este una mixta, combinand in proportii variabile cele trei tipuri de culturi. Ancheta realizata de Almond si Verba arata legatura necesara dintre participarea sociala, dintre cooperarea politica si cea sociala in cadrul sistemului social global, cu alte cuvinte functionarea eficienta a unui regim democratic. Coordonatele folosite de catre cei doi cercetatori sunt: ansamblul de cunostinte, gradul de angajare partizana, componenta politica subiectiva, modalitatile actiunii politice, aprecierile sistemului politic.

Raportul dintre cultura politica si democratie trebuie insa mediat si de alte paradigme explicative precum: dezvoltarea economica, particularitatile nationale, joc ul fortelor istorico-culturale pot la randul lor favoriza dezvoltarea democratiei dupa cum o pot bloca. Daca gandim politi8ca impartita in doua nivele, adica nivelul micro si macropolitic, intre actori si evenimente, logica interactiunilor dintre acestea pot de asemenea contribui la blocarea sau dezvoltarea democratiei, deoarece prin acest joc se creeaza identitatile colective si sistemele de atitudini. In cultura de participare, cetatenii gandesc ca pot influenta mersul sistemului politic, prin diferitele mijloace de care dispun. Acest tip de cultura este rezultatul nivelului inalt de organizare si educatie al cetatenilor si reflecta experientele lor politico-istorice specifice. O cultura politica avand un caracter mixt este o cultura civica. Autorii au acordat termenului de 'cultura civica ' un sens special, vazand astfel in ea o "cultura mixta "41, in care predomina elementele culturii participative, dar in aliaje specifice cu elemente ale culturii dependente si ale culturii parohiale, care raman functionale pe anumite segmente ale vietii politice. Cultura civica ar fi o forma a culturii participative, dar care pastreaza in structura sa mixta si elemente din cultura parohial-comunitara si din cea dependenta . Conceptul ar defini simultan conditia cetateanului de membru al unei comunitati locale, de supus al autoritatilor politice centrale si de agent al vietii politice, la nivel local si national. Autorii subliniaza ca 'in cultura civica , orientarile politice participative se combina cu si nu inlocuiesc orientarile politice dependente si parohiale'.

Setul de cunostinte, credinte, sentimente, judecati de valoare, pe care oamenii le au despre ceilalti actori politici constituie o alta compomenta a culturii politice. In cadrul relatiilor din domeniul politic, problemele increderii politice, a ostilitatilor politice sunt foarte importante. In acest sens, vointa oamenilor de a coopera cu altii in vederea realizarii unor scopuri politice precum si vointa liderilor de a forma coalitii cu alte grupuri depinde in mare masura de increderea politica. In cadrul unei societati problema ostilitatilor constituie o componenta esentiala a relatiilor dintre grupuri si indivizi. Conform opiniei lui Sidney Verba, cultura politica include convingerile politice ce sunt reprezentari, idei, principii, judecati de valoare ce motiveaza si calauzesc relatiile unui individ sau ale unui grup social in cadrul domeniului politic. Cultura politica realizeaza o legatura intre evenimentele politice si comportamentul indivizilor ca reactie la aceste evenimente. Sistemul convingerilor fundamentale consta in credinte existentiale, valori generale care ordoneaza scopurile comportamentului, norme care reglementeaza mijloacele intrebuintate pentru atragerea acestor scopuri precum si atasamente emotionale. Atitudinea politica reprezinta o modalitate de raportare a individului sau grupului la problemele, fenomenele si procesele politice pe care la apreciaza intr-un anumit mod. In componenta atitudinii politice elementele cognitive si evaluative sunt impregnate de o incarcatura emotional-afectiva deosebita. Organizarea si coerenta sistemului atitudinilor politice se realizeaza prin intermediul a doua dimensiuni fundamentale: preferinta pentru principalele mize politice sau principalii actori politici si angajarea in activitatea politica. Aceste doua dimensiuni se afla in interactiune si caracterizeaza orientarea politica a individului. Sistemul atitudinilor cuprinde dimensiunea cognitiva (perceptii, reprezentari si concepte), dimensiunea afectiva si dimensiunea evaluativa (valori si norme).

Cultura civica este o cultura politica definita prin raportare la valorile politice democratice. Ea este specifica regimurilor democratice favorizandu-le functionarea si dezvoltarea. Autori precum Almond si Verba considera ca o astfel de cultura civica este in concordanta cu principiile si modul de functionare a modelului britanic sau cel nord-american. Exista o corespondenta intre structurile economice si cele politice ale unei societati si fundamentele ei culturale. O analiza a culturii politice presupune luarea in considerare a tuturor acestor componente, o semnificatie deosebita avand-o valorile politice, ideologiile politice si mentalitatile politice. Este important sa descoperim corelatiile dintre credinte, idei, valori, atitudini si comportamente, care reprezinta urzeala culturii politice. Dupa cum se stie, mentalitatile reprezinta elementul cel mai profund al psihologiei colective si structurile cele mai rezistente la schimbare. De aceea, schimbarea mentalitatilor politice este o tema central de analiza pentru intelegerea tranzitiei postcomuniste. Cultura politica defineste societatea in ansamblu, ca intreg. Insa, societatea are partile sale componente. Astfel, in functie de cum se raporteaza diferitele subdiviziuni ale societatii la sistemul politic, exista mai multe criterii pentru definirea diferitelor sub-culturi politice. Spre exemplu, daca luam in considerare criteriul regional, putem identifica subculturi politice regionale aflate intr-un anumit raport cu cultura nationala; dupa criteriul clasei exista subculturi politice ale diferitelor clase si categorii sociale.

Zoltan Rostas atrage atentia asupra unui alt aspect important al culturii politice: gradul ridicat de imobilitate al acestuia, faptul ca deprinderile de a reactiona la stimulii politici se dobandesc si se schimba foarte greu, nefiind influentate de crearea unor institutii sau structuri sociale cat si de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. 'Aceste deprinderi sunt determinate de experienta istorica a comunitatii, insusite in cursul socializarii politice. Diferitele experiente istorice dau nastere la culturi politice diferite. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri, comunitati, epoci, etc, patrund in adancul caracterelor sociale determinand astfel comportamentul politic. Acesta este, printre altele, motivul pentru care consideram iluzorii tentatiile de a determina schimbarea culturii politice prin scoala si massmedia. Prin scoala se pot transmite cunostinte, dar nu pot fi schimbate comportamentele afective, valorile de mentalitate. In ciuda rigiditatii, cultura politica ca ansamblu supraindividual, poate suferi schimbari dar numai in cadrul practicii sociale. In aceasta privinta, pozitiile se impart intre cei care insista asupra caracterului activ al culturii politice asupra institutiilor, altii, dimpotriva, sustin ca insitutiile pot influenta cultura politica. Pe baza observatiilor noastre, inclinam sa credem ca, pe scurta durata, institutiile nu pot influenta esential cultura politica a oamenilor, pe termen lung insa exista o influenta reciproca'.

Subiect de analiza

I.

Montesquieu observa riscurile fenomenului partidist in cazul in care el nu se incadreaza intr-un

sistem in care echilibrul puterilor sa fie protejat. ".puterea executiva, dispunand de toate slujbele, ar putea sa trezeasca mari sperante si niciodata temeri, toti cei care vor obtine ceva de la ea ar fi inclinati sa se dea de partea ei si ea ar fi atacata de catre toti cei care nu ar avea nimic de asteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma, invidia, dorinta de imbogatire si de evidentiere s-ar arata in toata taria lor; iar daca lucrurile ar sta astfel, statul ar fi ca un om sleit de boala, care nu mai are pasiuni pentru ca nu mai are puteri. Ura dintre cele doua partide ar dainui pentru ca ar fi mereu neputiincioasa. Fiind alcatuite din oameni liberi, daca unul din aceste partide ar deveni prea puternic, el ar fi dat jos datorita libertatii, iar cetatenii asemenea mainilor ce ajuta corpul, ar veni sa se ridice pe celalalt. . Monarhul ar fi in aceeasi situatie ca si cetatenii; si impotriva regulilor obisnuite ale prudentei el ar fi adesea nevoit sa acorde increderea sa celor care l-ar fi suparat mai mult si sa retraga favoarea sa celor ce l-au slujit mai bine , facand de nevoie ceea ce alti principi fac din propria vointa".

II.

Generatia 27 (sau generatia tanara, generatia anilor 30, generatia trairista, experentialista, ortodoxista), botezata asa pe buna dreptate de catre Dan C. Mihailescu, dupa anul lansarii primului ei program, Itinerariu spiritual de Mircea Eliade, a fost in primul rand un fenomen bucurestean, cu centrul in Universitate, in Facultatea de Filosofie si Litere.

Nucleul dur al generatiei e format din cursantii lui Nae Ionescu si din colaboratorii lui la Cuvantul. La inceput, intre membrii generatiei au existat relatii puternic personalizate, ceea ce o si fac sa semene, in prima ei faza, cu Junimea, cu Cercul literar de la Sibiu ori cu Echinoxul. Pe masura ce generatia se afirma tot mai zgomotos in viata culturala romaneasca, ea isi inglobeaza tineri din alte domenii ale culturii (scriitori, actori, regizori, pictori, balerini, jurnalisti etc.); in acelasi timp, ea se transforma, prin contagiune, dintr-un fenomen initial bucurestean, intr-un fenomen mai larg, ce cuprinde, 'pentru intaia oara in istoria culturii romanesti', toate centrele culturale din tara, dupa cum observa Mircea Vulcanescu.

Criza de legitimare a Romaniei

Prin cele doua programe ale sale - Itinerariu spiritual din 1927 datorat lui Eliade; Manifestul Crinului Alb, 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nistor si Petre Marcu-Bals (Pandrea) - generatia se anunta apolitica, 'paricida' (E. Ionescu), autohtonista, antifranceza, ortodoxista, antipasoptista, antijunimista. Ea mizeaza pe experienta proprie (de unde numele pe care i l-a dat Mihail Ilovici, de 'generatia experentialista'), pe traire, pe aventura existentiala, pe cultura/spiritualitate. E o generatie cu un start frenetic si cu un ritm frenetic; nu intamplator, seful ei (contestat), Mircea Eliade, le cere in 1928 tinerilor intelectuali romani sa traiasca si sa creeze ca si cum anul in care se afla ar fi ultimul an din viata lor.

Obsesia generatiei, in momentul startului, este sa scoata cultura romana din 'provincialism' si s-o faca sa existe la scara universala. Ideea, variat formulata, se gaseste la Eliade si Vulcanescu, la Ionel Jianu ori la Bucur Tincu. Peste decenii, Eliade va descrie astfel momentul: 'spre deosebire de inaintasii nostri, care se nascusera si traisera cu idealul reintregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata facut la indemana. () Eram prima generatie romaneasca neconditionata in prealabil de un obiectiv istoric de realizat'; simultan, Eliade isi recunoaste teama ca 'generatia noastra, singura generatie libera, disponibila, nu va avea timp sa-si implineasca misiunea () sa mai putem crea liber'.

Un marginal al generatiei, Bucur Tincu, afirma la Cluj, in chiar momentul debutului, acelasi ideal de universalitate: 'Generatia de azi trebuie sa depaseasca in orientarile ei etica nationala a generatiilor trecute. () Noua ne trebuie o cultura temeinica prin stiinta si filosofie'. Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, o problema acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca; dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod lucid si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica 'in fata scaunului de judecata pe care-l tine spiritul' (D.D. Rosca) decat prin valorile universale pe care le creeaza. Membrii generatiei 27 n-au fost initiatori, ci doar promotorii cei mai zgomotosi, mai nerabdatori si mai violenti (Cioran) ai acestei crize de legitimare a Romaniei.

O generatie apolitica, paricida, autohtonista, experentialista, antipasoptista

In programul generatiei nu a existat, in momentul startului, nici o proiectie politica. Formularile de gandire conservatoare si autohtonista, antidemocratica si ortodoxista, exista intr-adevar in dezordinea ideatica a celor doua manifeste; ele nu aveau insa finalitate politica, iar in cazul lui Eliade pot fi socotite un reflex al cursurilor naeionesciene. Aceste formulari nu duceau cu necesitate la politica, si cu atat mai mult la politica de extrema dreapta. Ca dovada, evolutia lui Bucur Tincu, care are la debut (1931) aceleasi premise ca Eliade si grupul 'Crinului Alb', dar evolueaza, dupa 1935, si anume dupa un stagiu francez, spre o optiune democratica, opusa explicit legionarismului si comunismului. Pana in 1932-1933, generatia s-a manifestat intr-un spatiu strict cultural, al dezbaterii de idei. Numeroasele asociatii ale tinerilor intelectuali care au premers Criterionului - 'Gruparea Intelectuala', 'Forumul' etc. - au fost apolitice si culturale. Inclusiv intemeierea Criterionului, la 25 mai 1932, are scop si caracter pur cultural. Ca dovada a apolitismului, in toamna anului 1932, la Criterion se discuta despre Lenin, Mussolini, Garbo, Gide, Chaplin, Gandhi, Krishnamurti etc., iar intre vorbitori se afla, la aceeasi tribuna a dezbaterii intelectuale despre Lenin, doi comunisti (Lucretiu Patrascanu si Belu Silber), un gardist (Mihail Polihroniade), un neutru (Mircea Vulcanescu), iar din sala ia cuvantul sa-l infrunte pe Patrascanu un socialist de filiera austro-marxista (Henri H. Stahl). In octombrie-noiembrie 1932, desi suspecta in ochii Sigurantei de 'cripto-comunism' si bolsevism, desi suspecta in ochii cuzistilor si legionarilor de filosemitism, generatia 27 este, inca, in intentia organizatorilor si liderilor ei, o generatie culturala si apolitica. In acelasi timp, toamna 1932-iarna 1933 au pregatit si au marcat dizolvarea unitatii apolitice a generatiei si intrarea ei pe teritoriul luptei politice active. Comarnescu, de exemplu, noteaza la sfarsitul anului 1932 ca asociatia a fost 'folosita ca tribuna de comunisti, desi printre membrii asociatiei erau si unii care se indreptau spre dreapta'; iar in ianuarie 1933 consemneaza: 'Unii dintre membri trec de partea miscarilor de dreapta ca Misu Polihroniade, care a incercat mai intai sa castige simpatia lui Argetoianu si a altor politicieni. Vom avea surprize multe, caci acum incep sa se stabileasca mai clar pozitiile - pentru cei care inteleg sa faca politica activa, de stanga ori de dreapta. Generatia noastra se imparte in doua tabere net opuse si in crancena lupta. Eu nu vreau sa activez direct in politica, ramanand pe pozitie intelectuala, si consacrandu-ma culturii'.

La randul sau, Cioran, apolitic convins, noteaza la inceputul lunii ianuarie 1933: 'noua generatie pare a fi abandonat sensul orientarii initiale, deoarece in locul problematicii religioase si filozofice de acum cativa ani () ni se infatiseaza, cu un absolutism scandalos, alternativa politica sociala a stangii sau a dreptei, pretinzandu-se sa te incadrezi integral uneia sau celeilalte, sa iei o atitudine politica, sa faci aprecieri asupra Garzii de Fier sau asupra ascendentei tinerilor de stanga'; 'ti se pretinde sa crezi intr-un fleac de organizatie sau sa militezi pina la sacrificiu pentru un ideal istoric efemer'.

Politizarea: trei cai

In 1945, recapituland istoria generatiei sale 'fudule', Eugen Ionescu, la randul lui, vorbeste despre politizarea generatiei ca migrare spre extrema dreapta inclusiv a celor care au fost 'comunisti' (Haig Acterian, Mihail Polihroniade). Sugestia generala este ca generatia s-a rupt in doua, extrema dreapta legionara si stanga. O marturie tarzie, din anii 90, a lui Ionel Jianu, prezinta un tablou mai complicat: 'in cadrul Criterion-ului au inceput sa se formeze grupari.

Extrema dreapta, care a mers spre Legiune - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Alexandru Christian Tell, Marietta Sadova si altii. Pe urma, o dreapta nationalista, care n-a mers pana la extrema dreapta, dar care a adoptat optiunile lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Noica si asa mai departe Un centru, care era Sebastian, Comarnescu, eu s.a., si o extrema stanga, cu Belu Zilber, Alexandru Sahia, Nicolae Cristea'.

Imaginea pe care ne-o da Jianu (daca lasam la o parte formularea despre Eliade si Noica, formulare care ii ascunde si-i deconspira, in mod simultan) este cea mai aproape de realitatea istorica a anilor 30. Intr-adevar, generatia 27 nu s-a despartit in doua, ci s-a spart, la propriu, in trei: unii au luat-o spre extrema dreapta legionara, unii au luat-o spre extrema stanga comunista, unii au ramas pe pozitii apolitice, culturale, iar in momentele de presiune s-au manifestat ca democrati; in aceasta ultima categorie sunt mai multe nuante politice, de la centru-dreapta la centru-stanga, cum si partidele politice traditionale, democrate, au mai multe nuante.

1. Spre extrema dreapta legionara au mers: Mihail Polihroniade, primul care s-a legionarizat, dar despre care E. Ionescu scrie ca a fost intai comunist; Emil Cioran, care se contamineaza in noiembrie 1933, dar care combina in doctrina colectivismului national elemente de extrema dreapta cu elemente de factura comunista, avand o declarata pretuire pentru Rusia bolsevica, egala cu pretuirea pentru Germania lui Hitler; Mircea Eliade, in noiembrie-decembrie 1935. E. Ionescu ne informeaza ca la un moment dat Eliade era pe punctul 'sa adopte o pozitie de stanga'; probabil se refera la colaborarea lui Eliade la revista Azi condusa de Zaharia Stancu, colaborare ce dureaza din martie 1932 pana in octombrie 1934, in total 10 texte, ce nu justifica insa aprecierea. Sau e vorba de ambiguitatea personajelor lui romanesti cu idei comuniste?; Constantin Noica, legionarizat tarziu, dar cu acte in regula, in 1938; Haig Acterian (despre care doua surse, Sebastian si E. Ionescu, spun ca initial a fost comunist); Alexandru Tell, unul din conducatorii Criterion-ului, cum scrie Eliade; Petre Tutea, comunist fanatic pana in 1933, legionar dupa; Arsavir Acterian, Marietta Sadova, Dan Botta ('un fel de legionar cu totul ciudat', cum il caracterizeaza Stahl, un om care habar n-avea de nimic), iar de dinafara 'Criterionului', de la marginea generatiei, Vintila Horia, Radu Gyr, P.P. Panaitescu, Ernest Bernea, Traian Herseni (initial banuit de comunism, caci colabora la Azi a lui Zaharia Stancu, apoi legionar, dupa cum scrie Nicolae Margineanu).

2. Spre extrema stanga comunista au mers: Belu Silber, 'singurul comunist dintre noi', dupa cum scrie Eliade, care a fost salvat, in 1931, de la inchisoare de Nae Ionescu, la cererea ori a lui Pandrea, ori a lui Sebastian; Petre Pandrea, fost elev al lui Nae Ionescu de la Manastirea Dealu, om de stanga comunista de la inceput, dupa cum se declara singur; in Manifestul Crinului Alb (1928) e pe pozitii national-autohtoniste; dupa 1931 e aparatorul tuturor proceselor comuniste, deci evolutia lui e dinspre nationalism spre extrema stanga comunista; in 1938, Pandrea devine taranist; Miron Radu Paraschivescu, din 1933, cu o mare admiratie pentru Uniunea Sovietica si revolutia socialista; Alexandru Sahia, autorului volumului URSS azi (1935), foarte laudativ cu realitatile sovietice; Pandrea scrie insa ca Sahia intai a publicat volumul, apoi a vizitat Uniunea Sovietica. Lista de 'marxisti' a lui Vulcanescu e si mai larga; pe linga cei mentionati, ii cuprinde pe Nicolae Tatu, Alfons Adania, Stefan Beldie, Anton Dumitrescu, M. Grigorescu etc.

3. Pe pozitii care oscileaza, conjunctural, intre apolitism si democratie: Eugen Ionescu (apolitic pana in 1938), Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Bucur Tincu, Alexandru Vianu, Ion Vlasiu, Anton Golopentia, Sandu Tudor etc.; un caz aparte este Stahl, de orientare austro-marxista.

Vulcanescu, desi admirator al lui Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, cu o doctrina autohtonista etc., nu a fost legionar. El a ramas un etern functionar cinstit al statului roman (al statului pe care voiau sa-l demoleze revolutionar atat legionarii, cat si comunistii), avand, ca si Golopentia, statutul tehnicianului apolitic.

Ezitarea intre extreme

Fenomenul cel mai interesant din acest tablou de generatie e faptul ca multi cocheteaza ori se angajeaza, succesiv, in ambele extreme. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile, ei nu se repliaza pe pozitii democrate, ci cad, conform legii pendulului, in extrema cealalta. Generatia 27 pare/este, in anii 32-33, stapanita de un impuls radical-revolutionar, pe care-l poate satura numai extremismul politic.

Fenomenul acesta, de migrare dintr-o extrema in alta, s-a verificat si in 1944, cand foarte multi legionari, de la oameni de rand la intelectuali, au trecut rapid la comunisti. Fenomenul din 1944-1945 pare a fi unul oportunist, deci diferit de convertirea legionara din anii 1932-1933, care a fost din convingere. Convertiri legionare din oportunism s-au intamplat, insa, in 1940, dupa proclamarea statului national-legionar.

Existenta, in cadrul generatiei 27, atat a extremei drepte legionare, cat si a extremei stangi comuniste, a ramas un fenomen necomentat, intrucat ascuns, umbrit. Cauza acestei ocultari trebuie cautata, in primul rand, in regimul comunist, care a blocat cercetarea de tip istoric si ideologic; in al doilea rand, insasi pendularea intre comunism-legionarism e o problema atat de scandalos-dubioasa, incat o discutie pe aceasta tema era imposibila in timpul vechiului regim; in al treilea rand, valoarea orbitoare a tinerilor care au aderat la extrema dreapta legionara i-a scos din discutie, pentru multa vreme, pe cei care au aderat la extrema stanga comunista, si care, valoric vorbind, sunt mai stersi.

Coincidente si divergente doctrinare intre comunism si legionarism

Ce ofera, din punct de vedere politic, cele doua extreme? Ele au nu doar evidente puncte de divergenta, ci si foarte importante coincidente doctrinare. 1. Atat comunismul, cat si legionarismul (folosesc aceasta ordine respectand cronologia: PCR a fost infiintat in 1921, Legiunea in 1927) au in comun mesianismul revolutionar. In Romania interbelica, ideea unei revolutii, care sa rada de pe fata pamantului ordinea existenta si sa instaureze o ordine noua si o 'lume noua' (Eliade, M.R. Paraschivescu), fericitoare, a fost maniacal invocata. Sursa ideii revolutionare este Europa, in care batea un vant revolutionar. Cel mai probabil, sindromul revolutionar se datoreaza faptului ca simpla existenta a Uniunii Sovietice a destabilizat sistemul de valori si de repere al Europei. Daca luam in calcul si valul revolutionar ce a urmat primului razboi mondial (Germania, Ungaria etc.), daca luam in calcul fascismul lui Mussolini si, din 1933, hitlerismul, putem intelege de unde se alimenta pornirea revolutionara din Romania.

Documentele PCR si UTC din anii 1921-1940 vorbesc despre 'pericolul revolutiei ce atarna asupra Romaniei capitalisto-mosieresti', despre adanca 'radicalizare si revolutionarizare a maselor largi muncitoresti de la orase si sate', despre cum 'antagonismele din lagarul burghezo-mosieresc se adancesc', despre 'fortele revolutionare' care, sub 'conducerea Partidului comunist vor da lovitura () regimului capitalist', despre faptul ca Romania 'a intrat definitiv si fara putinta de oprire in perioada revolutiei muncitorilor si taranilor' (Din istoria PCR, IV), despre faptul ca 'Revolutia Rusa este revolutia noastra', iar 'fiecare luptator rosu este () un soldat al revolutiei mondiale' (Din istoria UTC).

La randul lor, legionarii propun revolutia lor, 'revolutia nationala'. Teoreticianul ei a fost Vasile Marin. De pe urma revolutiei nationale urma sa ia fiinta 'statul national totalitar', statul 'unificat, autoritar, totalitar, legionar, de maine', statul 'national-crestin-romanesc legionar, de miine'.

2. Si comunismul, si legionarismul ataca, violent, democratia: democratia romaneasca, dar si ideea de democratie. Comunistii declara din start: 'PCR nu crede in democratia burgheza.

Democratie, parlament, alegeri libere, egalitate () nu-s decat o minciuna'; sau: democratia de la noi e 'pentru manunchiul de exploatatori si asupritori, in frunte cu regele si camarila'. Sau: la intrebarea 'incotro', raspund: 'Nici cu democratia confuza si neputincioasa! Nici cu fascismul ingust si inselator!'; in locul democratiei burgheze, viseaza si propun 'dictatura proletariatului'.

Legionarii, la randul lor, ataca democratia 'de import', gasindu-i toate viciile, ca e corupta, ca a dat drept de vot evreilor si altor minoritari, ca e in slujba marii finante, ca e neautoritara, neelitista etc. (cf. Codreanu si V. Marin).

Atacul la adresa regimului democratic si ideea de schimbare au o difuziune atat de mare, incat pana si un autor democrat ca Eugen Ionescu, ostil atat comunismului, cat si extremei drepte europene, scrie ca 'vechile democratii' si-au pierdut puterea de atractie si au devenit 'aproape tot asa de funeste ca regimurile comuniste sau de extrema dreapta', asa ca ar trebui sa fie reinsufletite de un 'suflu nou', sa descopere-redescopere o mistica - eventual a libertatii - prin care sa se vitalizeze.

3. Si comunistii, si legionarii au avut un ideal mantuitor, realizabil dupa ce democratia romaneasca va fi stearsa de pe fata tarii si se va savarsi revolutia.

Extrema stanga promitea mantuire universala, si anume prin purificare economica, sociala si politica de clasa. In Romania, ea fagaduia mantuirea celor ce muncesc: 'va scapa pe muncitorii si taranii din Romania de exploatare si de asuprire' (Din istoria PCR).

Violenta in istorie sau lupta de clasa, ridicata de Marx la rang de principiu dinamic al istoriei, urma, fireste, sa faca victime; documentele PCR promit ca revolutia va duce la 'alungarea cu arma in mana a exploatatorilor'.

Soarta concreta a victimelor - din punctul de vedere comunist, vinovate, caci e vorba de proprietate si exploatare - e lasata in alb, nedeterminata. Practica comunista din epoca 1945-1989 a precizat insa ce inseamna lichidarea exploatatorilor, a claselor exploatatoare, a partidelor politice si a oamenilor politici. Si asa a inceput Gulagul romanesc.

La randul lor, legionarii duc 'lupta de mantuire a tarii', si proiecteaza 'o Romanie noua si invierea mult asteptata a acestui neam' (Codreanu) prin purificare de rasa. Pentru asta, e nevoie de un 'om nou' care sa faca revolutia nationala legionara, adica sa inlature regimul democrat, partidele politice si piedica principala a implinirii romanesti, 'strainii'. Dintre 'straini' (pentru Codreanu, 'strainii' sunt cetatenii romani de alta etnie), in primul rand evreii. Textele lui Codreanu si Vasile Marin ne permit sa precizam ca in statul preconizat de ei evreii n-ar mai fi avut drepturi politice si, foarte posibil, n-ar mai fi avut drept de proprietate. Ideea expulzarii - 'Romania a Romanilor.

Pentru jidani, Palestina' - si a crimei - 'vom imprastia moarte' - sunt si ele prezente. Practica legionara a fost pe masura, caci a mers de la spart de geamuri si batai, pana la crimele antievreiesti din timpul rebeliunii.

Ideea 'solutiei finale', cu care a venit Germania in 1941, n-a mai putut fi aplicata in Romania de catre legionari, caci legionarii fusesera inlaturati de la putere, urmariti, inchisi etc. De precizat ca, in ochii Legiunii, si oamenii politici romani urmau sa fie pedepsiti, idee programatica aplicata prin asasinatele politice si teroarea din timpul guvernarii legionare. Si asa a inceput contributia romaneasca la Holocaust.

4. Si comunistii, si legionarii, cer membrilor lor disciplina: disciplina individuala si a organizatiei: 'Un comunist trebuie sa fie, in fine, un membru disciplinat al miscarii, caci fara o disciplina de fier nu poate sa existe o organizatie revolutionara a muncitorimii', spune un document de partid din 1924. Iar UTC-ul se afla 'sub controlul absolut al partidului'.

La randul ei, Legiunea este organizata paramilitar, pe principiul disciplinei si ascultarii absolute: 'fii disciplinat legionar, caci numai asa vei invinge. Urmeaza-ti seful la bine si la greu', legifereaza Carticica sefului de cuib.

5. De la aceste asemanari programatice, putem trece la tactici politice asemanatoare. De pilda, si Partidul Comunist, si Legiunea, au incercat sa-si pastreze aderentii interzicandu-le orice apropiere de partidele cu doctrine invecinate. PCR pretindea: 'nici o incredere in partidele burgheze, in Cuza, nici o incredere in partidele asa-zise socialiste'; iar Codreanu, la randul lui, interzicea legionarilor apropierea de partidul lui A.C. Cuza, care era, la urma urmelor, partidul sau de origine. Apoi, orice actiune reusita - de pilda, editarea publicatiei Tineretul socialist (1922), respectiv Pamant stramosesc (1927) - este o 'batalie' castigata, o 'fapta revolutionara' etc.

6. Si comunistii, si legionarii au exagerat ponderea minoritatilor nationale din Romania. E drept, au facut-o din ratiuni complet diferite.

Comunistii declara ca minoritatile sunt 'nationalitati asuprite' si ca 'alcatuiesc doua cincimi din populatia Romaniei' (Documente din istoria PCR, 1935).

Codreanu si V. Marin considerau ca minoritatile din Romania sunt sufocante. Mai ales evreii, al caror numar il apreciaza la trei milioane.*

Ratiunile pentru care comunistii au majorat cifrele sunt simple: PCR aderase neconditionat, la infiintare (8 mai 1921), la Internationala a III-a comunista. Conform directivelor date de Internationala comunista, Romania era cotata drept stat multinational. PCR a facut, de-a lungul intregii epoci interbelice, propaganda contra oricarei discriminari de rasa si natiune - ceea ce este punctul sau demn de respect - si pentru dreptul 'nationalitatilor asuprite' de a se autodetermina: 'dreptul de autodeterminare pana la despartirea de statul roman'. Cu toate ocaziile, PCR si UTC repeta aceasta lozinca, a spargerii statului national roman abia format.

Din tabara cealalta, legionara, ponderea minoritatilor e exagerata atat ca expresie a psihozei de persecutie, ca tot raul vine de la minoritari, in special de la evrei, cat si pentru a intretine o psihoza anti-minoritara, antimaghiara si antievreiasca.

Cercetatorii care s-au ocupat de problema - Ornea, Volovici, Oisteanu, Armin Heinen etc. etc., inclusiv memorialisti ca Pandrea ori ca Zaharia Boila - au observat ca succesul extremei drepte 'a fost rezultatul unui antisemitism revigorat' (Heinen) si ca atatarea antisemitismului, cu incepere din 1922 (la Cluj; vezi Zaharia Boila) a fost o diversiune politicianista; o diversiune care a prins, apoi a cuprins Romania interbelica, multumita sa-si gaseasca un tap ispasitor pentru multele probleme reale pe care le avea cu ea insasi.

7. Comunismul din Romania a fost de import. Comunistii aveau ca model revolutia rusa si realizarile din Uniunea Sovietica. Documentele PCR descriu raiul din soviete, colectivizarea, ziua de munca de cinci ore, socialismul 'fara clase' si fara exploatare, si, fireste, isi exprima totala adeziune la Uniunea Sovietelor, precum si dorinta sa avem 'guvern sovietic'. Desi presa comunista era numeric redusa, desi comunistii erau si ei putini, la cei care erau, ideea paradisului sovietic a prins si a tinut pana tarziu. M.R. Paraschivescu, de pilda, visa 'revolutia universala', 'dictatura populara' si tanjea dupa Stalin: 'Ada-l, Istorie, mai repede pe Stalin, cu ostile lui needucate! E singura nadejde'; la fel, respingea cartea lui Gide despre soviete: 'Eu, unul, n-am sa spun nici un cuvant rau impotriva URSS-ului', si isi declara iubirea egala pentru 'Loti (nevasta) si Partid'. (Iar daca Dan Botta visa o 'tara analfabeta', M.R. Paraschivescu, cum vedem, astepta 'ostile needucate' ale lui Stalin; la extrema dreapta si la extrema stanga, intelighentia generatiei tanjeste in mod egal dupa barbarie si primitivitate ca solutie a problemelor romanesti.)

Legionarii, in schimb, sunt produsul nostru national. Fascismul lui Mussolini si national-socialismul lui Hitler au avut un rol de confirmare a legionarismului, dar nu au fost modelul din care sa se fi inspirat Codreanu, Mota si V. Marin.

Sursele si modelele legionarismului sunt, in principal autohtone: ideile lui A.C. Cuza, Nichifor Crainic (chiar daca acesta extaziat in fata fascismului), Nae Ionescu, iar multe elemente de organizare si viata legionara, asa cum arata P. Pandrea, sunt luate de Codreanu din Liceul Manastirea Dealu din Valea Voivozilor, unde fusese elev.

Si comunistii (cei putini, desigur), si legionarii (tot mai numerosi) au trecut printr-un proces de fanatizare care i-a impiedicat sa vada adevarul, chiar cand il aveau in fata. Daca Cioran, in 1934, il elogia in transa pe Hitler, iar in toamna trista a statului national-legionar exalta figura lui Codreanu si-l socotea de dimensiunea lui Isus, Miron Radu Paraschivescu, comunist, scria, la 4 decembrie 1944, in jurnalul sau, ca 'una din cele mai frumoase poezii ale mele este despre Stalin, aparuta in Orizont', si ca e multumit ca din ea razbate 'un sentiment de incredere fata de conducatorul sovietic'; iar la 11 iulie 1945, desi recunostea ca 'armata rosie' 'violeaza, ucide', accepta faptul, pe motiv ca astea 'sunt accidente', esenta fiind faptul ca elibereaza si aduce revolutia socialista.

Diferentele si asemanarile dintre cele doua extreme pot continua. Comunistii sunt internationalisti, legionarii nationalisti. Primii sunt pentru egalitate intre oameni, legionarii sunt elitisti, propun o aristocratie legionara de merit.

Comunistii sunt pentru desfiintarea discriminarii etnice, nationale, rasiale, legionarii teoretizeaza discriminarea in interiorul statului roman, pe criteriul etnic, national, rasial. Comunistii sunt pentru eliminarea diferentelor sociale, de clasa (si stim acum cate vieti a costat aceasta idee!) si pentru egalitate, legionarii vin cu ideea aristocratiei, a elitei legionare.

Ambalajul doctrinar comunist este mult mai fagaduitor-umanitarist decat cel legionar, declarat xenofob si antisemit. S-a intamplat insa ca in Romania cele doua extreme au ajuns succesiv la putere: extrema dreapta, produs romanesc, si care devenise o 'mistica populara colectiva' (Stahl), o miscare de masa, a detinut puterea scurta vreme: patru luni si jumatate. Extrema stanga comunista - care e produs de import, si care in epoca interbelica numara putini aderenti, foarte putini si din intelighentia tanara - impusa prin armata sovietica si prin tratatele internationale semnate de statele democrate ale lumii, a durat 45 de ani.

Motivele optiunii politice

Deci: in 1932-1933 generatia 27 incepe sa se politizeze, unii membri (multi) devin legionari, altii (putini) comunisti, altii raman pe pozitii apolitice, cu deschidere, la nevoie, spre democratie.

Problema care se pune este de ce au optat atat de multi pentru extrema dreapta, si nu pentru centrul democrat sau pentru extrema stanga comunista? Cei care au ocolit pozitia politica democrata, de centru, au facut-o tocmai pentru ca, stapaniti de ideea revolutiei, doreau sa inlocuiasca ordinea existenta cu alta, noua. Iar la intrebarea de ce nu au optat pentru comunism, primul raspuns este ca Partidul Comunist, sustinand dreptul la autodeterminare pana la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri autori care intentionau sa legitimizeze Romania prin creatia unor valori culturale universale.

Altfel spus, faptul ca Partidul Comunist din Romania preconiza spargerea statului national abia format a fost, pentru cei mai multi tineri intelectuali, un motiv suficient sa se indrepte in alta directie. (Nu a fost un motiv suficient pentru M.R. Paraschivescu, de pilda, care considera ca Romania ar trebui federalizata.) Apoi, o cauza imediata, numita ca atare de Cioran si de Eugen Ionescu, a fost influenta insidioasa si personala a lui Nae Ionescu, care, in toamna 1933, in urma expulzarii din Camarila ori a rupturii cu regele, se apropie de Legiune si devine ideologul ei din umbra. Alte cauze trebuie cautate, de la caz la caz, in fundamentele metafizice ale fiecarui autor si in modul cum fiecare isi regasea ideile ori interesele in foarte proteica Miscare Legionara. Nu trebuie uitat nici faptul ca presiunea politica din mediul romanesc era tot mai mare, faptul ca Miscarea Legionara era in ascensiune, iar extrema dreapta europeana castiga tot mai mult teren.

(Subtitlurile apartin redactiei)* In Romania, minoritarii reprezentau 28,1% din populatie, adica 5.072.893 indivizi (Manuila, in Enciclopedia Romaniei, I). Evreii erau 4% din populatie, adica, in cifre absolute, intre 722.000-75000 cetateni.