SOCIALISMUL IN STIL SOCIAL-DEMOCRAT

SOCIALISMUL IN STIL SOCIAL-DEMOCRAT

In precedentul capitol am analizat versiunea marxista ortodoxa a socialismului -socialismul in stil rus, asa cum a fost ea numita- si am explicat efectele ei asupra procesului de productie si asupra structurii morale a societatii. Am continuat prin a arata ca pauperizarea relativa, consecinta teoretic previzibila a socializarii, se dovedeste a fi atat de puternica incat, de fapt, o politica de socializare a mijloacelor de productie nu ar putea fi niciodata dusa pana la capatul ei logic, anume socializarea tuturor factorilor de productie, fara a cauza un dezastru economic imediat. Intr-adevar, mai devreme sau mai tarziu, in toate instantierile reale ale socialismului marxist a fost necesara reintroducerea unor elemente ale proprietatii private asupra mijloacelor de productie, pentru a preveni sau a depasi falimentul evident. Totusi, nici chiar socialismul moderat, "de piata", nu poate impiedica o saracire relativa a populatiei, daca ideea productiei socializate nu este abandonata in intregime, odata pentru totdeauna.

Mai mult decat orice argument teoretic, experienta dezamagitoare a socialismului de tip rus a fost cea care a dus la declinul constant al popularitatii socialismului marxist ortodox si care a impulsionat aparitia si dezvoltarea socialismului modern de tip social-democrat, de care ne vom ocupa in acest capitol. Fara indoiala, ambele tipuri de socialism deriva din aceleasi surse ideologice. [1] Ambele au o motivatie egalitarista, cel putin in teorie, [2] si impartasesc in esenta acelasi tel final: abolirea capitalismului ca sistem social bazat pe proprietatea privata si formarea unei noi societati, caracterizata printr-o solidaritate frateasca si prin eradicarea raritatii bunurilor; o societate in care fiecare este retribuit "dupa nevoile sale". Totusi, chiar de la inceputurile miscarii socialiste, la mijlocul secolului al nouasprezecelea, au existat idei divergente privitoare la metodele cele mai adecvate pentru atingerea acestui tel. Desi in general a existat un acord cu privire la necesitatea socializarii mijloacelor de productie, s-au exprimat intotdeauna opinii divergente privitoare la maniera de actiune. Pe de o parte, au existat in interiorul miscarii socialiste aparatori ai unui curs revolutionar al actiunii. Ei sustineau, pentru stabilizarea noii ordini, rasturnarea violenta a guvernelor existente, exproprierea completa a tuturor capitalistilor dintr-o lovitura si dictatura temporara (adica pana cand raritatea ar fi fost, conform promisiunilor, eradicata) a proletariatului, adica a celor care nu erau capitalisti si care trebuiau sa-si vanda munca. Pe de alta parte, au existat reformistii care sustineau o abordare gradualista. Rationamentul lor era ca, prin largirea dreptului de vot, si in ultima instanta printr-un sistem al sufragiului universal, victoria socialismului ar putea fi obtinuta prin actiune democratica, parlamentara. Acest lucru s-ar intampla deoarece capitalismul, conform doctrinei socialiste comune, ar produce o tendinta de proletarizare a societatii, adica o tendinta ca tot mai putini oameni sa munceasca pentru sine, si ca tot mai multi sa fie angajatii altora. In conformitate cu credinta socialista comuna, aceasta tendinta ar produce la randul ei o constiinta proletara de clasa tot mai uniforma care, la randul ei, ar conduce la o rasturnare radicala a opiniei votantilor in favoarea partidului socialist. si, credeau ei, cum aceasta strategie era mult mai apropiata opiniei publice (mult mai atragatoare pentru muncitorii in majoritate pasnici si in acelasi timp mult mai putin terifianta pentru capitalisti), prin adoptarea ei, succesul final al socialismului ar deveni si mai sigur.

Ambele forte au coexistat in interiorul miscarii socialiste, desi relatia dintre ele era uneori destul de incordata, pana la revolutia bolsevica din Rusia, care s-a produs in octombrie 1917. In practica, miscarea socialista urmase in general calea reformista, desi pe terenul dezbaterii ideologice varianta revolutionara [3] fusese dominanta. Evenimentele din Rusia au modificat aceasta stare de lucruri. Cu Lenin in frunte, socialistii revolutionari si-au realizat pentru intaia oara programul, iar miscarea socialista ca intreg a trebuit sa adopte o pozitie fata de experienta rusa. Ca o consecinta, miscarea socialista s-a divizat in doua ramuri, reprezentate de doua partide diferite: un partid comunist mai mult sau mai putin in favoarea evenimentelor din Rusia, si un partid socialist sau social-democrat care manifesta rezerve, sau era impotriva acestora. Totusi, dezbinarea nu a aparut in problema socializarii; ambele partide ii erau favorabile. A fost o divizare deschisa in problema schimbarii revolutionare sau parlamentar-democratice. Pusi in fata experientei reale a revolutiei ruse -violenta, varsarea de sange, practica exproprierilor necontrolate, faptul ca mii de noi lideri, foarte adesea cu o reputatie indoielnica sau pur si simplu cu caractere obscure, inferioare, au fost propulsati pe scena politica- social-democratii, in incercarea lor de a castiga sprijinul public, au simtit ca trebuie sa-si abandoneze imaginea revolutionara si sa devina, nu doar in practica ci si in teorie, un partid vadit reformist si democratic. Chiar si unele partide comuniste occidentale, oricat ar fi fost de atasate unei teorii a schimbarii revolutionare, dar avand la fel de multa nevoie de sustinere publica, au simtit ca trebuie sa gaseasca ceva de reprosat, cel putin modului specific bolsevic de realizare a revolutiei. si aceste partide, la randul lor, au considerat din ce in ce mai mult ca este necesar sa joace un joc reformist si democratic, chiar daca numai in practica.

Totusi, acesta a fost doar primul pas in transformarea miscarii socialiste produsa in urma experientei revolutiei ruse. Urmatorul pas, asa cum am indicat, a fost fortat de experienta intunecata a performantelor economice sovietice. Indiferent de viziunile lor diferite asupra dezirabilitatii schimbarii revolutionare si la fel de nefamiliarizati sau incapabili sau nedispusi sa inteleaga rationamentele economice abstracte, socialistii si comunistii laolalta au putut inca, intr-un soi de luna de miere pe care au simtit ca noul experiment ar merita-o, sa nutreasca cele mai iluzorii sperante in privinta realizarilor economice ale unei politici de socializare. Dar aceasta perioada nu a putut sa dureze la nesfarsit, iar dupa o vreme faptele au trebuit sa fie infruntate, iar rezultatele evaluate. Pentru orice observator decent si neutru al starii de lucruri, iar mai tarziu pentru orice vizitator sau calator atent, a devenit evident ca socialismul de tip rus nu insemna mai multa avutie, ci mai degraba mai putina si ca, mai presus de toate, era vorba despre un sistem care, nevoit sa permita chiar si mici insule de formare a capitalului privat, isi recunostea de fapt propria inferioritate economica, chiar daca numai implicit. Pe masura ce aceasta experienta a devenit mai pe larg cunoscuta, si in particular atunci cand, dupa cel de-al doilea razboi mondial, experimentul sovietic a fost repetat in tarile Europei de Est, producand exact aceleasi rezultate si infirmand astfel teza ca harababura sovietica se datora doar mentalitatii asiatice specifice a poporului, partidele socialiste din vest (atat comuniste, cat si social-democrate) au fost fortate, in goana lor dupa sustinerea publica, sa-si modifice din nou programele. Comunistii vedeau acum neajunsuri serioase si in introducerea programului de socializare in Rusia, si cochetau tot mai mult cu ideea unei planificari si a unui proces decizional mai descentralizate, precum si cu ideea socializarii partiale, adica a unei socializari care sa atinga doar marile firme si industrii (desi ei nu au abandonat niciodata pe deplin ideea unei productii socializate).[4] Partidele socialiste si social-democrate, pe de alta parte, mai putin atrase dintru inceput de modelul rus al socialismului, si prin politica lor hotarat reformist-democratica deja dispuse sa accepte compromisuri cum ar fi socializarea partiala, au fost nevoite sa recurga la adaptari suplimentare. Aceste partide, ca reactie la experienta rusa si la cea est-europeana, au renuntat tot mai explicit la notiunea de productie socializata si au subliniat din ce in ce mai mult ideea ca impozitarea si egalizarea veniturilor si, intr-o alta miscare, egalizarea oportunitatilor, sunt adevarata piatra de temelie a socialismului.

Desi aceasta trecere de la socialismul de tip rus la unul de tip social-democrat a avut si inca mai are loc in toate societatile occidentale, ea nu este pretutindeni la fel de intensa. In mare, daca luam in considerare doar cazul Europei, inlocuirea vechiului tip de socialism cu cel nou a fost cu atat mai pronuntata cu cat a fost mai directa si mai imediata experienta socialismului de tip rus pentru populatia din tarile in care partidele comuniste si socialiste trebuiau sa-si gaseasca sustinatori si votanti. Dintre toate tarile occdentale mari, in Germania de Vest, unde contactul cu acest tip de socialism este cel mai direct si unde milioane de oameni au inca ocazia de a vedea cu proprii lor ochi nenorocirile aduse locuitorilor Germaniei de Est, inlocuirea a fost cea mai completa. Aici, in 1959, social-democratii au adoptat (sau mai degraba au fost siliti de opinia publica sa adopte) un nou program al partidului, din care toate urmele evidente ale trecutului marxist au fost sterse cu grija, care mentiona aproape explicit importanta proprietatii private si a pietelor, care vorbea despre socializare doar ca despre o simpla posibilitate, si care in schimb sublinia cu tarie importanta masurilor redistributive. Aici, sutinatorii unei politici de socializare a mijloacelor de productie din interiorul partidului social-democrat au fost de atunci, in mod sistematic, coplesiti ca numar. Si, tot aici, partidele comuniste, chiar si atunci cand s-au pronuntat doar in favoarea unei socializari pasnice si partiale, au devenit insignifiante. [5] In tari mai indepartate fata de cortina de fier, cum ar fi Franta, Spania, Italia si, de asemenea, Marea Britanie, schimbarea a fost mai putin dramatica. Cu toate acestea, se poate spune, fara riscul de a gresi, ca astazi doar socialismul de tip social-democrat, avandu-i ca cei mai tipici reprezentanti pe social-democratii vest-germani, poate pretinde o popularitate larga in occident. De fapt, si in parte datorita influentei Internationalei Socialiste (asociatia partidelor socialiste si social-democrate), se poate spune azi ca socialismul de tip social-democrat este una dintre cele mai raspandite ideologii ale timpului nostru, influentand tot mai mult nu doar programele si politicile practice promovate de partidele explicit socialiste (si intr-o mai mica masura pe cele sustinute de comunistii occidentali), ci si pe cele adoptate de grupuri care nici in visele lor cele mai fanteziste nu si-ar spune 'socialiste' (cum ar fi grupul democratilor "liberali" de pe coasta estica a Statelor Unite). [6] Iar pe terenul politicii internationale, ideile socialismului social-democrat, si in special ideea unei abordari redistributive a asa-numitului conflict Nord-Sud, au dobandit aproape statutul unei pozitii oficiale printre oamenii "bine informati" si "bine intentionati"; este un consens care se intinde cu mult dincolo de cei care se considera a fi socialisti. [7]

Care sunt trasaturile centrale ale socialismului de tip social-democrat? Exista in esenta doua astfel de caracteristici. Prima, intr-un contrast pozitiv cu socialismul traditional de tip marxist, este ca socialismul social-democrat nu scoate in afara legii proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si chiar accepta ideea ca toate mijloacele de productie sa fie detinute privat -cu exceptia doar a educatiei, a transporturilor si comunicatiilor, a bancilor centrale, a politiei si a tribunalelor. In principiu, fiecare are dreptul de a-si apropria si de a detine in mod privat mijloace de productie, de a le vinde, de a le cumpara sau de a produce altele noi, de a le da cadou sau de a le inchiria altcuiva printr-un aranjament de tip contractual. Dar a doua caracteristica este aceea ca nici un proprietar al mijloacelor de productie nu este si proprietarul de drept al intregului venit ce poate fi obtinut prin utilizarea lor, si nici unui proprietar nu ii este permis sa decida cat anume din totalul venitului rezultat din productie sa aloce pentru consum si cat pentru investitii. In schimb , o parte a venitului rezultat de pe urma productiei apartine de drept societatii si trebuie sa-i fie cedata, pentru a fi apoi redistribuita membrilor sai individuali in conformitate cu anumite idei de egalitate sau de dreptate distributiva. Mai mult, cu toate ca partile din venit care apartin societatii si producatorului pot sa fie fixe la un moment dat, ele sunt in principiu flexibile, iar determinarea marimii lor nu este o decizie a producatorului, ci una care apartine de drept societatii. [8]

Vazuta din perspectiva teoriei naturale a proprietatii (teorie subiacenta capitalismului), adoptarea acestor reguli constituie o incalcare agresiva a drepturilor proprietarului natural. Ar trebui sa reamintim faptul ca, in aceasta teorie a proprietatii, producatorul-utilizator al mijloacelor de productie poate face cu ele orice doreste, iar venitul rezultat de pe urma utilizarii lor constituie un venit privat, pe care il poate folosi, de asemenea, dupa voie, atata vreme cat nu modifica integritatea fizica a proprietatii altcuiva si cat se bazeaza exclusiv pe schimburi contractuale. Din punctul de vedere al teoriei naturale a proprietatii, nu avem de-a face cu doua procese distincte: producerea venitului si apoi, dupa ce acesta a fost produs, distribuirea sa. Exista un singur proces: venitul este distribuit automat prin producerea sa, iar proprietarul sau este producatorul. Prin comparatie, socialismul in stil social-democrat sustine exproprierea partiala a proprietarului natural prin redistribuirea unei parti a venitului obtinut din productie in favoarea unor oameni care, indiferent ce alte merite ar avea, cu siguranta ca nu au produs venitul in cauza si nici nu au avut vreo revendicare contractuala asupra acestuia. In plus, beneficiarii redistribuirii au dreptul de a determina in mod unilateral (adica fara a fi nevoiti sa astepte consimtamantul producatorului afectat), cat de departe poate merge aceasta expropriere partiala.

Din aceasta descriere ar trebui sa reiasa clar faptul ca, in pofida impresiei pe care socialismul in stil social-democrat intentioneaza sa o creeze publicului, diferenta dintre cele doua tipuri de socialism nu este una de natura categorica. Mai degraba, este o chestiune de grad. Desigur, prima regula mentionata pare sa deschida calea pentru o diferenta fundamentala, prin aceea ca permite existenta proprietatii private. Dar cea de-a doua regula permite in principiu exproprierea intregului venit obtinut de producator, reducand astfel dreptul sau de proprietate la unul pur nominal. Desigur, socialismul in stil social-democrat nu este nevoit sa mearga atat de departe, pana la a reduce proprietatea privata la una doar cu numele. Si putem admite ca, deoarece partea din venit pe care producatorul trebuie sa o cedeze societatii poate de fapt sa fie una destul de moderata, efectul practic poate fi o diferenta extraordinara intre cele doua tipuri de socialism in ceea ce priveste performantele economice. Cu toate acestea, trebuie sa observam ca, din punctul de vedere al non-producatorilor, gradul de expropriere a venitului producatorilor este un expedient -ceea ce este suficient pentru a reduce diferenta, odata pentru totdeauna, la una doar de grad. Implicatiile pentru producator ale acestui aspect important ar trebui sa fie evidente. Inseamna ca, oricat de mic ar fi nivelul actual de expropriere, eforturile sale productive se desfasoara sub amenintarea continua ca, in viitor, partea din venit care trebuie cedata societatii va fi in mod unilateral marita. Nu este nevoie de prea multe explicatii pentru a vedea cum acest lucru sporeste riscul, sau costul productiei, si prin aceasta contribuie la scaderea ratei investitiilor.

Cu aceasta afirmatie, am facut deja un prim pas in analiza care urmeaza. Care sunt consecintele economice, in sensul colocvial al termenului, ale adoptarii unui sistem al socialismului de tip social-democrat? Dupa tot ceea ce tocmai s-a spus, probabil ca nu va mai fi deloc surprinzator sa auzim ca, cel putin in privinta directiei lor generale, efectele acestui sistem sunt foarte asemanatoare cu cele ale socialismului traditional de tip marxist. Totusi, in masura in care socialismul de tip social-democrat se multumeste cu exproprierea partiala si cu redistribuirea veniturilor producatorilor, cateva dintre efectele de pauperizare ce rezulta in urma unei politici de socializare deplina a mijloacelor de productie pot fi evitate. Atata vreme cat aceste resurse pot fi inca vandute si cumparate, este evitata cea mai tipica problema a unei economii a administratorilor: aceea ca nu exista preturi de piata pentru mijloacele de productie, si prin urmare nu sunt posibile nici calculul monetar, nici contabilitatea, ceea ce conduce la alocari defectuoase si la risipirea de resurse rare in utilizari care sunt, in cel mai bun caz, de importanta secundara. In plus, efectul de suprautilizare a mijloacelor de productie este cel putin atenuat. De asemenea, cum investitiile private si formarea de capital sunt inca posibile (in masura in care o parte venitului rezultat din productie ii este lasata producatorului pentru a o folosi dupa voie), in socialismul de tip social-democrat exista, prin comparatie, o motivatie relativ mai puternica de a munci, de a economisi si de a investi.

In nici un caz, insa, nu pot fi evitate toate efectele de pauperizare. Socialismul de tip social-democrat, oricat de bine ar arata in comparatie cu cel de tip rus, conduce totusi in mod necesar, prin comparatie cu ceea ce se intampla in capitalism, [9] la o reducere a investitiilor, si deci a avutiei viitoare. Luandu-i proprietarului-producator o parte oricat de mica a venitului obtinut din productie si acordand-o unor persoane care nu au produs venitul in cauza, costurile de productie (care nu se situeaza niciodata la nivelul zero, deoarece productia, aproprierea si contractarea presupun intotdeauna cel putin folosirea timpului, care ar putea fi utilizat in alte scopuri, cum ar fi, de exemplu, odihna, distractia sau munca la negru) cresc si, mutatis mutandis, costurile non-productiei sau/si ale productiei subterane scad, fie si numai cu putin. In consecinta, vor exista relativ mai putina productie si mai putine investitii chiar daca, pentru motive ce vor fi discutate in curand, nivelul absolut de productie si de avutie ar putea totusi sa creasca. Va exista relativ mai mult timp alocat agrementului, mai mult consum, mai multa munca la negru si, prin urmare, una peste alta, se va produce o relativa saracire. Iar aceasta tendinta va fi cu atat mai puternica cu cat va fi mai mare partea din venit redistribuita, si cu cat va fi mai mare probabilitatea ca ea sa fie marita in viitor prin decizii unilaterale, non-contractuale, ale societatii.

Multa vreme, ideea de departe cea mai populara pentru realizarea telului general al politicilor socialiste de tip social-democrat a fost aceea de a redistribui venitul monetar prin intermediul impozitului pe venit sau al unui impozit general pe vanzari. O analiza a acestei tehnici va clarifica pozitia noastra si va evita unele neintelegeri si conceptii eronate intalnite frecvent in privinta efectului general de saracire relativa. Care este efectul economic al introducerii impozitului pe venit sau pe vanzari acolo unde un astfel de impozit nu exista inainte, sau al ridicarii nivelului existent de impozitare? [10] In incercarea de a raspunde la aceasta intrebare, voi ignora complicatiile ce rezulta din existenta diferitelor moduri posibile de a redistribui banii obtinuti din impozite catre diferite persoane sau grupuri de persoane -toate aceste subiecte vor fi discutate mai tarziu in acest capitol. Aici vom lua insa in considerare doar faptul general, adevarat prin definitie pentru toate sistemele redistributive, ca orice redistributie a banilor impozitati este un transfer de la producatorii de venit monetar si de la destinatarii prin contract ai banilor, catre persoane care nu sunt nici producatori, nici detinatori ai veniturilor monetare contractuale. Introducerea sau marirea impozitelor implica astfel faptul ca venitul monetar obtinut din productie este redus pentru producator si marit pentru persoane aflate in rolul de non-producatori sau non-contractanti. Acest lucru modifica costurile relative ale productiei pentru venituri monetare fata de cele ale non-productiei sau ale productiei pentru venituri non-monetare. In consecinta, in masura in care aceasta modificare este perceputa de catre oameni, ei se vor orienta din ce in ce mai mult inspre consum si/sau inspre productia in vederea trocului, reducand in acelasi timp eforturile lor productive pentru obtinerea de venituri monetare. In orice caz, cantitatea de bunuri care pot fi cumparate cu bani va scadea, ceea ce inseamna ca puterea de cumparare a banilor va fi mai mica, iar standardul general de viata se va afla in declin.

Impotriva acestui rationament se aduce uneori argumentul ca observatia empirica arata adesea cum o crestere a nivelului de impozitare este de fapt insotita de o crestere, si nu o scadere a produsului intern brut (PIB), si ca deci rationamentul de mai sus, oricat de plauzibil, trebuie sa fie considerat nevalid din punct de vedere empiric. Acest pretins contra-argument indica o simpla neintelegere: o confuzie intre reducerea relativa si cea absoluta. In analiza anterioara s-a ajuns la concluzia ca efectul unor impozite mai mari este o reducere relativa a productiei pentru venituri monetare, adica o reducere in comparatie cu nivelul de productie care ar fi fost atins daca nu s-ar fi modificat nivelul de impozitare. Nu se spune nimic aici cu privire la cantitatea absoluta produsa. De fapt, o crestere in termeni absoluti a PIB-ului nu doar ca este compatibila cu analiza noastra, ci poate fi privita ca un fenomen perfect normal in masura in care sporirea productivitatii este posibila si are loc in realitate. Daca a devenit posibil, printr-o imbunatatire a tehnologiei de productie, sa produci o cantitate mai mare la costuri identice, sau o cantitate identica la costuri reduse, atunci coincidenta dintre cresterea impozitelor si sporirea cantitatii produse nu este deloc surprinzatoare. Dar, fara indoiala, aceasta nu afecteaza catusi de putin validitatea afirmatiilor facute mai sus cu privire la saracirea relativa cauzata de impozitare.

O alta obiectie care se bucura de o oarecare popularitate este aceea ca marirea impozitelor duce la o reducere a veniturilor monetare, si ca aceasta reducere sporeste utilitatea marginala a banilor in comparatie cu cea a altor forme de venit (cum ar fi agrementul) si ca, prin urmare, in loc de a slabi tendinta oamenilor de a munci pentru venituri monetare, ea ajuta de fapt la intarirea acestei tendinte. Aceasta observatie, fara indoiala, este perfect adevarata. Dar este gresit sa credem ca invalideaza cu ceva teza saracirii relative. In primul rand, pentru a obtine o imagine completa, ar trebui sa notam faptul ca prin impozitare nu doar ca se reduc veniturile monetare pentru unii oamenii (pentru producatori), ci sunt sporite simultan veniturile monetare pentru altii (pentru non-producatori) , iar pentru acestia din urma utilitatea marginala a banilor, si prin urmare disponibilitatea lor de a munci pentru venituri monetare, vor scadea. Trebuie sa mai adaugam insa ceva, caci pana acum impresia ar putea fi ca, pur si simplu, impozitarea nu afecteaza deloc cantitatea totala de bunuri destinate schimbului -deoarece ea reduce utilitatea marginala a veniturilor monetare pentru unii si o mareste pentru altii, cele doua efecte anulandu-se reciproc. O astfel de impresie ar fi insa gresita. De fapt, aceasta teza ar fi o negare a ceea ce a fost presupus din start: si anume ca o crestere a impozitelor, adica o contributie monetara sporita impusa producatorilor care nu sunt de acord cu acest lucru, a avut loc in realitate si a fost perceputa ca atare -si prin urmare ar implica o contradictie logica. Eroarea din opinia ca impozitarea este "neutra" in ceea ce priveste cantitatea produsa devine intuitiv evidenta imediat ce argumentul este dus pana la extrem. S-ar ajunge la afirmatia ca pana si exproprierea completa a intregului venit monetar al producatorilor si transferul lui catre un grup de non-producatori nu ar schimba cu nimic lucrurile, si ca lenea din ce in ce mai mare a non-producatorilor rezultata ca urmare a acestei redistribuiri ar fi compensata in intregime de o pofta din ce in ce mai mare de munca din partea producatorilor (ceea ce este cu siguranta absurd). Ceea ce se ignora in acest mod de a rationa este faptul ca introducerea impozitarii sau o crestere a nivelului existent de impozitare nu doar ca implica favorizarea non-producatorilor pe seama producatorilor, ci modifica simultan, pentru ambele categorii, costurile atasate diferitelor metode de a obtine un venit monetar sporit. Este acum relativ mai putin costisitor sa obtii un venit monetar suplimentar prin mijloace non-productive, adica nu producand efectiv mai multe bunuri, ci participand la procesul de achizitie non-contractuala a unor bunuri deja produse. Chiar daca producatorii sunt intr-adevar mai motivati sa obtina mai multi bani ca o consecinta a maririi impozitului, vor face acest lucru, din ce in ce mai mult, nu prin intensificarea eforturilor lor productive, ci prin metode exploatatoare. Aceasta explica de ce impozitarea nu este, si nici nu poate fi vreodata neutra. Prin impozitarea (sporita) este institutionalizata o noua structura legala a motivatiei: una care schimba costurile relative ale productiei pentru venituri monetare si ale non-productiei, incluzand aici non-productia in scopuri de agrement si non-productia cu scopul de a obtine venituri monetare, precum si costurile productiei pentru venituri nemonetare (troc). Iar daca o astfel de structura diferita a motivatiei este aplicata uneia si aceleiasi populatii atunci, in mod necesar, rezultatul va fi o scadere a cantitatii totale de bunuri produse pentru venituri monetare. [11]

Desi impozitele pe venituri si pe vanzari reprezinta cele mai comune tehnici, ele nu epuizeaza registrul de metode redistributive al socialismului de tip social-democrat. Indiferent de modul in care sunt redistribuiti banii proveniti din impozite in favoarea indivizilor ce compun o societate data, si indiferent, de exemplu, in ce masura este egalizat venitul monetar, atata vreme cat acesti indivizi pot avea (si in fapt au) stiluri de viata diferite, si atata vreme cat ei aloca in proportii diferite venitul pe care il realizeaza pentru consum sau pentru acumularea de avutie privata folosita non-productiv, mai devreme sau mai tarziu vor aparea din nou diferente semnificative intre oameni, daca nu in privinta venitului lor monetar, atunci in privinta avutiei lor private. Si nu ar fi deloc surprinzator ca aceste diferente sa devina din ce in ce mai pronuntate daca ar exista o lege pur contractuala a mostenirilor. De aceea, socialismul de tip social-democrat, motivat fiind de zelul sau egalitar, include si avutia privata in politicile sale si o impoziteaza, folosind in special un impozit pe mostenire pentru a da satisfactie protestului popular impotriva "bogatiilor nemuncite" ale mostenitorilor.

Din punct de vedere economic, aceste masuri reduc imediat gradul de formare a avutiei private. Cum impozitarea face mai costisitor faptul de a te bucura de avutia ta privata, se va forma mai putina avutie, va aparea mai mult consum -inclusiv cel al stocurilor existente de avutie utilizata non-productiv-, iar standardul general de viata, care depinde la randul sau, fara indoiala, de inlesnirile datorate avutiei private, va scadea.

La concluzii similare in ceea ce priveste efectele de saracire se ajunge atunci cand este analizat al treilea domeniu major al politicilor fiscale -cel al "inzestrarilor naturale". Din motive ce vor fi discutate mai jos, acest domeniu, alaturi de cele doua traditionale (impozitarea venitului monetar si a avutiei private), a dobandit o importanta sporita in timp datorita ideii egalizarii sanselor. Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru a se descoperi faptul ca pozitia unei persoane in viata nu depinde exclusiv de venitul monetar sau de avutia in materie de bunuri folosite pentru scopuri non-productive. Exista si alte lucruri importante in viata si care aduc venituri suplimentare, desi nu neaparat sub forma banilor sau a altor bunuri de schimb: o familie buna, educatia, sanatatea, aspectul fizic placut, etc. Voi numi aceste bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului si care produc venit (psihic) "inzestrari naturale". Socialismul redistributiv, condus de idei egalitariste, este iritat si de existenta diferentelor in privinta acestor inzestrari si incearca, daca nu sa le elimine, atunci macar sa le modereze. Dar inzestrarile naturale, fiind bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului, nu pot fi usor expropriate si redistribuite ulterior. Nici nu este prea practic, ca sa nu spunem mai mult, sa atingi acest scop reducand in mod direct venitul non-monetar mai mare derivat de unii oameni din astfel de inzestrari pana la nivelul venitului celor mai putin inzestrati, prin metode cum ar fi, de exemplu, a nenoroci sanatatea unora pentru a-i face egalii celor bolnavi sau a-i desfigura pe cei aratosi pentru a-i face sa arate la fel ca semenii lor urati, mai putin norocosi. [12] Astfel, metoda comuna pe care o sustine socialismul de tip social-democrat pentru a crea "egalitatea sanselor" este impozitarea inzestrarilor naturale. Acei oameni despre care se crede ca ar obtine un venit non-monetar mai ridicat datorita unei asmenea inzestrari, sunt supusi unui impozit suplimentar, pe care il platesc in bani. Acesti bani sunt ulterior redistribuiti celor al caror venit analog este relativ scazut, pentru a compensa acest lucru. Un impozit suplimentar, de exemplu, este platit de catre cei sanatosi, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi sa-si plateasca doctorii, sau de catre cei aratosi, pentru a-i ajuta pe cei urati sa-si plateasca operatia estetica sau sa cumpere bautura pentru a-si putea ineca amarul. Consecintele economice ale unor astfel de scheme redistributive ar trebui sa fie clare. In masura in care venitul psihic reprezentat, de exemplu, de sanatate, necesita un efort productiv costisitor si care cere timp, si in masura in care oamenii pot, in principiu, sa-si abandoneze rolurile productive in favoarea unora non-productive, sau sa-si canalizeze eforturile productive inspre domenii diferite de producere a unor bunuri sanjabile sau non-sanjabile, deloc (sau mai putin) impozitate, ei vor face acest lucru (datorita costurilor sporite presupuse de producerea sanatatii personale). Productia totala de sanatate se va reduce, ceea ce inseamna ca standardul general de sanatate va scadea. Chiar si in cazul inzestrarilor cu adevarat naturale, cum ar fi inteligenta, in privinta careia se admite ca oamenii nu pot face mare lucru, vor rezulta consecinte de acelasi tip, desi cu o intarzaiere de o generatie. Dandu-si seama ca a devenit relativ mai costisitor sa fii inteligent si mai putin costisitor sa nu fii inteligent, si dorind ca progeniturile lor sa obtina pe cat de mult venit (de toate tipurile) este posibil, motivatia persoanelor inteligente de a produce urmasi va scadea, iar a celor mai putin inteligente va creste. Date fiind legile geneticii, rezultatul va fi o populatie per total mai putin inteligenta. In plus, in orice caz de impozitare a inzestrarilor naturale, de la exemplul sanatatii pana la cel al inteligentei, deoarece venitul impozitat este cel monetar, va aparea o tendinta similara celei rezultate de pe urma impozitului pe venit, adica o tendinta de reducere a eforturilor pentru obtinerea de venituri monetare si de angajare crescanda in tot felul de activitati productive urmarind venituri non-monetare sau in tot felul de intreprinderi non-productive. Desigur, toate aceste lucruri reduc odata in plus standardul general de viata.

Totusi, nu am spus inca tot ceea ce este de spus despre consecintele socialismului de tip social-democrat, deoarece el produce efecte indepartate, dar deloc lipsite de importanta, asupra structurii social-morale a societatii (efecte care devin vizibile doar atunci cand luam in considerare efectele pe termen lung ale introducerii politicilor redistributive). Nu este probabil o surpriza faptul ca, si in aceasta privinta, diferenta dintre socialismul de tip rus si cel de tip social-democrat, desi extrem de interesanta la nivelul unor detalii, nu este dintre cele mai importante..

Ar trebui reamintit faptul ca efectul primului sistem asupra formarii tipurilor de personalitate este dublu, reducand pe de o parte motivatia oamenilor de a-si dezvolta talentele productive si favorizand concomitent dezvoltarea celor politice. Exact aceasta este si consecinta generala a socialismului de tip social-democrat. Cum socialismul de tip social-democrat favorizeaza rolurile non-productive, la fel ca si pe cele productive care scapa atentiei publice si, prin urmare, impozitarii, caracterul populatiei se modifica in consecinta. Acest proces poate fi unul lent, dar atata timp cat dureaza structura speciala a motivatiei stabilita prin politicile redistributive, el se desfasoara constant. Va avea loc o scadere a investitiilor in dezvoltarea si imbunatatirea abilitatilor productive si, ca o consecinta, oamenii vor deveni din ce in ce mai putin capabili sa-si asigure singuri veniturile, prin productie sau pe cale contractuala. Iar cum nivelul de impozitare creste si cercul veniturilor impozitate se largeste, se vor dezvolta din ce in ce mai mult tipuri de personalitate pe atat de sterse, de uniforme si de mediocre pe cat este posibil -cel putin in ceea ce priveste aparenta publica. In acelasi timp, cum venitul fiecaruia devine in mod simultan dependent de considerente politice, adica de decizia societatii asupra modului de redistribuire a impozitelor (decizie la care se ajunge, bineinteles, nu prin contract, ci prin impunerea vointei unei persoane asupra vointei altora, recalcitranti!), cu cat va fi mai mare aceasta dependenta, cu atat vor fi nevoiti oamenii sa se implice mai mult in activitati politice, adica cu atat mai mult timp si energie vor fi nevoiti sa investeasca in dezvoltarea talentelor lor speciale de a obtine avantaje pe seama celorlalti (intr-un mod non-contractual) sau de a evita aparitia acestei exploatari.

Diferenta dintre cele doua tipuri de socialism rezida (doar) in faptul ca, in socialismul de tip rus, controlul societatii asupra mijloacelor de productie, si deci asupra venitului produs prin utilizarea lor, este complet, si nu pare sa existe loc pentru dezbaterea politica asupra gradului adecvat de politizare a societatii. Problema este rezolvata -la fel cum este rezolvata la celalalt capat al spectrului, in capitalismul pur, acolo unde nu exista deloc spatiu pentru politica si toate relatiile sunt exclusiv contractuale. In socialismul de tip social-democrat, pe de alta parte, controlul social asupra venitului privat este de fapt doar unul partial, iar controlul sporit sau complet exista doar ca un drept inca neactualizat al societatii, doar ca amenintare potentiala atarnand deasupra capetelor producatorilor privati. Dar faptul de a trai sub amenintarea unui impozit total, mai degraba decat a fi astfel impozitat in realitate, explica o trasatura interesanta a socialismului de tip social-democrat, legata de dezvoltarea sa generala inspre un caracter din ce in ce mai politizat. Explica de ce, intr-un sistem al socialismului de tip social-democrat, tipul de politizare este diferit de cel specific socialismului de tip rus. In cel de-al doilea sistem, se cheltuiesc in mod neproductiv timpul si eforturile, in discutii despre cum sa fie redistribuit venitul aflat in proprietate sociala. Si in primul sistem, bineinteles, se intampla acest lucru, dar se cheltuieste de asemenea timp si efort pentru certuri politice asupra a cat de mari sau de mici ar trebui de fapt sa fie partile de venit administrate social. Intr-un sistem in care mijloacele de productie sunt socializate si in care acest subiect este definitiv inchis, se poate observa relativ mai mult cinism, mai multa resemnare, si o mai accentuata retragere din viata publica. Pe de alta parte, in socialismul de tip social-democrat, acolo unde chestiunea este inca deschisa, si unde producatorii, la fel ca si non-producatorii, pot inca sa nutreasca o oarecare speranta de a-si imbunatati pozitia prin scaderea sau cresterea impozitelor, retragerea in sfera privata este mai putin prezenta. In schimb, oamenii se implica mai des, intr-o maniera activa, in agitatia politica, actionand fie in favoarea controlului sporit al societatii asupra veniturilor produse privat, fie impotriva lui. [13]

Explicate fiind atat similaritatea generala, cat si diferenta specifica dintre cele doua tipuri de socialism, ne ramane sarcina de a prezenta o scurta analiza a unor forte ce influenteaza evolutia generala catre tipuri de personalitate non-productive si politizate. Acestea sunt rezultatul abordarilor diferite in problema pattern-ului dezirabil al distributiei veniturilor. Atat socialismul de tip rus, cat si cel de tip social-democrat, se confrunta cu problema distributiei venitului care se intampla sa fie controlat social. Pentru socialismul de tip rus, problema este aceea a salariilor ce urmeaza sa fie platite indivizilor carora le-au fost atribuite diferite pozitii in economia administratorilor. Pentru socialismul redistributiv, problema este cat anume din banii proveniti din impozitare sa fie alocati si cui. Desi in principiu exista nenumarate moduri de a opera redistribuirea, filosofia egalitarista a ambelor tipuri de socialism reduce in practica optiunile disponibile la trei tipuri generale. [14] Primul este reprezentat de metoda egalizarii, mai mult sau mai putin, a venitului monetar al tuturor (si poate a egalizarii avutiei private, folosite non-productiv). Profesorii, doctorii, constructorii, minerii, directorii de fabrica si femeile de serviciu castiga cu totii cam acelasi salariu, sau diferenta intre salariile lor este considerabil redusa. [15] Nu este nevoie de o analiza prea aprofundata pentru a ne da seama ca aceasta abordare reduce cel mai drastic motivatia de a munci, deoarece nu exista nici o diferenta fundamentala (in privinta salariilor) intre cineva care munceste constiincios toata ziua si cineva care mai mult taie frunze la caini. Astfel, utilitatea negativa a muncii fiind un fapt, oamenii vor taia din ce in ce mai multe frunze la caini, iar salariul mediu ce pare sa fie garantat fiecaruia va scadea constant (in termeni relativi). Prin urmare, aceasta abordare duce la o intensificare a tendintei de retragere, la deziluzie, cinism si, mutatis mutandis, contribuie la o relativa rarefiere a atmosferei generale de politizare. Cea de-a doua abordare are scopul mai moderat de a garanta un venit minim care, desi in mod normal corelat cumva venitului mediu, ii este inferior. [16] Aceasta abordare reduce, la randul ei, motivatia de a munci deoarece, in masura in care ei sunt doar producatori de venit marginal, realizand din productie venituri ce abia depasesc cu putin pragul minim, oamenii vor fi acum mai inclinati sa munceasca mai putin sau chiar deloc, si in schimb sa profite de timpul destinat agrementului si sa se multumeasca cu venitul minim. Astfel, veniturile unui numar mai mare de oameni vor scadea sub nivelul minim, sau mai multi oamenii isi vor pastra ori vor dobandi acele caracteristici care conditioneaza platirea unor salarii minime si din nou, ca o consecinta, venitul mediu caruia ii este corelat salariul minim va scadea sub nivelul care ar fi fost altfel atins. Dar, desigur, motivatia de a munci este redusa intr-un grad mai mic in cea ce-a doua schema decat in prima. Pe de alta parte, cea de-a doua abordare va duce la un nivel relativ mai ridicat de politizare activa (si la unul relativ mai scazut de retragere resemnata) deoarece, spre deosebire de venitul mediu, care poate fi obiectiv identificat, nivelul la care este fixat venitul minim este o problema complet subiectiva si arbitrara, care astfel este extrem de adecvata pentru a deveni un subiect politic permanent.

Fara indoiala, cel mai inalt grad de politizare activa este atins atunci cand se alege a treia abordare a distribuirii. Telul acesteia, a carui realizare care castiga tot mai multa importanta pentru social-democratie, este obtinerea egalitatii sanselor. [17] Ideea este de a crea, prin masuri redistributioniste, o situatie in care sansa fiecaruia de a dobandi orice venit sau pozitie posibila in viata este egala (exact ca intr-o loterie in care toate biletele au aceleasi sanse de a fi castigatoare sau perdante) si, in plus, de a avea la dispozitie un mecanism corectiv care sa ajute la rectificarea situatiilor de "nesansa nemeritata" (indiferent ce ar insemna acest lucru) care ar putea sa apara in cursul respectivului joc de noroc. Desigur ca, in sens literal, aceasta idee este absurda: nu exista nici un mod de a egaliza sansele cuiva care locuieste in Alpi cu sansele cuiva care locuieste pe malul marii. In plus, pare destul de clar ca ideea unui mecanism corectiv este incompatibila cu ideea loteriei. Totusi, exact gradul inalt de nebulozitate este cel care contribuie la atractivitatea acestui concept pentru public. Ce este o sansa, ce face ca o sansa sa fie sau nu diferita, mai buna sau mai rea, cat de mare si de ce tip sa fie compensarea necesara pentru a egaliza sanse ce nu pot fi egalizate in termeni fizici (ca in exemplul cu Alpii si malul marii), ce este nesansa nemeritata si ce este rectificarea, toate acestea sunt chestiuni total subiective. Ele sunt dependente de evaluari subiective, inerent schimbatoare, si exista prin urmare (daca acest concept al egalitatii sanselor este intr-adevar aplicat) un rezervor nesecat de cereri distributive, pentru toate genurile de motive si pentru toate genurile de oameni. Aceasta se intampla, in special, deoarece egalizarea sanselor este compatibila cu revendicarea unor diferente in ceea ce priveste veniturile monetare sau avutia privata. A si B pot avea acelasi venit si pot fi la fel de bogati, dar A poate sa fie negru, sau femeie, sau sa aiba o vedere slaba, sau sa locuiasca in Texas, sau poate avea zece copii, sau poate fi necasatorit, sau poate fi batran, in timp ce B sa fie cu totul diferit. Prin urmare, A poate argumenta ca sansele sale de a obtine tot ceea ce este posibil in viata sunt diferite, ori chiar mai slabe decat cele ale lui B, si ca ar trebui cumva sa primeasca o compensatie, ceea ce ar face ca veniturile monetare ale celor doi, initial egale, sa devina diferite. B, la randul sau, ar putea sa argumenteze in acelasi mod, prin simpla rasturnare a evaluarii sanselor. Ca o consecinta, va rezulta un grad de politizare nemaiauzit. Totul ar parea acum echitabil, iar producatorii si non-producatorii deopotriva, primii pentru scopuri defensive, iar ceilalti pentru scopuri agresive, vor fi condusi sa cheltuiasca tot mai mult timp pentru a formula, a distruge si a respinge revendicarile distributive. Si, bineinteles, aceasta activitate (la fel ca si angajarea in activitati de agrement), este neproductiva. Dar, intr-un contrast clar cu activitatile de agrement, ea implica si cheltuirea timpului cu scopul explicit de a stingheri in fapt atat bucuria celui care altfel s-ar bucura in liniste de avutia produsa, cat si producerea de avutie noua.

Dar nu numai ca politizarea sporita este stimulata (pana dincolo de nivelul presupus in general de socialism) prin promovarea ideii egalizarii sanselor; ci vom intalni si in acest caz (iar aceasta este probabil una dintre cele mai interesante trasaturi ale noului socialism de tip social-democrat, in comparatie cu forma sa traditionala marxista), un caracter nou si diferit al acestei politizari. Pentru orice politica de distribuire, trebuie sa existe oameni care sa o sustina si sa o promoveze. In mod normal, desi nu intotdeauna, sustinerea vine de la cei care au cel mai mult de profitat de pe urma ei. Astfel, intr-un sistem al egalizarii veniturilor si avutiei, la fel ca si in cazul politicilor venitului minim, suporterii politizarii vietii sociale sunt in special 'saracii'. Avand in vedere ca de obicei se intampla ca acestia sa fie cei cu capacitati intelectuale ( si in special cu abilitati verbale) slabe, ne putem explica de ce politicii pare sa-i lipseasca acut rafinamentul intelectual (ca sa nu spunem mai mult). Mai direct spus, politica tinde sa fie cu totul anosta, stupida si oribila, chiar si pentru un mare numar de saraci. Pe de alta parte, prin adoptarea ideii egalizarii sanselor, diferentele de venit monetar si de avutie nu doar ca sunt tolerate, ci devin chiar mai pronuntate, cu conditia ca ele sa fie justificabile prin anumite discrepante subiacente in structura oportunitatilor, pe care aceste diferente sa le poata compensa. La acest gen de politica pot participa, la randul lor, si "bogatii". De fapt, ei fiind aceia care, in medie, sunt posesorii unor abilitati verbale superioare, iar sarcina de a defini sansele ca bune sau slabe fiind in mod esential dependenta de puterile retoricii persuasive, am putea spune ca acestia joaca pe terenul lor. Astfel, cei bogati vor deveni acum forta dominanta in sustinerea procesului de politizare. Din ce in ce mai mult, din randurile lor vor fi selectati liderii partidelor socialiste, drept care aparenta si retorica politicii socialiste vor primi o forma diferita, devenind din ce in ce mai intelectualizate si atragand o noua clasa de sustinatori.

Am atins, in analiza socialismului de tip social-democrat, stadiul in care este nevoie de cateva succinte remarci si observatii care sa ajute la ilustrarea validitatii concluziilor teoretice de mai sus. Desi acest lucru nu afecteaza validitatea concluziilor la care am ajuns, dependenta exclusiv de adevarul premiselor si de corectitudinea deductiilor, nu exista din nefericire nici un caz aproape perfect, cvasi-experimental, care sa ilustreze efectele socialismului de tip social-democrat in comparatie cu cele ale capitalismului, asa cum a fost, pentru socialismul de tip rus, cazul celor doua Germanii. Ilustrarea va presupune o comparatie intre societati clar diferite, pentru care caeteris, in mod clar, nu sunt si paribus, nemaifiind astfel posibil sa asociem univoc anumite cauze cu anumite efecte. Adesea, experienta socialismului de tip social-democrat pur si simplu nu a durat indeajuns, sau a fost intrerupta in mod repetat prin politici care in nici un caz nu pot fi clasificate ca tinand de socialismul de tip social-democrat. Sau, cand acest lucru nu s-a intamplat, politicile social-democrate au fost amestecate dintru bun inceput (ca urmare a compromisurilor politice), cu politici atat de diferite (sau chiar contradictorii), incat in realitate diversele cauze si efecte sunt atat de intretesute ca nici un fel de dovezi ilustrative izbitoare nu pot fi aduse in favoarea nici unei teze cu un anume grad de particularitate. Sarcina de a descalci cauzele si efectele devine iarasi una autentic teoretica, lipsita de puterea speciala de convingere pe care o poseda dovezile produse experimental.

Cu toate acestea, exista anumite dovezi, chiar daca de o calitate ceva mai indoielnica. In primul rand, la nivelul observatiilor globale, teza generala a saracirii relative produse de socialismul redistributiv este ilustrata de faptul ca standardul de viata este mai ridicat in SUA decat in Europa Occidentala (sau, mai concret, decat in tarile Comunitatii Europene -CE) , iar diferenta a devenit mai mare in timp. Cele doua regiuni sunt, in mare, comparabile in ceea ce priveste marimea populatiei, diversitatea culturala si etnica, traditia si mostenirea trecutului, ca si inzestrarile naturale, dar Statele Unite sunt comparativ mai capitaliste, iar Europa este mai socialista. Cu greu ar putea vreun observator neutru sa nu remarce acest lucru, indicat si de masuratori globale, cum ar fi cheltuielile statului ca procent din PIB, cheltuieli care se ridica aproximativ la 35% in SUA si la 50% sau mai mult in Europa de Vest. Este graitor si faptul ca tarile europene (in special Marea Britanie) au prezentat rate mai impresionante de crestere economica in secolul al XIX-lea, care a fost constant descris de istorici ca perioada a liberalismului clasic, decat in secolul al XX-lea care, prin contrast, a fost considerat a fi unul al socialismului si etatismului. In acelasi mod, validitatea teoriei este ilustrata de faptul ca Europa de Vest este tot mai mult depasita in privinta ratelor de crestere economica de catre tarile Pacificului, cum ar fi Japonia, Hong Kong, Singapore si Malaezia. Acestea din urma, adoptand o directie relativ mai capitalista, au atins intre timp un standard de viata mult mai ridicat decat tarile inclinate spre socialism, care au pornit la drum cam in aceeasi perioada, si de pe aceeasi baza de dezvoltare economica (cum ar fi India).

Trecand la observatii mai putin generale, sunt instructive recentele experiente ale Portugaliei. In 1974, regimul socialist-conservator autocrat al lui Salazar (pentru acest tip de socialism, vezi capitolul urmator), care a facut din Portugalia una dintre cele mai sarace tari ale Europei, a fost rasturnat printr-o revolta si inlocuit cu socialismul redistributiv (cu elemente de nationalizare), iar de atunci standardul general de viata a scazut si mai mult, transformand literalmente aceasta tara intr-o regiune a lumii a treia.Graitoare este si experienta socialista a Frantei lui Mitterand, care a produs o deteriorare imediata a situatiei economice, atat de evidenta (cele mai clare indicii fiind cresterea drastica a numarului somerilor si devaluarea repetata a monedei), incat dupa mai putin de doi ani reducerea neta a sprijinului public pentru guvern a provocat o inversare a sensului politicilor, aproape comica prin aceea ca guvernul a ajuns sa nege complet ceea ce cu doar cateva saptamani inainte sustinuse cu titlul de cele mai ferme convingeri.

Totusi, cel mai instructiv caz poate fi din nou oferit de Germania, cea occidentala de aceasta data. [18] Din 1949 pana in 1966 a functionat un guvern liberal-conservator ce a demonstrat un remarcabil angajament fata de principiile economiei de piata, desi amestecate inca de la inceput cu un grad considerabil de elemente socialist-conservatoare, care in timp au castigat tot mai multa importanta. In orice caz, dintre toate marile natiuni europene, Germania de Vest a fost in acea perioada , in termeni relativi, cea mai capitalista, rezultatul fiind ca societatea germana a devenit cea mai prospera societate a Europei, cu rate de crestere care le-au depasit cu mult pe cele ale vecinilor. Pana in 1961, milioane de refugiati germani, iar mai apoi milioane de muncitori din tarile Europei Meridionale, au fost integrati de aceasta economie in expansiune, iar somajul si inflatia au fost aproape necunoscute. Apoi, dupa o scurta perioada de tranzitie, din 1969 pana in 1982 (un interval de timp aproape egal), conducerea a fost preluata de un guvern socialist-liberal, de orientare social-democrata. Acesta a marit considerabil impozitele si contributiile pentru asigurarile sociale, a sporit numarul functionarilor publici, a alocat sume suplimentare provenite din impozite pentru programe sociale deja existente si a creat noi astfel de programe, si a marit in mod semnificativ cheltuielile pentru toate genurile de asa-numite "bunuri publice", realizand astfel o pretinsa egalizare a sanselor si crestere a "calitatii vietii". Adoptand o politica keynesiana a cheltuielilor publice finantate prin deficit si a inflatiei neanticipate, efectele cresterii veniturilor minime garantate social pentru non-producatori pe seama cresterii impozitelor pentru producatori au putut fi amanate pentru cativa ani (motto-ul politicii economice a fostului cancelar vest-german Helmut Schmidt a fost "mai bine 5%, inflatie decat 5% somaj"). Totusi, amanarea nu a facut decat ca efectele sa fie chiar mai dramatice ceva mai tarziu, de vreme ce expansiunea creditului si inflatia neanticipata au creat si prelungit starea de supra-investitie (sau mai degraba de investitii gresit directionate) tipica pentru o perioada de boom. Rezultatul a fost nu doar o inflatie mai mare de 5%, ci si cresterea constanta a somajului pana aproape de 10%. Cresterea PIB-ului a devenit tot mai lenta, pana cand, in ultimii ani ai perioadei discutate, a ajuns sa scada in termeni absoluti. In loc sa fie o economie in expansiune, ea a devenit una in care numarul absolut al angajatilor scazuse. Muncitorii straini au fost supusi unor noi si noi presiuni sa paraseasca tara, iar simultan alte si alte bariere au fost asezate in calea imigratiei. Si, in timp ce se desfasurau toate aceste procese, importanta economiei subterane crestea constant.

Dar toate acestea nu au fost decat efectele cele mai evidente, de natura economica (daca operam cu o definitie ingusta). Au existat si efecte de un tip diferit, a caror importanta s-a manifestat, de fapt, pe termen mai lung. Odata cu instalarea guvernului socialist-liberal, ideea egalizarii sanselor a fost adusa in prim-planul scenei ideologice. Si, asa cum a prezis teoria, in special raspandirea oficiala a doctrinei mehr Democratie wagen ("sa riscam mai multa democratie") -initial unul dintre cele mai populare slogane ale noii ere, lansat de Willy Brandt- a fost cea care a condus la un nivel de politizare cum nu mai existase vreodata. Toate genurile de revendicari erau formulate in numele egalitatii sanselor; si aproape ca n-a existat o sfera a vietii, de la copilarie la batranete, si de la agrement la conditiile de munca, care sa nu fi fost examinata intens pentru detectarea unor posibile diferente intre diverse persoane, in ceea ce priveste sansele definite ca relavante. Nu este deloc surprinzator ca astfel de diferente au fost descoperite constant [19] si ca, in consecinta, domeniul politicii parea sa se extinda aproape de la o zi la alta. "Nu exista problema care sa nu fie politica", se putea auzi din ce in ce mai des. Pentru a putea ramane in frunte, partidele la putere au fost nevoite sa se schimbe si ele. In special social-democratii, prin traditie un partid muncitoresc, au trebuit sa-si formeze o noua imagine. Ideea egalizarii sanselor castigand teren, acest partid a devenit din ce in ce mai mult, si in mod cu totul predictibil, partidul intelighentiei (verbale), al profesorilor si al cercetatorilor din stiintele sociale. Iar acest "nou" partid, aproape ca si cand ar fi dorit sa demonstreze faptul ca un proces de politizare va fi sustinut in special de catre cei care au de profitat de pe urma schemelor distributive si ca sarcina de a defini sansele este esentialmente arbitrara, fiind o chestiune de retorica, a facut din canalizarea celor mai diverse energii politice existente inspre domeniul egalizarii, intai de toate, a oportunitatilor educationale, una din preocuparile sale centrale. In particular, social-democratii au "egalizat" sansele pentru educatia liceala si universitara, nu doar oferind gratuit respectivele servicii, ci efectiv platind mari grupuri de studenti pentru a le folosi. Aceasta politica nu doar ca a marit cererea pentru pedagogi, profesori, si specialisti din domeniul stiintelor sociale, ale caror salarii, in mod natural, proveneau din impozite. Ea a condus insa in practica, oarecum ironic pentru un partid socialist care argumenteaza ca egalizarea oportunitatilor educationale va implica un transfer de venit de la bogati la saraci, la subventionarea celor mai inteligenti cu pretul unei reduceri complementare a venitului celor mai putin inteligenti si, in masura in care numarul celor inteligenti este mai mare in clasa de sus si in cea de mijloc, la subventionarea celor bogati de catre cei saraci. [20] Ca un rezultat al acestui proces de politizare condus de un numar sporit de profesori platiti din impozite, care castigau influenta asupra unui numar sporit de studenti, s-a produs (la fel de predictibil) o modificare a mentalitatii oamenilor. Din ce in ce mai mult, era considerata intru totul normala satisfacerea tuturor genurilor de cereri prin mijloace politice si revendicarea tuturor genurilor de pretinse drepturi impotriva celor despre care se presupunea ca sunt mai avantajati si a proprietatilor lor. Si pentru o intreaga generatie de oameni formati in aceasta perioada, devenea din ce in ce mai putin natural sa se gandeasca la imbunatatirea propriei situatii prin eforturi productive sau prin contracte. Astfel, atunci cand, datorita politicii redistributioniste, a aparut efectiv criza economica, oamenii erau mai putin pregatiti decat oricand sa o depaseasca, deoarece, in timp, aceleasi politici au slabit exact abilitatile si talentele devenite acum cele mai necesare. Graitor este faptul ca, atunci cand guvernul socialist-liberal a fost inlocuit, in 1982, in special ca urmare a performantelor sale economice evident deplorabile, opinia dominanta era inca aceea ca criza ar trebui sa fie depasita nu prin eliminarea cauzelor sale (cresterea conditiilor minime garantate pentru non-producatori si non-contractanti), ci mai degraba printr-o alta masura redistributionista: prin egalizarea fortata a timpului de lucru disponibil pentru angajati si pentru someri. Si, in acest spirit, noul guvern liberal-conservator nu a facut de fapt mai mult decat sa incetineasca rata maririi impozitelor.

[1] Cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; de asemenea W. Leonhard, Sovietideologie heute. Die politischen Lehren, Frankfurt am Main, 1963.

[2] Cf. nota 16 de mai jos despre utilizarea unei practici oarecum diferite.

[3] Cf. E. Bernstein, Die Voraussetzungen des Sozialismus und die Aufgaben der Sozialdemocratie, Bonn, 1975, ca exponent major al curentului reformist-revizionist; K. Kautsky, Bernstein und das sozialdemocratische Programm, Bonn, 1976, ca exponent al ortodoxiei marxiste.

[4] Despre ideea "socialismului de piata", cf. unuia dintre reprezentantii sai de frunte, O.Lange, "On the Economic Theory of Socialism", in M.I. Goldman (ed), Comparative Economic Systems, New York, 1971.

[5] Despre ideologia social-democratilor germani, cf. T. Meyer (ed), Democratischer Sozialismus, Mnchen, 1980; G. Sshwan (ed), Democratischer Sozialismus fuer Industriegesellschagten, Frankfurt/M, 1979.

[6] Faptele ce indica social-democratizarea miscarii socialiste sunt ascensiunea partidului socialist si declinul corelat al partidului comunist ortodox in Franta; aparitia unui partid social-democrat ca rival al partidului laburist, mai ortodox, in Marea Britanie; moderarea doctrinei comunistilor italieni, singurul partid comunist occidental care a ramas puternic, inspre politici tot mai social-democrate; si dezvoltarea partidelor socialiste de tip social-democrat in Spania si Portugalia sub conducerea lui Gonzales si Soares, ambii avand legaturi stranse cu social-democratia germana. Mai mult, partidele socialiste din Scandinavia, care in mod traditional au urmat modelul german si care mai tarziu au oferit adapost sigur catorva socialisti germani proeminenti in timpul persecutiei naziste (exemplele cel mai notabile fiind W. Brandt si B. Kreisky), au avut multa vreme idei revizioniste.

[7]Despre pozitia social-democrata in privinta conflictului Nord-Sud, cf. North-South: A Programme for Survival, Comisia independenta pentru probleme ale dezvoltarii internationale (presedinte: W. Brandt), 1980.

[8] Sa observam din nou ca aceasta caracterizare a socialismului de tip social-democrat are statutul unui "tip ideal" (cf. Cap. 3, nota 2). Ea nu trebuie luata ca o descriere a politicii sau ideologiei unui partid real. Mai degraba, ar trebui sa fie inteleasa ca o incercare de a reconstrui ceea ce a ajuns sa fie esenta socialismului modern de tip social-democrat, subiacenta, ca nucleu unificator, unei realitati mult mai diversificate de programe si politici ale diferitelor partide sau miscari purtand diferite nume.

[9] Pentru ceea ce urmeaza, cf; L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, in special partea a V-a; Human Action, Chicago, 1966, in special partea a VI-a.

[10] Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977.

[11] In plus, nu trebuie sa uitam ca, si daca ar conduce la mai multa munca din partea celor impozitati, un nivel mai inalt de impozitare va reduce, in orice caz, timpul de agrement disponibil pentru acestia, si deci si nivelul lor de viata. Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 95 s.u..

[12] O prezentare de tip literar a introducerii unei astfel de politici, supervizata de "vigilenta sporita a agentilor Serviciului American pentru Identificarea celor Dezavantajati" a fost facuta de K. Vonnegut in "Harrison Bergeron", in K. Vonnegut, Welcome to the Monkey House, New York, 1970.

[13] Despre fenomenul politizarii, cf. de asemenea K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977.

[14] Despre preocuparea socialismului ortodox si a celui de tip social-democrat pentru egalitate, cf. S. Lukes, "Socialism and Equality", in L. Kolakowski si S. Hampshire (eds.), The Socialist Idea, New York, 1974; de asemenea B. Williams, "The Idea of Equality", in P. Laslett si W. G. Runciman (eds), Philosophy, Politics, and Society, seria a doua, Oxford, 1962.

Pentru o critica a conceptului socialist de egalitate, cf. M. N. Rothbard, "Freedom, Inequality, Primitivism and the Division of Labour", in K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977; si Egalitarianism as a Revolt against Nature, Washington, 1974; H. Schoeck, Envy, New York, 1976, si Ist Leistung unanstaendig?, Osnabrueck, 1971; A. Flew, The Politics of Procrustes, London, 1980; si Sociology, Equality and Education, New York, 1976.

[15] Traditional, aceasta abordare a fost sustinuta, cel putin in teorie, de socialismul marxist ortodox -in linia faimosului dicton al lui Marx din a sa "Critica a programului de la Gotha" (K. Marx, Selected Works, vol. 2, London, 1942, p. 566), "de la fiecare dupa puteri, fiecaruia dupa nevoi". Totusi, realitatea economica a fortat tarile socialiste in stil rus sa faca, in practica, concesii considerabile. In general, au fost intr-adevar facute eforturi de a egaliza veniturile monetare (presupuse ca vizibile) pentru diferitele ocupatii dar, pentru a mentine economia in stare de functionare, a fost necesara introducerea unor diferente considerabile in ceea ce priveste veniturile non-monetare, mai putin vizibile (cum ar fi privilegiile speciale in privinta calatoriilor, educatiei, locuintelor, cumparaturilor etc.).

Survoland literatura de specialitate, P. Gregory si R. Stuart (Comparative Economic Systems, Boston , 1985), mentioneaza: "castigurile sunt mai egal distribuite in Europa de Est, Iugoslavia si Uniunea Sovietica decat in Statele Unite. Pentru URSS, acesta pare sa fie un fenomen relativ nou, de vreme ce, pana in 1957, castigurile din Uniunea Sovietica erau mai inegale decat cele din SUA." Totusi, in tarile cu o economie in stil sovietic, "un volum relativ mai mare de resurseeste alocat prin alte mecanisme decat piata" (p.502). In concluzie: "Venitul este distribuit mai inegal in tarile capitaliste in care statul joaca un rol redistributiv relativ minor(Statele Unite, Italia, Canada). Totusi, chiar si acolo unde statul joaca un rol redistributiv major (Regatul Unit, Suedia), distribuirea veniturilor pare sa fie ceva mai inegala decat in tarile socialiste cu economie planificata (Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria). Uniunea Sovietica, in 1966, pare sa aiba o distributie mai putin egalitara a veniturilor decat colegele sale est-europene" (p.504). Cf., de asemenea, F. Parkin, Class Inequality and Political Order, New York, 1971, in special cap. 6.

[16] Aceasta abordare este in mod traditional cea mai tipica pentru socialismul de tip social-democrat. In ultima vreme, ea a primit un sprijin mult mediatizat, din partea economistilor profesionisti, prin propunerea lui M. Friedman de introducere a unui "impozit negativ pe venit" (Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap. 12) si, dintr-o perspectiva filosofica, prin "principiul diferentei" al lui John Rawls (Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, 1971, pp. 60, 75 s.u., 83). In consecinta, ambii autori s-au bucurat de multa atentie din partea intelectualilor din partidele social-democrate. In general, Friedman a fost gasit vinovat doar pentru faptul ca nu a vrut fixeze venitul minim destul de sus -dar, oricum, nu avea la dispozitie nici un criteriu principial pentru a-l fixa undeva. Despre Rawls, care doreste sa sileasca "persoana cea mai avantajata" sa-i permita "celei mai putin avantajate" sa-i ia o parte din avutie ori de cate ori acest lucru i-ar imbunatati pozitia, s-a crezut uneori chiar ca merge prea departe cu egalitarismul sau. Cf. G. Schwan, Sozialsmus und Demokratie. Theorie eine konsequent sozialdemokratischen Politik, Stuttgart, 1982, cap. 3 D.

[17] Un exemplu al cercetarii egalitatii sanselor influentate de social-democratie, in special in privinta educatiei, este oferit de C. Jencks, Inequality, London, 1973; importanta sporita a ideii egalizarii sanselor explica si torentul de studii sociologice asupra "calitatii vietii" si "indicatorilor sociali" care au inceput sa curga pe la sfarsitul anilor '60. Cf., de exemplu, A. Szalai si F Andrews (eds), The Quality of Life, London, 1980.

Pentru ceea ce urmeaza, cf. de asemenea R. Merklein, Griff in die eigene Tasche, Hamburg, 1980; si Die Deutschen Werden aermer, Hamburg, 1982.

Cf., ca exemplu reprezentativ, W Zapf (ed), Lebensbedingungen in der Bundesrepublik, Frankfurt/M, 1978.

Despre acest subiect, cf. A. Alchian, "The Economic and Social Impact of Free Tuition", in A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977.