REGULI DE COMPETENTA

1.1. Determinarea competentei

Determinarea autoritatilor competentei pentru a emite diferite acte administrative rezulta din Constitutie, legi si alte acte normative. De exemplu, atributiile primarului rezulta din Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala[1] precum si din alte acte normative cum ar fi Legea starii civile .

Importanta deosebita care se acorda regulilor de competenta provine din faptul ca repartizarea atributiilor intre autoritatea publica este la baza insasi a organizarii constitutionale si administrative; in democratie este greu ca o decizie sa fie luata de o alta autoritate decat cea pe care poporul suveran a desemnat-o direct ori indirect.

Aceasta importanta se traduce prin faptul ca incalcarea regulilor constituie o ilegalitate de ordin public.Caracterul de ordin public explica de ce un act emis de o autoritate necompetenta nu poate fi legalizat a posteriori printr-o ratificare a autoritatii competente.

Regulile de competenta sunt de stricta interpretare

Dar competenta poate fi determinata fara a avea un act normativ in vigoare, situatie in care trebuie sa ne raportam la principii. Principiul cel mai important care se refera la competenta este principiul paralelismului competentelor: autorul unui act este competent pentru a lua actul contrar. Astfel, persoana investita cu dreptul de a numi in functie este competenta si pentru a pronunta incetarea functiei. De asemenea, principiul continuitatii serviciilor serveste ca suport pentru competentele Guvernului demisionar.

1.2. Felurile competentei

Competenta este posibilitatea data unei autoritati de a emite un act juridic. Este de trei feluri: materiala, teritoriala si temporala.

Competenta materiala (rationae materiae) determina materiile care intra in domeniul de activitate al fiecarei autoritati. O autoritate nu poate interveni decat intr-o materie care intra in atributiile sale.

Aceasta competenta impune respectarea a doua principii: in primul rand o autoritate inferioara nu poate emite un act administrativ in locul autoritatii superioare (fara delegatie) iar in al doilea rand o autoritate ierarhic superioara nu poate emite un act in locul autoritatii inferioare, adica nu se poate substitui acesteia decat daca legea prevede.

Competenta teritoriala (rationae loci) inseamna ca fiecare autoritate are un teritoriu determinat in care actele sale produc efecte. Este evident ca un primar nu poate lua o decizie care sa se aplice in comuna vecina.

Competenta temporala (rationae temporis).

Autoritatile administrative sunt desemnate pentru o anumita perioada de timp. De exemplu Parlamentul, consiliile locale sunt alese pentru o perioada de patru ani.

Intre data numirii ori alegerii si data investirii in functie se poate scurge o anumita perioada de timp. Persoanele care au fost investite isi consuma functia pana cand se instaleaza noua autoritate. Pe aceasta perioada functionarul demisionar ramane pe post.

Asa cum spuneam, din ratiune practica, un principiu traditional de drept public permite autoritatii dezinvestite sa rezolve problemele curente pana la investitura succesorului (Guvern, consilii locale). Dificultatea consta in a defini pana la ce punct o decizie poate fi compatibila cu notiunea de "problema curenta".

1.3. Derogari de la regulile de competenta

a) Delegarea

In principiu, o autoritate administrativa trebuie sa-si exercite competenta care ii este prevazuta prin acte normative. Din ratiuni practice insa, se admite si delegarea pentru a usura munca autoritatilor superioare.

Exista doua feluri de delegari, delegarea de competenta si delegarea de semnatura.

Distinctia dintre cele doua forme de delegare consta in aceea ca delegarea de competenta da dreptul autoritatii inferioare pe cand cealalta forma de delegare nu absolva autoritatea superioara de puterea sa, ea da numai posibilitatea autoritatii inferioare de a executa o sarcina materiala - semnatura.

Subliniem ca delegarea in ambele forme nu este posibila decat daca este prevazuta de un text.

Consideram ca actul prin care s-a facut delegarea trebuie publicat in masura in care este opozabil la terti.

Delegarea de competenta

Din ratiuni practice, titularul unei competente nu poate lua toate deciziile si ca urmare, este normal sa prevada ca poate delega competenta colaboratorilor sai. Dar in acest timp, datorita caracterului de ordine publica a regulilor de competenta este normal ca asemenea delegari sa fie strict reglementate.

Precizari

- delegarea de competenta este legata numai daca este autorizata de lege. De exemplu, in Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala se prevede ca primarul poate delegaatributii de ofiter de stare civila;

- titularul unei competente poate delega numai o parte din aceasta, niciodata integral. A admite contrarul inseamna de fapt a recunoaste ca cel caruia i s-a delegat se poate substitui autoritatii ierarhic superioare care i-a conferit competenta. In practica, se deleaga pentru a se lua decizii de mai mica importanta;

actul de delegare trebuie sa prevada in mod expres titularul delegarii, continutul si limitele delegarii;

delegarea nu poate fi implicita, ea trebuie sa rezulte dintr-o decizie expresa;

delegarea de competenta, nu se delega unei persoane desemnate ci titularului unei functii, ea fiind impersonala si ca urmare, delegarea va ramane valabila chiar daca titularul functiei se schimba;

prin delegare se transfera o competenta. Prin urmare, cel care deleaga devine incompetent pentru a decide in materia pe care a delegat-o. Pentru a putea actiona in aceasta materie trebuie sa revoce in mod expres delegarea;

cel caruia i s-a delegat competenta ia decizii a caror forta juridica depind de locul sau in ierarhia administrativa si nu de cea a autoritatii care i-a delegat competenta;

cel caruia i s-a delegat competenta nu poate, fara un text expres, sa subdelege compenta in cauza unui tert, dar poate sa-si delege semnatura.

Delegarea de semnatura

Din pacate, aceasta delegare se mai numeste si delegare de putere (din nefericire pentru claritatea vocabularului administrativ).

In cazul acestei delegari, cel care semneaza actioneaza in numele celui care l-a delegat si ca urmare, deciziile au forta juridica care corespunde locului celui care deleaga in ierarhia administrativa. Aceasta inseamna ca exista o mare diferenta intre cele doua forme de delegare: in cazul delegarii de competenta, cel caruia i s-a delegat este considerat emitentului actului, iar in cazul delegarii de semnatura cel care deleaga pastreaza puterea.

Delegarea de semnatura se face in considerarea personalitatii celui care i se deleaga ori celui care deleaga. Daca se schimba persoana, se schimba si delegarea.

Fara un text expres cel caruia i s-a delegat semnatura nu poate sa o subdelege la o alta persoana.

a)         Interimatul - inlocuieste titularul pentru o scurta perioada de timp sau asigura tranzitia intre plecarea unui titular si sosirea altuia, exercitand intraga competenta;

b)    Situatii exceptionale - determina modificari de la regulile de competenta (ex: teoria functionarului de fapt).