Politici comune ale UE

Uniunea Europeana numara 27 state membre si aproape 500 milioane locuitori. In UE nu exista o majoritate, ci numai minoritati. In ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene.

Dupa semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) a devenit foarte raspandita reprezentarea Uniunii Europene sub forma unui templu ce se bazeaza pe trei piloni. 'Primul Pilon' cuprinde Comunitatea Economica Europeana, al doilea - Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), iar al treilea - Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne. Dintre cei trei piloni, doar in cadrul primului pilon deciziile sunt luate de institutii supranationale, in timp ce cooperarea in domeniul politicii externe, securitatii, afacerilor interne si justitiei are fundamente interguvernamentale.

Devenite membre ale Uniunii Europene, statele nu mai au competente exclusive in domenii precum agricultura, comertul, energia, transportul, educatia, protectia mediului, afacerile interne, finantele. Politicile in domeniile mentionate mai sus sunt comune, fiind coordonate de institutiile supranationale. Aceasta este esenta asa-numitei metode comunitare.

Primele politici comunitare reglementau comertul cu otel si carbune, precum si agricultura. Treptat integrarea europeana a cuprins si alte domenii, dar unele sunt mai sensibile. Statele sunt mai putin entuziaste in ceea ce priveste cedarea competentelor exclusive in astfel de domenii cum ar fi politica externa, politica de aparare si politica de securitate.

In prezent, pentru un numar impresionant de domenii Uniunea Europeana are elaborate politici, ce afecteaza viata zilnica a cetatenilor din Uniune.

In acest moment uniunea europeana detine un numar semnificativ de politici commune cum ar fi:

1. Achizitiile publice

2. Agricultura

3. Ajutor umanitar

4. Audiovizual

5. Bugetul si controlul financiar

6. Cercetarea si tehnologia

7. Cetatenia Uniunii Europene

8. Coeziunea economica si sociala

9. Comertul

10. Concurenta

11. Cultura

12. Dezvoltarea

13. Dreptul societatilor comerciale

14. Drepturile fundamentale

15. Educatia, formarea profesionala si tineretul

16. Energia

17. Extinderea Uniunii Europene

18. Impozitarea

19. Industria

20. Intreprinderile

21. Justitia si afacerile interne

22. Libera circulatie a bunurilor

23. Libera circulatie a capitalului

24. Libera circulatie a persoanelor

25. Libera circulatie a serviciilor

26. Mediul inconjurator

27. Noile tehnologii industriale

28. Ocuparea fortei de munca si politica sociala

29. Pescuitul

30. Piata interna

31. Politica externa si de securitate comuna

32. Politica regionala

33. Proprietatea intelectuala

34. Protectia consumatorului

35. Relatiile externe

36. Retelele trans-europene

37. Sanatatea publica

38. Sanse egale

39. Serviciile financiare

40. Societatea informationala

41. Spatiu al libertatii, securitatii si justitiei

42. Transporturile

43. Turism

44. Uniunea economica si monetara

45. Uniunea vamala

Politici comune ale UE

In ciuda asa-numitului proces de europenizare a procesului politic si in ciuda temerilor permanent exprimate de anumite tari privind pierderea suveranitatii, UE nu are inca puteri directe in domeniul implementarii politicilor iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse.

Formele diferite pe care le imbraca actiunile Uniunii releva in fapt existenta a doua modalitati concrete de exercitare a competentelor UE, respectiv substituirea si armonizarea (Pierre Le Mire, 2003). Prima modalitate este asimilata notiunii de politici comune, prin intermediul carora competentele nationale sunt transferate Uniunii, in vreme ce a doua modalitate are in vedere mentinerea competentelor in plan national, pe fondul apropierii legislative, in diferite domenii punctuale.

Faptul ca intre cele doua modalitati de actiune mentionate anterior nu exista o delimitare extrem de precisa, este reflectat si in modul in care ele sunt prezentare in tratate, capitolul consacrat armonizarii legislative fiind inclus in cel consacrat politicilor comune.

Politicile comune sustin atat integrarea economica, cat si pe cea politica, adancirea procesului de integrare, care vizeaza in principal economiile statelor membre, depinzand insa in cele din urma de deciziile politice ale acestora.

In 1957, Tratatul CEE se limita la a institui trei politici comune, care insoteau unul din cele mai importante transferuri de competente in profitul Comunitatii: politica agricola, politica in domeniul transporturilor si politica comerciala. Treizeci de ani mai tarziu, Actul Unic adauga cinci noi domenii: politica monetara, sociala, a mediului, de coeziune economica si sociala si de cercetare-dezvoltare. Tratatul de la Maastricht (in special art. 3 A, actualul art. 4) adauga noi competente UE, marind numarul domeniilor de interventie la 25 (ca, de exemplu, politica de intarire a competitivitatii in industrie, retele transeuropene, educatie, formare si cultura). Dar, dincolo de consacrarea principiului subsidiaritatii, Tratatul de la Maastricht face trimitere in termeni destul de ambigui la masuri, contributii, prin intarire, promovare, incurajare fara a mentiona insa si calificativul de politici comune. Ambiguitatea notiunii se reflecta in practica comunitara prin diversitatea expresiilor utilizate, de la politici comunitare, politici ale Comunitatii, la actiuni sau interventii ale Comunitatii.

Definitie - politicile comune reprezinta un ansamblu de reguli, masuri, linii de conduita propuse si/sau adoptate de institutiile comunitare.

Conditiile aparitiei si dezvoltarii politicile commune apar si se dezvolta in masura in care guvernele parti contractante intr-un tratat considera ca interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai bine reprezentate decat prin politicile nationale.

Politici comune sau comunitare ? Desi distinctia nu este foarte usor de facut, majoritatea autorilor sunt de acord ca politicile comune sunt cele care inlocuiesc un numar de elemente esentiale ale politicilor nationale, in vreme ce politicile comunitare sunt cele care sustin si completeaza politicile nationale.

Caracteristici:

Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate intre diferitele parti implicate in procesul de integrare (guvernele statelor membre, grupuri de interes, institutii comunitare, etc.).

Deciziile privind politicile comune fundamentale, care pun problema renuntarii la anumite atribute ale suveranitatii, sunt luate de guvernele participante si inscrise in tratatele semnate de fiecare din statele membre iar ulterior ratificate de parlamentele nationale.

Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare si actele juridice bazate pe tratate, sunt de regula luate de institutiile comune stabilite prin tratate, respectandu-se procedurile prevazute de acestea. Formularea politicilor commune de catre institutiile comune trebuie sa raspunda in mod clar unor nevoi comune, sa urmareasca atingerea unor obiective commune si sa serveasca, in acelasi timp, unor interese comune.

Clasificare (1)

politici comune orizontale care afecteaza conditiile generale ale economiei si societatii statelor membre, ca de exemplu, politica sociala, in domeniul concurentei, mediului, etc.

politici comune sectoriale care vizeaza anumite sectoare ale economiei statelor membre, in special industria, agricultura, transporturile, energia, etc.

politici comune externe care vizeaza relatiile UE / statelor member cu terte tari, precum politica comerciala sau politica de ajutor in sprijinul dezvoltarii.

Observatie: politicile comune fundamentale sunt cele care corespund etapelor succesive ale procesului de integrare (uniunea vamala, piata unica, uniunea economica si monetara), fiind sustinute si puse in practica prin politici orizontale si sectoriale.

Clasificare (2)

Tratatul Constitutional clarifica modul de prezentare, grupand competentele UE in trei categorii:

competente exclusive, pentru domeniile in care numai UE poate legifera si adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, precum politica in domeniul concurentei, politica comerciala comuna, uniunea vamala sau politica monetara pentru zona euro;

competente partajate, pentru domeniile in care si UE si statele membre au dreptul de a legifera si adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic precum piata interna, agricultura si pescuit, transport si retele transeuropene, energie, coeziune economica si sociala, etc.

actiuni de sprijin, coordonare sau complementare precum politica industriala, educatie, formare, cultura, etc.

Acestor trei domenii li se adauga politica externa si de securitate comuna si politica de coordonare in domeniul economic si al ocuparii fortei de munca.

Mecanisme decizionale

Cea mai importanta parte a jocului institutional se poarta intre trei actori principali, Consiliul, Comisia si Parlamentul, asistati de Curtea de Justitie, ca de un arbitru. Intre cei trei, puterile sunt repartizate

relativ echilibrat, fiecare actor avand propria sa partitura. In functie de domeniul in discutie, tratatele definesc modalitati si proceduri decizionale diferite:

pentru luarea deciziei variatia esentiala rezida in modalitatea de vot;

in ceea ce priveste procedurile, in ciuda variatiilor destul de numeroase (pot fi identificate peste 20 de modalitati diferite), doua elemente esentiale trebuie avute in vedere:

in anumite situatii, Comisia este delegata sa decida singura;

deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una, doua

sau trei consultari cu PE (procedura de codecizie, de pilda,

cauta sa asigure echilibrul intre cei trei actori, sporind pentru

aceasta rolul care revine PE)

Mecanisme decizionale

Metoda comunitara pilonul I (comunitar)

Comisia propune, Consiliul si PE decid, CJ interpreteaza dreptul comunitar

Metoda interguvernamentala pilonul II (PESC) si III(JAI)

Statele membre si Comisia propun, Consiliul decide in unanimitate, rolul CJ este limitat

Metoda deschisa de coordonare (majoritatea responsabilitatilor raman la nivelul statelor membre )

Reprezinta un nou instrument, caracterizat prin:

Determinarea unor ghiduri pentru politicile nationale;

Stabilirea unor indicatori care sa masoare performantele nationale in raport cu cele mai bune evolutii;

Solicitarea adresata statelor de a adopta planuri nationale de actiune prin care sa fie implementate aceste ghiduri;

Monitorizarea si evaluarea rezultatelor.

Metoda cooperarii consolidate

Un grup de state membre (cel putin o treime cf TC) pot decide participarea la o cooperare consolidata, actele adoptate fiind obligatorii numai pentru statele partcipante.

Politica de coeziune

In Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult constienti de faptul ca stabilirea de relatii economice interne si internationale de durata, bazate pe incredere, precum si manifestarea solidaritatii cu indivizi si/sau natiuni mai slab dezvoltate au devenit indispensabile pentru atingerea bunastarii generale. In ultimele decenii, cresterea productiei si a consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum si frecventele crize (mai ales in domeniul resurselor), au dus la intensificarea relatiilor comerciale dintre tari si la accentuarea dependentei intre natiuni. Pe fondul cresterii interdependentelor dintre state, asigurarea unui grad cat mai inalt de coeziune economica poate conduce, pe termen lung, la obtinerea de beneficii economice pentru toti cei implicati.

Uniunea Europeana este una dintre regiunile cele mai prospere din lume. De la data largirii acesteia cu inca noi 10 membri, la 1 mai 2004, are puterea unei piete interne a 25 de state membre cu peste 454 milioane locuitori care locuiesc in 254 de regiuni. Insa nu toti europenii au aceleasi avantaje si sanse de succes in termeni socio-economici. Diferenta este facuta de zona in care locuiesc daca e o regiune prospera ori saraca, o zona aflata in expansiune sau declin economic, o zona urbana sau rurala, la periferia Uniunii Europene sau intr-unul dintre centrele sale economice.

Exista disparitati semnificative intre statele membre ale Uniunii Europene si regiunile sale. Primele 10 cele mai dinamice regiuni din Uniunea Europeana au un Produs National Brut (PNB) de peste 5 ori mai mare decat ultimele 10 cele mai ramase in urma regiuni din Uniunii Europene. In afara statisticilor PNB, disparitatile mai complexe intre statele membre ale Uniunii Europene si regiuni sunt date de:

• dotarile cu infrastructura;
• calitatea mediului;
• somaj si aptitudinile fortei de munca necesare pentru dezvoltarea viitoare;
• marimea si diversitatea mediului de afaceri;
• diferente in ceea ce priveste utilizarea noilor tehnologii.

Politica de coeziune economica si sociala a Uniunii Europene este, inainte de toate, o politica a solidaritatii. Scopul acesteia este sa promoveze un inalt nivel de competitivitate si de ocupare a fortei de munca, oferind ajutor regiunilor mai putin dezvoltate si celor care se confrunta cu probleme structurale. Se asigura astfel o dezvoltare stabila si durabila a Uniunii Europene si o functionare optima a Pietei Interne

Ce este politica de coeziune a Uniunii Europene?

Politica de coeziune economica si sociala reprezinta o suma de interventii la nivel comunitar, incluzand atat politica de dezvoltare regionala (orientata, in principal, catre reducerea disparitatilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale in declin), anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea somajului pe termen lung, sprijinirea procesului educational si de formare continua), precum si o parte a PAC (asistenta acordata dezvoltarii rurale).

In preambulul Tratatului de la Roma, semnat in 1957, Statele Membre mentionau necesitatea de a consolida unitatea economiilor lor in vederea asigurarii unei dezvoltari armonioase prin reducerea diferentelor care exista intre diferitele regiuni, precum si a ramanerii in urma a regiunilor defavorizate.

Principiile politicii de coeziune a Uniunii Europene 2007-2013 sunt redate in Orientarile Strategice Comunitare pentru Coeziune (Community Strategic Guidelines), document al Comisiei Europene prin care se stabilesc prioritatile de dezvoltare la nivelul Uniunii, in urmatoarea perioada. Aceste prioritati au fost preluate de Statele Membre in documentele lor strategice, respectiv Cadrul Strategic National de Referinta si programele operationale.

Cea mai importanta componenta a PCES o reprezinta, evident, politica de dezvoltare regionala (PDR).

Politica de dezvoltare regionala include un ansamblu de masuri planificate si promovate de catre autoritatile administratiei public locale si centrale, in parteneriat cu diferiti actori economici, in vederea asigurarii unei cresteri economice si sociale dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului local si regional.

Momente definitorrii in evolutia PCES

Desi Tratatul de la Roma mentiona in preambul sau necesitatea reducerii discrepantelor regionale, el nu facea trimitere, in acest scop, si la diferite mecanisme redistributive. Cu toate acestea, la acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European (FSE) si Banca Europeana de Investitii (BEI), fara a mentiona insa, ca obiectiv esential, promovarea CES. De asemenea, trebuie facuta observatia ca, in plus, Articolul 92.3 (actualul 87.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul ca subventiile nationale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piata interna numai in masura in care promovau dezvoltarea economica a acelor zone in care standardele de viata erau foarte scazute si in care se inregistra un somaj ridicat.

• Prima extindere, incluzand Marea Britanie, Irlanda si Danemarca (1973) a insemnat si primele masuri in directia unei PDR efective. La momentul respectiv, Irlanda si Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industriala din fostele zone miniere si din sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realitati, respectiv din nevoia de a pune capat disparitatilor regionale din interiorul Comunitatii, dar si pentru a compensa pozitia Marii Britanii in cadrul PAC, a fost creat in 1975 Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) - fond care a fost si ramane principalul instrument de interventie in cadrul PDR. Pe de alta parte insa, o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusa abia la finele anilor 70.

• Dupa aderarea Greciei in 1981 si a Spaniei si Portugaliei in 1986, nevoia de a interveni in cazul disparitatilor regionale a devenit si mai acuta. Constienti de faptul ca regiunile dezavantajate din Grecia si sudul Italiei erau primele afectate de largirea din 1986, J. Delors, noul presedinte al Comisiei la acel moment, a atras atentia asupra importantei si necesitatii unei politici structurale coerente. Programul Comisiei pentru 1985 semnala faptul ca disparitatile pot deveni o sursa permanenta de confruntari politice si faptul ca Sudului trebuie sa i se ofere posibilitatea unei repartitii echitabile a beneficiilor care deriva din dezvoltarea economica (Commission, 1985, p. 15). In martie 1985, J. Delors avertiza Parlamentul European ca negocierile de aderare cu Grecia, Spania si Portugalia dezvaluie o stare de tensiune, care, trebuie s-o spunem deschis, reflecta tensiunea dintre Sud si Nord. Aceasta tensiune este generata nu atat de problemele financiare, cat de o lipsa de intelegere, de o ciocnire a civilizatiilor, atitudine care pare a fi promovata de unele tari ce nu doresc sa sustina conceptul de solidaritate, concept care trebuie sa devina unul din pilonii Comunitatii; solidaritatea trebuie privita nu in termeni de asistenta, ci mai degraba ca o expresie a bunastarii generale, contribuind la intarirea identitatii europene .

• Ca atare, nu este intamplator faptul ca, prin Actul Unic (1987), a fost introdus un nou concept si un nou capitol in Tratatele de baza comunitare, intitulat Coeziunea economica si sociala, menit sa sublinieze importanta tot mai mare acordata politicii de coeziune. In cadrul acestui capitol se mentioneaza faptul ca FEDER reprezinta principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparitatilor.

• Deoarece statele mai sarace, aflate la periferia sudica a Europei, nu erau pe de-a-ntregul satisfacute de efectele redistributive ale PCES, negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE), cunoscut si sub numele de Tratatul de la Maastricht, si, realizarea UEM, au fost privite ca fiind, in principal, in avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai putin dezvoltate, TUE (Art. 130a) mentioneaza faptul ca obiectivul Comisiei este de reduce disparitatile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni si ramanerea in urma a celor mai putin dezvoltate dintre acestea, introduce PDR in cadrul politicilor comunitare si creeaza un nou instrument financiar, Fondul de Coeziune (FC) (Art. 130d), instrument care trebuia sa raspunda constrangerilor legate de necesitatea realizarii convergentei economice si monetare (nominale) in cadrul UEM. FC urma sa contribuie la sustinerea proiectelor publice de transport si protectie a mediului in patru din cele mai putin competitive (la acea data) state membre, respectiv Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda. Prin Tratatul de la Maastricht, conceptul de CES devine unul din cei trei piloni ai Comunitatii Europene, alaturi de Piata Unica si UEM.

La inceputul anilor 90, Suedia, Finlanda, Norvegia si Austria au inceput pregatirile pentru aderarea la UE. Chiar daca, in final, Norvegia a decis sa nu adere la Uniune, prezenta ei a influentat procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile precedente, aceasta runda de extindere nu urma sa mareasca decalajele regionale in UE. Tarile nordice si-au dat seama insa ca problemele regionale si structurale ar fi continuat in interiorul natiunilor proprii, in special regiunile periferice si nordice. Cum negocierile au inceput in mijlocul unei perioade de programare, tarile nordice au inteles ca era imposibil sa schimbe sistemul in mod direct, fiind insa posibil sa se creeze, special pentru Finlanda si Suedia, o noua masura pentru problemele specifice spatiului nordic si anume Obiectivul 6, care sa aiba drept scop regiunile cu densitate redusa, periferice si dominant rurale.

Perioada 2007-2013 reprezinta o noua perioada de programare a instrumentelor structurale avand la baza un set de regulamente ce contin prevederi cu privire la domeniile care vor fi finantate, precum si la principiile aplicabile si mecanismele de gestionare si implementare a fondurilor.

Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale create pentru a reduce diferentele de dezvoltare existente intre Statele Membre si regiunile Uniunii Europene si de a le ajuta sa atinga un nivel de trai cat mai ridicat.

Fondul Social European este primul fond structural constituit si reprezinta instrumentul financiar prin care se implementeaza Strategia Europeana de Ocupare , avand ca obiectiv crearea de locuri de munca mai bune si furnizarea de abilitati si competente superioare persoanelor angajate sau celor aflate in cautarea unui loc de munca.

In perioada de programare 2007-2013, la nivelul Uniunii Europene, pentru FSE sunt alocate aproximativ 75 mld. , pentru proiecte destinate dezvoltarii capitalului uman si cresterii participarii pe piata muncii.

Aceasta suma este suplimentata cu contributia proprie, din surse publice sau private, diferita in functie de obiectivul caruia ii apartine fiecare Stat Membru sau regiune a Uniunii Europene. Romania va asigura o contributie proprie de 15%.

Procedura de luare a deciziilor in cazul politicii de coeziune economica si sociala

Conform Articolului 161 al Tratatului CE, Consiliul este cel care decide in unanimitate asupra propunerilor facute de Comisie, dupa ce a obtinut acordul Parlamentului European si a consultat Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Deciziile Consiliului privesc atat FS, cat si Fondul de Coeziune, respectiv: a) sarcinile, obiectivele prioritare si modul de organizare al FS; b) regulile generale privind aplicarea acestor fonduri; c) prevederile necesare pentru a asigura eficienta si coordonarea Fondurilor intre ele, dar si cu alte instrumente financiare existente.

Procedura de luare a deciziilor a fost modificata prin Tratatul de la Nisa astfel incat, incepand cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua decizii pe baza unei majoritati calificate in toate problemele legate de FS si de Fondul Coeziune (FC) (art. 161). Acest lucru inseamna insa si faptul ca asupra viitoarei perioade de programare, respectiv 2007-2013, Consiliul va lua in continuare decizii prin procedura unanimitatii.

De ce este necesara politica de coeziune economica si sociala?

• Pentru a reduce disparitatile de dezvoltare economica si sociala intre statele membre / regiunile UE;
• Pentru a imbunatati functionarea Pietei unice;
• Pentru promovarea dezvoltarii durabile a UE.

Care sunt obiectivele politicii de coeziune a UE pentru perioada 2007-2013?

1. Obiectivul Convergenta

In cadrul acestui obiectiv se urmareste cresterea economica pentru regiunile ramase in urma, prin investitii in dezvoltarea competitivitatii pe termen lung, ocuparea fortei de munca, dezvoltare durabila si dezvoltarea capacitatii institutionale si eficienta administratiei publice.

2. Obiectivul Competitivitate Regionala si Ocuparea Fortei de Munca

In cadrul acestui obiectiv se urmareste anticiparea si promovarea schimbarilor economice din zonele industrializate, prin sprijin acordat intreprinderilor (in vederea anticiparii si promovarii schimbarilor in zonele industriale, urbane si rurale) si persoanelor (pentru a anticipa si a se adapta la schimbari, prin eliminarea somajului, promovarea calitatii si productivitatii muncii si incluziunea sociala).

3. Obiectivul Cooperare Teritoriala Europeana'

In cadrul acestui obiectiv se urmareste intarirea cooperarii la nivel transfrontalier, transnational si interregional.

Care sunt instrumentele structurale ale Uniunii Europene?

Pentru perioada 2007-2013, Uniunea Europeana a alocat 336 mld. euro pentru politica de coeziune . Instrumentele Structurale sunt reprezentate de fondurile structurale si fondul de coeziune si sunt instrumentele financiare prin care UE actioneaza pentru eliminarea dezechilibrelor economice si sociale intre regiuni, in scopul realizarii coeziunii economice si sociale.

Instrumentele structurale sunt:

Fondul Social European (FSE): finanteaza proiecte care sa sprijine cresterea adaptabilitatii fortei de munca si a intreprinderilor, scaderea ratei somajului, promovarea incluziunii sociale, extinderea si imbunatatirea investitiilor in capitalul uman (educatie si formare profesionala) si intarirea capacitatii institutionale si a eficientei administratiilor publice si serviciilor publice la nivel national, regional si local;

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR): finanteaza proiecte care sprijina investitii in cercetare si dezvoltare tehnologica, protectia mediului, prevenirea riscurilor, turism, transport, energie, sanatate (infrastructura), proiecte de dezvoltare locala, inovare si antreprenoriat, precum si sprijin pentru investitii pentru IMM-uri;

Fondul de Coeziune (FC): finanteaza proiecte care urmaresc dezvoltarea de retele trans-europene de transport, proiecte majore de infrastructura de mediu si domenii care pot asigura beneficii durabile in ceea ce priveste protectia mediului.

Aditional instrumentelor structurale, in vederea reducerii decalajelor intre regiuni, Uniunea Europeana pune la dispozitia Statelor Membre alte doua fonduri nerambursabile:

Fondul European pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (FEADR)

Fondul European pentru Pescuit (FEP)

In perioada 2007-2013, toate regiunile de dezvoltare ale Romaniei sunt eligibile pentru asistenta financiara nerambursabila acordata in cadrul obiectivelor Convergenta si Cooperare Teritoriala Europeana.

Agricultura

Politica agricola comuna, politica de importanta majora pentru UE (adesea fiind considerata in fapt singura veritabila politica comuna), a avut in principal ratiuni de natura politica, interne dar si externe. Dupa cum arata Helen Wallace (2004) PAC poate fi perceputa ca o strategie defensiva, condusa politic, de modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul amenintarilor interne venite dinspre societatea industriala dar si a amenintarilor externe generate de competitia comerciala americana.

In anii imediat de dupa razboi, problema implicarii grupurilor dezavantajate si izolate politic a fost transformata in prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie sociala semnificativa la sfarsitul anilor 50. Pe de alta parte, PAC oferea protectia necesara in fata exportatorilor agricoli de peste ocean, in special in fata celor americani.

Importanta acestei politici poate fi probata si de elemente cantitative precum faptul ca 80% dintre textele publicate in Jurnalul Oficial al CE apartin domeniului agricol si, nu mai putin semnificativ, de faptul ca si in prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat catre acest domeniu.

Conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe urmatoarele principii:

cel al promovarii pietei unice in domeniul agricol;

un sistem protectionist menit sa aduca avantaje producatorilor agricoli comunitari in fata produselor importate;

o sustinere financiara comuna, de catre toate statele membre a costurilor implicate.

Obiectivele PAC :

Conform Art. 33 TCE, PAC viza urmatoarele obiective (N. Suta, 2000):

1. cresterea productivitatii in agricultura, prin asigurarea unei dezvoltari rationale a productiei, precum si o exploatare optima a factorilor de productie, in special a mainii de lucru;

2. asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru populatie;

3. stabilizarea pietelor;

4. garantarea securitatii aprovizionarii;

5. asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

In cadrul PAC, ca si in economiile centralizate de altfel, preturile care guverneaza deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii si al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei si cinci (stabilitatea pietelor si garantarea unor preturi rezonabile pentru consumatori) exprima substanta asa-numitei organizari comune a pietelor.

Organizarea comuna a pietei se bazeaza pe doua mari principii:

1) libera circulatie a produselor pe piata unica, insotita de preferinta comunitara. Ea se traduce prin:

a) eliminarea restrictiilor cantitative in calea schimburilor agricole, a taxelor vamale si a masurilor cu efect echivalent in schimburile dintre tarile membre presupune, intr-un cadru foarte reglementat, caracterizat prin existenta unui regim uniform al preturilor si a unor garantii uniforme pentru producatorii comunitari;

b) realizarea unei protectii periferice comune, cu scopul protejarii agricultorilor in fata preturilor mondiale de regula mai mici si a fluctuatiei cursurilor de schimb. Aceasta protectie periferica trebuie sa asigure preferinta comunitara, astfel incat sa favorizeze achizitionarea produselor agricole comunitare.

2) responsabilitate financiara comuna:

a) la nivelul gestionarii pietelor, cu alte cuvinte in privinta cheltuielilor de interventie necesare in cazul organizarii comune a pietei (de exemplu, ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare etc.)

b) pentru finantarea operatiunilor de ameliorare a structurilor agricole.

Organizarea comuna a pietelor a inlocuit treptat, dupa introducerea PAC (in sectoarele unde era necesar) organizarea nationala a pietelor. In prezent ea acopera circa 90% din productia agricola comunitara (cereale, porcine, fructe si legume, banane, vin, produse lactate, carne vita, orez, materii grase, zahar, floricultura, fructe si legume transformate, tutun, carne oi si capra s.a).

Protectia agriculturii comunitare:

Din ratiuni diferite, in cea mai mare parte a tarilor industrializate, agricultorii sunt in mod traditional protejati. In principal, se urmareste asigurarea unui venit satisfacator dar si un minim de securitate a aprovizionarii (acesta a fost unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agricole in unele tari neutre, precum Elvetia, Austria sau Suedia, care au considerat securitatea aprovizionarii drept una dintre conditiile necesare mentinerii neutralitatii politice). Pe de alta parte insa, consumatorii doresc sa profite de preturile reduse de pe piata mondiala. Experienta a demonstrat insa ca acestia au nevoie, in acelasi timp, de protectie impotriva unei penurii fizice sau a unei cresteri excesive a preturilor.

Cea mai mare parte a tarilor dezvoltate practica doua mari sisteme de protectie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de politica comerciala (taxe vamale si restrictii cantitative): sistemul masurilor compensatorii (deficiency payments) si sistemul prelevarilor-restituirilor.

Pentru a intelege mai bine logica celor doua sisteme trebuie sa pornim de la ipoteza unor preturi mondiale de 100 u.m. si sa consideram ca, pentru a asigura un venit decent pentru agricultori, pretul ar trebui sa creasca la 200 u.m. pe chintalul de grau. Simplificand foarte mult, putem descrie doua sisteme diferite, respectiv:

a) In sistemul masurilor compensatorii, care a fost traditional in sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preturile scazute ale pietei mondiale pentru hrana lucratorilor duc la cresterea competitivitatii industriei), se vor importa produse la pretul de 100 u.m. - pretul pietei mondiale. Pentru ca agricultorii nationali sa aiba un venit decent, incasarile care provin direct din vanzari vor fi completate cu anumite sume suplimentare. Prin urmare, pe piata, preturile vor fi la nivelul preturilor mondiale, dar se vor face si plati compensatorii de inca 100 u.m., contribuabilul fiind cel care va plati pentru sustinerea agriculturii. In mare, acesta era sistemul britanic inainte de intrarea in Comunitate; cu unele modificari, el reprezinta si astazi unul dintre fundamentele agriculturii britanice.

b) Sistemul prelevarilor-restituirilor, desi va duce la acelasi rezultat, va folosi metode diferite. Pentru ca agricultorul sa obtina un venit decent, el va trebui sa primeasca de asemenea 200 u.m. pentru chintalul de grau (pretul mondial ramanand de 100 u.m.). Se va decide atunci ca pretul intern sa fie de 200 si, de fiecare data cand va intra un chintal de grau cumparat cu 100 de pe piata mondiala, i se vor aplica taxe de inca 100 (prelevari), ridicand pretul la 200 (in fapt se va aplica o taxa ceva mai mare, pentru a asigura preferinta comunitara). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preturile mondiale variaza in mod constant. Diferenta dintre pretul practicat pe piata comunitara si cel de pe piata mondiala va reprezenta prelevarea variabila la import. La export, Comunitatea va acorda o subventie numita restituire, care va compensa diferenta dintre pretul comunitar de 200 si cel mondial de 100.

Finantarea politicii agricole commune:

Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) a fost creat in 1962, prin Regulamentul nr. 25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El reprezinta instrumentul financiar al PAC, iar crearea a fost prevazuta prin Articolul 40 al TCEE care preciza obligatia instituirii unuia sau mai multor fonduri de orientare si garantare agricola. In acea perioada s-a discutat mult daca n-ar trebui create doua fonduri: unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole, iar unul pentru sustinerea preturilor si veniturilor. In final s-a ales solutia unui singur fond, girat de catre Comisie.

Sectiunea Garantare reprezinta esentialul activitatii financiare a FEOGA si principala pozitie in bugetul general al UE. Ea finanteaza, in special, cheltuielile privind organizarea comuna a pietelor agricole, actiuni de dezvoltare rurala care insotesc actiunile de sustinere a pietelor si masuri rurale in afara Obiectivului nr. 1 al FS.

Desi egale cu zero initial, cheltuielile comunitare de sustinere a pietelor au cunoscut o crestere rapida, urmare a mai multor factori:

1. cresterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevazut de la bun inceput ca sectiunea Garantare va rambursa tarilor membre o parte importanta a cheltuielilor cu interventiile pe piata si subventionarea exportului. Ritmul prevazut era urmatorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6 ramanand in sarcina tarilor membre), 2/6 pentru 1963/4 etc. si 10/10 incepand cu 1 iulie 1967;

2. cresterea numarului de produse acoperite de OCP. Finantarea a demarat cu organizarea pietei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiara se rezuma la cereale, porc si avicultura in 1962, la orez, produse lactate si carne de vaca, in 1964 etc., astfel incat, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a productiei agricole era finantata de Comunitate;

3. extinderile succesive;

4. cresterea mai rapida a productiei decat a consumului, ceea ce a dus la cresterea stocurilor si la sumelor alocate pentru finantarea exporturilor;

5. cresterea preturilor (de pilda, intre 1975-1991, FEOGA-G, in valoare nominala a crescut de sapte ori, iar in mod real de 2,5 ori).

Ca urmare, cresterea valorii FEOGA a fost impresionanta: de la 28,7 milioane UC (unitati de cont, echivalente atunci cu dolarul) in 1962/3, la 238,6 milioane in 1965/6, 1 miliard in 1968/9, 2,5 miliarde in 1972, 20 miliarde ECU in 1985, 32 miliarde in 1992 si 40,43 miliarde euro in 2000.

Ca termen de comparatie sa retinem ca totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finantate de la bugetul comunitar in 1988 era mult inferior sustinerilor acordate cultivatorilor de tutun, sau ca: totalul cheltuielilor prevazute in 1989 pentru cercetare, industrie si energie era acelasi cu cel al sustinerii pietei in cazul carnii de oaie si capra (1461 milioane fata de 1454). Pentru a limita ritmul de crestere al cheltuielilor agricole, in 1988 a fost instituit un cadru de referinta care limiteaza astfel ritmul cheltuielilor Sectiunii Garantare la 74% din rata de crestere anuala a PNB-ului comunitar.

PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului institutional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea productivitatii, garantarea unui nivel de viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu provizii la preturi rationale.

Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa principala fiind cea de a sprijini preturile si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si sistemelor de protectie frontaliere.

Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit in primul importator si al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.

Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munti de unt, lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au aparut tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile subventionate ale UE in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici au ajuns sa fie inacceptabile.

Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme.

Din ratiuni atat interne, cat si externe, la inceputul anilor 90, a fost lansata o noua reforma a PAC. Ratiunile interne erau imperative:

o serie de masuri, care pot fi regrupate sub titulatura de prima reforma a PAC, fusesera intreprinse in anii 80. In ciuda acestora, productia a continuat sa creasca, antrenand atat o crestere a stocurilor, cat si a cheltuielilor bugetare;

consideratii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mica parte a fermierilor (20% din exploatatii primeau 80% din cheltuielile de sustinere), iar puterea de cumparare pe exploatatie agricola ramanea insuficienta;

constientizarea pericolului reprezentat asupra mediului de metodele intensive de productie in agricultura (ingrasaminte, pesticide, deseuri animale).

Constrangerile externe erau legate de reactiile venite din partea tarilor exportatoare de produse agricole din zona temperata, reactii exprimate in cadrul Rundei Uruguay.

Aceasta reforma, propusa de Comisie si aprobata de Consiliu, comporta doua aspecte:

sustinerea preturilor si a veniturilor si

orientarea structurilor.

Sustinerea preturilor si veniturilor

Ca si cu treizeci de ani in urma, reforma PAC a inceput cu sectorul cerealelor. La inceputul anului 1991, preturile interne comunitare erau de ordinul a 155 ECU/tona de grau, in vreme ce preturile mondiale erau cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitara in anii 60, a devenit treptat excedentara, reusind totodata sa-si mareasca ponderea pe piata mondiala, de la 13% la inceputul anilor 80, la circa 20%, provocand astfel proteste viguroase din partea altor tari exportatoare. In ciuda acestui fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul mentinerii consumului intern la 140 milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar productia, in 1991, era de 180 milioane).

Comisia a propus masuri de reducere a preturilor interne de la 155 la 100 ECU tona, pentru a permite astfel reducerea de o maniera substantiala subventiile la export. Pentru a evita reducerea veniturilor producatorilor de cereale, Comisia propunea acordarea de plati compensatorii sub forma unui ajutor la hectar, astfel incat sa fie integral compensata reducerea venitului determinata de scaderea preturilor. Pentru a beneficia de aceste plati compensatorii, producatorii (cu exceptia celor care aveau mai putin de 20 hectare) aveau obligatia sa inghete un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (in primul an, 15%). Aceste reduceri ale suprafetelor cultivate urmau a fi compensate financiar.

De asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a pretului la lapte si cu 15% a celui la unt si carne de vita.

La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:

Pentru cereale si oleaginoase:

Reducerea semnificativa a pretului la cereale: pretul indicativ pentru cereale era redus la 130 ECU/tona pentru campania 1993/4, 120 ECU/tona pentru 1994/5 si 110 pentru 1995/96, prin urmare, o reducere cu 29% in trei ani. Pretul de interventie urma a fi cu 10% mai mic. Protectia exterioara se asigura prin intermediul pretului prag fixat in functie de nivelul pretului indicativ, majorat cu 45 ECU/tona.

Compensarea reducerii preturilor prin masuri compensatorii: compensarea retinuta de Consiliu era egala cu diferenta intre pretul de cumparare mediu al anului 1991 (155 ECU/tona) si pretul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensatia urma a fi de 155 110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii urmau a fi acordate nu in functie de volumul productiei, ci la hectar, pentru a nu stimula intensificarea productiei. De acelasi regim de sustinere beneficiau si oleaginoasele.

Acordarea acestor sume era conditionata de inghetarea cu 15% a suprafetelor cultivate cu cereale. De aceasta obligatie sunt dispensate exploatatiile mici.

Care urma a fi impactul acestei reforme? In propunerea Comisiei, din 1991, se arata ca asteptarile erau ca productia sa se stabilizeze la 170 milioane tone (fata de 180), consumul intern sa creasca de la 140 la 150 milioane tone (pe seama cresterii consumului animal in urma reducerii importurilor), iar 20 tone vor fi exportate (in loc de 30). Intr-o simulare realizata de INSEE a consecintelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau usor diferite: productia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane, iar exportul net va fi de 15 milioane.

Pentru sectorul cresterii animalelor

Consiliul a decis o reducere cu 5% a pretului la unt, fara reduceri predeterminate a cotelor si cu 15% a pretului la carnea de vita.

In plan financiar, aplicarea reformei a determinat o crestere temporara a costurilor bugetare, o parte a sarcinilor fiind transferata dinspre consumatori spre contribuabili.

In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:

1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vita s-au redus la sfarsitul aproximarii lor cu cele ale pietei mondiale.

2. Pentru a evita disparitia agricultorilor, li se acorda, in functie de activitate plati compensatorii pentru reducerea preturilor de sprijin ale UE.

3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensatiilor depinde in general de retragerea de pamanturi din productie ('prima set-aside'). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de control al productiei. In sectorul carnii de vita, in ceea ce o priveste, platile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale si se determina incepand cu o densitate de pastorit maxima pe hectar. In plus, se platesc prime suplimentare cand aceasta densitate este inferioara lui 1,4 unitati de vite pe hectar. Acest lucru scoate in evidenta puternicul impuls care se da extensificarii metodelor de productie.

4. In sfarsit, o importanta inovatie a noii PAC sunt mijloacele insotitoare, ce includ masuri agroambientale, forestiere si de pensionare anticipata. Aceste regimuri au deschis noi oportunitati agricultorilor, raspunzand in acelasi timp problemelor medioambientale si structurale ale UE.

In iunie 2003, Consiliul de Ministri a ajuns la un acord in domeniul reformarii PAC, concretizat in adoptarea unui nou cadru legal in septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru in sustinerea si intarirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC - Agricultura in pilonul 2 Dezvoltare rurala, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE si prin extinderea sferei de actiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurala. Aceasta reforma va schimba complet modul in care Uniunea Europeana sprijina sectorul agricol, Politica Agricola Comuna va fi directionata spre interesele consumatorilor si a contribuabililor, astfel incat fermierii vor avea libertatea de a produce ceea ce se cere pe piata.

Prin Acordul de la Luxemburg (iunie 2003) s-a stabilit ca noua Politica Agricola Comuna sa se bazeze pe urmatoarele principii:

o mai mare orientare catre cerintele pietei;

o sustinere simplificata si mai putin distorsionanta;

amplificarea masurilor de politica de dezvoltare rurala;

schimbarea unor instrumente de politica de piata comuna.

Reformele radicale au permis UE sa raspunda obligatiilor in virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din cheltuielile bugetare destinata subventiei exporturilor si alte diminuari de 21% din volumul exporturilor subventionate.

OBIECTIVE

1. Au existat multe motive pentru crearea unei politici agricole comune: sa ofere, populatiei in ansamblul ei, o piata alimentara stabila; sa confirme impactul sectorului agricol al micilor ferme asupra economiei si a politicii regionale, sa stimuleze schimbarile structurale esentiale care urmeaza sa ofere fermierilor posibilitatea de a beneficia de pe urma dezvoltarii economice si sociale, deoarece industria agricola era un sector de importanta majora in vederea realizarii integrarii europene.

2. Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana defineste obiectivele politicii agricole comune (PAC). Articolul 33 (39) defineste obiectivele comertului intra-comunitar, care afecteaza atat producatorii cat si consumatorii:

-cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic si asigurarea dezvoltarii rationale a productiei precum si utilizarea optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca;

-asigurarea unui nivel de viata adecvat pentru populatie;

-stabilizarea pietelor;

-asigurarea disponibilitatii ofertei;

-luarea masurilor pentru ca acestea sa ajunga la consumator cu preturi rezonabile.

3.Articolul 131 (110) defineste obiectivele politicii comerciale a Comunitatii aplicabile comertului cu produse agricole.

REALIZARI

PAC a oferit rezultate spectaculoase: Comunitatea a reusit repede sa depaseasca lipsurile alimentare manifestate in anii '50, atingand un nivel de productie care sa satisfaca nevoile interne si apoi obtinand surplusuri ciclice structurale. Au existat o serie de ratiuni tehnice, economice si politice, in special reducerea treptata a preferintei fata de produsele comunitare si inlocuirea pe pietele europene a produselor autohtone cu altele importate, in conditii preferentiale, din alte tari. Modificarile survenite in agricultura, in cadrul Comunitatii si la nivel mondial, in perioada anilor '80 au condus la stabilirea unor noi prioritati. Ca urmare a orientarilor propuse in 1985 prin Cartea Verde (documentul informativ al Comisiei cu privire la viitorul PAC), prin masurile introduse de Actul Unic European in 1987, prin deciziile adoptate de catre Consiliu in februarie 1988 si prin reforma PAC, initiata in 1992, au fost puse noile baze pentru viitorul PAC.

Energia

Din experienta Comunitatii Europene la capitolul energetic sunt evocate doua momente importante Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) si Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Primul avea menirea de a crea o piata comuna europeana a carbunelui, iar celalalt avea drept scop reducerea dependentei fata de importurile din Orientul Mijlociu, ca reactie la criza petrolului din Suez din 1956.

In 1987, Actul Unic European a reprezentat o tentativa de consolidare a pietei economice interne europene, la care subiectul energetic nu s-a bucurat de mare succes. Un pas in dezvoltarea conceptiei politicii energetice europene l-a reprezentat semnarea Cartei Europene a Energiei de la Haga in 1991, care stabileste principiile, obiectivele si mijloacele de realizare a unei cooperari pan-europene in domeniul energiei. Apoi a urmat Tratatul de la Maastricht incheiat in 1992 care a evidentiat unele segmente in determinarea conceptiei de piata energetica europeana unica. In 1997 prin Tratatul de la Amsterdam a fost inaintata o initiativa comuna de a crea Retelele de Energie Trans-europene, moment ce presupunea o dezvoltare ampla a infrastructurii energetice europene, a telecomunicatiilor si transportului.

Prima comunicare a Comisiei Europene care abordeaza chestiunea unei politici energetice comune dateaza din 1995 si s-a numit Cartea Verde Pentru o politica energetica a Uniunii Europene . I-au urmat, in acelasi an, Cartea Alba O politica energetica pentru Uniunea Europeana , apoi o noua secventa de comunicari in 1996 si 1997, numite Cartea Verde pentru o Strategie Comunitara Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie , respectiv Cartea Alba Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie. Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune si a legislatiei europene.

Dependenta de importul de energie este una din principalele probleme a Uniunii Europene. Oficialii UE sunt ingrijorati de cresterea dependentei energetice (petrol si gaze naturale), care azi acopera aproximativ 30% de import de energie din Rusia si acest procent poate creste pe termen mediu, ajungand, dupa unele estimari, la nivelul de 70%. Rusia este cel mai important furnizor de gaze naturale in UE. Interesele economice ruse in UE tin de zona comertului liber, care ar putea in viitor contribui la consolidarea unei piete comune. Dupa ce Rusia va adera la Organizatia Mondiala a Comertului, cele doua piete economice, europeana si rusa, ar putea avea mai multe puncte de tangenta. Rusia tinde sa dezvolte relatiile de parteneriat cu UE in domeniul energetic, pentru care, a accelerat procesul de asimilare a acquis-ului comunitar.

OBIECTIVE

Politica energetica a UE are la baza obiectivele pe termen lung definite in 1995 in 'Cartea alba a politicii energetice pentru Uniunea Europeana' (COM (95) 682 final). Conform acestui document - idee accentuata continuu de toti factorii de decizie in domeniul politicii energetice la nivelul UE (Comisia, Parlamentul si Consiliul), politica energetica trebuie sa constituie o parte integranta a obiectivelor generale ale politicii economice Comunitare, care se bazeaza pe integrarea pietei, dereglementare, limitarea interventiei publice la ceea ce este strict necesar in scopul apararii interesului public si al bunastarii, dezvoltarea viabila, protectia consumatorului si coeziunea economica si sociala.

Cu toate acestea, politica energetica trebuie sa urmareasca, dincolo de aceste obiective generale, si obiective specifice sectorului energetic privind atat competitivitatea si siguranta furnizarii cat si protectia mediului.

In stransa legatura cu obiectivele energetice pe termen lung prevazute in Cartea Alba este Programul Cadru Multianual de masuri in sectorul energetic (1998 - 2002) (cf. COM(98)607/final), adoptat de Consiliul pentru Energie in noiembrie 1998.

Acest program cadru are ca scop coordonarea initiativelor numeroase dar dispersate de politica energetica ale Comunitatii, asigurarea unei transparente sporite, reducerea redundantei si a suprapunerilor, precum si simplificarea administratiei si valorificarea efectului de sinergie. Este, insa, dezamagitor ca in noiembrie 1998 Consiliul pentru Energie a aprobat doar un cadru financiar orientativ de 170 mil ECU (in locul celor 213 mil. ECU propuse de Comisie). Este posibil ca acesta sa nu poata asigura suficiente resurse pentru viitoarele initiative privind politica energetica a UE.

In afara obiectivelor energetice generale, Comunitatea a prevazut diverse obiective sectoriale ce au delimitat cadrul politicii energetice a UE in perioada la care se refera raportul:

-mentinerea procentului de combustibil solid (carbune) in valoarea totala a consumului energetic, in special prin cresterea competitivitatii acestui sector

-cresterea ponderii consumului de gaz natural;

-stabilirea conditiilor de maxima siguranta ca o premisa pentru planificarea, construirea si utilizarea centralelor electrice nucleare;

-cresterea ponderii surselor regenerabile de energie.

In timp ce Comunitatea a obtinut succese de necontestat in realizarea obiectivelor mai sus mentionate, Statele Membre au inca performante inegale.

Toti factorii politici (Comisia, Parlamentul si Consiliul) au fost de acord, in aceasta perioada, ca trebuie facut un efort, in ceea ce priveste obiectivele sectoriale, pentru a creste ponderea surselor reinnoibile de energie: obiectivul (minimal) este de a dubla ponderea acestora in consumul total de energie, astfel incat in 2010 sa atinga nivelul de 15% (principiul substitutiei).

Concurenta

OBIECTIVE

Politica concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea pietei prin impartirea acesteia de catre anumite firme in urma unor intelegeri private. Pietele pot fi monopolizate ca rezultat al unor intelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor.

Prin politica in domeniul concurentei se incearca a se evita ca una sau mai multe firme sa-si utilizeze in mod impropriu puterea economica in detrimentul firmelor mai slabe (abuz de pozitie dominanta).

De asemenea, trebuie sa impiedice guvernele Statelor Membre sa distorsioneze regulile prin acordarea de discriminari pozitive/subventii intreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat.

Ratiunea principala de a fi a politicii in domeniul concurentei (PDC) este determinata de faptul ca piata nu poate, in mod natural, sa functioneze normal, fiind necesare interventii din afara, care sa-i asigure o evolutie corespunzatoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piata si concurenta in garantarea bunastarii consumatorilor, in realizarea unei repartitii optime a resurselor si in oferirea unei motivatii puternice privind cresterea eficientei si a nivelului tehnic si calitativ al productiei. Totodata, principiul economiei de piata deschise nu

implica existenta unei atitudini pasive fata de modul de functionare al pietelor, ci dimpotriva, impune mentinerea unei vigilente constante, pentru a permite mecanismelor pietei sa functioneze corect. Acest lucru devine cu atat mai necesar in actualul context mondial, al globalizarii, caracterizat prin adancirea integrarii la nivelul pietelor.

Obiectivele politicii in domeniul concurentei pot fi succint grupate in trei categorii:

1. Politica europeana in domeniul concurentei (PDC) trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite realizarea de intelegeri intre firme, de natura sa afecteze comertul intracomunitar si manifestarea libera a concurentei. (intelegerile si practicile concertate);

2. Politica in domeniul concurentei cauta sa impiedice situatiile in care una sau mai multe intreprinderi incearca sa exploateze intr-o maniera abuziva puterea lor economica in raport cu alte firme mai putin puternice (abuz de pozitie dominanta);

3. De asemenea, PDC trebuie sa impiedice acele interventii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pietei prin discriminari in favoarea intreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare catre anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).

Atragem atentia asupra faptului ca reglementarile comunitare din domeniul concurentei interzic numai acele comportamente care pot influenta negativ relatiile comerciale dintre statele membre, fara a avea in vedere si situatiile in care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situatii sunt de competenta autoritatilor nationale in domeniu). Pe de alta parte, deoarece in cadrul economiei de piata concurenta reprezinta un vector esential in asigurarea succesului economic, sunt considerate ca

acceptabile anumite practici, care genereaza efecte pozitive asupra economiei.

Politica in domeniul cartelurilor si a altor practici restrictive

Daca anumite acorduri, intelegeri intre firme pot avea efecte benefice asupra pietei, altele pot influenta negativ procesul competitional10. Articolul 81 (fost art.85) al Tratatului UE (TUE) introduce principiul interzicerii acelor acordurilor intre firme, decizii si practici concertate, care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei in interiorul spatiului comunitar, si care sunt susceptibile de a afecta comertul intre statele membre.

Un acord restrictiv reprezinta un acord intre doua sau mai multe firme, prin care partile se obliga sa adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile si efectele concurentei libere pe piata. Interdictiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85/1) se aplica atat acordurilor orizontale (prin care sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in acelasi stadiu al productiei, transformarii si

comercializarii), cat si celor verticale (sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in stadii diferite ale procesului de producere si comercializare, nefiind concurente intre ele).

Intelegerea reprezinta un acord intre doua sau mai multe firme prin care, unul sau mai multi parteneri, sunt obligati sa actioneze intr-un mod bine definit.

Practica concertata se situeaza la un nivel inferior intelegerilor si reprezinta un proces de coordonare realizat intre diferite firme dar care nu se concretizeaza in incheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenta unei manifestari de vointa clar exprimata, ci doar a unei coordonari la nivelul strategiilor comerciale).

Cum diferenta intre aceste forme de cooperare nu este usor de realizat, Comisia se limiteaza la a face diferenta intre acordurile care intra in zona de aplicare a art.81/1 si cele care nu intra in aceste categorii.

Facem observatia ca, atunci cand se analizeaza daca o anumita intelegere a incalcat sau nu prevederile art. 81 /1, vor trebui luate in considerare urmatoarele trei elemente:

• daca exista intr-adevar o intelegere, decizie sau practica concertata realizata sau dovedita intre anumiti agenti economici;
• daca sunt argumente ca intr-adevar concurenta, in interiorul pietei comune, poate fi impiedicata, restrictionata sau distorsionata intr-o masura apreciabila ca urmare a respectivei intelegeri;
• daca intr-adevar comertul dintre tarile membre a fost sau poate fi afectat.

Legislatia secundara in acest domeniu include mai multe categorii de regulamente, directive, note, emise de Consiliu sau Comisie (printre care Regulamentul 17/1962 sau Regulamentul

1/2003), precum si decizii emise de Curtea Europeana de Justitie (de pilda, Cazul 5, 1969, ECR 295, prin care s-a stabilit regula de minimis). In timp, pe baza dispozitiilor din tratate si a regulamentelor de aplicare, Comisia a dezvoltat o adevarata politica globala in domeniul acordurilor si practicilor restrictive.

Articolul 81(3) a prevazut astfel posibilitatea autorizarii anumitor acorduri, prin acordarea de exceptari in bloc, in cazul anumitor tipuri de intelegeri considerate ca avand efecte pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea productiei, a distributiei, la introducerea progresului tehnic, realizarea de progres economic, etc.

In cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (incheiate intre firme concurente), mentionam11:

• Acordurile de specializare (Regulamentul 2658/2000)
• Acordurile de cercetare-dezvoltare (Regulamentul 2659/2000)

In ceea ce priveste acordurile verticale (incheiate intre firme aflate in stadii diferite ale aceleiasi filiere de productie sau distributie), ele au facut obiectul unor acorduri separate privind acordarea exceptarii pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. In prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999) prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu au o pozitie dominanta pe piata.

Conditiile impuse se refera la existenta unui prag (o cifra de afaceri care sa nu depaseasca, pentru partile asociate in acord, 50 milioane euro si nu mai mult de 30% din piata de desfacere) si la excluderea anumitor practici restrictive grave.

Alte acorduri, chiar daca nu indeplinesc conditiile paragrafului 3 al Art.81, pot beneficia de statutul de exceptii, in cazul in care sunt considerate a fi de importanta minora (principiul de minimis) si, ca atare, incapabile sa afecteze concurenta la nivel comunitar. O lunga perioada de timp, aceste acorduri au fost definite numai prin cota de piata si cifra de afaceri anuala a firmelor vizate. La finele anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de definire, suprimand criteriul cifrei de afaceri si ridicand nivelurile corespunzatoare cotelor de piata la 10% in cazul acordurilor verticale si la 15% pentru cele orizontale.

Interzicerea unui cartel in domeniul zaharului

In 1998, Comisia a interzis o intelegere prin care doi producatori si doi comercianti de zahar din Marea Britanie adoptau o strategie comuna care ducea la cresterea pretului zaharului. In justificarea deciziei s-a aratat faptul ca, pentru consumatorul final, intelegerea a dus la cresterea pretului de vanzare a zaharului mai mult decat daca ar fi existat concurenta libera.

Interzicerea unui cartel in domeniul termoficarii urbane

In octombrie 1998, Comisia a desfiintat un cartel al producatorilor de conducte pentru sisteme de transport a energiei termice urbane, prin care se fixau de comun acord preturile si conditiile de licitare catre autoritatile publice. Cartelul fusese stabilit in Danemarca, la sfarsitul lui 1990, fiind ulterior extins in Germania si alte tari ale UE, astfel incat incepand cu 1994, acoperise intreaga piata

europeana. In Danemarca si Germania, firma respectiva pusese la punct un sistem de fraudare a procedurilor de licitatie: ele stabileau favoritul care urma sa castige fiecare contract, ulterior, celelalte membre ale cartelului luau parte la licitatii cu oferte mult mai scumpe decat ale favoritului.

In plus, membrii cartelului isi partajasera pietele nationale si fixasera, de comun acord, preturile pentru conducetle folosite la transportul caldurii. Ca atare, cumparatorii conductelor, in general autoritatile locale, nu aveau posibilitatea unei alegeri reale, intre oferte si preturi competitive.

Comisia a aplicat tuturor membrilor cartelului amenzi care s-au ridicat la circa 92 milioane euro. In acest caz, s-a aratat ca practicile anti-concurentiale au adus prejudicii atat firmelor care erau in afara cartelului, excluse de pe piata, cat si autoritatilor locale, respectiv contribuabililor.

Politica anti-monopol. Interdictia abuzului de pozitie

dominanta si controlul concentrarilor

Desi controlul intelegerilor dintre firme este necesar el nu se dovedeste a fi si si suficient.

Excesul de concentrare poate favoriza situatiile in care o firma abuzeaza de pozitia ei dominata pe piata, manifestandu-se de o maniera incorecta, fie la nivelul preturilor practicate (prea mici sau prea mari), a conditiilor de comercializare sau a modului in care isi trateaza consumatorii.

A. Interzicerea abuzului de pozitie dominanta

Art. 82 (fost art. 86) prevede ca orice abuz din partea unuia sau mai multor agenti economici aflati intr-o pozitie dominanta in piata comuna sau intr-un segment important al acesteia este interzis, atata vreme cat poate afecta comertul dintre tarile membre . Sunt citate si exemple de practici abuzive, de pilda faptul de a impune, intr-o maniera directa sau indirecta, preturi de vanzare sau cumparare care nu sunt echitabile, faptul de a limita productia sau dezvoltarea tehnica in detrimentul consumatorului, etc.

Un astfel de abuz poate consta din:

a) impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii comerciale inechitabile;

b) limitarea productiei, distributiei sau a dezvoltarii tehnologice in dezavantajul

consumatorilor;

c) aplicarea, in privinta partenerilor comerciali, a unor conditii inegale la tranzactii

echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala;

d) conditionarea incheierii unor contracte de acceptarea, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Se cere facuta observatia ca, in ceea ce priveste temeiul juridic al combaterii abuzului de pozitie dominanta, Art.82 i se adauga art.83, prin care se permite adoptarea de regulamente si

directive si Art.85, care se refera la competentele de investigare ale Comisiei.

Dupa cum se observa, Art. 82 se constituie intr-un instrument de control al exercitarii puterii de monopol pe o piata sau alta. El implica analizarea a doua elemente:

• existenta unui agent economic aflat in pozitie dominanta;
• comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurentei pe piata respectiva.

Subliniem faptul ca Art. 82 (fost art. 86) interzice numai abuzul de pozitie dominanta, nu doar simpla sa existenta.

Acest articol se preteaza la numeroase controverse. Daca formularea inclusa aici este destul de clara in ceea ce priveste combaterea abuzului de pozitie dominanta, ea este mai putin clara in ceea ce priveste puterea de care dispune Comisia in domeniul controlului concentrarilor.

Cu alte cuvinte, in aplicarea Art.86 apar doua aspecte: pe de o parte, controlul

comportamentului abuziv pe piata datorita restrangerii libertatii de alegere a consumatorilor determinata de faptul ca o firma dominanta pe piata, practic elimina concurenta si, pe de alta parte, modul in care CEE da Comisiei nu numai puterea de a interzice intelegerile si abuzul de pozitie dominanta, ci si posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrarilor economice.

Pozitia dominanta reprezinta situatia in care, puterea economica detinuta de o firma, ii permite acesteia sa obstructioneze concurenta de pe piata in cauza. Cu alte cuvinte, pozitia dominanta pe piata permite unei firme sa influenteze in mod covarsitor conditiile in care se manifesta concurenta.

Abuzul de pozitie dominanta se manifesta atunci cand, prin comportamentul sau, o firma influenteaza structura sau gradul de concurenta de pe piata respectiva, chiar si in situatia in care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispozitii legislative. Printre posibilele abuzuri de pozitie

dominanta se pot enumera:

faptul de a impune in mod direct sau indirect pretul sau alte conditii de tranzactie ne echitabile;

limitarea productiei sau a pietelor de desfacere in detrimentul consumatorului;

aplicarea, in raport cu anumiti parteneri comerciali, a unor conditii inegale, pentru prestatii echivalente.

Conditionarea incheierii unui contract, de catre acceptarea unor prestatii suplimentare, fara legatura cu obiectul contractului.

Deoarece, in absenta abuzului de pozitie de dominanta, Art.82 nu se aplica, sarcina Comisiei este de a dovedi existenta acestei situatii si a efectelor negative resimtite in cazul concurentei, al bunastarii consumatorului si al nivelului de integrare de pe piata. Pe de alta parte, firma care face obiectul investigatiei are obligatia sa demonstreze ca nu ocupa o asemenea pozitie dominanta pe piata si/sau nu face abuz de aceasta pozitie. Ceea ce face dificila analiza Comisiei in acest domeniu este faptul ca nu exista o definitie statutara a pozitiei dominante pe piata, ceea ce a facut reglementarea in domeniul monopolurilor problematica, inca de la inceput. Cu toate acestea, omisiunea pare in cele din urma de inteles, de vreme ce multi economisti accepta faptul ca teoria economica ofera putine linii directoare in ceea ce priveste conceptul de pozitie dominata, de o maniera care sa fie de un ajutor substantial in a realiza o definitie legala . Ca atare, aplicarea Art.82 ridica probleme din cele mai delicate, legate de definirea conceptelor la care se face trimitere, respectiv:

a) Cand avem de a face cu o pozitie dominanta pe piata ? Pozitia dominanta se defineste in raport de capacitatea firmei de a afecta concurenta si de a actiona independent de reactia concurentilor de pe piata si a consumatorilor (vezi decizia CEJ in cazul United Brands, 1978);

b) Cum se poate defini piata relevanta ? Piata relevanta se poate defini pornind de la trei principali determinanti: piata produsului, piata geografica si piata temporala.

1. Analiza realizata in cazul pietei produsului presupune o investigatie pe clase

de produse, piata fiind definita in functie de existenta altor produse similare,

substituibile (produsele substituibile sunt cele catre care se pot indrepta

preferintele consumatorilor atunci cand pretul sau calitatea produsului de baza

s-au modificat, deoarece raspund aceleiasi nevoi sau unor nevoi similare;

exemplu: unt si margarina, cafea macinata si ness, etc.).

2. piata geografica, respectiv teritoriul in care conditiile de concurenta sunt

omogene. In conditiile existentei pietei unice, cel putin teoretic, piata

geografica este piata UE. Cu toate acestea, de la caz la caz trebuie avuti in

vedere si alti factori, de vreme ce, cu cat este mai strict delimitata piata, cu atat

mai evidenta apare pozitia dominanta. In analiza sa, Comisia are in vedere

identificarea barierelor la export, capacitatea produsului de a fi transportat

dintr-un loc in altul si, nu in ultimul rand, diferite alte bariere juridice,

administrative sau tehnice.

3. pietei temporale, respectiv schimbarilor structurale suferite in timp de catre de o piata. Asa de pilda, analizele efectuate trebuie sa aiba in vedere volatilitatea

anumitor piete, urmare, fie a factorilor de mediu, fie datorita modificarilor survenite in preferintele consumatorilor.

c) Care este relatia care se stabileste intre existenta unei pozitii dominante si abuzul de pozitie dominanta ? In trecut, Comisia si CEJ considerau ca existenta in sine a unei pozitii dominante pe piata constituia un abuz (vezi cazul Continental Can, 1972). Incepind cu 1979 (cazul Hoffmann la Roche, nr. 85/76), Curtea a definit abuzul ca fiind un concept obiectiv si, mult mai recent, s-a facut distinctia clara intre pozitia dominanta si abuz (vezi Tetra Pak II, 1997).

Ca atare, subliniem inca o data faptul ca, in raport cu reglementarile comunitare (Art.82), Comisia, si CEJ, condamna numai abuzul de pozitie dominanta si-i penalizeaza pe cei care comit aceste abuzuri. Exercitarea, de catre Comisie, a controlului efectiv asupra abuzului de pozitie dominanta s-a realizat abia la finele deceniului al noualea.

B. Controlul concentrarilor

Sa incepem mai intai cu cateva clarificari: spre deosebire de o intelegere, care reprezinta un acord intre intreprinderi independente din punct de vedere juridic, in cazul unei concentrari, structura interna a acestora se modifica iar raporturile de proprietate se schimba. Concentrarile pot imbraca diferite forme, precum fuziuni, participari, intreprinderi comune, etc, toate aceste forme implicand o modificare a raporturilor de proprietate.

Tratatul CEE din 1957 nu continea nici un fel de prevederi privind controlul concentrarilor (principala explicatie fiind legata de faptul ca in anii 50, concentrarile trans-frontaliere erau rare si greu realizabile din punct de vedere juridic; ca atare, controlul concentrarilor a fost considerat un domeniu mult prea sensibil pentru a fi comunitarizat). In perioada urmatoare, principale evolutii pot fi sintetizate astfel:

In primele doua decenii, Comisia a stabilit treptat, dar foarte lent, competente in ceea ce priveste concentrarile de dimensiuni comunitare. Initial, Comisia a considerat ca aplicarea Art.82 privind problema concentrarilor va trebui judecata in functie de fiecare caz. Astfel, Comisarul cu probleme privind concurenta, Von der Groeben,

declara in fata Parlamentului European, la 16 iunie 1965: Cu cat o firma ocupand o pozitie dominanta se apropie mai mult de situatia de monopol (prin intelegerile realizate cu o alta firma), punand in discutie libertatea de alegere si de actiune a furnizorilor, cumparatorilor si consumatorilor, cu atat mai mult exista o probabilitate mai ridicata ca aceasta sa intre, datorita concentrarii, in zona abuzurilor. In scurt timp insa, pe fondul fluxurilor masive de capital venite dinspre SUA, care profitau de avantajele oferite de noul spatiu economic creat in spatele TVC, firmele europene au constientizat faptul ca dimensiunile lor sunt mult mai mici in raport cu cele americane, fapt care reducea puterea lor competitiva pe piata. La inceputul anilor 70, s-a ridicat astfel o noua problema: necesitatea cresterii rapide, dar controlate, a numarului de concentrari in spatiul comunitar. Intre 1962 si 1970, in Comunitatea celor sase, numarul concentrarilor15 a trecut de la 173 pe an la 612 pe an (deci o crestere de peste

3,5 ori).

Decizia CEJ din 1973, in cazul Continental Can, a deschis calea catre controlul ex post, oferind sustinere procesul de control al concentrarilor prin intermediul deciziilor CEJ;

Afacerea Continental Can

O societate americana, Continental Can, si-a asigurat, prin intermediul filialei sale belgiene, Europemballage Corp., controlul asupra celui mai mare producator german in domeniul ambalajelor metalice usoare (cutii de conserve) si inchideri metalice (capace de borcan, etc.). Dupa aceea, grupul american a obtinut participarea majoritara la primul fabricant de ambalaje din Benelux. Rezultatul a

fost ca, in acea perioada, societatea americana respectiva nu mai avea practic concurenti in zona de NE a Pietei Comune pentru acest tip de articole, deoarece erau articole usoare, pe care nu era rentabil sa le transporti dincolo de anumite distante. Comisia vazand aici manifestarea unui abuz de pozitie dominanta, Continental Can a sesizat Curtea de Justitie, prezentand urmatoarele argumente: articolul 82 (fost art 86) nu permite cenzurarea, ca abuz de pozitie dominanta, a faptului ca o firma, fie ea si dominanta, cucereste cea mai mare parte a unei alte firme din acelasi sector, chiar daca acest lucru duce la reducerea concurentei.

Comisia nu putea decat sa se bucure de aceasta cerere care clarifica astfel problema daca articolul 82 (fost art 86) o autorizeaza sa intervina in acest domeniu al concentrarilor. Curtea de Justitie a pronuntat o hotarare in februarie 1973, din care sunt de retinut urmatoarele aspecte: Interdictia intelegerilor enuntata de Art.85 nu ar avea nici un sens daca Art.86 ar permite ca asemenea comportamente sa devina licite atunci cand se materializeaza intr-o integrare a firmelor. De altfel este susceptibil sa constituie un abuz si faptul ca o firma in

pozitie dominanta isi intareste aceasta pozitie, nepermitand decat existenta unor intreprinderi dependente.

In iulie 1973 Comisia a prezentat o prima propunere de reglementare privind controlul concentrarilor. Propunerea originala viza doua aspecte:

1. erau declarate incompatibile cu Tratatul operatiile de concentrare care duceau la aparitia de obstacole in calea unei concurente efective, in masura in care comertul

intre statele membre era susceptibil de a fi afectat. Operatiunile de mai mica amploare, care nu erau susceptibile a genera asemenea efecte, erau excluse de la aplicarea acestei reguli, in masura in care nu depaseau anumite criterii cantitative predeterminate (exprimate in cifra de afaceri si ponderea pe piata a firmelor participante).

2. operatiunile de concentrare care depaseau un anumit nivel (definit in cifra de afaceri totala) trebuiau in prealabil notificate.

Pentru Comisie, notificarea si interzicerea erau doua elemente distincte: o operatiune de concentrare, care nu a fost notificata in prealabil, putea fi interzisa, in vreme ce o operatie de concentrare supusa unei notificari prealabile putea fi autorizata. Initial, Consiliul nu a fost de acord cu aceasta propunere, propunerea fiind modificata ulterior de Comisie de mai multe ori, astfel incat, la inceputul lui 1989 se propunea a sasea modificare.

Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta

intre firme

Pentru ca relatiile de concurenta intre firme sa nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea sa nu se inteleaga intre ele, sa nu abuzeze de pozitia lor dominanta sau sa fie implicate intr-un proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar si ca relatii de concurenta sa nu fie alterate, deformate de existenta ajutoarelor de stat sau de persistenta anumitor monopoluri in favoarea intreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje

privilegiate.

Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect si unul, celui de-al doilea. Comisia, sustinuta de Curtea de Justitie, va explora toate celelalte posibilitati.

A. Ajutoarele de stat

Tratatul CE consacra acestei probleme trei articole, de la 87 la 89 (fostele Art.92-94).

Articolul 87 (fost 92), in cadrul primului paragraf, precizeaza: cu exceptia derogarilor prevazute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma imbracata, in masura in care afecteaza schimburile intre tarile membre, denatureaza sau ameninta sa denaturize concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau activitati. Dispozitia vizeaza in egala masura intreprinderile publice si private.

Deoarece interzicerea absoluta a ajutoarelor ar fi imposibila, paragraful al doilea al Art.87 mentioneaza trei situatii in care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementarile pietei comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garantia

nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;

2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau

evenimente exceptionale;

3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea tarii

(dupa reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf mentioneaza situatiile in care ajutoarele pot fi considerate compatibile cu Piata Comuna:

ajutoare destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul de viata este anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat.

ajutoare destinate sa promoveze realizarea unui proiect important, de interes European comun sau sa remedieze grave perturbari ale economiei intr-un stat membru;

ajutoare destinate sa faciliteze dezvoltarea anumitor activitati sau anumitor regiuni economice, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

ajutoare destinate sa promoveze cultura si conservarea patrimoniului, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului (decise cu o

majoritate calificata, pe baza propunerii Comisiei).

In timp, actiunile Comisiei au fost stanjenite de faptul ca statele membre erau inclinate sa ascunda ajutoarele acordate firmelor proprii. In fata tendintei de multiplicare a acestor ajutoare, Comisia a publicat, in 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel catre statele membre conform caruia: toate proiectele statelor membre, care tind sa instituie sau sa modifice ajutoarele trebuie notificate inainte de realizarea lor; de altfel, in cazul deschiderii procedurii, ea are un efect suspensif si ajutorul nu mai poate fi acordat, cel putin, pana la aprobarea sa de catre Comisie. Ajutoarele acordate ilegal au continuat sa prolifereze , de

aceea, Comisia, intr-o comunicare publicata in 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a adresat firmelor, informandu-le ca toti beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fara o decizie definitiva a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi obligati sa restituie ajutorul (au existat numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului).

Ce sunt ajutoarele de stat ?

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie si de Curtea de Justitie intr-un sens foarte larg, astfel incat el include orice ajutor public, acordat de catre autoritatile centrale, precum si ajutoarele acordate de autoritatile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra carora statul, o institutie publica, o autoritate locala sau regionala exercita o influenta puternica, direct sau indirect.

Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garantii la imprumuturi, livrari de bunuri sau servicii in conditii preferentiale, injectii de capital in conditii discriminatorii in raport cu investitiile private) sau motivul acordarii nu sunt relevante. Ceea ce conteaza in cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurentei de pe piata.

In interpretarea Comisiei si a instantelor comunitare, exista patru conditii cumulative in care o masura sau tranzactie economica in care este implicat statul poate fi considerata ca implicand ajutor de stat. Aceste conditii sunt:

masura sa implice utilizarea resurselor statului;

masura sa confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;

masura sa fie selectiva;

masura sa distorsioneze sau sa ameninte cu distorsionarea concurentei la nivel transfrontalier.

Ca atare, putem concluziona ca o masura va fi considerata drept ajutor de stat in urmatoarele circumstante:

Implica utilizarea resurselor statului

Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat de catre stat sau din resursele statului. Rezulta ca forma in care ajutorul de stat este acordat este irelevanta din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce conteaza este efectul masurii. De fapt, distinctia intre ajutorul acordat de stat si ajutorul acordat din resursele statului are rolul de a face explicit faptul ca nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci si ajutorul acordat de autoritatile de stat regionale si locale, precum si de organismele publice si private ce actioneaza in numele statului intra in sfera exclusiva de control a Comisiei. In ceea ce priveste forma efectiva in care ajutorul de stat este acordat, faptul ca ajutorul de stat nu se refera numai la cheltuielile directe facute din buzunarul statului (adica subventiile de la buget) ci si la transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) tine de jurisprudenta general acceptata. Intr-adevar, o pierdere de venituri din impozitare este considerata echivalenta cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul, regional sau local, la care este suportata pierderea.

Confera un avantaj firmei/firmelor beneficiare

In consecinta, in Fiscal Aid Notice Comisia doar reitereaza un concept bine-cunoscut: o masura fiscala care scuteste firmele de poveri suportate in mod normal din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din definitia ajutorului de stat. Comisia da si cateva exemple de masuri fiscale care confera un asemenea avantaj:

Masuri ce reduc baza fiscala (precum deduceri speciale, aranjamente de depreciere (amortizare) speciala sau accelerata, includerea rezervelor in bilantul firmei);

Masuri ce implica o reducere partiala sau totala a sumei datorate ca impozit (exemplu: scutirile de taxe sau creditele fiscale);

Amanarea, anularea sau chiar reesalonarea in mod exceptional a datoriilor fata de buget.

Mai mult, chiar si masurile fiscale care nu echivaleaza in ultima instanta cu o pierdere de venit pentru stat, precum amanarile de plati fiscale si la bugetul asigurarilor sociale, intra de asemenea in categoria ajutorului de stat in masura in care facilitatile de acest tip confera firmelor beneficiare un avantaj prin aceea ca le permite sa utilizeze sume de bani care nu s-ar afla altfel la dispozitia lor.

Este selectiva

Art. 87(1) CE se aplica doar masurilor care au o natura selectiva, adica acelora care favorizeaza anumite activitati sau producerea anumitor bunuri. Aplicarea criteriului selectivitatii atrage dupa sine trasarea unei distinctii intre masurile cu aplicabilitate generala, cu alte cuvinte acele masuri care se aplica tuturor firmelor si sectoarelor fara deosebire, si masurile care genereaza avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare. Nu de putine ori, totusi, este extrem de dificil sa trasezi o granita clara intre masurile de sprijin generale si cele selective. Masurile fiscale sunt in plus dificil de evaluat pe baza acestui criteriu si din cauza faptului ca dreptul comunitar considera ca selectivitatea anumitor masuri fiscale poate fi totusi justificata prin natura sau schema generala a sistemului (asemenea masuri nefiind acoperite de reglementarile UE privitoare la ajutorul de stat).

Putem spune fara teama de a gresi ca, pana la momentul actual, distinctia intre masurile de sprijin generale si selective ramane mai degraba neclara in jurisprudenta si in dreptul comunitar al ajutorului de stat. Fiscal Aid Notice nu aduce prea multa lumina in ceea ce priveste selectivitatea masurilor fiscale. Comentatorii au propus diverse metode pentru a deosebi masurile fiscale generale de cele selective, totusi o analiza detaliata a acestui concept

iese, credem, din sfera studiului nostru.

Afecteaza relatiile comerciale dintre statele membre

Interventiile care implica ajutor de stat duc la afectarea relatiilor comerciale dintre statele membre si la distorsionarea concurentei. Cele doua conditii sunt organic dependente, deoarece, daca acordarea unui ajutor duce la intarirea pozitiei unui intreprinzator in raport cu alti intreprinzatori care actioneaza in spatiul comunitar, cei care nu au beneficiat de ajutor sunt discriminati si afectati in mod negativ.

Procedura

Comisia are obligatia sa vegheze asupra modului in care sunt respectate reglementarile in domeniul concurentei. Ea poate actiona din proprie initiativa, in urma unei plangeri facute de un stat membru, in urma unei notificari a acordurilor realizate de catre diferite firme sau urmare a notificarii ajutorului de stat. Comisia dispune de insemnate puteri de investigare; ea poate efectua controale la nivelul firmelor fara a le preveni in prealabil si poate solicita consultarea materialelor necesare.

Deoarece Comisia trebuie sa se asigure de faptul ca nu sunt acordate decat acele ajutoare ce pot fi considerate compatibile cu piata unica, Articolul 88 (fost 93) fixeaza procedura si prevede ca statele membre au obligatia sa informeze, in timp util, Comisia asupra proiectelor care tind/intentioneaza sa instituie un ajutor nou sau sa modifice un ajutor existent. Acest lucru se traduce in mod concret prin notificarea prealabila a proiectului.

Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau respingerea acestuia. In cazul in care Comisia considera ca un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piata comuna si nici cu exceptiile acceptate, acesta cere statului membru sa transmita observatiile sale privind aceasta masura in cel mult o luna. Daca justificarile respective nu sunt convingatoare, Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, intr-o perioada

determinata (de regula, doua luni). In cazul in care statul membru nu se conformeaza deciziei pana la termenul stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul in fata CEJ. In acelasi timp, si statul membru vizat poate recurge la CEJ sau la Consiliul UE (daca acesta nu se pronunta in termen de trei luni, formularea deciziei ramane in sarcina Comisiei).

Consiliul, cu unanimitate, poate decide ca un ajutor instituit sau care urmeaza a fi instituit este compatibil cu piata comuna, in cazul in care circumstante exceptionale justifica o asemenea decizie. Intr-o asemenea situatie, toate procedurile desfasurate pana in momentul respectiv vor fi suspendate.

Consiliul, cu majoritate calificata, pe baza propunerilor Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, poate adopta regulamentele necesare pentru aplicarea articolelor de mai sus (Art.89 fostul Art.94). Astfel, prin Regulamentul nr.994/98/CE, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip orizontal, de la obligatia notificarii, respectiv:ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare, protectia mediului, ocuparea fortei de munca si formare profesionala, ajutoare regionale in conformitate cu harta ajutoarelor regionale aprobata de Comisie, iar prin Regulamentul nr.659/1999/CE a

clarificat si consolidat regulile de procedura privind ajutorul de stat.

Regulamentul 994/98/CE privind aplicarea Art.87 si 88 ale Tratatului UE privind unele categorii de ajutoare de stat orizontale, instituie dreptul Comisiei de a emite regulamente de exceptare pe categorii, privind anumite tipuri de ajutoare. Aceste regulamente vor trebui sa specifice pentru fiecare categorie scopul lor, beneficiarii, pragurile valorice, conditiile privind cumulul si modalitatile de control. De asemenea, Comisia poate decide ca in cazul anumitor ajutoare care nu depasesc un anumit plafon, notificarea catre Comisie nu mai este necesara

(regula de minimis). In plus, regulamentul contine prevederi privind transparenta si controlul ajutoarelor, durata de validitate si modul de modificare a regulamentelor emise de Comisie.

B. Intreprinderile publice si liberalizarea pietei

In ceea ce priveste intreprinderile publice si firmele carora statul le acorda drepturi speciale sau exclusive, articolul 86 paragraful 1 (fostul articol 90, paragraful 1) al tratatului interzice statelor membre sa stabileasca sau sa mentina masuri contrare reglementarilor stabilite prin tratat, respectiv cele privind concurenta.

Paragraful al doilea al acestui articol permite anumite derogari de la regulile prevazute in tratat. Astfel, se prevede faptul ca intreprinderile insarcinate cu gestionarea serviciilor de interes economic general sau care prezinta caracteristicile unui monopol fiscal, se supun regulilor de concurenta, in masura in care aplicarea acestor reguli nu impiedica indeplinirea in drept si in fapt a misiunii particulare care le-a fost atribuita. Aceasta dispozitie are drept scop asigurarea unui compromis intre interesele statelor membre, de a utiliza anumite firme ca instrument de politica economica sau fiscala si interesul Comunitatii de a fi respectate reglementarile din domeniul concurentei si prezervarea pietei interne.

Pentru a fi evitate monopolurile care exploateaza retele care asigura servicii publice, respective servicii de baza, de care beneficiaza populatia aflata pe teritoriul unui stat membru sau pe o parte a acestuia, Comisia a promovat o politica de liberalizare, care a atins urmatoarele sectoare:

A. productia si distributia de gaze si electricitate,

B. telecomunicatii,

C. servicii postale si

D. transporturile.

In ceea ce priveste intreprinderile publice, politica de liberalizare a Comisiei se bazeaza pe Art.86 paragraful 3 (ex-articolul 90, paragraful 3) si 222 (fost 295) ale Tratatului, care o autorizeaza pe aceasta sa adreseze, atunci cand este nevoie, directive sau decizii corespunzatoare statelor membre, fara a aduce prejudicii regimului proprietatii din statele membre. Drepturile speciale sau exclusive acordate anumitor firme sunt mentionate in Art.37 (fost 31), alineatele 1 si 2, care fac trimitere la monopolurile nationale care prezinta character comercial, iar in cazul serviciilor publice referirile sunt continute in articolele (16), 36 (30), 56(46) si 90(86) paragraful 2.

I n principiu, Tratatul nu prevede un regim special pentru intreprinderile publice, ele fiind obligate, ca orice firma, sa respecte regulile privind concurenta (Art. 90, par.1). Cu toate acestea, caracteristicile particulare ale relatiilor care se stabilesc intre guvern si ajutoarele de stat acordate intreprinderilor publice impune tratarea acestora cu deosebita atentie. O schimbare de fond in atitudinea Comisiei s-a produs in anii 80, odata cu adoptarea Directivei privind transparenta relatiilor financiare dintre intreprinderile publice si Guvern, cunoscuta si sub denumirea de Directiva Transparentei (Jurnalul Oficial, 1980, L195). Acesteia i s-au adaugat modificarile si completarile din 1993, care au urmarit cresterea gradului de transparenta, solicitand statelor membre sa transmita anual Comisiei rapoarte privind intreprinderile publice din sectorul industrial, in cazul in care cifra de afaceri a acestora depaseste 250 milioane euro.

Drepturile speciale sau exclusive reprezinta restrictii ale numarului de operatori autorizati sa exercite o anumita activitate economica, acest drept putand fi asigurat numai anumitor operatori (drepturi speciale) sau unuia singur (drept exclusiv sau de monopol), fie ca acestea sunt intreprinderi publice sau private. Articolul 37 (fost 31) al Tratatului mentioneaza faptul ca monopolurile nationale trebuie reorganizate progresiv astfel incat sa fie evitate discriminarile intre statele membre. Aceste reorganizari trebuiau finalizate pana la finele unei perioade de tranzitie (depasita in cazul statelor membre fondatoare), negociata si mentionata

pentru fiecare nou stat membru (in cazul extinderilor succesive). Conform Articolului 90 (86), drepturile speciale sau exclusive nu pot contraveni reglementarilor Tratatului, privind asigurarea celor patru libertati (marfuri, persoane, servicii si capital) si a regulilor privind concurenta. Exceptia mentionata de Tratat se refera numai la intreprinderile responsabile cu

gestionarea unui monopol fiscal si a celor responsabile cu administrarea serviciilor de interes economic general. In cele doua situatii, drepturile pot fi mentinute chiar daca contravin Tratatului, conditia fiind ca exceptia sa fie dictata de cerintele unei sarcini particulare atribuite acestora si sa nu afecteze schimburile comerciale intr-o masura care sa contravina intereselor Comunitatii.

Serviciile publice, cunoscute si sub denumirea de servicii de interes public sau utilitati publice, reprezinta activitati economice de interes general, infiintate de autoritatile publice si functionand sub responsabilitatea acestora, chiar daca gestionarea lor este delegata unui operator public sau privat, separat de functia administrativa. Conceptul se aplica serviciilor de retea, respectiv celor care tin de domeniul furnizarii de energie electrica, gaze, apa, transport public, serviciilor postale si telecomunicatiilor. Acest domeniu a ramas multa vreme in afara preocuparilor Comisiei, deoarece nu se dorea ca interventia acesteia in acest domeniu sa fie considerata ca o incalcare a principiului neutralitatii in ceea ce priveste proprietatea publica si nici sa genereze conflicte cu statele membre, care priveau serviciile publice ca o chestiune de administrare interna.

Cu toate acestea, realizarea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor a ridicat problema barierelor netarifare, generate de existenta drepturilor speciale si exclusive, acordate de statele membre propriilor intreprinderi din domeniul serviciilor publice. Ca atare, la inceputul anilor 90, Comisia a demarat procesul de reducere sistematica a drepturilor speciale si exclusive.

Deciziile britanice in domeniul liberalizarii serviciilor publice au reprezentat o experienta extrem de utila pentru abordarea Comisiei. In UK, programul de liberalizare a luat forma strategiei de privatizare, desi este important de subliniat faptul ca liberalizarea nu implica in mod necesar si modificarea formei de proprietate. Privatizarea reprezinta doar o modalitate de a injecta capital in economie, modalitate care adesea este mult mai legata de motive ideologice decat economice. Administratia Thatcher a anilor 80 a promovat liberalizarea si dereglementarea, urmarind liberalizarea majoritatii utilitatilor publice. Dupa o anumita perioada de timp, guvernul britanic a reusit sa privatizeze cele mai multe utilitati publice, printre care British Telecommunications si British Gas.

Cu toate acestea, privatizarea a ajuns de cele mai multe ori sa reprezinte un scop in sine, astfel incat, in ciuda privatizarilor, monopolurile s-au mentinut, transformandu-se doar din publice in private. Ca atare, scopul urmarit in continuare a fost sa se introduca concurenta in noua piata privata a utilitatilor.

Astfel, au fost create noi organisme, menite sa supravegheze piata, precum OFTEL (Oficiul Telecomunicatiilor), OFGAS (Oficiul Furnizorilor de Gaze) si OFWAT (Oficiul Serviciilor de Distributie a Apei).

Un numar de diferite instrumente au fost adoptate cu scopul de a contribui la liberalizarea acestei piete. In acest sens, poate fi mentionata Directiva 96/19/CE, care fixeaza termenul de 1 ianuarie 1998 ca data de intrare in vigoare a liberei concurente pe piata telecomunicatiilor sau Directiva 97/67/CE, privind liberalizarea serviciilor postale, in limitele asigurarii unui nivel minim de servicii in beneficiul utilizatorilor (sub termenul de serviciu universal) si a rezervarii anumitor activitati pentru unul sau mai multi operatori (servicii rezervate).

Reforma politicii in domeniul concurentei

Politica in domeniul concurentei, ale carei obiective si proceduri au ramas in linii mari nemodificate de la inceputul procesului de integrare, se afla acum in proces de modernizare si descentralizare. In prezent sunt in curs doua reforme:

O reforma in domeniul reglementarilor antitrust respectiv a regulilor privind acordurile dintre intreprinderi, care presupune modificarea radicala a faimosului Regulament 17/62, privind aplicarea Articolelor 81 si 82;

O reforma in domeniul concentrarilor, care priveste modificarea Regulamentului privind concentrarile economice.

Modernizarea Reglementarii 17

Reglementarea 17, care are deja o vechime de 40 de ani, a suferit mai multe modificari prin adoptarea Regulamentului 1/200317, respectiv:

a) pentru prima data in istoria UE, sunt imputernicite autoritatile nationale, inclusive tribunalele nationale, sa aplice exceptarile conforme cu Art.81(3) impreuna cu interdictiile prevazute de Art.81(1) si 82. Acordarea exceptarilor a reprezentat intotdeauna o prerogativa a Comisiei.

b) Pentru prima oara, autoritatile nationale au obligatia sa aplice legislatia comunitara in locul celei nationale ori de cate ori comertul frontalier este afectat;

c) Pentru prima data, autoritatile nationale au obligatia sa consulte Comisia inainte de a lua orice decizie;

d) Pentru prima data, tribunalele nationale trebuie sa inainteze Comisiei copii dupa decizii;

e) Comisia va avea dreptul sa apara in fata tribunalelor nationale;

f) Cei 40 de ani de notificari prealabile vor lua sfarsit. Acest lucru va asigura:

a. pe de o parte, descentralizarea sistemului, prin inlocuirea principiului

autorizarii prealabile a intelegerilor, cu cel al exceptarilor legale, in

cazul in care acestea sunt conforme cu reglementarile Tratatului (Art.81),

ceea ce va da dreptul autoritatilor din domeniul concurentei din tarile

membre sa decida in cazul exceptarilor (Art.81/3);

b. pe de alta parte, va asigura o aplicare uniforma a reglementarilor

comunitare, deoarece Comisia isi va conserva puteri de decizie importante,

precum exceptarile pe categorii, deciziile individuale, formularea de linii

directoare, vor fi intarite capacitatile acesteia de inspectare si se va urmari

realizarea unei cooperari sistematice dintre autoritatile nationale si Comisie.

Reforma Regulamentului privind concentrarile Obiectivul modificarilor propuse in legatura cu acest nou Regulament vizeaza cresterea transparentei procesului de decizie. In acest scop, reforma propusa in vara anului 2000 intr-un raport al Consiliului si apoi, lansata oficial prin publicarea Cartii Verzi, in decembrie 2001, prevede un ansamblu de masuri, printre care, se detaseaza prin importanta:

vor fi ameliorate criteriile de apreciere a operatiunilor de concentrare, prin

ameliorarea testului dominantei. Noul test va permite mai buna analiza a efectelor concentrarilor, efecte care scapasera testului anterior. Astfel, efectele create de o concentrare vor putea fi considerate de o maniera favorabila atunci cand efectele pozitive vor depasi consecintele potential negative ale operatiei. Urmare a analizelor tot mai complexe pe care le vor solicita testarile respective, Comisia va intari de o maniera semnificativa expertiza economica, completand structura personalului cu un economist sef al concurentei la cel mai inalt nivel, care, sustinut de o echipa de economisti industriali, va intreprinde anchetele respective.

Sunt propuse unele masuri pentru a oferi partilor notificante garantia ca argumentele si angajamentele lor, prezentate pentru a raspunde obiectiilor Comisiei, vor fi luate in considerare. Astfel, in plan intern, sistemul checks and balances va fi considerabil intarit, atat datorita unei expertize economice superioare cat si datorita unui sistem de passage sur le grill pentru toate anchetele in faza a II-a.

Redistribuirea competentelor intre Comisie si statele membre va trebui clarificata, astfel incat sa se realizeze in cel mai precoce stadiu al operatiunii, in stransa colaborare cu partile.

Asigurarea unui control jurisdictional mai eficace si mai rapid, care sa se sprijine pe intarirea resurselor Tribunalului de Prima Instanta si Curtii de Justitie. In decembrie 2002, Comisia a adoptat un pachet de reforme menite sa contribuie la procesul de reforma a legislatiei in domeniul concentrarilor. Reforma va aduce in prim planul atentiei analiza economica a fenomenului, va intari sistemul de verificare si control, precum si dreptul partilor implicate in concentrare de a fi ascultate pe parcursul investigatiilor18. De asemenea, reforma propune adoptarea unui nou regulament, conform caruia va exista obligatia de a fi consultat atat Consiliul de Ministri cat si Parlamentul European. Consiliul va discuta noul regulament pe parcursul anului 2003, noile reglementari procedurale urmand a intra in vigoare la 1 mai 2004.

Catre o ordine globala in domeniul concurentei ?

Desigur, politica comunitara in domeniul concurentei are in vedere, in primul rand, asigurarea unui cadru adecvat manifestarii libere a concurentei in cadrul UE. Sfera de actiune a companiilor multinationale transforma insa problema competitiei intr-una globala. In plus, fenomenul in crestere al globalizarii face ca o serie de reglementari comunitare din domeniul concurentei sa intre oarecum in contradictie cu imperativul asigurarii competitivitatii

companiilor europene in raport cu cele din alte zone ale lumii.

In decembrie 1996, in cadrul Consiliului Ministerial al OMC de la Doha, era creat un grup de lucru care isi propunea sa studieze interactiunile existente intre politicile comerciale si cele din domeniul concurentei19. Peste 6 ani de zile, concluziile acestui grup de lucru, privind necesitatea unei politici internationale in domeniul concurentei, erau extrem de elocvente:

Problema nu este daca un acord privind politica in domeniul concurentei trebuie sau nu negociat in cadrul OMC, ci doar cum, si mai ales, cat de coerent va fi cadrul in care acest lucru va fi realizat.

Elementele potentiale pe care ar trebui sa le includa un Acord Multilateral in domeniul Concurentei (AMC), asa cum au fost ele identificate in cadrul Declaratiei de la Doha sunt:

Definirea clara a conceptului de concurenta;

Aplicarea unor principii de baza: transparenta, nediscriminare, corectitudine;

Problematica trans-frontaliera: export, import, carteluri, concentrari si achizitii;

Tratament special si diferentiat: necesitatea abordarii flexibile, exceptii si exceptari;

Interesul public ratiunea existentei exceptiilor si exceptarilor;

Asistenta tehnica, sprijin acordat tarilor in curs de dezvoltare pentru intarirea

institutiilor din domeniul concurentei.

Pozitia UE privind un posibil AMC este ca acesta nu trebuie sa impuna armonizarea legislatiilor nationale privind concurenta si ca trebuie sa fie pe deplin compatibil cu diferitele regimurile nationale existente si viitoare.

In cazul in care in septembrie 2003, in cadrul Conferintei Ministeriale a OMC, care se va desfasura la Cancun (Mexic), se va lua decizia de lansare a negocierilor in acest domeniu, armonizarea diferitelor interese nationale nu va fi usor de realizat. Cu toate acestea, semne de optimism pot fi intrezarite, de vreme ce un prim pas a fost deja realizat, prin semnarea, in 1997, a Acordului privind telecomunicatiile (acord prin care, cele 69 de tari semnatare se

obliga sa respecte reglementari asemanatoare celor incluse in Articolele 82 si 86 ale Tratatului CE).

Politica mediului

Obiectivele politicii mediului

Politica in domeniul mediului vizeaza urmatoarele obiective: protectia mediului; ameliorarea calitatii sale; protectia sanatatii publice; utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale; promovarea masurilor Ia nivel international privind rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale si mondiale .

Instrumentele utilizate: dispozitii legislative, in special directive fixand norme de calitate de mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de conceptie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentratie sau de emisie pentru un produs dat); programe de actiune in favoarea protectiei mediului; programe de ajutor financiar.

2. Necesitatea unei politici comune a mediului

Tratatele instituind Comunitatile Europene nu prevedeau competente comunitare explicite in materie de mediu. Confruntarea cu poluarea, in crestere rapida, statele membre au adoptat masuri la scara nationala. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combatuta in mod eficace doar in limitele frontierelor nationale. In plus, unele din masurile adoptate de statele membre impiedicau libera circulatie a marfurilor in cadrul pietei comune. Ca urmare, apelurile si presiunile pentru actiuni comune in favoarea mediului s-au multiplicat. In 1972, la putin timp dupa prima Conferinta a ONU asupra mediului, Comisia Europeana a propus elaborarea unui program de actiune in acest domeniu.

La inceputul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea si legitimitatea unei politici comune in domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta progresiv un drept comunitar al mediului, care cuprinde in prezent peste 200 directive si regulamente. Ele privesc, in principal, protectia apelor, calitatea aerului, protectie florei si faunei, zgomotul, eliminarea deseurilor. Legislatia mediului prezinta o caracteristica particulara, anume ea tine seama de aspectele economice. Dar legislatia anterioara lui 1986, nu avea o baza juridica intr-un tratat .

Actul Unic european atribuie in mod explicit Comunitatii europene competente in domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o baza juridica formala acelui ansamblu crescand de reglementari asupra mediului. Actul Unic european a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare: 1 protectia mediului; 2 sanatatea umana; 3 utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale (art. 130 R).

Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit in mod formal conceptul dezvoltarii durabile in legislatia Uniunii Europene. Patru ani mai tarziu, tratatul de la Amsterdam a facut din dezvoltarea durabila un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene trebuie sa se fondeze pe principiul dezvoltarii durabile si pe un nivel inalt de protectie a mediului. Mediul trebuie sa fie integrat in definirea si punerea in aplicare a tuturor politicilor economice si sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comert, industrie, energie, agricultura, transport si turism.

3. Programe de actiune ale Uniunii Europene in domeniul mediului

In afara legislatiei, Uniunea Europeana a elaborat programe de actiune insotite de directive si obiective prioritare. Incepand cu al treilea program (1983-1986) accentul a fost pus pe principiile fundamentale ale prevenirii si protectiei. Programul al patrulea (1986-1992) viza trecerea la o politica preventiva. In paralel, Uniunea Europeana a initiat programe de cercetare in domeniul mediului: Stiinta si tehnologia pentru protectia mediului (STEP); Programul european in materie de climatologie si riscuri naturale (EPOCH). Al cincilea program de actiune intitulat Pentru o dezvoltare durabila si respectuoasa a mediului (1992-2000), preconiza sa progreseze pe calea unei abordari preventive a protectiei mediului. Aceasta abordare traseaza o noua cale, integrand politicile, legislatiile si proiectele intr-un program complet de reforme axate pe un singur obiectiv, anume dezvoltarea durabila .

Conceptul dezvoltarii durabile desemneaza o dezvoltarea care raspunde nevoilor actuale fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde nevoilor proprii. Ai cincilea program cauta sa completeze deciziile si regulamentul utilizate ca instrumente in programele precedente cu actiuni Ia fiecare nivel, angajand grupurile societatii. Programul pune in evidenta cinci mari sectoare care pot sa degradeze mediul si sa epuizeze resursele naturale: industria, transporturile, energia, agricultura si turismul. El fixeaza tinte de atins in fiecare din ele.

Totodata, sunt stabilite cele sase elemente ale actiunilor dezvoltarii durabile a Uniunii Europene:

A. integrarea considerentelor de mediu in celelalte politici;

B. parteneriat intre Uniunea Europeana, staele membre, lumea afacerilor si public si responsabilitati impartite;

C. largirea evantaiului de instrumente ale politicii de mediu: impozite, subventii, acorduri ferme;

D. schimbarea schemelor de consum si productie;

E. punerea in opera si aplicarea legislatiei europene de catre statele membre, intreprinderi etc.

F. cooperarea internationala in cadrul Agendei 21 a Natiunilor Unite si celui de-al cincilea program de actiune in domeniul mediului.

4. Cooperarea Uniunii Europene cu Europa orientala

Mediul este una din prioritatile programelor de ajutor acordat tarilor situate la estul Uniunii Europene: Phare si TACIS, avand ca scop repararea si protectia mediului in tarile amintite.

In cadrul acordurilor europene incheiate intre Uniunea Europeana si cele zece tari candidate la aderare este intarit accentul pe problemele mediului in strategiile de aderare, inclusiv furnizarea de ajutor tehnic si fonduri pentru imbunatatirea legislatiei si gestiunii in materie de mediu. In prezent ajutorul accentueaza asupra investitiilor.

Un program de actiune larg pentru refacerea si protectia mediului, care acopera intreaga Europa, a fost adoptat in 1995, la a treia conferinta a ministrilor mediului (Sofia) .

5. Cooperarea in materie de probleme ecologice mondiale

Uniunea Europeana coopereaza cu alte tari prin intermediul organismelor ONU, OECDE si cu alte organisme internationale pentru a promova solutii mondiale Ia problemele ecologice globale: schimbarile climatice, saracirea stratului de ozon, padurile tropicale, biodiversitatea.

Aceasta cooperare da nastere adesea la o conventie mondiala sau regionala care pot constitui un cadru solid pentru actiunile Uniunii Europene si ale tarilor care participa la conventii protejand habitatele in pericol, marile si raurile, controleaza schimbul international de deseuri si produse chimice periculoase.

6. Invatamant si formare

Mediul este din ce in ce mai mult integrat in invatamant la toate nivelele, devenind un element component al formarii profesionale. El face parte din programul de studiu de baza in marea majoritate a statelor membre.

Au proliferat ajutoarele pedagogice sub forma de carti, manuale, brosuri, material audiovizual asupra mediului. Comisia Europeana finanteaza proiecte de formare pentru profesorii din invatamantul elementar si secundar precum si pentru cursuri tehnice si agricole. De asemenea, a fost publicat un Ghid european de studii asupra cursurilor de mediu din universitate. In noua state membre ale Uniunii Europene poate fi obtinut un masterat european in gestiunea mediului.

7. Progresele realizate, perspective

Uniunea Europeana a dobandit treptat statutul de prim autor in materie de politica a mediului, la nivel national, regional, cat si in relatiile internationale. Au fost adoptate masuri in toate domeniile interesand mediul. Circa 70% din angajamentele facute la scara europeana in 1992 sunt realizate. Progresele se vad mult mai greu in statele membre. Uniunea Europeana s-a orientat catre dezvoltarea durabila, drumul este insa lung si dificil. Politica in domeniul mediului nu are sanse fara sprijinul sincer al intregii populatii. Experienta indreptateste ideea ca politica in domeniul mediului se va Iovi si in viitor cu conflictul de interese dintre ecologie si unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat .

POLITICI SOCIALE PRIVIND OCUPAREA FORTEI DE MUNCA

Politica concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea pietei prin impartirea acesteia de catre anumite firme in urma unor intelegeri private. Pietele pot fi monopolizate ca rezultat al unor intelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor.

Prin politica in domeniul concurentei se incearca a se evita ca una sau mai multe firme sa-si utilizeze in mod impropriu puterea economica in detrimentul firmelor mai slabe (abuz de pozitie dominanta).

De asemenea, trebuie sa impiedice guvernele Statelor Membre sa distorsioneze regulile prin acordarea de discriminari pozitive/subventii intreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat.

Reformele pe piata muncii aduc roade, insa, daca Europa doreste sa raspunda in mod serios si eficient la provocarile globalizarii si ale unei populatii active in scadere rapida, flexicuritatea trebuie sa fie la ordinea zilei. Lucratorii trebuie sa poata circula cu usurinta si incredere de la un loc de munca la altul, a declarat Vladimir pidla, Comisarul European pentru Ocuparea Fortei de Munca, Afaceri Sociale si Sanse Egale. El a adaugat: Actuala ameliorare a perspectivelor economice ne ofera ocazia sa sporim eforturile noastre in ceea ce priveste reformele.

Consiliul pentru Ocuparea Fortei de Munca si Afaceri Sociale din 22 februarie ar trebui sa aprobe, de asemenea, recomandarile specifice fiecarei tari privind politicile economice si de ocupare a fortei de munca. Este prima oara cand ministrii vor adopta recomandari nationale integrate. Este un pas important in realizarea obiectivelor UE privind cresterea si locurile de munca, intrucat statele membre se vor angaja sa tina seama de aceste recomandari. Trebuie subliniat faptul ca propunerile Comisiei privind ocuparea fortei de munca vizeaza majoritatea statelor membre, cu precizarea ca acestea trebuie sa accelereze reformele pe piata muncii.

Rata somajului in UE a scazut de la 9,1% in 2004 la 8,8% in 2005, iar gradul de ocupare a fortei de munca a crescut cu 0,8% in 2005 cea mai importanta crestere din 2001. Cu toate acestea, trebuie create alte 22 de milioane de noi locuri de munca pentru a atinge obiectivele UE privind ocuparea fortei de munca pentru anul 2010. In timp ce investitiile in educatie si competente sunt in crestere, politicile destinate sa amelioreze adaptabilitatea o prioritate pentru Strategia Europeana privind ocuparea fortei de munca au ramas mult in urma.

Recurgerea insuficienta la politicile de ameliorare a adaptabilitatii lucratorilor este deosebit de ingrijoratoare. Progresul tehnologic rapid si concurenta mondiala tot mai mare necesita piete de munca flexibile. Reformele privind legislatia contractelor, precum si investitiile mai mare in formare ar facilita tranzitia intre locurile de munca si ar oferi lucratorilor mai multe posibilitati de a evolua. Insa, dupa cum subliniaza raportul, eforturile depuse in acest domeniu au fost insuficiente.

Politica sociala se numara printre competentele partajate intre statele membre si Uniune, in unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chemata sa asigure numai o coordonare a politicilor nationale, in timp ce in altele poate initia masuri ale caror modalitati de aplicare concrete sunt lasate in seama statelor membre. Carta Sociala Europeana (atat in forma sa initiala, semnata la Torino in 1961, cat si in cea revizuita in 1996), Cartea Alba Politica Sociala Europeana (1993), precum si Carta comunitara privind drepturile sociale fundamentale (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale.

Obiectivele politicii pentru ocuparea fortei de munca se refera la:

- promovarea ocuparii fortei de munca;

imbunatatirea conditiilor de viata si de munca;

protectie sociala corespunzatoare;

asigurarea unui dialog intre angajati si angajatori;

dezvoltarea resurselor umane in vederea obtinerii si mentinerii

unei rate inalte de ocupare si a fortei de munca;

- combaterea excluderii sociale.

Obiectivul referitor la obtinerea si mentinerea unei rate inalte de ocupare a fortei de munca se va face fara subminarea concurentei. Pentru atingerea acestui obiectiv, Comunitatea si statele membre au dezvoltat Strategia europeana de ocupare a fortei de munca, strategie axata pe urmatoarele linii directoare:

masuri si actiuni de ocupare a fortei de munca;

- spirit antreprenorial;

- adaptabilitate;

- sanse egale.

Adoptarea directivelor se face de catre Consiliu in procedura de codecizie cu Parlamentul European, dupa consultarea prealabila a Comitetului Economic si Social si a Comitetului Regiunilor (Art. 137).

Aceasta procedura se aplica in domenii ca: sanatate si securitate in munca, conditii de munca, integrarea persoanelor excluse de pe piata fortei de munca, informarea si consultarea angajatilor, sanse egale pentru barbati si femei cu referire la accesul si mentinerea pe piata muncii si tratament egal la locul de munca ca si la incurajarea combaterii excluderii sociale. Consiliul adopta actele normative in aceste domenii cu majoritate calificata.

Pentru alte domenii, Consiliul are nevoie de unanimitate in adoptarea actelor normative. Aceste domenii se refera la: protectia sociala, protectia angajatilor in momentul incheierii contractului de munca, reprezentarea si apararea intereselor colective ale angajatilor, conditiile de angajare a persoanelor din terte tari cu resedinta pe teritoriul Comunitatii, ca si contributiile financiare pentru promovarea ocuparii fortei de munca si crearea de locuri de munca.

Statele membre au competente in reglementarea drepturilor la asociere, la greva, precum si a conditiilor de salarizare.

Politica sociala si de ocupare a fortei de munca se refera atat la domenii in care exista o legislatie secundara substantiala la nivelul UE, cum ar fi cel al sanatatii si sigurantei publice, legislatiei muncii, egalitatii dintre femei si barbati, cat si la domenii in care politici convergente sunt pe punctul de a fi elaborate pe baza prevederilor Tratatului CE, respectiv in domeniul dialogului social, ocuparii fortei de munca, protectiei sociale, etc. In aceste domenii, nu exista obligatii legale avand ca obiect punerea in practica de masuri precise, ci doar obligatia generala foarte importanta de a coordona politicile din domeniu in vederea dezvoltarii unui cadru social omogen, in concordanta cu principiile si reglementarile din Tratatul UE.

Pentru a armoniza unele aspecte in ceea ce priveste legislatia muncii la nivel european, au fost adoptate Directive in urmatoarele domenii: disponibilizari colective, prezervarea drepturilor angajatilor in cazul preluarilor de firme, obligatia angajatorului de a informa angajatii despre conditiile aplicabile contractului de munca, garantii pentru angajati in cazul insolvabilitatii angajatorului , redistribuirea lucratorilor si organizarea timpului de lucru.

Tratatul de la Amsterdam a adaugat pe lista obiectivelor UE si egalitatea de sansa pentru femei si barbati, accentuand faptul ca in toate activitatile sale ea trebuie sa urmareasca eliminarea inegalitatilor, si sa promoveze egalitatea intre femei si barbati. In special noul Art. 141 din Tratatul CE aduce un sprijin in plus tratamentului si sanselor egale acordate barbatilor si femeilor. Punerea in practica a acestor reglementari a fost subliniata si in Strategia Cadru UE privitoare la egalitatea intre sexe (2001 - 2005), curpinzand analizarea si planificarea politicilor din domeniu, colectarea datelor statistice, precum si programe de pregatire si de constientizare a actorilor cheie.
De asemenea, legislatia din domeniu este folosita pentru a asigura un tratament egal, in special prin interzicerea discriminarii sexuale. Mare parte din legislatia curenta se refera la urmatoarele domenii: tratament egal la angajare, securitate sociala, scheme de securitate sociala pe domenii de activitate, concediu parental, protectia femeilor insarcinate, a celor care tocmai au nascut si a celor care alapteaza.

Prin intrarea in vigoare a noului Articol 13 din Tratatul CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, UE are puterea de a combate discriminarea referitoare la sex, rasa sau origine etnica, religie si credinta, handicap, varsta si orientare sexuala, atat in domenii legate de ocuparea fortei de munca, cat si in alte domenii.

Cadrul legislativ comunitar include acum Directiva 2000/43/EC care interzice discriminarea rasiala si etnica in domeniile ocuparii fortei de munca, educatiei, securitatii sociale si ingrijirii medicale, accesului la bunuri, servicii si locuinte, precum si Directiva 2000/78/EC care interzice discriminarea in ocuparea fortei de munca referitoare la religie si credinta, handicap, varsta si orientare sexuala. A fost definit un Program Comunitar de Actiune pentru promovarea studierii discriminarii, precum si a schimburilor de experienta si de bune practici intre statele membre.

Directivele se refera la discriminare pe criterii precum origine rasiala sau etnica, religie sau credinta, dizabilitate, orientare sexuala si varsta. Jurisprudenta si legislatia nationala care transpune directivele in state ca Marea Britanie a clarificat in general ce inseamna pe criterii precum in situatii in care victima prezinta in mod real caracteristicile respective sau este perceputa ca detinand acele caracteristici sau este asociata cu persoane prezentand aceste caracteristici.

Aceasta abordare este in mod special importanta in cazurile privind orientarea sexuala, cand victimele nu trebuie sa demonstreze in fata instantei ca au o anumita orientare sexuala, ci numai sa demonstreze fapte din care sa reiasa ca au suferit un comportament mai putin favorabil sau ca au fost hartuiti pe motivul presupusei lor orientari sexuale sau pentru ca au fost asociati cu persoane de o anumita orientare sexuala.

Cand un stat membru al UE nu a asigurat transpunerea totala (si corecta) a unei directive in legislatia ationala (a se vedea natura directivelor mai sus) pana la data prevazuta pentru implementare, un individ poate sa invoce dispozitiile directivei in fata instantelor nationale. Acesta este cunoscut ca principiul efectului direct al directivei. Persoana in cauza trebuie sa demonstreze ca prevederea pe care isi intemeiaza cererea este un principiu precis si neconditionat, aplicabil de catre instantele nationale si capabil sa guverneze pozitia juridica a indivizilor. Cu toate acestea, este general acceptat ca principiul efectului direct se aplica numai plangerilor indreptate impotriva unei autoritati publice sau institutie publica.

In relatia dintre persoane particulare si entitati private, directivele au de asemenea asa numitul efect indirect. Asa cum am aratat mai sus, statele si instantele nationale au obligatia de a face tot posibilul pentru a obtine rezultatele subliniate de directive. Prin urmare, efectul indirect presupune ca instantele nationale sa interpreteze legislatia nationala existenta, pe cat posibil, in considerarea principiilor expuse in directiva ce trebuia implementata.

In ultima instanta Curtea Europeana de Justitie decide care dispozitii din directivele anti-discriminare au efect direct si care au efect indirect. Daca un stat nu implementeaza o directiva in limita de timp prevazuta, statul este responsabil pentru prejudiciul cauzat unui individ din aceasta pricina. Sunt asa numitele despagubirile Francovich pentru ca acest principiu a fost pentru prima oara expus in cazul Francovich and Bonifaci v. Italy (Joined Cases C-6/90 and C-9/90) decis de Curtea Europeana de Justitie in 1991.

In cazul Francovich CEJ a listat 3 conditii necesare si suficiente pentru a stabili responsabilitatea conform acestui principiu:

Dispozitia incalcata trebuie sa se refere la respectarea drepturilor individuale;

Continutul acestor drepturi trebuie sa fie determinabil pe baza prevederilor directivei in discutie;

- Trebuie sa existe o legatura cauzala intre incalcarea de catre stat a obligatie de a transpune directiva si prejudiciul suferit de persoana vatamata.

In plus, incalcarea legislatiei UE trebuie sa fie suficient de grava pentru individ pentru ca acesta sa fie indrituit la despagubiri.

Remediul despagubirile Francovich a fost dezvoltat de jurisprudenta CEJ in deciziile sale recente.

Acum este clar ca ele sunt oferite pentru toate incalcarile obligatiilor statelor, chiar si in cazurile in care o directiva a fost implementata in mod corect, iar nu doar pentru neimplementare.

Actul Unic European a impulsionat politica sociala in special in domeniul sanatatii si sigurantei la locul de munca. Acquis-ul in acest domeniu are ca obiectiv armonizarea reglementarilor relevante la nivelul Uniunii Europene, prin intermediul Directivelor ce stabiliesc standarde minime in domeniul sanatatii si sigurantei la locul de munca. Alinierea la acquis-ul comunitar in domeniul sanatatii si sigurantei publice este esentiala pentru a avea, spre exemplu, mai putine accidente, boli si traume legate de locul de munca. Pentru a atinge acest obiectiv, transpunerea si aplicarea in totatlitate a legislatiei europene din domeniul sanatatii si sigurantei la locul de munca trebuie sa fie insotita de functionarea eficienta a institutiilor cu atributii in domeniul inspectiei muncii.

Pentru o mai buna promovare a muncii decente pentru toti, Parlamentul European cere Statelor Membre si celor candidate sa ratifice si sa aplice pe deplin toate conventiile in materie, stabilite de Organizatia Internationala a Muncii (OIM). Deputatii europeni cer, totodata, programe concrete pentru conditii decente de munca, salarii adecvate, si oportunitati pentru tineri si persoanele in varsta.

Marie Panayotopoulos-Cassiotou (PPE-DE, EL), al carei raport privind conditiile decente de lucru a fost adoptat miercuri la Strasbourg, regreta faptul ca multe tari nu au ratificat Conventiile Organizatiei Internationale a Muncii (OIM)  privind sanatatea si siguranta la locul de munca, protectia maternitatii si a lucratorilor imigranti. Raportul sau cere Statelor Membre si tarilor candidate sa ratifice si sa aplice pe deplin toate aceste conventii, considerand ca ele ar trebui sa fie si parte a politicilor Europene de vecinatate si externe.

Deputatii considera ca Uniunea ar trebui sa stabileasca mecanisme de monitorizare a evolutiei comertului in paralel cu conditiile decente de munca, atat la nivel European cat si la nivel international.

Conceptul de munca decenta cuprinde mult mai multe elemente decat simpla garantare a normelor fundamentale in domeniul muncii - el include alegerea libera a si productivitatea la locul de munca, drepturi la locul de munca, protectia sociala si dialogul social, precum si integrarea dimensiunii egalitatii intre sexe.

Munca decenta tinde, insa, sa fie dispretuita si subminata din cauza deschiderii unor noi piete ieftine ale fortei de munca si a incercarii aferente de a exploata dumpingul lucrativ in domeniul fortei de munca, care a luat forme foarte ingrijoratoare, in special datorita relocarii (uneori la scara larga) a intreprinderilor europene.

Respectul pentru diversitatea culturala, globalizarea echitabila, pentru obiectivele ocuparii depline si productive a fortei de munca si ale unei munci decente pentru toti (inclusiv pentru lucratorii cu handicap, femei, tineri si in varsta, pentru minoritatile culturale si indigene, pentru migranti, pentru persoanele cu calificare de nivel scazut si cele care locuiesc in zone defavorizate si putin dezvoltate) - constituie instrumentele principale ale luptei impotriva saraciei, somajului si excluderii sociale.

Tinerii de pretutindeni au dreptul sa gaseasca locuri de munca decente, intrucat o perioada indelungata de somaj la inceputul vietii profesionale a unui tanar risca sa aiba un impact pe termen lung asupra capacitatii sale de insertie profesionala, a venitului si a accesului sau la slujbe de calitate.

Toti actorii internationali trebuie sa ajute la cresterea oportunitatilor pentru ca persoanele mai in varsta sa-si gaseasca si sa pastreze un loc de munca decent, pe de o parte prin imbunatatirea accesului acestora la programele de invatare continua si a formarii lor pentru noi locuri de munca sau, pe de alta parte, prin garantarea faptului ca au acces la pensii, servicii medicale si alte beneficii si servicii sociale adecvate, intrucat protectia sociala este strans legata de munca decenta.

Parlamentul invita Statele Membre sa considere munca decenta o prioritate a politicii lor economice si sociale, cu accent special pe crearea de locuri de munca de calitate, respectarea drepturilor fundamentale in domeniul muncii pentru toate categoriile de lucratori, consolidarea protectiei sociale si promovarea dialogului social.

Deasemenea invita Statele Membre sa adopte strategii preventive si masuri pentru protejarea maternitatii si imbunatatirea sanatatii si sigurantei la locul de munca pentru lucratoarele insarcinate, pentru cele care au nascut de curand si cele care alapteaza;

Pentru Uniunea Europena, o cooperare evolutiva care sa promoveze un sistem eficient de protectie sociala este un element important pentru situatia de ansamblu din domeniul ocuparii fortei de munca si cel social. In timp ce realizarea si organizarea sistemelor de securitate sociala cade in sarcina fiecarui stat membru, UE cere ca aceste sisteme sa aiba capacitatea de se dezvolta si functiona in mod sustenabil si universal aplicabil, in concordanta cu obiectivele Tratatului. Sistemele tarilor candidate trebuie, de asemenea, sa fie capabile sa se coordoneze cu sistemele ce functioneaza in prezent in UE, care la randul lor sunt in plin proces de dezvoltare si reforma.

Tratatul prevede ca dialogul social trebuie sa fie promovat, si acorda puteri suplimentare partenerilor sociali. De aceea, tarile candidate sunt invitate sa confirme ca dialogului social ii este acordata importanta necesara si ca partenerii sociali sunt suficient de puternici pentru a-si indeplini responsabilitatile la nivelul UE si national, precum si daca acestia sunt consultati la elaborarea proiectelor legislative cu privire la preluarea acquis-ului din domeniul politicii sociale si de ocupare a fortei de munca.

Tratatul de la Amsterdam acorda partenerilor sociali un rol central in realizarea si aplicarea politicii sociale comunitare. De aceea, dezvoltarea nu numai a structurilor tripartite, ci si a unui dialog social autonom, bipartit, reprezinta un aspect foarte important al viitoarei implicari a partenerilor sociali din tarile candidate in dialogul social la nivel european si national.

O forma superioara de parteneriat social este reprezentata de negocierea si semnarea acordurilor sociale la nivel national.

Primul acord social se incheie in februarie 2001 fiind semnat de toate confederatiile sindicale si patronale reprezentative la nivel national reprezentand un instrument major de constructie, consultare si cooperare in identificarea de solutii la problemele economico-sociale semnificative.

In 2002 se parafeaza al doilea acord social.

In 2004 se incheie un pact social care continua procesul demarat pe parcursul primelor doua acorduri.

Dintre rezultatele cele mai remarcabile ale derularii acestor acorduri sociale, mentionam :

• elaborarea si implementarea dialogului social sectorial si teritorial;
• elaborarea si sustinerea in comun a numeroase proiecte de legi si acte normative cu impact social deosebit: Codul muncii, Legea patronatelor, Legea sindicatelor, Legea privind stimularea ocuparii fortei de munca si protectia sociala a somerilor, Legea pentru asigurarea pentru accidente de munca si boli profesionale etc.
• asigurarea unui climat de pace si stabilitate sociala. Exemplificam prin diminuarea considerabila a conflictelor de munca, precum si disparitia miscarilor sindicale revendicative de nivel national, nemultumirile referindu-se doar la problemele cu impact sectorial sau frecvent local.

Tarile ce vor coopera cu UE in ceea ce priveste Analiza Politicii de Ocupare a Fortei de Munca sunt invitate sa aiba in vedere urmatoarele probleme:
1. imbunatatirea functionarii pietei muncii, astfel incat sa se asigure ca oferta de forta de munca corespunde in mod eficient cererii de pe piata interna, precum si masurile introduse pentru sustinerea acestui proces;

2. rapiditatea si consistenta reformelor din domeniul politicii de ocupare si a transformarilor pietei muncii, astfel incat sa permta participarea la Piata Unica;

3. aplicarerea politicilor si masurilor necesare pentru pregatirea populatiei apte de lucru, nespecializata sau specializata in mod necorespunzator pentru o economie de piata;

4. gradul de pregatire al structurilor politicii ocuparii fortei de munca si al sistemelor derivate pentru a asigura aplicarea Strategiei de Ocupare a Fortei de Munca.
Acquis-ul include si Fondul Social European (FSE), programele comunitare din domeniul sanatatii publice desfasurate de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, un Regulament al Consiliului UE cu privire la Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei, precum si masurile privind crearea / gestionarea Fundatiei Europene pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si de Munca.