RAZBOIUL SI ORDINEA INTERNATIONALA

RAZBOIUL SI ORDINEA INTERNATIONALA

I.           Razboiul

Razboiul este violenta organizata intreprinsa de unitati politice una impotriva celeilalte. Violenta nu este razboi decat daca este intreprinsa in numele unei unitati politice. Crima in timpul unui razboi este diferita de o crima realizata in timp de pace deoarece are un caracter oficial, o responsabilitate simbolica a unitatii politice a carei agent este ucigasul. Violenta intreprinsa in numele unei unitati politice nu este razboi decat in cazul in care este directionata impotriva unei alte unitati politice.

Dar trebuie facuta o distinctie intre razboi in acceptiune larga - adica o violenta organizata care poate fi intreprinsa de catre orice entitate politica (trib, imperiu, principat feudal, factiune intr-un razboi civil modern) - si razboi in acceptiune restransa, adica a luptei interstatale, violenta organizata la care recurg doar statele suverane. In cadrul sistemului de state modern, razboiul in sens strict - razboiul international - a fost legitim; statele suverane cautau sa-si prezerve numai lor monopolul utilizarii legitime a violentei.

Trebuie sa fie facuta o distinctie intre razboi in sens material (adica ostilitatile) si razboi in sens juridic sau normativ (o stare de lucruri adusa in fiinta ca urmare a satisfacerii anumitor cerinte normative, adica sa fie recunoscuta de catre autoritati competente si declarata de catre acestea). Cele mai multe razboaie care au avut loc incepand din 1945 erau razboaie in sens material, dar erau descrise de catre cei angajati in ele in alte moduri. Iar razboiul in sens juridic poate exista chiar daca momentan nu sunt intreprinse ostilitati (de exemplu in intervalul dintre incetarea ostilitatilor si incheierea unui tratat de pace). Daca vorbim de razboi in sens normativ, distinctia intre pace si razboi este absoluta, conform doctrinei lui Grotius - inter bellum et pacem nihil est medium. Dar uneori razboiul in sens material este greu de distins de pace. Cand o blocada devine un act de violenta sau cand o banda rebela ia caracterul unei unitati politice?

Trebuie sa se faca distinctia intre razboi ca fiind o activitate rationala, inteligenta sau prin care se urmareste atingerea unui anumit scop si razboiul ca fiind orb, impulsiv sau habitual. Definitia data razboiului de Clausewitz ca "act intreprins cu scopul de a obliga oponentul nostru sa se conformeze vointei noastre" exprima concepita razboiului ce era dominant in Europa sub auspiciile doctrinei ce emana din ratiunea de stat. dar nu intotdeauna razboiul este servantul unui scop rational si inteligent - el a fost purtat de catre triburi primitive ca o forma de ritual, de catre Cavalerii Crestini in vederea indeplinirii cerintelor impuse de un cod cavaleresc, de catre natiunile moderne in vederea testarii coeziunii si simtului identitar al acestora, si de-a lungul istoriei din setea de sange si cuceriri.

II.        Razboiul in sistemul de state modern

Functile razboiului in istoria sistemului de state modern pot fi privite din trei perspective:

a statului individual;

a sistemului de state;

a societatii de state.

Din punctul de vedere al statului individual, razboiul era un instrument al politicii, un mijloc prin care obiectivele statului ar fi putut fi atinse. S-a intamplat ca atunci cand un stat recurgea la razboi, aceasta actiune sa nu fi reflectat o incercare calculata de atingere a unor scopuri precise; uneori, statele s-au incurcat in actiuni razboinice ca urmare a unui calcul gresit sau accident, sau au fost inghitite de razboi ca urmare a ranchiunei regilor sau a manifestarii unui puternic sentiment public. Dar razboiul ramane un mijloc de atingere a unor obiective specifice: Richelieu a recurs la el pentru a reduce influenta casei de Habsburg, Frederick al II-lea pentru a face din Prusia o mare putere, Anglia pentru an smulge posesiuni imperiale de la Franta, Bismark pentru a unifica Germania si a-i stabili in Europa hegemonia, Natiunile Unite pentru a zdrobi puterea Axei.

Din perspectiva sistemului de state exista un mecanismul (sau campul unic de forte) care se constituie ca urmare a interactiunii intre state, iar razboiul apare determinantul de baza ce contureaza forma pe care sistemul de state o ia la un moment dat. Razboiul sau amenintarea cu razboiul ajuta la determinarea modului in care anumite state urmeaza sa supravietiuasca sau daca acestea vor fi eliminate, daca ele se vor dezvolta sau vor decadea, daca frontierele raman aceleasi sau se modifica, daca oamenii sunt condusi de una anumit guvern sau de un altul, daca disputele sunt solutionate sau continua sa existe, daca exista o balanta a puterii sau daca un stat devine preponderent. Razboiul si amenintarea cu razboiul nu sunt numai singurele determinante ale conturului formei pe care o ia sistemul international; ele sunt atat de importante in descrierea sistemului - puteri mari si puteri mici, aliantele si sferele de influenta, balanta de putere si hegemonia - incat aceste fenomene sunt imposibil de inteles daca nu sunt privite prin prisma razboiului si a amenintarii cu razboiul.

Din perspectiva societatii internationale - deci a unor valori, reguli si institutii comune acceptate de intreg sistemul de state - razboiul are un aspect dual:

razboiul este manifestare dezordonata in societatea internationala, aducand cu el amenintarea falimentului societatii internationale. Ca urmare statele sunt preocupate cu limitarea si ingradirea actiunilor razboinice, cu conformarea actiunilor violente cu anumite reguli stabilite de catre societatea de state insasi;

razboiul este un instrument al politicii si un determinant de baza in conturarea sistemului international. El este astfel un mijloc prin care societatea de state simte nevoia sa-l exploateze pentru a-si atinge propriile scopuri. Din aceasta perspectiva, razboiul este un mijloc prin care poate fi impusa respectarea dreptului international, sau prezervarea balantei de putere, sau ca promotor al schimbarilor de natura juridica ce privesc aspecte ce sunt considerate ca emanand dintr-o cazua justa.

Societatea internationala a cautat sa limiteze dreptul statelor de a recurge la razboi, prin aceea ca:

a limitat acest drept numai statelor suverane;

a cautat sa impuna restrictii cu privire la modul in care razboiul este purtat;

a cautat sa impuna restrictii cu privire la aria geografica cuprinsa de razboi (stabilind drepturile si obligatiile beligerantilor si a neutrilor in relatiile lor reciproce);

a cautat sa impuna restrictii cu privire la motivele pentru care un stat poate sa recurga la razboi (prin influenta exercitata de doctrina ca numai o cauza justa permite recurgerea la razboi, sau prin prevederile Pactului Societatii Natiunilor sau Carta Natiunilor Unite).

Dar in timp ce societatea internationala se vedea obligata sa limiteze raspandirea razboiului, ea a cautat sa desemneze anumite razboaie ca fiind factori ce jucau rol pozitiv in mentinerea ordinii internationale.

Razboiul poate fi privit ca un mijloc prin care se poate impune respectarea dreptului international. Lipsa unui guvern mondial lasa pe umerii unor anumite state sarcina de a impune respectarea dreptului international, state care sunt capabile de astfel de actiuni. Punctul de minim este cel al recurgerii la razboi de catre un stat care a fost atacat, impotriva atacatorului; punctul de maxim este cel al razboiului dus de catre un tert pentu a proteja un stat cazut victima agresiunii unui alt stat.

Razboiul - incepand cu prima parte a secolului al XVIII-lea - era vazut ca mijloc prin care se putea prezerva balanta de putere. Aceasta era vazuta ca fiind esentiala pentru supravietuirea sistemului de state, astfel ca razboiul era privit ca si o actiune pozitiva.

Razboiul poate sa contribuie la promovarea unor schimbari juste in societatea internationala. Ordinii internationale ii lipsesc mecanismele schimbarii pe cale pasnica, schimbarile fiind influentate de razboi, ca agent al schimbarilor juste.

III.     Razboiul dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial

Aparitia armamentului nuclear a facut ca razboiul sa fie lipsit de functiile amintite mai sus; ca urmare, forta a devenit neutilizabila din punct de vedere politic intre state; din punctul de vedere al statelor individuale, razboiul nu mai este o cuntinuare a politicii cu alte mijloace, ci reprezinta esecul politicii. Profesorul Roling spunea ca in trecut amenintarea cu razboiul si posibilitatea recurgerii la el erau factori ce asigurau respectarea legii. Dar razboiul nu mai poate servi acestui scop deoarece intreaga umanitate poate fi anihilata de un razboi purtat pentru o cauza justa."

Este un fapt evident acela ca razboiul purtat fara nici o limitare intre statele posesoare de armament nuclear (sau alte tehnologii militare avansate) nu poate servi ca si instrument al politicii; un astfel de confliect ar avea ca si efect colapsul (sau chiar anihilarea totala) atat a initiatorului, cat si a statului-tinta. Dar aceasta nu inseamna ca razboiul si amenintarea cu razboiul sunt lipsite in totalitate de utilitate politica.

In primul rand, cele mai multe conflicte internationale nu implica in mod direct puterile nucleare; intre statele nenucleare, razboiul si amenintarea cu el continua sa joace un rol politic ca si in cazul Israelului si a vecinilor sai (1948, 1956, 1967, 1973) si cel al conflictului indo-pakistanez (1947-8, 1965, 1971). Dar si in aceste cazuri cursul evenimentelor este influentat de prezenta armenlor nucleare - oriunde a inceput un razboi, imediat aparea la nivel global un sentiment de teama inspirat de posibilitatea generalizarii lui in domeniul nuclear, ceea ce determina intensificarea activitatilor purtate sub egida ONU sau a institutilor regionale in vederea terminarii ostilitatilor. Dar aceasta situatie nu priva statele de posibilitatea recurgerii la forta; ea schimba numai modul in care aceasta activitate se realiza (cum sa fie evitata implicarea puterilor nucleare, cum sa le surprinda pe acestea, cum sa le puna in fata faptului implinit, cum sa se asigure ca ele vor fi divizate in legatura cu problema in cauza, cum sa faca fata in cazul in care acestea nu vor mai livra armament).

Apoi, daca o putere nucleara era implicata intr-un conflict, oponentul sau nu era o putere nucleara. Intr-un posibil conflict intre o putere nucleara si una nenucleara, recurgerea la utilizarea armei nucleare pare putin credibila: aceasta actiune ar implica un cost moral si politic dincolo de proportiile avute in vedere de catre statele combatante; mari si negative repercusriuni la nivelul opiniei publice mondiale ar contrabalansa intr-un mod spectaculos orice castig de natura militara. Daca acest aspect este apreciat in aceasta maniera in tara amenintata cu atacul nuclear, aceasta amenintare nu va avea insa nici o forta de convingere. Dar daca miza aflata in joc nu este vitala, o putere nucleara nu va recurge la utilizarea acestei categorii de armament; daca miza este mare, este de mentionat ca recurgerea la utilizarea armanentului nuclear este o optiune aflata totdeauna in fata decidentilor, daca tara impotriva careia se inderapta atacul nu are capacitati nucleare. Cautarea in mod constant de catre Africa de Sud, Australia si Israel a dezvoltarii unor capacitati militare nucleare avea ca si miza sporirea capacitatii de aparare (sau sporirea descurajarii) in fata unor puteri nenucleare, superioare in ceea ce proveste numarul oamenilor si capacitatea armamentului conventional.

Apoi, chiar daca armele nucleare se afla in posesia ambelor parti participante intr-un conflict, perspectiva distrugerii reciproce fiind asigurata, posibilitatea exploatarii fortei in scop politic este considerabila. In special in cazul in care intre puterile nucleare exista ceea ce numim bataia pasului pe loc (nici una nu poate avansa in relatie cu cealalta in domeniul nuclear in sensul ca chiar daca nu exista paritate in privinta capacitatii nucleare, actiunea oricarei parti ar avea acelasi efect distructiv asupra celeilalte). Unde exista pasi pe loc (relatia intre SUA si URSS), exploatarea fortei in vederea obtinerii de beneficii in planul politicii externe este puternic circumscrisa; totusi si in aceasta situtatie exista doua posibilitati:

Utilizarea limitata a fortei. Perspectiva unor pierderi de neacceptat datorate actiunilor militare ale oponentului poate descuraja puterile nucleare sa se lanseze in orice tip de actiuni violente impotriva unei alte puteri nucleare; sau poate sa le descurajeze numai in privinta unui conflict nelimitat si neingradit. Inghetarea nucleara intre SUA si URSS a dat nastere unor vaste studii privind posibilitatea unor razboaie care sa le implice, dar care sa aiba un caracter limitat; se studia - tinandu-se seama de faptul ca exista credinta ca cele doua puteri vor evita sa se auto-distruga - posibilitatea unor razboaie limitate: diferite forme de schimburi nucleare strategice limitate; razboi nuclear restrans pe campul de batalie sau lansat numai impotriva tintelor militare; razboi conventional; sau razboi sub-conventional de gherila. Dar dovezile indica spre faptul ca SUA si URSS au evitat in totalotate sa fie implicate in mod direct in conflict una impotriva celeilalte: teama escaladarii spre un razboi nelimitat si nerestrictionat le-au descurajat sa intreprinda actiuni violente directe. Ele au fost implicate in razboaie de proximitate - in Coreea in Indochina si in Vietnam - experimentand razboaie de tip limitat, dar aceste razboaie erau purtate intr-un mod artificial in ceea ce priveste implicarea directa a superputerilor.

Amenintarea cu recurgerea la utilizarea armamentului nuclear. Daca ambele puteri aveau capacitatea de a produce pagube neacceptabile celeilalte parti, ele puteau fi inegale in ceea ce priveste capacitatea lor de a demonstra modul de utilizare a armamentului de care dispuneau: o tehnica superioara in domeniul managementului crizelor era un astfel de element; el putea fi un factor determinant pentru ca o putere sa doreasca sa recurga la utilizarea armamentului nuclear impotriva celeilalte, aducand astfel castiguri considerabile in plan diplomatic (cum au demonstrat SUA in timpul Crizei din Cuba din 1962).

Astfel, razboiul nu este lipsit de functiile sale politice datorita existentei armelor nucleare sau a altor tehnologii militare avansate; dar ceea ce era caracteristic acelei perioade era faptul ca rolul razboiului - in sensul strict al razboiului international - era mult circumscris in comparatie cu rolul pe care-l avea inainte de 1945. Paleta obiectivelor politice pe care le putea servi un razboi era mult redusa, iar costurile generate de recurgerea la razboi erau foarte mari.

Din punctul de vedere al statului-individual, razboiul ramane un instrument al politicii, dar care poate fi utilizat cu costuri superioare si in relatie cu tot mai putine scopuri, in comparatie cu perioada de dinainte de 1945. Implicarea armamentului nuclear ar putea genera insasi distrugerea societatii ce ar recurge la un asemenea armament, daca limitarea conflictului ar esua. Chiar in lipsa armamentului nuclear, razboiul pentru un stat industrializat ar genera o asemenea distrugere fizica si o asemenea discolare de natura politica, sociala si economica, incat recugerea la el este de negandit, cu exceptia cazului in care razboiul este limitat si angajat departe de teritoriul statului care recurge la aceasta actiune. Numai acest tip de razboi a fost purtat de catre statele industrializate dupa 1945 si chiar si asa, efectele au fost devastatoare in plan politic intern pentru tara implicata (Marea Britanie dupa Criza Suezului, Franta in Algeria si in Indochina, SUA in Vietnam).

Pe langa costurile datorate discocarii si distrugerilor, statul care initiaza un razboi isi va avea afectata pozitia in politica mondiala. Obstacolele de natura juridica (Carta ONU) nu sunt de netrecut, dar ele izvorasc din teama comuna de razboi, care daca este mobilizata impotriva statului care initiaza un razboi poate deveni o descurajare semnificativa.

In timp ce costul recurgerii la actiuni violente a crescut, scopurile care pot fi atinse prin aceasta actiune s-au redus. De-a lungul istoriei, statele au initiat razboaie pentru a atinge unul sau mai multe obiective:

razboaiele au fost purtate pentru castiguri economice (pentru castiguri financiare, pentru monopol sau acces pe piete, pentru materii prime sau oportunitati de investitii). Este cazul razboaielor coloniale si comerciale intre puterile europene in epoca mercantilista;

razboaiele aveau la baza ratiuni de securitate: respingerea su inlaturarea unei amenintari externe la adresa securitatii statului (marile razboaie preventive cum sunt Razboiul Peloponeziac, Razboiul pentru Succesiunea tronului Spaniei);

razboaiele au fost initiate cu scopul de a promova obiective de natura ideologica, pentru a avansa o credinta de natura religioasa sau politica (razboaiele pentru expansiunea Islamului, Curciadele, razboaiele de dupa Revolutia Franceza).

Dupa 1945 si in prezent se poate observa ca o crestere economica nu imlpica in mod necesar controlul politic al unui teritoriu strain (cazurile Germaniei si al Japoniei sunt evidente; la fel este si constientizarea de catre puterile coloniale a faptului ca posesia de colonii implica costuri ce depasesc castigurile).

Dupa 1945 au fost initiate razboaie cu scopul de a promova obiective de natura ideologica (avansarea comunismului si emanciparea coloniilor de sub metropole). Dar este dificil sa identificam exemple de razboaie initiate din dorinta de a promova obiective de natura ideologica, cu exceptia cazului in care populatia din statul unde se va purta un astfel de razboi nu este deja divizata la nivel de existenta unui conflict ideologic. Recurgerea la razboi pentru a raspandi o anumita ideologie lua in mod tipic forma interventiei intr-un razboi civil (asa s-a intamplat cand URSS, China, Cuba, Republica Araba Unita sau Algeria promovau doctrine revolutionare in alte state, sprijinind miscarile revolutionare ce isi aveau radacini la nivel domestic, dar aceste evitau sa impuna astfel de doctrine printr-o invazie deschisa directa).

Dar este pripit sa se afirma ca o cucerire teritoriala ar fi lipsita de beneficii economice; aceasta mai ales cand este vorba de un teritoriu unde se afla zacaminte de materii rare sau pe care de epuizare. Penuria resurselor (sau credinta ca exista o asemenea penurie) poate duce la renasterea interesului de a recurge la utilizarea fortei pentru a asigura accesul la materiile prime (este cazul zacamintelor de petrol si gaze naturale).

Dar statele sunt reticente la a recurge la razboi, cu exceptia cazului in care percep o amenintare la adresa securitatii lor. Securitatea poate presupune accesul la resurse economice (este cazul ratiunii care a stat la baza utilizarii fortei de catre Marea Britanie in Malaezia si Singapore dupa 1945); securitatea poate insemna si generarea unei sigurante unor guverne care imbratiseaza ideologii similare (aceste motive au stat la baza utilizarii fortei de catre SUA in Vietnam si Snato Domingo in 1965 si a URSS in Ungaria si Cehoslovacia). In orice caz, in prezent se pare ca numai consideratiile legate strict de securitate poate determina un stat industrial avansat sa concluzioneze ca a incepe un razboi isi merita costul.

Din punctul de vedere al sistemului international, razboiul ramane un determinant de baza in conturarea sistemului. Dar intre marile puteri nu razboiul, ci amenintarea cu razboiul determina relatia intre ele. Descurajarea reciproca intre marile puteri nucleare a afectat locul unde a fost plasat razboiul in sistemul de state. Dupa 1945 au aparut trei schimbari in sistemul international, care au avut legatura cu locul acordat razboiului:

In ariile geografice unde armatele celor doua superputeri se confruntau in mod direct in Europa Centrala, razboiul intre ele nu a fost o modalitate de rezolvare a conflictului. Razboiul nelimitat nu putea servi ca si instrument politic pentru nici una dintre parti; razboiul limitat era prea riscant; incercarile de modificare a status quo-ului (criza Berlinului intre anii 1958-1961) au luat forma unor amenintari elaborate. Razboiul nefiind o optiune viabila, si problemele existente nefiind posibil a fi solutionate prin instrumentele diplomatiei, a facut ca "istoria sa incetineasca".

In timp ce in afara ariei de confruntare directa intre cele doua superputeri razboiul juca rolul care l-a jucat si anterior in istoria internationala, el era supus urmatoarei constrangeri: puterile nucleare sprijineau partile intr-un conflict local, insa cu toate acestea, ele se straduiau din rasputeri ca regulile de baza ale relatiei dintre ele sa fie respectate (restrangerile impuse de URSS Chinei si de SUA Taiwanului in anii 50 sau de catre SUA Israelului, respectiv de catre URSS Egiptului incepand din anul 1967). Razboiul si-ar fi putut asuma functia sa istorica normala, asigurand finalizarea acestor conflicte prin victoria uneia dintre parti numai daca una sau ambele superputeri s-ar fi dezangajat fata de statul pe care-l sustinea.

Obstacolele in calea recurgerii la razboi de catre statele suverane au incurajat manifestarea unor tendinte razboinice si actiuni violente in interiorul statelor. Razboiul international (ca actiune violenta ce determina forma sistemului international) a scazut in importanta in comparatie cu razboaiele civile. Principalele modificari de natura teritoriala din ultima jumatate de veac s-au datorat violentei civile (sau posibilitatii manifestarii violentei civile) si nu violentei interstatale. Integritatea teritoriala a statelor (vechi sau tinere) este amenintata mai mult din directia miscarilor separatiste care se poate manifesta in interiorul granitelor statelor, decat din directia unui alt stat. Dar razboaiele civile pot sa se internationalizeze datorita implicarii unor state din afara in aceste conflicte interne. Exista posibilitatea contagiunii violentei de la o tara la alta, contagiune hranita de o inspiratie comuna, de o organizare comuna sau pur si simplu ca urmare a emularii.

Din perspectiva societatii internationale, razboiul pastreaza un aspect dual:

razboiul sa fie limitat si ingradit;

razboiul sa fie instrumental in atingerea scopurilor societatii internationale.

Dar preceptia care predomina este cea a razboiului ca factor ce ameninta societatea internationala. Societatea internationala este reticenta in a vedea razboiul ca si pe un instrument prin care se poate impune respectarea prevederilor din dreptul international, cu exceptia cazului in care recurgerea la razboi este facuta cu scopul de auto-aparare.

Cauzele juste pentru care se poate initia un razboi sunt (asa cum emana dela Grotius):

auto-apararea;

recuperarea proprietatilor;

aplicarea unor pedepse.

Balanta de putere ramane o conditie a existentei sistemului de state si razboaiele limitate ce afecteaza distributia de putere intre marile puteri contribuie la aceasta, dar partea centrala a balantei de putere in timpul Razboiului Rece depindea de relatia data de descurajarea nucleara reciproca intre SUA si URSS; cu toate acestea, un razboi nelimitat nu ar fi putut avea un rol pozitiv, ci reprezenta insasi colapsul intregului sistem.

Rolul pozitiv acordat de catre societatea internationala razboiului care servea scopurilor ei este depasit de perceptia nevoii de limitare a posibilitatilor de recurgere la razboi. Dar in aceasta perioada alti actori non-statali au inceput sa conteste monopolul utilizarii fortei de catre state; factiunile civile din diferite state au devenit actori pe scena globala, eludand regulile si constrangerile impuse statelor. Libertatea grupurilor revolutionare fata de constrangerile internationale - in contrast cu statele - a fost dramatizata de catre Consiliul de Securitate al ONU in 1968, cand au fost condamnate actiunile intreprinse de catre statul Israel impotriva Libanului, ca urmare a actelor violente comise de catre gherilele palestiniene din Liban impotriva aeronavei apartinand companiei aeriene El Al in Atena; dar nu s-a putut face nimic in vederea limitarii actiunilor intreprinse de catre gherilele palestiniene.