Adoptarea, modificarea si abrogarea constitutiei

Adoptarea, modificarea si abrogarea constitutiei

1. Adoptarea constitutiei

Continutul si scopurile constitutiei au determinat o forma speciala de adoptare, care sa puna în valoare suprematia si deosebirile fata de alte legi.

Adoptarea constitutiei este un proces complex care cuprinde în principal: initiativa adoptarii constitutiei, organul competent sa o adopte si modurile de adoptare.

Adoptarea constitutiei are lor în urmatoarele situatii[1]:

a)     odata cu formarea unui stat nou

Aparitia unui stat nou impune adoptarea unor reglementari  care au caracter politico-juridic solemn si se refera la caracteristicile juridice esentiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernamânt, regimul politic, prin care se consacra existenta unuei anumite populatii pe teritoriul respectiv (mai mult sau mai putin omogene din punct de vedere national), se prevad principiile, normele si organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile si îndatoririle cetatenesti.

b) în situatia când în viata unui stat au loc schimbari politice structurale

Aceste schimbari se refera la regimul politic ori la reînnoirea fundamentala a bazelor politico-juridice, economice, la sistemul social- politic sau la desavârsirea unitatii nationale.

c) când în viata statului are loc o schimbare importanta cu caracter politic sau social economic care nu afecteaza esenta statului sau a regimului politic

Într-o asemenea situatie constitutia nu mai corespunde noilor realitati social-politice si nu mai ofera cadrul de realizare efectiva, eficienta, în beneficiul tuturor claselor sociale, intereselor generale sau a binelui comun al societatii.

Initiativa adoptarii constitutiei trebuie sa apartina acelui organism statal, politic sau social în masura sa cunoasca cel mai bine evolutia societatii si perspectivele sale. Unele constitutii prevad cine poate avea initiativa adoptarii unui astfel de act normativ, iar altele nu prevad un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Astfel initiativa poate apartine poporului, executivului sau parlamentului, sigur, în conditii speciale fata de initiativa în cazul celorlalte legi.

De regula constitutiile se adopta de catre puterea constituanta, adica organul, care, beneficiind de o autoritate politica speciala, are dreptul de a adopta constitutia. Puterea constituanta poate fi originara, atunci când nu exista constitutie în vigoare, sau instituita, adica acea putere a carei organizare si functionare este prevazuta de constitutie.

Adoptarea constitutiei a cunoscut si cunoaste diferite moduri specifice fiecarei tari si determinate de stadiul de dezvoltare economica, sociala si politica, de ideologia dominanta în momentul adoptarii constitutiei si de raporturile sociale.  Adoptarea constitutiilor a cunoscut urmatoarele moduri: constitutia acordata, statutul, pactul, constitutia conventie si constitutia parlamentara.[2]

Constitutia acordata este constitutia adoptata de monarh ca stapân absolut, fiind considerata cea mai rudimentara constitutie.

Statutul sau constitutia plebiscitara este o varianta mai dezvoltata a constitutiei acordate. Initiativa apartine tot sefului statului, dar ratificarea se face prin plebiscit. Ratificarea prin plebiscit nu transforma constitutia într-o constitutie democratica. Prin acest procedeu suveranitatea populara este pasiva, pentru ca nu decide dar accepta în conditii în care este dificil de a face altfel.

Plebiscitul a fost în practica constitutionala modul de adoptare a constitutiilor autoritare. Corpul electoral poate spune “da” sau “nu” asupra textului constitutional în întregime, dar nu poate modifica acest text. La aceasta se adauga presiunile celor care au redactat constitutia, fapt din care rezulta evident caracterul nedemocratic al statului.

Pactul este considerat a fi un contract între rege si popor, reprezentat de parlament. Este mai potrivit pentru apararea intereselor grupurilor conducatoare deoarece monarhul trebuie sa tina seama de pretentiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctura favorabila s-au putut impune sefului statului anumite conditii. El poate fi urmarea unei miscari revendicative sau a constituit un mod de acces al unui principe strain pe tronul unui nou stat.

Constitutia-conventie este opera unei adunari denumite “conventie”, special aleasa pentru a adopta constitutia. Ea exprima contractul intervenit între toti membrii societatii. Conventia era considerata deasupra parlamentului si avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat si competenta puterii constituante. Acest tip de constitutie a fost considerat un mijloc potrivit pentru manifestarea suveranitatii nationale.

Constitutia parlamentara este adoptata de catre parlament dupa o procedura dinainte stabilita care include: initiativa, elaborarea proiectului, discutarea publica a proiectului si adoptarea proiectului de catre parlament cu majoritate calificata. Votarea constitutiei facându-se de catre un parlament nou ales s-a creat aparenta aplicarii regulilor puterii constituante.

Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directa a cetatenilor la guvernare a determinat folosirea sa în adoptarea constitutiilor, fiind considerat si mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constitutii sau a unei legi.

2. Modificarea constitutiei

Dreptul de a revizui constitutia trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o. Autoritatea competenta a revizui constitutia difera dupa felul constitutiei. Procedura de modificare a constitutiei este de regula asemanatoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice. Modificarea constitutiei se poate face dupa aceeasi procedura dupa care se modifica legile (constitutii suple sau flexibile) sau dupa alte reguli decât cele întâlnite în cazul legilor ordinare (constitutii rigide).

Revizuirea constitutiei consta în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adaugarea unui text nou.

De obicei, posibilitatea si procedura de revizuire sunt expres prevazute chiar în textul legii fundamentale. Absenta din textul constitutiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forte politice existente în societate care, fiind interesate sa initieze sau sa propuna anumite modificari în legea fundamentala, nu ar putea sa faca acest lucru datorita lipsei unei proceduri corespunzatoare.

Periculoasa este si practica de a modifica oricând o constitutie, posibila în special în regimurile politice nedemocratice, când intiativa apartine fie unui partid politic având o larga majoritate parlamentara, fie unui lider sustinut de anumite cercuri sau forte politice în scopul de a-si consolida hegemonia asupra opozitiei sau de a-si realiza anumite interese de natura politica si economica sau particulare.

Solutia optima este stabilirea unui echilibru între cele doua tendinte prin alegerea corecta a momentului revizuirii si prin stabilirea clara a continutului acesteia. În orice situatie trebuie sa primeze vointa clara si expres formulata a poporului sau a reprezentantilor sai.

Toate constitutiile scrise prevad o anumita procedura de modificare a acestora stabilind organul care propune modificarea, organul care voteaza propunerea de modificare si majoritatea ceruta pentru adoptarea propunerii de revizuire. Dreptul de a initia modificarea constitutiei are o mare importanta, organului investit cu aceasta prerogativa revenindu-i atributia de a întocmi proiectul de modificare sau cel putin de a orienta pregatirea acestuia. În regimurile politice autoritare aceasta prerogativa revine puterii executive iar în cele democratice, dreptul de initiere a modificarii constitutiei apartine poporului, care îl  exercita prin referendum, sau parlamentului. Procedura cea mai raspândita în practica constitutionala actuala este conferirea acestui drept sefului statului si parlamentului care actioneaza împreuna. Se realizeaza astfel un echilibru, nici unul dintre doua organisme neputând sa ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii. În România, initiativa revizuirii Constitutiei apartine Presedintelui, la propunerea Guvernului, unui sfert din numarul deputatilor ori senatorilor sau unui numar de 500 000 de cetateni cu drept de vot.

Este necesar ca procedura de revizuire sa fie clara si precisa. O asemenea cerinta este o conditie a bunei functionari a institutiilor constitutionale si a încrederii între partidele politice precum si a populatiei în institutiile constitutionale.

În practica constitutionala se întâlnesc si cazuri în care modificarea unor dispozitii din constitutie este interzisa. Aceasta interdictie a revizuirii anumitor dispozitii constitutionale a fost deseori contestata, argumentul cel mai des folosit constând în faptul ca ar fi o injustete sa obligi generatiile viitoare sa accepte punctul de vedere al unui constituant de care îl despart atât realitatile politice si cerintele sociale cât si o alta conceptie politica si un alt mod de gândire filosofica. Aparatorii institutiei sustin ca dispozitiile constitutionale ce nu vor putea fi revizuite constituie comandamente nationale, reflecta interese fundamentale ale poporului si servesc ratiuni superioare de stat.

Unele constitutii fixeaza un anumit termen în care este interzisa revizuirea acestora.

3. Caracterul si legitimitatea constitutionala ale loviturilor de stat si ale revolutiilor sociale

Schimbarile politice structurale din viata unui popor se produc de multe ori ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revolutii sociale. În stiinta politica nu exista un model care poate fi aplicat automat în toate statele si în toate situatiile când se produc astfel de eveniment politice.

Câteodata, în situatiile mentionate mai sus, nu este neaparat nevoie sa se adopte o noua constitutie. Sunt însa si situatii când o lovitura de stat este urmata de adoptarea unei constitutii noi sau de schimbarea substantiala a cadrului constitutional determinata de schimbarea regimului politic.

Din punct de vedere juridic se poate discuta problema legitimitatii schimbarii de putere fortate si a constitutiei adoptata ca urmare a acesteia. În principiu, aceste schimbari sunt neconstitutionale pentru ca sunt îndreptate împotriva ordinii constitutionale existente.

În dreptul constitutional este fundamentat principiul potrivit caruia poporul este în drept sa se revolte împotriva samavolniciei celor aflati la guvernarea statului. Acest principiu a fost enuntat pentru prima data în Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului adoptata de Adunarea Nationala a Frantei la 26 August 1789 si inclusa ca preambul în Constitutia din 1791. În istoria constitutionala se considera însa ca fundamentarea moral politica a revoltei populare împotriva opresiunii dateaza înca din perioada preconstitutionala a coloniilor americane.

Legitimitatea revoltelor populare are doar o valoare morala întrucât revolta maselor este esentialmente anarhica, imprevizibila sub aspectul finalitatilor sale si poate fi deturnata de la obiectivele sale nobile în anumite conjuncturi defavorabile. Legitimitatii populare a revoltelor poporului trebuie sa îi urmeze în mod necesar o recunoastere juridica bazata pe un text constitutional sau pe manifestarea într-o forma organizata democratica a sprijinului popular.

Revolutiile sociale au o baza populara larga si tind sa confere poporului atributele suveranitatii. Spre deosebire de revolutiile sociale, în cadrul loviturilor de stat populatia nu participa efectiv la rasturnarea ordinii constitutionale, ci se limiteaza la asteptarea rezultatelor puciului organizat, condus si înfaptuit aproape exclusiv de un grup minoritar care are ca unic tel sa preia conducerea.

Problema raportului între constitutie si revolutia sociala este foarte interesanta. Prin revolutie se rastoarna legalitatea constitutionala existenta în momentul izbucnirii acesteia si se pun bazele unei noi ordini constitutionale. Vechea constitutie va fi  suspendata, revizuita, abrogata si înlocuita cu alta care va consfinti noile raporturi de forte politice. Noile structuri de putere instituite în urma insurectiilor, loviturilor de stat, revolutiilor prezinta tendinta de a prelua puterea de comanda si de a exercita în exclusivitate anumite prerogative ale autoritatii statale care, în conditii de normalitate politica, revin autoritatilor publice desemnate electoral. Acest fenomen este general si repetabil în timp.

Actele normative emise de noile organisme pot capata un continut constitutional pentru ca reglementeaza raporturi sociale fundamentale de natura celor care apar în procesul de exercitare a puterii si pentru ca provin de la structuri de guvernare care au concentrat puterea în stat.

4. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constitutionale si abrogarea constitutiei

Unele constitutii interzic posibilitatea suspendarii lor. În practica constitutionala, constitutiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernantii renuntau la formele democratice de conducere. Constitutia e poate suspenda prin proclamarea starii de asediu, a starii de razboi, a starii de urgenta, prin guvernarea prin decrete-legi sau prin lovituri de stat. Suspendarea constitutiei întemeiata pe ideea ilegalitatii, în practica însa fiind justificata prin teoria necesitatii. Suspendarea totala a constitutiei este o înlaturarea a ideii de constitutionalitate si de legalitate.

Abrogarea constitutiei se produce atunci când se adopta o noua constitutie.