Rolul opiniei publice in societatile democratice. Atitudinile sociale.

Rolul opiniei publice in societatile democratice. Atitudinile sociale.

1. Rolul opiniei publice in societatile democratice.

Am vazut ca de-a lungul timpului opinia publica a fost atat elogiata, cat si defaimata. In societatile democratice opinia publica este valorizata pozitiv, considerandu-se ca ea exprima vointa poporului. In mod legitim cetatenii comunica liderilor politici punctul lor de vedere in legatura cu problemele sociale ce apar. Daca democratia inseamna guvernarea poporului si pentru popor, atunci este de inteles de ce - asa cum remarca Thomas E. Patterson (1990/1994, 209) - opiniile politice ale oamenilor trebuie cunoscute si respectate.

1. Inainte de a analiza rolul opiniei publice intr-o societate democratica sa reamintim principiile democratiei. Cvasiunanim se accepta ca democratia are ca principiu de baza suveranitatea poporului. Conform acestui principiu, poporul reprezinta sursa puterii guvernarii legitime. Guvernul trebuie sa fie cu poporul si pentru popor, iar politicienii trebuie sa articuleze astfel deciziile incat sa satisfaca preferintele celor ce i-au ales prin vot. In principiul suveranitatii poporului regasim ideile lui Jean-Jaques Rousseau din secolul al XVIII-lea. Egalitatea politica a tuturor cetatenilor reprezinta un alt principiu al democratiei. Intr-o societate democratica toti cetatenii trebuie sa aibe oportunitati egale de a participa la deciziile politice, la activitatea politica, in general. In fine, intr-o societate democrata regula majoritatii este aplicata pentru depasirea situatiilor de criza, de confruntare de interese. La aceste principii mentionate de Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 14) trebuie adaugat ca intr-o democratie (gr. demos - popor; kratos - putere) puterile in stat sunt separat, ca legislativul se desemneaza periodic prin alegeri libere si se asigura domnia legii, prezumtia de nevinovatie, libertatea de expresie si a opiniilor, libertatea de asociere, precum si protectia fata de interventia arbitrara a autoritatilor in viata particulara a indivizilor (cf. Elliot, 1957/1974, 124).

Daca acestea sunt principiile guvernarii democratice, sa examinam, impreuna cu autorii citati, cele doua modele ale relatiilor dintre opinia publica si politica. Modelul democratic clasic se fondeaza pe doua idei: preferintele publicului ar trebui sa controleze politica si normele democratice fac posibil acest control. Acest model este asociat cu notiunea de "democratie reprezentativa". Pentru ca oamenii, in general, nu au nici timp si nici abilitati speciale pentru politica, ei aleg prin acest vot anumite persoane care sa ii reprezinte cand se iau decizii politice. In cadrul modelului democratic clasic, opiniei publice ii revine rolul de a comunica liderilor politici preferintele populatiei. Modelul democratic antreprenorial a fost analizat de Joseph A. Schumpeter in lucrarea Capitalism, Socialism and Democracy (1943). Politologul american critica modelul clasic pentru ca in cadrul lui se acorda o prea mare importanta cetatenilor in deciziile politice. "Masa electorala este incapabila sa actioneze altfel decat prin aplicarea stampilei" [pe buletinul de vot - n.n.] - apreciaza Joseph A. Schumpeter (citat de Yeric si Todd, 1989, 15). Un control continuu al cetatenilor asupra luarii deciziilor politice nu este nici posibil, nici benefic, intrucat cetatenii sunt ignoranti in materie de politica, sunt apatici si, in mod fatal, manipulati. Dupa Joseph A. Schumpeter, chiar notiunea de "suveranitate a poporului" nu este suficient de clara si ar trebui reexaminata, ca si modelul democratic clasic, pentru ca cetatenii nu au capacitati politice si intelectuale, fapt pentru care implicarea lor politica este minima, reducandu-se la legitimarea celor alesi prin vot. Ar trebui sa se faca o diviziune a muncii transanta intre alegatori si alesi. Cetatenii nu ar trebui sa incerce sa influenteze in deciziile lor pe politicieni, respectand diviziunea muncii intre ei si acestia (Schumpeter, 1950, 295). Modelul democratic antreprenorial este inspirat din managementul economic al leadership-ului competitiv, in care cetatenii au puterea de a decide intre cei care se lupta pentru obtinerea voturilor populatiei. Politica reala, deciziile politice apartin elitelor, cetatenii nu sunt decat "oameni de paie", simple marionete. In cadrul acestui model - care a fost pe drept criticat -, opinia publica nu joaca decat un rol minor, opiniile cetatenilor fiind lipsite de informatie autentica si intr-o perpetua schimbare. Desi unii specialisti considera ca modelul antreprenorial descrie corect realitatea, cei mai multi cetateni subscriu, probabil, modelului democratic clasic - conchid Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 15).

2. In societatile democratice rolul opiniei publice este determinat de locul ei in sistemul politic. Privind politica prin prisma teoriei sistemelor - asa cum a propus pentru prima data David Easton (1965) -, constatam ca opinia publica este in acelasi timp un element al input-urilor si feedbak al sistemului (Figura 1.3). Ca feedback, ea are un rol important in evaluarea performantelor guvernarii. Ca input, opinia publica in societatile democratice ii influenteaza pe politicieni si, in cele din urma, influenteaza politica. Fireste ca input-urile sistemului politic nu se reduc la semnalele date de opinia publica. Partidele politice, organizatiile nonguvernamentale, grupurile de interese, sindicatele exercita un control puternic asupra politicienilor. Ar merita sa se studieze influenta organizatiilor formale (de tipul partidelor politice) versus influenta opiniei publice in luarea deciziilor politice. De asemenea, ar fi interesant de urmarit cu ce forta actioneaza alegerile locale si parlamentare - ca input al sistemului politic din Romania - asupra politicienilor. Astfel de studii tin de domeniul sociologiei opiniei publice. Fireste ca o "guvernare bazata pe sondaje de opinie publica" este o guvernare proasta - cum remarca Frederick C. Turner (1995, 516) -, dar o "guvernare care ignora sondajele de opinie publica este foarte proasta". Arta politicii consta, dupa autorul anterior citat, in anticiparea trebuintelor oamenilor si in convingerea publicurilor recalcitrante despre beneficiul pe termen lung pentru majoritatea populatiei a sacrificiilor momentane.

Fig. 1. Componentele sistemului politic

(dupa Yeric si Todd, 1989, 17)

In studiul relatiei dintre opinia publica si politica s-au cristalizat trei modele: modelul regulii majoritatii, modelul consistentei si modelul satisfacerii (Yeric si Todd, 1989, 124). Modelul regulii majoritatii deriva din principiile democratiei si presupune ca politicienii reflecta in politica dorinta majoritatii cetatenilor, conform modelului democratic clasic. Politica guvernamentala "corecta" este cea care corespunde deplin preferintelor majoritatii (Figura 2).

Fig. 2. Modelul regulii majoritatii: un caz ipotetic

(dupa Yeric si Todd, 1989, 124-129)

Modelul regulii majoritatii ridica mai multe probleme: cum poate fi stabilita pozitia majoritatii, stiut fiind faptul ca opiniile au multiple dimensiuni si ca opinia majoritara este constituita din multiplele opinii ale minoritatilor? Au politicienii acces la informatiile privind preferintele publicului? Trebuie sa fie luata in consideratie opinia majoritatii, chiar daca minoritatile simt mai intens in legatura cu pozitiile lor decat majoritatea? In toate problemele ar trebui sa se tina seama de opinia majoritatii (de exemplu, si in protectia drepturilor individului)?! Modelul consistentei sau al congruentei vizeaza relatia dintre opinia publica si politica de-a lungul unei perioade de timp. Modelul nu este centrat pe procentul celor care se declara pro sau contra modului de rezolvare a unei probleme sociale, ci asupra consistentei in timp a politicii guvernamentale cu dinamica opiniei publice. Ideea subiacenta a modelului este aceea ca "politica si opinia publica trebuie sa mearga impreuna".

Imprumutam din lucrarea lui Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 126) un exemplu (opinia in favoarea pedepsei cu moartea) pentru a intelege mai bine superioritatea acestui model, comparativ cu modelul regulii majoritatii. Sa presupunem ca la un moment dat, in 1982, sondajele de opinie publica au indicat faptul ca 30% din populatia SUA se declara de acord cu pedeapsa capitala. In 1983 procentajul creste la 40 , iar doi ani mai tarziu scade la 20 la suta. Politicienii vor cere si ei pedeapsa capitala pentru infractiunile deosebit de grave cu mai multa intensitate in 1983 decat in 198 Politica se aliniaza, conform acestui model, nu dorintei majoritatii, ci militantismului unor minoritati (Figura 3).

Fig. 3. Modelul consistentei: un caz ipotetic

(dupa Yeric si Todd, 1989, 127)

In legatura cu influenta sociala a minoritatilor a se vedea lucrarea psihosociologului francez, nascut in Romania, Serge Moscovici, Psychologie des minorits actives (1979). Modelul satisfacerii a fost descris de Robert Weinberg in lucrarea Public Opinion and Popular Government (New Jersey: Prentice-Hall, 1976). Acest model vizeaza situatiile in care opinia publica si politica au tendinte opuse. Nu mai este vorba de un paralelism intre opinia publica si deciziile politice, ci de impactul negativ al acestora cu preferintele exprimate ale populatiei.

Fig. 4. Modelul satisfacerii: un caz ipotetic

(dupa Yeric si Todd, 1989, 128)

Intr-o astfel de situatie - precum cea ilustrata in Figura 4., cand guvernul preconizeaza o reforma fiscala ducand la sporirea taxelor - se cauta o apropiere a politicii de cerintele cetatenilor, astfel ca anumite segmente ale populatiei sa fie satisfacute (de exemplu, clasa de mijloc).

Chiar daca cele trei modele ale relatiei dintre opinia publica si politica nu epuizeaza problematica - asa cum apreciau Jerry L. Yeric si John R. Todd (1981, 129) -, ele ne ajuta sa intelegem rolul opiniei publice in societatile democratice, legatura dintre opinia publica si politica guvernamentala. Asa cum sustinea si Alfred Sauvy (1964, 122), este necesara sa fie cunoscuta opinia publica, adica opinia ansamblului cetatenilor; conducatorii care ar actiona fara sa cunoasca parerea celor condusi ar risca sa comita acte care nu ar fi aprobate, sa promulge legi sau sa dea decrete pe care nu ar putea sa le aplice. Aplicarea oricaror legi sau decrete presupune un minimum de consimtamant din partea celor guvernati.

3. Strans legata de rolul opiniei publice in societatile democratice se pune problema importantei sondajelor de opinie publica. Opinia publica, prin caracteristicile ei relevate in sondaje, arata natura democratica a sistemului politic (Pierce, Beatty si Hagner, 1982, 5). Pe baza literaturii de specialitate, dar si a experientei CURS-ului, Dorel Abraham (1995, 299-300) enumera virtutile sondajelor de opinie publica: 1) furnizeaza tuturor cetatenilor informatii valide si reprezentative privind opinia publica; 2) constituie un mijloc de informare rapid, sistematic si cu un grad mare de precizie; 3) cunoscand opinia alegatorilor, ofera o posibilitate reprezentantilor alesi de a-si elabora deciziile si de a testa reactia populatiei fata de deciziile luate; 4) faciliteaza conducerilor democratice cunoasterea problemelor comunitatilor si a gradului de informare publica; 5) arata ca opinia anonima, asa-numita "opinie silentioasa", este la fel de apta ca si opinia elitelor de a sesiza interesele profunde ale colectivitatii; 6) ofera posibilitatea acumularii rezultatelor obtinute si identificarii, pe aceasta baza, a morfologiei realitatii sociale; 7) faciliteaza cunoasterea unor domenii variate, asupra carora nu se pot realiza recensaminte; asigura costuri reduse, comparativ cu recensamintele, si viteza mai mare de realizare, comparativ cu anchetele sociologice propriu-zise.

In ceea ce ne priveste, ne-am pronuntat, considerand sondajul de opinie exercitiu al democratiei si avertizand impotriva manipularii prin intermediul sondajelor (Chelcea, 1990, 266). Pentru a avea un rol pozitiv in societatile democratice sondajele de opinie publica trebuie sa fie facute cu profesionalism de catre institute independente si sa dea coerenta opiniilor si atitudinilor ce apar amorfe, atomizate, neinteligibile in raspunsurile celor chestionati. Pe de alta parte - asa cum preciza Matt Henn (1998, 16) -, politicienii ar trebui sa utilizeze intre alegerile parlamentare rezultatele sondajelor de opinie ca pe un feedback, sa priveasca sondajele de opinie publica drept o veriga de legatura intre societatea civila si institutiile statului.

De altfel, cand George Gallup a initiat sondajele de opinie publica riguros stiintifice a declarat ca prin aceasta intentioneaza sa intareasca si sa extinda democratia in SUA, dand posibilitatea cetatenilor sa participe la activitatea politica (cf. Henn, 1998, 9). Si noi credem cu convingerea ca sondajele de opinie publica sporesc eficacitatea guvernarii in societatile cu democratie reprezentativa, oferind politicienilor informatii despre dorintele cetatenilor si sensibilizandu-i la problemele lor. Asa cum spunea George Gallup (1965), sondajele de opinie publica ajuta guvernul sa fie mai eficient, contribuie la instaurarea unei adevarate democratii, in care opiniile electoratului dicteaza agenda politicienilor, iar acestia - politicienii - dau seama continuu in fata populatiei de activitatile lor nu numai cu prilejul alegerilor parlamentare (cf. Henn, 1998, 13). In lucrarea The Pulse of Democracy (1940), George Gallup si J. Rae sustineau ca sondajele de opinie publica au in societatile democratice un triplu rol: reechilibreaza raportul dintre puterea elitelor si masele populare, descentralizeaza puterea politica a elitelor si contrabalanseaza influenta grupurilor dominante din societate. In Cuvant introductiv la lucrarea In Your Opinion (1960) de John M. Fenton, fondatorul AIPO, George Gallup, apreciaza ca sondajele de opinie publica ajuta sa se afle ce stiu oamenii despre problemele cu care se confrunta guvernul si, in acelasi timp, ajuta guvernul sa ia decizii mai bune, sa isi indeplineasca mandatul dat de popor in cadrul alegerilor libere. Nu putem decat sa subscriem asertiunilor "parintelui" sondajelor de opinie publica, chiar daca s-au formulat si critici la adresa sondajelor, considerandu-le inselatoare.

Distributia este data de numarul celor care se pronunta pro sau contra intr-o problema de interes general. Distributia opiniilor aproximeaza patru tipuri de curbe (Figura 1.7). Distributia normala (curba lui Gauss, in clopot) arata ca cea mai mare parte a populatiei are o pozitie moderata, iar cei care exprima opinii favorabile si nefavorabile sunt putin numerosi. Distributia in J (curba j) apare cand cea mai mare parte a cetatenilor se declara fie pentru, fie impotriva unei decizii politice. Conform modelului regulii majoritatii politicienii ar trebui sa ia in considerare opinia publica a carei distributii aproximeaza o curba j. Distributia bimodala se intalneste cand problemele sunt controversate, cand preferintele cetatenilor sunt polarizate.

Distributia polimodala si distributia in W arata ca opinia publica este divizata in mai mult decat doua parti. Decizia politica, in astfel de cazuri, raspunde favorabil grupului care manifesta cu cea mai mare intensitate opinia sa (Figura 5).

Intensitatea opiniilor exprimate influenteaza deciziile politice, asa cum s-a aratat. V. O. Key Jr. (1961) propune sa se faca distinctie intre consensul de sustinere (supportive consensus), in care opinia publica sprijina politica guvernului, si consensul permisiv (permissive consensus), situatie in care opinia publica nu sprijina activ guvernul, dar nici nu se opune deciziilor puterii. Pentru guvernanti nu este suficient sa se cunoasca distributia opiniilor cetatenilor, trebuie sa se stie si gradul de adeziune la opinia exprimata. Opinia majoritara poate sa nu corespunda intensitatii maxime. Cand oamenii politici au de ales ca reper pentru deciziile politice intre o opinie majoritara apatica si o opinie intensa a unei minoritati, de cele mai multe ori tin seama de preferintele manifestate cu mare intensitate de catre grupurile minoritare. Serge Moscovici (1979), analizand minoritatile active, considera ca principalul factor de reusita in influentarea sociala il constituie stilul de comportament. "Influenta sociala implica negocieri tacite, confruntarea punctelor de vedere si cautarea unei eventuale solutii acceptabile pentru toti" (Moscovici, 1979, 121). Stilul de comportament, in conceptia lui Serge Moscovici (1979, 122), se refera la "organizarea comportamentelor si opiniilor, la derularea si la intensitatea exprimarii lor, pe scurt, la retorica comportamentului si opiniei". Toate comportamentele, deci si cele verbale, au doua aspecte: unul instrumental si altul simbolic, adica vizeaza un obiect, dar da si informatii despre starea actorului social. Repetarea continua a acelorasi opinii din partea unui individ sau a unui grup, in consecinta, poate reflecta incapatanare, rigiditate, dar si certitudine, iar certitudinea este un indicator al consistentei comportamentale si reflecta taria angajamentului fata de o pozitie sau fata de o alegere. Prin consistenta, stilul de comportament al unei minoritati poate exercita influenta sociala. Sa ne amintim ca in Senatul Romei antice Cato cel Batran isi incheia toate discursurile cu vorbele: Delenda est Carthago.

Fig.     Modelele distributiei opiniilor privind o anumita decizie politica

Stabilitatea opiniei publice reprezinta cea de-a treia caracteristica a acestui fenomen psihosocial. Opiniile oamenilor se schimba mai rapid decat atitudinile. Opinii stabile se intalnesc destul de rar, daca raman neschimbate ele sunt mai degraba credinte si, asa cum remarca Gustave Le Bon inca la inceputul secolului nostru, "A sti si a crede sunt lucruri diferite" (Le Bon, 1911/1995, 7). Gustave Le Bon aprecia ca "Pe cand dobandirea celui mai neinsemnat adevar stiintific cere o enorma truda, a poseda o certitudine care nu se bazeaza decat pe credinta nu cere nici un efort. Toti oamenii au credinte, foarte putini fiind cei care se ridica pana la cunoastere" (Le Bon, 1911

Hadley Cantril (1947, 220-230) a formulat mai multe asa-zise "legi ale opiniei publice", de fapt generalizari empirice, pe care le prezentam in incheierea acestui capitol.

Opinia publica este foarte sensiblila la evenimentele importante.

Evenimentele de intensitate neobisnuita pot bascula temporar opinia publica de la o extrema la alta. Opinia nu se stabilizeaza cat timp implicatiile evenimentelor sunt percepute din perspective diferite.

Opinia publica este, in general, determinata mai puternic de fapte decat de vorbe - daca nu cumva respectivele vorbe sunt ele insele interpretate ca "evenimente".

Enunturile verbale si planurile de actiune au importanta maxima daca opinia este nestructurata, daca oamenii sunt sugestibili si daca ei cauta anumite interpretari din partea unei surse demne de incredere.

In general, opinia publica nu influenteaza aparitia evenimentelor; ea doar reactioneaza cand evenimentele apar.

Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinata de interesul propriu. Evenimentele, cuvintele si alti stimuli afecteaza opinia numai daca este perceputa relatia cu propriul interes.

Opinia nu ramane neschimbata timp indelungat decat daca oamenii simt ca interesul lor este implicat sau daca opinia - exprimata in cuvinte - este sustinuta de evenimente.

Daca interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt usor de schimbat.

Cand interesul propriu este implicit, opinia publica in democratie este, probabil, inaintea politicii oficiale.

Daca o opinie este insusita de o majoritate fragila sau nu este structurata solid, un fapt relevant tinde sa schimbe opinia in directia acceptata.

In situatii critice, oamenii devin mai atenti la modul de conducere - daca au incredere in lideri, ii sustin mai mult decat de obicei; daca nu au incredere, devin mai putin ingaduitori fata de conducere decat de obicei.

Oamenii sunt mai putin sovaelnici in deciziile critice referitoare la lideri, daca ei simt ca si altii au opinii asemanatoare.

Oamenii au opinii diferite si sunt capabili sa-si formeze mai usor opinii despre scopuri, decat despre modalitatea de atingere a scopurilor.

Opinia publica, asemenea opiniilor individuale, este influentata de dorinte. Si daca opinia se bazeaza in principal pe afecte, nu pe informatie, atunci ea se schimba, probabil, o data cu evenimentele.

In general, daca in democratie oamenii au oportunitati educative si acces la informatii, opinia publica reveleaza cunoasterea puternica a simtului comun. Cu cat oamenii informati sunt mai puternic implicati in evenimente si isi sustin interesele lor, cu atat mai probabil opinia lor va fi mai asemanatoare cu opinia obiectiva a expertilor.

Chiar daca "legile opiniei publice" formulate de Hadley Cantril si reproduse de noi dupa Scott M. Cutlip si Allen H. Center (1952/1982, 133) se bazeaza pe sondajele de opinie realizate in urma cu o jumatate de secol si exprima nivelul cunoasterii la acea data, ele au nu numai o valoare istorica, ci si una explicativa actuala, aproximand destul de corect procesele de formare si de schimbare a opiniei publice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Bondrea, Aurelian. (1997). Sociologia opiniei publice si mass-media. Bucuresti: Editura Fundatia "Romania de maine".

Buzarnescu, Stefan. (1997). Sociologia opiniei publice. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Hennessy, Bernard. [1965](1981). Public Opinion (editia a V-a). Monterey: Brooks/Cole.

Le Bon, Gustave. [1911](1995). Opiniile si credintele. Bucuresti: Editura Stiintifica.

Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980](1984). The Spiral of Silence. Public Opinion - Our Social Skin. Chicago: The University of Chicago Press.

Price, Vincent. (1992). Public Opinion. Newbury Park: SAGE Publications, Inc.

Rotariu, Traian si Ilut, Petru. (1997). Ancheta sociologica si sondajul de opinie publica. Iasi: Editura Polirom.

Stoetzel, Jean si Girard, Alain. [1970](1975). Sondajele de opinie publica. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Stoetzel, Jean. (1943). Thorie des opinions. Paris: P.U.F.

Yeric, Jerry L. si Todd, John R. (1989). Public Opinion. The Visible Politics (editia a II-a). Itasca: F. E. Peabcock Publishers, Inc.

2. Atitudinile sociale

Studiul opiniei publice este aproape inseparabil de cel al atitudinilor. Unii specialisti (Berelson si Steiner, 1964; Childs, 1965; Doob, 1948; McGuire, 1985) utilizeaza intersanjabil cei doi termeni. Daca ne referim la o lucrare de referinta, cea a lui Bernard Berelson si G. A. Steiner (1964), constatam ca termenii de "opinie, "atitudine " si " credinta" sunt subsumabili celui de "preferinta a persoanelor": "Termenii de opinie, atitudine si credinta nu au intelesuri fixate in literatura, dar, in general, se refera la preferinta persoanei pentru una sau alta din partilei unei controverse publice - o problema politica, o idee religioasa, o pozitie morala, un gust estetic, o anumita practica. Opiniile, atitudinile si credintele sunt judecati rationale si/sau emotionale referitoare la aceste probleme" (Berelson si Steiner, 1964, 557). Asadar, pentru a cunoaste mai in profunzime opiniile, va trebui sa analizam si atitudinile. In literatura romaneasca de specialitate este de mentionat in mod special lucrarea lui Anatole Chircev Psihologia atitudinilor sociale cu privire speciala la romani (1941), in care chiar in Introducere autorul arata ca toate atitudinile sunt sociale, intrucat se nasc in interactiunea cu altii.

2.1. Formarea atitudinilor

Toate aceste orientari particulare fata de anumite obiecte din lumea sociala - precum atitudinile politice sau cele legate de credintele noastre - sunt invatate in cursul socializarii (la fel ca si in cazul stereotipurilor, putem aprecia ca nu ne nastem cu un set atitudinal anume). Punctul de vedere conform caruia atitudinile sunt invatate social ramane punctul de vedere dominant in cadrul disciplinei, darvom evoca, in ultima parte a capitolului, si determinarile biologic-genetice ale atitudinilor sociale, ca factori responsabili in modelarea acestora, ilustrand o perspectiva care castiga teren in anii din urma. Vom prezenta, asadar, trei surse majore ale formarii atitudinilor:

- invatarea sociala;

- compararea sociala;

- factorii genetici.

1.Invatarea sociala este definita ca procesul prin care, in cursul traseului nostru ontogenetic si pe masura avansarii in cadrul socializarii, achizitionam noi informatii, noi orientari selective fata de obiectele relevante din societate, si, noi modele experimentale prin raportarea la 'celalalt'.

Cele mai cunoscute forme de invatare sociala sunt reprezentate de:

- conditionarea clasica ;

- conditionarea subliminala;

- conditionarea instrumentala;

- modelarea atitudinala prin preluarea comportamentului ,,celuilalt''.

1.1 Conditionarea clasica presupune o invatare implicita prin asociatii si se intemeiaza pe urmatorul principiu: cind un stimul il precede cu regularitate pe un altul, primul stimul devine un 'semnal'' pentru aparitia celui de-al doilea. Prin urmare, cind primul stimul se manifesta, subiectii invata sai astepte ca urmeaza stimulul consecutiv. Printr-un mecanism recurent de acest tip se achizitioneaza acelasi tip de reactie la cei doi stimuli, reactia devenind manifesta.

De exemplu, atunci cind un profesor incepe sa vorbeasca la curs (stimulul 1) si descoperim cu regularitate ca alaturi de noi colegii incep sa scrie cu stoicism (stimulul 2), aproape automat ne pornim si noi sa scriem ceea ce ne prezinta cel de la catedra.

Constituind o forma de baza a invatarii sociale, conditionarc clasica ne descrie cum orice stimul initial neutru poate dobandi capacitatea de a evoca afecte specifice si de a provoca reactii particulare prin asocierea repetata cu un alt stimul. Numeroase studii au dovedit experimental acest postulat, infatisand cum, prin alaturarea unor cuvinte cu rezonanta neutra unei serii de stimuli ce provoaca reactii puternic negative sau pozitive - precum socurile electrice, zgomotele foarte puternice, sau, dimpotriva, o muzica imbietoare, cuvintele neutre erau evaluate favorabil sau nefavorabil. (Staas, Staats, 1958).

Numeroase situatii cotidiene sunt evocatoare pentru acest tip de conditionare. Astfel, vom intelege cum un copil, prin faptul ca descopera la mama sa indiciile unor semne de neplacere de fiecare data cind se afla in preajma unor reprezentanti ai unei anumite comunitati etnice (a tiganilor, de exemplu), isi modifica, progresiv atitudinile interpersonale. Daca la inceput manifesta o atitudine neutra fata de reprezentantii acestei etnii si fata de caracteristicile lor vizibile (o anumita nuanta a pielii, un stil de imbracaminte particular, un accent specific, un mod de adresare anume), o data cu asocierea trasaturilor diferentiatoare cu reactiile afective negative ale mamei se produce o conditionare clasica: treptat, copilul va incepe sa reactioneze negativ la acesti 'stimuli' (membrii respectivului grup etnic), gandind stereotip si producind o discriminare etnica.

1.2. Conditionarea subliminala ne infatiseaza cum expunerea frecventa la stimuli care se manifesta chiar sub pragul constientei determina o schimbare atitudinala. In experimentul lui J. Krosnic si al colaboratorilor sai (1992), subiectii participanti, toti studenti, privesc proiectia unor fotografii apartinand unei femei necunoscute, angajata in activitati, rutiniere (mergand la cumparaturi sau plimbandu-se prin casa). In asociere cu aceste fotografii sunt prezentate foarte rapid, sub pragul de perceptie, alte fotografii care induc fie afecte pozitive (conditia 1 - precum imaginea unor miri in timpul unei ceremonii de casatorie, chipul unor prieteni jucand carti si glumind) sau negative (conditia 2 - fotografia unei operatii pe cord sau portretul unui vampir). La sfarsitul experimentului, subiectii participanti sunt rugati sa-si exprime printr-un chestionar atitudinea fata de straina. Chiar daca nu au fost constienti de proiectarea altor fotografii decat cele ale 'femeii domestice', subiectii au apreciat pozitiv, respectiv negativ, stimulul initial in functie de orientarea stimulului subliminal.

Intr-un alt experiment bizar evocat de R. Baron si D. Byrne ( Cacioppo et al., 1993, apud Baron, Byrne, 1997, p. 116), descris in registrul 'miscarea muschilor si formarea atitudinilor', s-a observat cum miscarea de un anumit tip a unor muschi (flexiune, conditia 1 sau intindere, conditia 2), asociata cu expunerea la o serie de stimuli neutri (ideograme chinezesti), determina subiectii valorizeze ideogramele din conditia 1 si sa le devalorizeze pe cele din conditia 2. Iata cum atitudinile sunt modelate de procese subtile, deseori inconstiente si care nu pot fi descrise verbal intotdeauna

1.3.Conditionarea instrumentala indica modul in care subiectul invata punctul de vedere 'bun' si primeste, in schimb, o recompensa simbolica, prin intarirea raspunsului sau 'corect'. Astfel, ni se poate deslusi mecanismul prin care un copil de 3-4 ani devine ,,PRM-ist inrait' sau ajunge sa pretuiasca manelele, ori devine un adept al 'talk-show-urilor' gen Marius Tuca. Desigur, copii au un discernamint limitat - discernamintul se invata social, de asemenea! - si ajung sa exprime evaluari ale unor 'obiecte sociale' anume pentru ca au fost rasplatiti deseori de catre parintii lor pentru astfel de puncte de vedere manifeste, care sunt convergente cu universul de valori al grupului primar (factorul de socializare cel mai pregnant). Pe aceasta cale, comportamentele intarite tind sa se repete, iar cele descurajate sunt reprimate. Conditionarea instrumentala este deci o invatare prin costuri cognitive minime si valorificari maxime ale consecintelor unei actiuni specifice, constiutuind o cale de achizitionare a unor atitudini printr-o serie de recompense simbolice: un zimbet aprobator, imbratisarea primita pentru formularea 'adevarului', a punctului de vedere 'corect'. Astfel la 9-10 ani multi dintre copii ajung sa exprime o viziune despre lume coerenta, preluand implicit aprecierile religioase, sociale, etnice, politice, culturale ale parintilor sau ale celor care au contribuit hotarator la socializarea lor primara.

1.4Modelarea atitudinala prin preluarea comportamentului ,,celuilalt^'' ca exemplu, corelata cu tipul de conditionare anterioara argumenteaza cum subiectul dobandeste atitudini noi transferate in conduite prin observarea comportamentului celui cu care se afla in relatie.

Vom intelege, pe aceasta cale, ca un predictor mai influent pentru o buna achizitie atitudinala este comportamentul manifest al 'celuilalt'. Altfel spus, copiii care primesc din partea parintilor recomandari comportamentale de genul 'se cuvine sa fii politicos' sau 'nu se cade sa fumezi, iti face rau', dar descopera cum acelasi parinte are un comportament agresiv, necivilizat in raporturile conjugale si fumeaza strasnic, vor construi un model atitudinal si o conduita convergenta nu cu ceea ce spun, ci cu ceea ce fac cei cu care relationeaza.

2. Compararea sociala se bizuie pe o perspectiva teoretica construita de L.Festinger (1954) care sustine ca atitudinile sociale se achizitioneaza nu doar prin invatare sociala, ci si printr-un proces de comparare simbolica si semantica pe care subiectul o efectueaza cu ,, celalalt'' similar si semnificativ, pentru a stabili daca lectura realitatii la care a ajuns este relevanta si adecvata.

Intrucat contextele sunt mereu schimbatoare, cateodata , schemele prestabilite de incadrare a realitatii obtinute prin invatare sunt neindestulatoare, si atunci se impune sa producem o explicare imediata a situatiei in functie de informatiile rclevante de care dispunem, ,,celalalt' similar devenind o sursa bogata si valida de informatie necesara in acest demers. Cand un prieten pe care il pretuim ne dezvaluie ca a cumparat o carte a unui autor necunoscut pentru noi , vom construi o atitudine incipienta pozitiva fata de acea carte, dupa cum, atunci cind cineva apropiat din grupul de covarstnici vorbeste critic despre interventia americana in Afganistan, inclinatia noastra este sa il urmam, mai ales daca nu avem in prealabil o parere formata. Teza conform careia noi suntem stapinii deplini ai gandurilor noastre si actionam mereu conform convingerilor noastre este inca o data invalidata. Experimentul lui G. Maio si al colaboratorilor sai (1994, apud Baron, Byrne, 1997, p. 117) este pentru a ipostazia modul in care ne modificam orientarea fata de un obiect social specific. Psihosociologul prezinta subiectilor canadieni veniti sa viziteze un impunator muzeu al stiintei o serie de informatii despre un grup fictiv care ar intentiona emigreze in Canada, camarienii. In prima conditie experimentala se prezinta informatii favorabile despre camarieni: se comunica faptul ca acest grup etnic este foarte apreciat de britanici', trasaturile de personalitate sunt foarte generoase, - ei apar in descriere ca prietenosi, activi, cu un acut spirit intreprinzator, onesti si inteligenti , iar valorile pe care le impartasesc sunt pozitive - sunt buni familisti, adepti ai libertatii, legii si ordinii, pretuiesc echitatea si educatia. In a doua conditie experimentala, informatiile primite sunt depreciative: 'au creat numai probleme pe unde au ajuns', sunt dificili, nesociabili, anarhici, brutali, nu respecta legea si dispretuiesc educatia. La sfirsitul srudiului, folosind o scala de evaluare polara favorabil-nefavorabil, subiectii (care au, implicit, experienta imigrarii) sunt pusi sa clasifice atitudinea lor fata de camarieni si sa raspunda la intrebarea daca 'Ar trebui sa li se permita camarienilor sa imigreze in Canada ?'. Rezultatele indica o atitudine favorabila si un raspuns afirmativ in prima conditie si o atitudine nefavorabila, precum si un raspuns negativ in cea de-a doua conditie. Iata cum atitudinea se formeaza pe baza informatiilor contextuale fata de 'celalalt' (camarienii sunt un grup etnic imaginar), si nu pe baza unui tipar atitudinal invatat si valorificat din memoria sociala. Se poate presupune, insa, ca atitudinile invatate prin intermediul memoriei sociale sunt cu atit mai influente si mai profunde.

3. Factorii genetici in formarea atitudinilor, minimalizati pina in anii '90, au fost reconsiderati in ultimi ani ca urmare a studiilor efectuate de echipele coordonate de R. Arvey (1989) si L. Keller (1992). In aceste cercetari se pune in evidenta o corelatie semnificativa intre consistenta genetica si similaritatea atiuldinala, prin comparatiile atitudinilor subiectilor-gemeni monozigoti (identici) sau dizigoti (diferiti) fata de o serie de instante sociale. Desi principala obiectie care a fost adusa acestor demonstratii metodologice sugera ca mai degraba mediul de viata similar (tratamentul identic al gemenilor in familie si comunitate) determina prin invatare sociala, atitudini similare, studiile ulterioare, efectuate asupra unor gemeni separati inca din copilaria timpurie si care nu au avut posibilitatea sa fie supusi unui tratament asemanator cu cel al grupurilor primare si secundare, au dovedit persistenta unor matrici atitudinale similare, construite in jurul unor seturi atitudinale specifice (precum tipul de angajare in munca, raportarea la ,,celalalt' institutional sau implicarea in practicile religioase (Waller et al., 1990; Hershberger et al., 1994).

2.2. Structura si functiile atitudinilor

Definitia propusa in 1935 de Gordon W. Allport (1897 - 1965) isi pastreaza si astazi valabilitatea: "O atitudine este o stare de pregatire mintala si neurala, organizata prin experienta, care exercita o influenta diriguitoare sau dinamizatoare asupra raspunsului individual la toate obiectele si situatiile cu care este in relatie" (Allport, 1935, 4). In timp, s-au formulat si alte definitii ale a atitudinilor. Amintim cateva dintre acestea, desi nu se departeaza prea mult de definitia citata anterior.

Filosoful, sociologul si psihologul englezl Herbert Spencer (1820 - 1903) este unul dintre primii care s-au referit la atitudine. In First Principles (1862) scria:"Pentru a ajunge la judecati corecte intr-o problema disputata, multe depind de atitudinile mintii pe care noi le avem cand acultam sau luam parte la o controversa". Asadar, in epoca se facea distinctie intre atitudini mintale si atitudini motorii. In psihologia experimentala germana s-au facut numeroase studii, ajungandu-se la conturarea unei teorii a atitudinilor motorii. N. Lange (1888), Hugo Mnsterberg (1889), in Germania, si Charles Fr (1890), in Franta, au aratat pe cale experimentala ca starea de pregatire musculara, "set-ul" (atitudinal), intervine in procesele de perceptie. Asa se explica, probabil, de ce in definitia lui Gordon W. Allport apar termenii de "stare de pregatire mintala si neurala".

In ceea ce ne priveste, preluand definitia propusa de Gordon W. Allport, consideram ca este necesar sa evidentiem elementele structurale ale atitudinilor.

1.1. Din postulatul ca "o atitudine este o stare de pregatire mintala si neurala" decurge imposibilitatea observarii si masurarii directe a atitudinilor. Expresii precum: "S-a vazut atitudinea.", "Este evidenta atitudinea." nu au decat valoare mataforica. In realitate, atitudinile, ca si alte stari psihice, precum frica, teama, placerea etc., se masoara indirect prin comportamentele verbale sau actionale sau prin modificari ale parametrilor biofiziologici. Avem de-a face cu inferente de la: a) autodescrierea credintelor, simtamintelor si comportamentelor; b) obesrvarea comportamentelor deschise; c) reactia fata de/sau interpretarea stimulilor partial structurati care implica obiectul atitudinii; d) performanta in sarcinile "obiective", care implica obiectul atitudinii; e) reactiile fiziologice fata de obiectul atitudinii sau fata de reprezentarea acestuia la o stare psihica, la o dispozitie mai mult sau mai putin de durata. In acest sens, Henri Mendras (1989, 57) considera atitudinile ca "variabile inferate". Inferenta se face pe baza raspunsurilor evaluative, care pot fi afective, cognitive si comportamentale (Tabelul 1).

Tabelul 1. Tipurile de raspunsuri evaluative (dupa Ajzen, 1988)

Opiniile, asa cum s-a aratat, apar ca expresii verbale ale atitudinilor. Tabelul 1. , reprodus dupa Antony S. R. Manstgead (1995, 47), ajuta la intelegerea structurii atat a opiniilor, cat si a atitudinilor.

Data fiind organizarea lor prin experienta, atitudinile se achizitioneaza in cursul vietii prin experiente unice sau multiple, directe sau indirecte. Cu alte cuvinte, atitudinile se formeaza printr-un proces de invatare. Pe de alta parte, conform definitiei pe care am adoptat-o, atitudinile au o influenta de directionare sau de dinamizare a comportamentului. Dupa opinia noastra, scopul investigarii atitudinilor, in ultima instanta, consta in predictia comportamentala, bazata tocmai pe postulatul consistentei atitudine - comportament.

In fine, ca o ultima nota definitorie, se subliniaza faptul ca atitudinile exercita o influenta asupra raspunsurilor individului la toate obiectele si situatiile cu care intra in relatie, ceea ce permite anticiparea actiunilor, predictia modului de raportare la diferite obiecte, persoane sau institutii. Nu exista atitudini "fara obiect", ci doar atitudini raportate la "entitati" bine definite, cu care persoanele sau grupurile se afla in relatie. Astfel, la intrebarea pe care si-au pus-o pionierii cercetarii empirice a atitudinilor, daca atitudinile sunt generale sau specifice, putem raspunde azi nuantat, luand in considerare structura verticala a atitudinilor: cu cat este mai inalt nivelul la care se gaseste o atitudine, cu atat gradul de specificitate este mai redus.

1.2. Structura interna a atitudinilor. In prezent este cvasiunanim acceptat modelul tripartitiv al structurii interne a atitudinilor. Conform acestui model, in structura atitudinilor exista in relatii de interdependenta trei tipuri de componente: a) afectiva (emotii, simtaminte, sentimente, impreuna cu reactiile fiziologice ce le insotesc); b) cognitiva (cunostintele despre obiectul atitudinii si despre caracteristicile acestuia, credintele, pe baza carora se fac evaluari pozitive sau negative); c) comportamentala (intentionalitatea actiunii). Notam ca s-a sugerat si ideea unidimensionalitatii atitudinilor, utilizarea termenului de "atitudine" pentru a desemna doar evaluarea obiectelor, componenta comportamentala fiind designata printr-un alt termen, cel de intentie comportamentala, iar componenta cognitiva fiind considerata un construct separat, cel de credinta sau crez (M. Fishbein si I. Ajzen, 1972), echivalentul cuvantului din limba engleza belief, greu traductibil in limba romana.

In cadrul modelului tripartitiv, problema este de a se determina prin cercetari empirice consistenta celor trei componente, mai precis, cum influenteaza o componenta schimbarea celorlalte componente. De exemplu, componenta cognitiva este dependenta de componenta afectiva? Dar componenta comportamentala? Experimentele riguros controlate conduc la raspunsuri afirmative. P. M. Niedenthal si N. Cantor - citati de D. W. Rajecki (1982/1990, 45) - au facut urmatorul experiment: au aratat doua seturi de fotografii reprezentand figuri umane cu pupilele ochilor dilatate si cu pupilele contractate. Subiectii din experiment au fost rugati sa asocieze fotografiile unor descrieri pozitive sau negative ale persoanelor, utilizand o scala cu sapte trepte (1 = foarte putin probabil; 7 = foarte probabli). Rezultatele experimentului au aratat ca descrierile favorabile se asociau cu fotografiile persoanelor care aveau pupilele ochilor dilatate, iar descrierile negative se asociau cu fotografiile persoanelor care aveau pupilele ochilor contractate (Tabelul 2.). S-a demonstrat prin acest experiment ca elementele afective (persoanele cu pupilele ochilor dilatate sunt mai atractive) influenteaza elementele cognitive din structura atitudinilor. Foarte prozaic, daca urmarim ca electoratul sa-si formeze o opinie pozitiva despre un candidat in alegerile prezidentiale avem la indemana si acest mic truc: inainte de a poza pentru afisele electorale,cateva picaturi de beladona, preparatul farmaceutic cu actiune atispastica, ce produce dilatarea pupilelor.

Tabelul 2. Rezultatele experimentului Niedenthal-Cantor

(dupa Rajecki, 1982/1990, 45)

Consistenta cognitie-afectivitate a fost probata, intre altele, si de rezultatele sondajelor de opinie, asa cum s-a aratat in capitolul precedent (8.2). Relatia dintre componenta comportamentala si componentele cognitiva si afectiva a fost probata experimental. In aceasta ordine de idei, este exemplar experimentul realizat de D. A. Cook si colab. (1977), care pune in evidenta influenta componentei comportamentale asupra celorlalte doua componente (afectiva si cognitiva). Pe o scala de la 1 la 91 de puncte s-a masurat atitudinea studentilor americani fata de inarmarea nucleara. Atitudinile studentilor erau mai mult sau mai putin negative. Li s-a cerut, unora sa scrie un eseu contra inarmarii nucleare (eseu consistent, in acord cu atitudinile lor) si altora sa scrie un eseu favorabil inarmarii nucleare (eseu discrepant, fata de atitudinile lor). S-a masurat din nou atitudinea fata de inarmarea nucleara. Cei care scrisesera eseul consistent au exprimat o atitudine si mai negativa (in medie cu - 1,54 puncte), iar ceilalti, care scrisesera eseul discrepant, au exprimat o atitudine mai favorabila (in medie cu + 12,38). Are acest experiment vreo corespondenta in viata sociala? Sa ne gandim la campaniile electorale, cand se aduna semnaturi pentru un candidat sau altul, cand diferite personalitati isi pun semnatura pe listele de sustinere a prezidentiabililor. Dincolo de demonstrarea popularitatii candidatilor, se obtine si o sporire a intensitatii atitudinii favorabile a celor ce realizeaza un astfel de comportament. Problema consistentei componentelor structurale ale atitudinilor are nu numai o semnificatie teoretica, dar si una practica legata de prognoza comportamentelor, inclusiv a comportamentului de vot. Dar despre aceasta vom discuta in subcapitolul 3.

1.3. Structura verticala si orizontala a atitudinilor etnice. Intelegerea organizarii atitudinilor in structuri pe verticala si orizontala are o mare importanta pentru proiectarea unor strategii de influentare sociala. Nici o atitudine nu exista izolata de celelalte atitudini, pentru ca lumea "obiectelor" fata de care indivizii sau colectivitatile "iau pozitie" este ea insasi structurata. Atitudinile etnice sunt legate de atitudinile politice si acestea, la randul lor, coreleaza cu atitudinea fata de proprietate. Martin Fishbein si Icek Ajzen (1972) au aplicat teoria echilibrului a lui Fritz Heider (1958) la organizarea pe orizontala a atitudinilor si au enuntat teza potrivit careia atitudinile sunt stabile daca sentimentele fata de un obiect social sunt consistente cu sentimentele fata de alte obiecte cu care acesta se afla in legatura. De exemplu, atitudinea politica a unei persoane este mult mai stabila daca respectiva persoana are sentimente pozitive atat fata de liderul unei formatiuni politice, cat si fata de staff-ul acesteia. Cand are atitudine pozitiva fata de lider, dar negativa fata de cei care il inconjoara apare un dezechilibru si consistenta atitudine-comportament este putin probabila. Din aceasta cauza in sondajele profesioniste persoanele intervievate nu sunt intrebate numai cu cine vor vota, ci si ce parere au despre partidul din care candidatul face parte sau care il sustine, despre oficiosul partidului, despre programul politic al acestuia s.a.m.d. (Tabelul 3).

Tabelul 3. Structura echilibrata versus structura dezechilibrata a atitudinilor politice

Pe de alta parte, atitudinile se organizeaza in lanturi ierarhice, cele de nivel superior bazandu-se pe cele de nivel mediu, iar acestea pe atitudinile de nivel inferior. Cand ne referim la ordinea atitudinilor in structura pe verticala, avem in vedere gradul de abstractizare, mai inalt sau mai scazut, al "obiectului" atitudinii. Daca ne gandim la atitudinile etnice, putem sa ne imaginam urmatoarea ierarhizare: la nivelul cel mai inalt de ierahizare plasam atitudinea fata de om (atitudine primara). Pe aceasta atitudine se fondeaza atitudinea fata de natiune (atitudine secundara), care, la randul ei, constituie fundamentul atitudinii fata de grupurile etnice (atitudine tertiara). Atitudinile primare sau secundare pot avea si alt "obiect": Dumnezeu, omenirea in intregul ei, puterea etc. Importanta este ideea ca atitudinile fac parte dintr-o structura: ceea ce presupune ca schimbarea unei atitudini presupune schimbarea atitudinilor cu acelasi nivel de abstractizare sau cu nivel de abstractizare mai redus. De exemplu, schimbarea atitudinilor etnice, in sensul deschiderii spre out-group, poate fi realizata la nivel de masa doar prin acceptarea valorilor democratice, prin modificarea atitudinilor supraordonate. In acelasi timp, trebuie avut in vedere ca schimbarea unei atitudini primare sau tertiare nu antreneaza cu necesitate si schimbarea atitudinii subordonate.

O caracteristica importanta a atitudinilor, alaturi de orientare si intensitate, o reprezinta centralitatea, locul pe care il ocupa unele fata de celelalte. Cu cat sunt mai centrale, cu atat sunt mai stabile, mai greu de schimbat. Daca o persoana crede ca razboiul este condamnabil moral, este destul de probabil ca va avea o atitudine negativa fata de incorporarea in armata. Atitudinea fata de armata este mai centrala decat atitudinea fata de recrutarea in armata. Schimbarea atitudinii fata de razboi va antrena si schimbarea atitudinii fata de incorporare. Reciproca nu este insa adevarata: daca se accepa incorporarea in armata nu inseamna ca se accepta si conflictele militare. Atitudinea pozitiva fata de recrutare poate decurge, sa spunem, din credinta ca armata il formeaza pe individ ca cetatean.

1.4. Functiile atitudinilor. Asemenea altor fenomene psihice, atitudinile intervin in structura personalitatii si in viata psihica a oamenilor. Adica, au functii in sistemul psihic uman. Una dintre primele incercari de identificare a acestor functii, cea propusa de Brewster M. Smith, Jerome Bruner si Robert W. White (1956), raporta atitudinile la adaptarea individului la societate. Astfel, atitudinile ar avea trei functii: a) de evaluare a obiectelor si fenomenelor din lumea inconjuratoare; b) de adaptare sociala; c) de exteriorizare a trairilor psihice. Cele trei functii mentionate se pot manifesta concomitent sau separat, doua si chiar una singura. Daniel Katz (1960) a propus o schema de clasificare a functiilor, oarecum asemanatoare, desi a sporit la patru numarul functiilor proprii atitudinilor: a) functia instrumentala, constand in aceea ca, avand atitudini formate, oamenii se orienteaza spre obiectele care conduc la recompense si evita obiectele asociate cu sanctiunile negative; b) functia de aparare a eu-lui, de protejare a imaginii de sine; c) functia de exprimare a valorilor interiorizate de indivizi; d) functia de cunoastere, de structurare a stimulilor din ambianta. Cele doua sistematizari ale functiilor atitudinilor au valabilitate, chiar daca li s-a reprosat ca abordeaza prea putin diferentiat rolul atitudinilor in viata psihica a oamenilor. Pornind de la acest considerent, Robert E. Lane (1969) a conceput o lista de zece trebuinte carora le raspund atitudinile si care au corespondenta in schemele de clasificare prezentate. Sintetizand punctele de vedere despre functiile atitudinilor, se accepta unanim ca atitudinile ne ajuta sa selectam din lumea inconjuratoare obiectele care au valoare pentru noi, ecranadu-le pe cele nesemnificative. Pe de alta parte, atitudinile servesc la structurarea mediului nostru de viata si prin aceasta ne ajuta sa ne orientam rapid in societate. Atitudinile joaca un rol important in apararea eu-lui, promovand comportamentele gratificate social.

Curs realizat dupa cursul lui:

Chelcea, Septimiu, (2004). Sociologia opiniei publice, S.N.S.P.A., Bucuresti, .

Gavrelic Alin (2002). O calatorie alaturi de celalalt, Timisoara, Editura Universitatii de Vest

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Chelcea, Septimiu. (1999). Un secol de psihosociologie. Bucuresti: Editura I.N.I.

2. Clmance, Alain. (1996). Teoriile disonantei cognitive. In A. Neculau (coord.). Psihologie sociala. Aspecte contemporane (pp. 95-108). Iasi: Editura Polirom.

3.Doise, Willem, Deschamps, Jean-Claude si Mugny, Gabriel. [1978](1998). Psihologie sociala experimentala (pp. 161-225). Iasi: Editura Polirom.

4.Elms, Alan C. (1976). Attitudes. Walton Hall: The Open University Press.

Jahoda, Marie si Warren, Neil (eds.). (1966). Attitudes. Selected Reradings. Baltimore: Penguin Books.

6. Manstead, Antony S. R. si Hewstone Miles (eds.). (1995). The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (pp. 35-57). Oxford: Blackwell Publishers.

7. Montmollin, Germain de. [1984](1990). Le changement d'attitude. In S. Moscovici (ed.). Psihologie sociale (pp. 139-169). Paris: P.U.F.

8. Radu, Ioan si Ilut, Petru. (1994). Atitudini, valori, comportament. In I. Radu (coord.). Psihologie sociala ( pp. 63-102). Cluj-Napoca: Editura Exe S.R.L.

9. Saks, Michael J. si Krupat, Edward. (1988). Social Psychology and its Applications (pp. 165-248). New York: Harper & Row, Publishers.

10. Tapia, Claude (ed.). (1996). Introduction a la psychologie sociale (pp. 32-42). Paris: Les Editions d'Organisation.