Asemanari privind încadrarea si reglementarea juridica - Asemanari privind tratamentul sanctionator

Asemanari privind încadrarea si reglementarea juridica - Asemanari privind tratamentul sanctionator

1. Unitatea de încadrare juridica. De regula aceasta trasatura diferentiaza concursul de infractiunea continuata. Art. 41 alin. 2 C. pen. dispune ca actiunile sau inactiunile componente sa prezinte, fiecare în parte, continutul aceleiasi infractiuni, textul legal având în vedere continutul aceluiasi tip particular de infractiune (furt, distrugere, fals, omor etc.). Este important ca fiecare actiune sau inactiune sa prezinte elementele esentiale ale continutului, fara de care infractiunea tip nu ar putea exista. Prezenta în plus a unor elemente circumstantiale, ce ar fi de natura sa le dea o forma calificata (agravata sau atenuata), nu are nici o influenta asupra caracterului continuat al infractiunii. De asemenea, faptele componente pot fi comise în forme alternative ale infractiunii, ori în forma consumata, doar tentativa sau acte pregatitoare daca sunt pedepsibile.[1]

În ceea ce priveste concursul de infractiuni regula o reprezinta pluralitatea obiectelor juridice lezate. Existând mai multe obiecte juridice vatamate, exista mai multe infractiuni care pot intra în concurs. Ca exceptie, faptele concurente pot viza si acelasi obiect juridic, cu conditia ca ele sa aiba la baza rezolutii infractionale diferite. Cu alte cuvinte, infractiunile aflate în concurs pot fi de aceeasi natura, pot primi aceeasi încadrare juridica, dar ele trebuie sa fie savârsite în baza unor rezolutii diferite, altfel, în cazul unei singure hotarâri infractionale, se va retine o infractiune continuata. Un asemenea tip de concurs se numeste concurs omogen.[2]

2. Aspecte privind reglementarea juridica. Asemanarile dintre concursul de infractiuni, infractiunea unica si cea continuata se pot analiza sub doua aspecte: toate categoriile au primit o reglementare expresa a legii penale, iar reglementarea este doar generica.

Într-adevar, concursul de infractiuni este reglementat expres de art. 33-36 C. pen., articole în care sunt precizate cazurile de existenta a concursului, regulile de sanctionare, cele de aplicare a pedepselor complementare si a masurilor de siguranta, precum si cele care vizeaza contopirea pedepselor pentru faptele concurente. Infractiunea continuata este reglementata de art. 41 alin. 2-art. 43, care precizeaza conditiile infractiunii, sanctionarea si recalcularea pedepsei pentru faptele continuate. În Codul penal nu exista o definitie a infractiunii simple, dar explicatia acesteia rezulta din dispozitiile art. 17: 'infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala', iar din cuprinsul art. 18 rezulta ca în notiunea de 'fapta' intra 'orice actiune sau inactiune' sanctionata de Codul penal.[3]

Stabilirea unor reguli precise între cele trei categorii de fapte penale prezinta importanta nu doar sub aspect teoretic, ci si practic, pentru stabilirea raspunderii penale, individualizarea si aplicarea pedepsei, curgerea termenului de prescriptie sau decadere, aplicarea amnistiei si gratierii etc.[4] Distinctia este importanta si pentru problematica grava pe care o aduce în politica penala savârsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana. Este vorba, în acest sens, nu doar despre modul cum trebuie sa fie sanctionata o asemenea persoana, cât mai ales de caracterul simptomatic, sub raportul periculozitatii sociale a faptuitorului, pe care-l are pluralitatea de infractiuni, chiar aparenta, fata de unitatea de infractiune.[5]

Cu toate ca exista o reglementare expresa, aceasta este una generica, în sensul ca nu sunt mentionate decât conditiile de existenta ale celor trei institutii juridice, fara sa le fie delimitat sau rezervat un continut anume. Cu alte cuvinte, concursul de infractiuni si infractiunea continuata nu au un continut, o latura obiectiva de sine statatoare, nu reprezinta o infractiune individualizata printr-un obiect juridic aparte, ci o creatie a legiuitorului realizata prin însumare. Asa cum de altfel s-a remarcat în doctrina, orice infractiune poate fi savârsita în forma concurenta sau continuata.[6] Totusi, în cazul celei din urma exista si unele exceptii: infractiunea din culpa, infractiuni al caror obiect nu poate fi divizat (de exemplu, cea de omor) si infractiunea de obicei.[7]

În cazul infractiunii unice situatia poate parea diferita. Dar, în realitate, chiar daca în partea speciala sunt reglementate expres o serie de infractiuni simple, aceasta institutie juridica nu îsi pierde caracterul generic, întrucât nu are un singur obiect juridic propriu, ci ea se poate regasi în majoritatea faptelor prevazute de partea speciala a Codului penal, la fel ca infractiunea continuata sau concursul de infractiuni. De altfel, art. 17-18 C. pen. se vor aplica si pentru acele fapte care nu sunt sanctionate în partea speciala a Codului, ci în alte dispozitii legale speciale cu caracter penal.

Asemanari privind tratamentul sanctionator

1. Faptele concurente si continuate – cauze de agravare a pedepsei. În literatura de specialitate exista o parere unanima în ceea ce priveste gradul de pericol social crescut al faptelor concurente si continuate fata de infractiunea unica, iar de aici rezulta si necesitatea unui tratament sanctionator mai aspru. Într-adevar, Codul penal sanctioneaza mai sever concursul de infractiuni si infractiunea continuata, acordând instantelor posibilitatea de a aplica pedeapsa cea mai grea, de a o majora pâna la maximul ei special si de a adauga un spor de pedeapsa (art. 34 si 42), astfel:

când pentru infractiunile concurente s-a stabilit o pedeapsa cu detentiunea pe viata si una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda, se va aplica numai pedeapsa detentiunii pe viata (lit. a);

când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplica pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporita pâna la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulator, se poate aduaga un spor de pâna la 5 ani (lit. b);

acelasi algoritm se respecta si atunci când toate pedepsele constau în amenda (lit. c);

când s-a stabilit o pedeapsa cu închisoarea si o pedeapsa cu amenda, se aplica pedeapsa închisorii, la care se poate adauga amenda, în tot sau în parte (lit. d);

când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea si mai multe pedepse cu amenda, se aplica pedeapsa închisorii, potrivit dispozitiei de la lit. b, la care se poate adauga amenda, potrivit dispozitiei de la lit. c (lit. e).

La fel, si în cazul pedepselor complementare[8] si masurilor de siguranta[9]:

daca pentru una dintre infractiunile concurente s-a stabilit si o pedeapsa complementara/masura de siguranta, aceasta se aplica alaturi de pedeapsa închisorii (alin. 1);

daca s-au stabilit mai multe pedepse complementare/masuri de siguranta de natura diferita, sau chiar de aceeasi natura dar cu continut diferit (interzicerea mai multor drepturi diferite), acestea se aplica alaturi de pedeapsa închisorii (alin. 2);

când s-au stabilit mai multe pedepse complementare/masuri de siguranta de aceeasi natura si cu acelasi continut, se aplica pedeapsa/masura cu durata cea mai lunga (alin. 3).

Regulile mai sus amintite se aplica si în cazul infractiunii continuate (art. 42 trimite expres la art. 34), dar si în cazul faptelor concurente sau continuate savârsite de persoana juridica[10], cu unele deosebiri (art. 40¹ si art. 42).

Dar tratamentul sanctionator mai sever este redat si prin intermediul altor mijloace, cum ar fi conditii mai restrictive de acordare a suspendarii executarii pedepsei sau a executarii pedepsei la locul de munca. Astfel, în cazul pedepsei rezultante suspendarea conditionata se poate dispune numai daca pedeapsa închisorii nu depaseste 2 ani (fata de 3 ani în cazul infractiunii unice), iar suspendarea sub supraveghere poate fi acordata daca pedeapsa nu depaseste 3 ani (fata de 4 ani pentru infractiunea unica), iar de executarea pedepsei la locul de munca în caz de concurs de infractiuni autorul poate beneficia daca pedeapsa este de cel mult 3 ani (fata de 5 ani pentru infractiunea unica).

Atât din punct de vedere teoretic, cât si practic, exista o deosebire cantitativa si calitativa între cele doua ipoteze. Aceste deosebiri pot fi explicate sumar astfel: în cazul unitatii de infractiune se are în vedere pericolul social al unei singure fapte penale, pe când în cazul pluralitatii de fapte penale se retine pericolul fiecareia dintre ele; sub aspect subiectiv comiterea unei pluralitati de infractiuni, chiar aparente, indica o nesocotire repetata a legii penale din partea faptuitorului, a regulilor de convietuire sociala; impactul social al unor fapte penale multiple se traduce printr-o temere crescuta în rândul colectivitatii în raport cu o infractiune unica. Aceste consideratii de ordin subiectiv si obiectiv justifica aplicarea unui tratament sanctionator mai sever.[11]

2. Reguli comune de aplicare a sporului de pedeapsa. Din cele aratate mai înainte rezulta ca stabilirea si aplicarea sporului de pedeapsa, în cazul faptelor concurente si continuate, cunoaste aceleasi reguli. Aplicarea unei pedepse faptelor continuate peste maximul special trebuie sa tina seama si de dispozitia alin. ultim al art. 34 C. pen., care stabileste ca limita maxima a agravarii suma pedepselor stabilite de instanta pentru infractiunile concurente, ceea ce face, în multe cazuri, imposibila agravarea cu pâna la 5 ani peste maximul pedepsei.[12] Dimpotriva, într-o alta opinie se sustine ca înfractiunea continuata nu intra sub incidenta acestei reguli privind suma pedepselor datorita prevederilor exprese ale art. 42 si 43 C. pen. E normal, daca avem în vedere ca instanta nu va stabili o pedeapsa pentru fiecare fapta continuata, apoi va alege una dintre ele, ci va stabili o pedeapsa unica în raport de gradul de pericol social care rezulta din aprecierea tuturor faptelor ce alcatuiesc infractiunea continuata. În consecinta, instanta nu are ce însuma, pentru a putea aplica dispozitiile art. 34 alin. 2 C. pen.[13]

Deci, mecanismul de aplicare a sporului pentru infractiunea continuata e diferit fata de concursul de infractiuni. La infractiunea continuata pedeapsa nu se stabileste în doi timpi – fixându-se mai întâi o pedeapsa pentru fiecare fapta concurenta si apoi aplicarea sporului la pedeapsa rezultanta –, ci într-un singur timp, stabilindu-se de la început o pedeapsa unica, în care se include, eventual, si sporul, dupa urmatorul mecanism: instanta va determina pedeapsa de baza dupa regula expusa la alineatul precedent, apoi va aprecia daca este necesar sa o majoreze pâna la maximul ei special, iar daca nici maximul special nu este îndestulator va aplica si un spor de pedeapsa.[14]

3. Înlocuirea raspunderii penale. Savârsirea unei infractiuni are drept consecinta angajarea raspunderii penale a infractorului si sanctionarea lui. Angajarea raspunderii penale nu are caracter absolut, fiind posibile si situatii de exceptie: cauzele care înlatura raspunderea penala[15] sau înlocuirea râspunderii penale cu sanctiuni administrative[16], atunci când se apreciaza ca restabilirea ordinii de drept penal este mai eficienta prin stabilirea altei forme de constrângere juridica.[17]

Regulile privind înlocuirea raspunderii penale sunt identice atât pentru concursul de infractiuni, cât si pentru infractiunea continuata. Se pune întrebarea daca fiecare fapta va putea fi supusa înlocuirii raspunderii penale sau doar fenomenul infractional ca întreg.

Înlocuirea raspunderii penale în cazul concursului de infractiuni poate avea loc numai daca sunt îndeplinite conditiile acestei operatiuni juridice pentru fiecare infractiune concurenta. Nu poate fi conceputa înlocuirea pedepsei doar pentru una din faptele concurente întrucât ar aparea ca nonsens ca acelasi faptuitor sa se poata îndrepta în parte, numai pentru unele infractiuni, fara aplicarea unei pedepse, iar pentru altele sa se îndrepte doar prin executarea unei astfel de sanctiuni.[18] Cu atât mai mult, mutatis mutandis, se poate aplica un asemenea argument infractiunii continuate, care reprezinta o infractiune unica savârsita prin multiple acte de executare.