Piata comuna europeana si concurenta

Piata comuna europeana si concurenta

Din multitudinea definitiilor formulate pentru piata comuna-forma particulara a integrarii, putem retine pe aceea care include politica de concurenta. Intr- o oarecare masura, piata comuna consta in realizarea celor patru libertati fundamentale-libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si a capitalurilor-la care se adauga si politica de concurenta constand in reguli aplicate intreprinderilor si statelor membre. Marea piata europeana inseamna nu numai eliminarea obstacolelor pentru realizarea celor patru libertati fundamentale, dar si adoparea unui sistem care sa elimine structurile si comportamentele susceptibile sa distorsioneze concurenta si sa favorizeze pe cele care pot contribui la adancirea procesului integrationist. Totusi pentru a intelege ratiunea PCC este necesar sa plasam analiza noastra in contextul argumentelor pro si contra formulate asupra efectelor economice ale pietei unice.

La inceputul anilor '50 au fost dezvoltate numeroase dezbateri intre economisti asupra efectelor crearii unei piete comune. Opiniile economistilor asupra efectelor pozitive din obtinerea economiilor de scara si intarirea concurentei-cele doua principalele avantaje ale pietei unice-erau in mare parte acceptate. Argumentul era urmatorul: crearea pietei comune va permite firmelor realizarea economiilor de scara datorita unei piete mai mari de desfacere[1]. Acest punct de vedere il gasim in paginile Raportului Spaak. Ideea dominatoare era credinta in avantajele ce se pot obtine din marimea extinsa a pietei, idee inspirata din exemplul american. Putem cita din Raport: 'in Europa nu avem o industrie constructoare de automobile care sa fie destul de mare pentru a utiliza intr- o maniera economica cele mai puternice utilaje americane. Nici o tara de pe continent nu este capabila fara sprijin extern sa construiasca avioane de transport de dimensiune mare' sau 'aceasta fuziune a pietelor deschide debusee destul de vaste pentru utilizarea celor mai moderne tehnici. Exista deja productii care cer mijloace destul de mari sau utilaje cu un randament asemeni celor care nu sunt pe masura unei piete nationale izolate. Dar mai ales, in multe ramuri din industrie, pietele nationale nu ofera sansa de a atinge dimensiunea optima decat intreprinderilor care dispun de un monopol. Forta unei piete intinse consta in concilierea productiei de masa cu absenta monopolului' .

Unii analisti mentionau argumentul ca integrarea economica europeana are potential pentru cresterea presiunilor concurentiale. Mergand pe aceasta linie, Tibor Scitovsky exprima acest rationament foarte bine cand spunea ca 'liberalizarea comertului intra-european va spori numarul si marimea geografica a debuseelor deschise producatorului mijlociu si apoi va creste numarul de firme care vor intra in concurenta. Acest mecanism va face cu greu concurenta libera in sens clasic, dar o poate face mai putin personala si totusi mai putin grijulie fata de interesele si profiturile celor mai slabi membri ai grupului. Monopolurile nationale vor deveni probabil mai putin sigure pe pozitia lor de monopol; oligopolurile poate vor fi mai putin puternice; cartelurile, daca se transforma din organizatii nationale in organizatii pan-europene vor intra sub influenta marilor firme si mai putin sub coordonarea intreprinderilor de talie mica, o schimbare care va intensifica cu adevarat concurenta in interiorul cartelului insusi. Toate aceste modificari ar trebui sa majoreze capacitatea producatorilor individuali, vointa si tentatia de a inova si de a se extinde, daca este necesar prin preluarea partilor de piata apartinand concurentilor sai'. Tibor Scitovsky mentiona alte doua efecte ale cresterii concurentei. Mai intai, guvernele devin mai putin binevoitoare si ingaduitoare sa subventioneze firmele necompetitive, ceea ce ar avea consecinte economice pozitive in termeni de alocare a resurselor economice. Un al doilea efect pozitiv al cresterii concurentei este adoptarea de catre agentii economici a celor mai bune practici in interiorul zonei integrate, deoarece firmele eficiente vor starni ambitia celor care vor dori sa le copie. Maurice Allais, asemeni lui Scitovsky astepta importante castiguri din realizarea economiilor de scara, fiind la fel de convins ca argumentul concurentei este foarte important. Mai mult, Allais considera ca beneficiile rezultate din cresterea concurentei sunt de patru ori mai mari decat cele rezultate din economiile de scara. In comparatie cu castigurile din economiile de scara si cele din sporirea concurentei, beneficiile din teoria clasica (liberalizarea si expansiunea comertului) erau neglijabile. Harry Johnson, care respingea castigurile rezultate din economiile de scara, vorbea despre argumentul concurential, recunoscand efectele sale pozitive, dar dificil de definit sau masurat . Intr-o analiza asupra Pietei Comune, Raymond Aron recunostea ca argumentul concurentei era cel mai larg folosit in Franta.[3]

In final intentiile negociatorilor de la Mesina si Roma au fost destul de clare: mentinerea unui echilibru intre concurenta si cerintele unei productii in crestere. In acest scop, autorii Tratatului de la Roma au oferit autoritatilor comunitare mijloace de actiune pentru garantarea concurentei si promovarea integrarii economice.