Premisele aparitiei Comunitatilor Europene si evolutia acestora

Premisele aparitiei Comunitatilor Europene si evolutia acestora

Reconstructia tarilor care au suferit pagube materiale si umane in timpul celui de-al doilea razboi mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduita in plan international (norme de natura politica, monetara, sociala si comerciala).

Din punct de vedere juridic, aceste reglementari s-au concretizat in negocierea si semnarea unor conventii internationale.

Este vorba, in special, de Planul Marshall, Organizatia Natiunilor Unite, dar si pe plan local, Organizatia europeana de cooperare economica (OECE, infiintata in anul 1948 si inlocuita in anul 1961 cu Organizatia de cooperare si dezvoltare economica, OCDE).

In domeniul monetar, au fost incheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s-au infiintat Fondul Monetar International (FMI) si Banca internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internationale.

In plan politic, Consiliul Europei vine sa completeze organizatiile precedente, reunind, in temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist si erau atasate idealurilor de protectie a drepturilor omului.

Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel national[1].

Un rol important pentru apropierea statelor europene si pentru demararea procesului de integrare in acceptiunea lui actuala ii este atribuit lui Jean Monnet, datorita caruia s-au facut primele demersuri in scopul realizarii unei noi unitati europene. Acesta, indeplinind functia de sef al Organizatiei nationale a planificarii din Franta, a propus ca productia de carbune si otel din Franta si Germania sa fie administrata de catre un organism supranational[2].

Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Frantei, lansa, la 9 mai 1950, declaratia, inspirata de catre Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piete a carbunelui si otelului, care sa fie condusa potrivit metodelor nationale ce implica o ruptura de schemele traditionale ale relatiilor dintre state.

Realizarea acestei piete a fost un prim pas pe calea dezvoltarii pe care o cunoastem astazi pentru statele europene.

Conceput pentru a evita un nou conflict armat, "Planul Schuman" a pus sub control international ramurile de baza ale industriei de armament, prin intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de catre Germania, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia, in calitate de membrii fondatori.

Tratatul asupra Comunitatii europene a carbunelui si otelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioada de 50 de ani[3].

Incheierea tratatului s-a realizat mult prea devreme pentru ca partile semnatare sa afirme cu convingere perenitatea acestuia, insa institutiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune noua asupra vietii internationale, in sensul urmaririi avantajelor individuale in procesul de realizare a interesului uropean comun.

Negociatorii tratatului CECA au avut din partea natiunilor pe care le reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizatie total noua, atat din punct de vedere al obiectivelor, cat si al metodelor sale de traspune in practica a misiunii trasate.

La cererea reprezentantilor Olandei, a fost constituit un Consiliu de Ministri, dar si o Adunare Parlamentara si o Curte de Justitie. Toate deciziile importante pentru viata economica si sociala a tarilor semnate se adoptau cu unanimitate de catre Inalta Autoritate, organism a carui independenta si autonomie au fost avute in vedere drept principii pentru tratatul intreg, ca reguli care nu pot fi incalcate in nici un fel.

Astfel, relatiile foarte stranse intre statele europene au demarat prin intermediul industriiilor de razboi (carbune si otel), dar in scurt timp s-a evidentiat nevoia unei mai stranse colaborari intre statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiana, a redactat raportul care ii poarta numele, raport prin care a propus si argumentat nevoia crearii a inca doua uniuni intre statele europene: o uniune economica la nivel general, dar si o uniune particulara pentru gestionarea in comun a problemelor in legatura cu utilizarea pasnica a energiei atomice.

Tratatele instituind CEEA si CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunitati s-au inspirat din conceptiile cu privire la institutiile comune puse deja in practica prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene[4].

Cele 6 state fondatoare au semnat si Conventia cu privire la institutiile comune, stabilind ca tuturor celor 3 comunitati, create prin statate diferite si cu misiuni distincte, li se alatura in sfera lor de competenta aceeasi Adunare parlamentara si aceeasi Curte de justitie.

Desi avuta in vedere inca de la inceput, unitatea deplina a institutiilor celor trei comunitati, CEE, CECA si CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unica si un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare, semnat in 1965 si intrat in vigoare in 1967).