| CATEGORII DOCUMENTE |
Dreptul comertului international
Obiectul de reglementare este comertul international. Acesta are doua acceptiuni.
Intr-o acceptiune restransa, comertul international (stricto sensu, acceptiune etimologica) reprezinta totalitatea operatiunilor de import si export de marfuri si servicii ce se desfasoara intre persoane fizice si juridice cu domiciuliul sau sediul in state diferite sau care privesc o marfa aflata in tranzit international.
Comertul international se refera nu numai la marfuri ci si la lucrari sau servicii ( de exemplu, contractul international de comision)
Comercialitatea rezulta din raportul juridic avut in vedere; acesta este unul de drept privat intre comercianti persoane fizice sau juridice. In asemenea raporturi juridice, poate intra si statul dar actionand nu ca entitate suverana (de jure imperii) ci de jure gesionis, pe picior de egalitate juridica cu cealalta parte.
Dreptul comertului international nu este totuna cu dreptuL international ecnomica care este o ramura a dreptului international public in cadrul caruia statele intra in raporturiunele cu celelalte ca subiecte de drept public.
Prezenta unui element de extraneitate.
Este suficienta existenta unui singur element pentru ca un simplu raport juidic sa devina un raport international si sa intre sub incidenta dreptului international privat.
Intr-o acceptiune mai larga, lato sensu, dreptul comertului international se detaseaza de ideea de operatiuni legate de marfa, in aceasta acceptiune fiind incluse, pe langa operatiunile cu marfa si ceea ce prin doctrina se desemneaza prin sintagma de cooperare economica internationala, anume un ansamblu de relatii de conlucrare intre subiectele de drept apartinand unor state diferite care pun in comun o valoare economica in vederea desfasurarii unei activitati lucrative urmand ca profitul sa fie impartit intre participanti. De ex: constituirea unei societati comerciale cu participare straina, indiferent care va fi obiectul de activitate ulterior al societatii comerciale.
Notiunea de internationalitate din dreptul international privat nu este identica celei din dreptul comertului international deoarece nu orice element de extraneitate face ca raportul juridic sa fie unul reglementat de dreptul comertului international. Astfel, in dreptul comertului international, elementele de extraneitate sunt calificate.
Criteriile internationalitatii in dreptul comertului international
Subiectele raportului juridic sa isi aiba domiciliul sau sediul in state diferite. Conventia Natiunilor Univte privind contractul de vanzare internationala de marfuri, Viena, 1980.
Marfa (bun sau serviciu), in drumul sau de la vanzator la cumparator, sa tranziteze cel putin o frontiera. Terminologia folosita: marfa sa se afle in tranzit international.
Criteriile iternationalitatii sunt alternative.
Principiul fundamental - libertatea comertului international
In perioada 1946-1989, a functionat monopolul de stat asupra comertului exterior. Prin decretul lege 54/1990 privind desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative.
Decretul lege 96/1990 privind unele masuri pentru atragerea investitorilor cu capital strain
Decretul-lege 15/1990 si legea 31/1990.
Din libertatea comertului, astfel cum apare acest principiu, se pot deduce doua idei esentiale.
Principiul exprima capacitatea recunoscuta de lege persoanelor fizice si juridice romane de a fi subiecte ale dreptului comertului international, adica de a participa in mod liber la relatiile comerciale internationale. O conditie este ca suiectul sa fie comerciant, inregistrat la registrul comertului.
Dreptul recunoscut de lege al comerciantilor straini persoane fizice si juridice de a desfasura activitati comerciale pe piata romana, adica de a penetra pe aceasta piata cu bunurile si serviciile acestora.
Acest principiu are multiple modalitati de exprimare. In primul rand, Regimul investitiilor straine in Romania este o expresie a acestei libertati sub latura dreptului recunoscut de lege comerciantilor straini.
Regimul general de exprt si de anumite limite ce pot fi aplicate acestui regim (ex: autorizatia de import- export, licente) reprezinta manifestarea primei laturi a acestui principiu.
OUG 92/1997 privind stimularea investitiilor directe (modificata masiv prin legea de aprobare 241/1998 si prin alte reglementari) reprezinta reglementarea de baza in domeniul investitiilor straina. Dupa 1997, in legislatie s-au conturat doua forme de invetitie straina: directa si de portofoliu. Au fost incheiate acorduri bilaterale privind promovarea si protejarea reciproca a investitiilor straine cu circa 100 de state. Sediul materiei il reprezinta conventiile multilaterale: Conventia de Constituire a Agentiei Multilaterale de Garantare a Investitiilor , Conventia de la Seoul 1985 (la care Romania este parte din 1992).
Este definita in OG 92/1997, regasindu-se trei tipuri de investitii directe:
Participarea unui nvestitor strain la constituirea sau majorarea capitalului social al unei societati comerciale
Dobandirea de actini sau parti sociale de catre investitorul strain la o societatea comerciala romana
Infiintarea sau majorarea capitalului social al unei sucursale a investitorului strain in tara.
Investitia straina poate lua si forma unei filiale. Aceasta are personalitate juridica proprie si, in principiu, se confunda cu societatea propriu-zisa.
Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar defineste investitiile straine directe si le imparte in patru modalitati:
a) Participarea investitorului strain intr-o entitate existenta sau noua in scopul stabilirii sau mentinerii de legatur economice durabile
b) Infiintarea unei sucursale
c) Acordarea de credite sau imprumuturi pe termen mai mare de 5 ani in scopul stabilirii cu aceasta de legaturi economice durabile
d) Reinvestirea profitului in scopul mentinerii legaturilor econoice durabile.
Exista trei idei care configureaza notiunea de legaturi economice durabile:
Participarea investitorlor straini, de principiu, cu minim 10% din capitalul social al entitatii noi sau existente
Investitia sa ii permita participarea efectiva la adminsitrarea sau controlul entitatii nou constituite
La baza acestei investitii sa stea o conventie cu BNR incheiata in scopul participarii investitorului train la profitul realizt de entitatea respectiva.
Astfel, investitia directa poate fi:
In forma societara (acea inestitie care are ca finalitate si scop masterea sau extinderea unei societati comerciale, producand efecte pe plan societar.
Investitia in forma exclusiv contractuala care nu da nastere unei persoane juridice ci exprima numai o relatie contractuala intre parti. OG 94/1997 reprezinta dreptul comun in materia inestitiilor directe si se refera exclusiv la investitia in forma societara. Ex: contractele de concesiune a resurselor naturale, petrol, mine, gaze, aceste acte normative reglementand contractul de concesiune.
Ord 92/1997 defineste aceasta investitie ca fiind dovandirea de valori mobiliare pe pietele de capital reglementate si care, in principiu, nu duc la participarea investitorului strain la administrarea societatii comerciale.
Exista si reglementari specifice privind anumite tiprui de investitii de portofoliu.
OUG 66/1997 privind participareainvestitorilor straini la cumpararea de titluri de stat. Este definita ca fiind dobandirea de catre investitor a structurii de titluri de stat pe pietele organizate.
Prin intermediul BNR, au fost definite ca fiind investitii in valori mobiliare de natura actiunilor, obligatiunilor sau altor titluri similare efectuate in scopul plasarii temporare de fonduri pe piata de capital, investitii care de regula nu conduc la exercitarea de catre investitor a unei influente manageriale asupra emitentului.
In esenta, investitia de portofoliu nu are ca scop crearea unei legaturi economice durabile.
Curs 2, 11 octombrie 2007
Investitie straina- directa si de portofoliu (curs 1)
Definitie Investitor Strain - cf O.G. 92/1997, acesta este persoana fiz sau jur nerezidenta care investeste in Romania.
Nerezident - nedefinita de O.G. 92/1997 dar face o trimitere gen la reglemetarile in materie valutara, respectiv la regulamentul BNR 4/2005 privind efectuarea operatiunilor valutare. Potrivit acestui regulament, prin nerezident se intelege in cazul persoanelor fizice, acelea care au domiciliul in strainatate, iar in cazul persoanelor jurdice, acelea care au sediul in strainatate.
Element definitoriu - domiciliul si nu cetatenia.
Un cetatean roman cu domiciliul in strainatate va fi investitor strain pe cand un cetatean strain cu domiciliul in Romania nu va avea o asemenea calitate.
Principiul libertatii formelor si modalitatilor de investire in Romania
a. Libertatea formelor - investitorii pot opta pentru oricare dintre formele juridice prevazute de legea romana, anume pot investi sub forma constituirii unei S.C., pot opta de asemenea pentru asocierea in participatie (joint venture) in conformitate cu prevederile CCom art. 251-256 si, de asemenea, pot realiza in unele cazuri o investitie in forma pur contractuala.
De principiu, investitiile pur contractuale nu sunt considerate investitii in sensul O.G. 92/1997, insa anumite forme de cooperare contractuala sunt considerate investitii de O.G. 92/1997.
b. Libertatea modalitatilor de investire inseamna de fapt libertatea formelor de aport. Astfel, cf O.G. 92/1997, investitorii straini pot recurge la un aport in numerar - aport care de principiu este in valuta liber convertibila - care poate proveni din surse proprii, dividende de la alte S.C., orice alte activitati comerciale ale investitorului.
Investitorul strain poate investi de asemenea in numerar in lei. Aceasta problema a investirii in lei constituia pana acum cativa ani o veritabila problema, ptr ca leul nefiind o valuta liber convertibila, de principiu, legea prevedea expres ca acest aport in lei sa provina dintr-o activitate anterioara a investitorului. Desi nu se mai prevede expres, situatia este faptic aceeasi.
De principiu, suma aportului in numerar trebuie depusa la o banca romaneasca (din Romania), inclusiv la o sucursala din Romania a unei Soc. Bancare straine. Ideea este ca aportul sa se depuna in Romania, fiind mai putin important daca banca este romaneasca sau doar o sucursala a unei banci straine.
In cazul aporturilor in bunuri corporale (mobile sau imobile). In materia terenurilor, in masura in care investitorul putea detine asemenea terenuri in proprietate.
O alta modalitate este aportul in bunuri incorporale - ex: drepturile, in mod special cele de proprietate intelectuala (brevet de inventie, licente, marci), dr de creanta acolo unde legea permite.
A patra modalitate prev de O.G. 92/1997: orice alta valoare economica. Aici ar putea fi incadrate pietele de desfacere, sursele de materii prime, numele comercial ca atare (o importanta valoare economica in comertul international); s.a. valori.
Principiul liberului acces al investitorilor straini in toate domeniile vietii economice din Romania
O.G. 92/1997 mentioneaza faptul ca investitorii straini pot realiza investitia in principiu in orice domenii. In anumite domenii (ex: bancar, asigurari), exista anumite restrictii care tin de ex, de un anumit cuantum. Aceste restrictii privest si investitorii straini dar si cei romani.
Principiul egalitatii de parametri
Acest principiu se exprima in 2 idei:
a. Egalitate de tratament intre investitorii straini si cei romani
b. Egalitatea de tratament intre investitorii straini intre ei
Astfel, de principiu, sunt eliminate discriminarile.
Trebuie observat faptul ca anterior 1997 (intrarii in vigoare a O.G. 92/1997), principiul egalitatii de tratament, mai ales sub aspectul egalitatii de tratament intre investitorii straini si cei romani era inlocuit de alt principiu: principiul regimului mai favorabil aplicabil investitorilor straini. Istoric, reglementarea anterioara nu viza investitiile directe in general - cazul O.G. 92/1997 - ci numai regimul investitiilor straine si acorda o serie de facilitati exclusiv in considerarea faptului ca investitorii erau straini. Invetitorii romani nu beneficiau de respectivele facilitati. O.G. 92/1997 a schimbat aceasta optica, inlocuind principiul mai favorabil cu cel al egalitatii de tratament.
In prezent, ca singura exceptie de la principiul egalitatii de tratament, retinem principiul legii mai favorabile (melior lex) ce are in vedere situatia in care prin acord bilateral se confera anumite avantaje investitorilor ditr-un anumit stat.
Garantia importiva indisponibilizarii investitiei
Consacrata prin Constitutie intr-o maniera mai generala. Conform constitutiei, nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica stabilita potrivit legii cu dreapta si prealabila despagubire. De asemenea, prin Constitutie, datorita revizuirii 2003, a fost adaugat faptul ca sunt interzise nationalizarea sau orice alte masuri de trecere silita in proprietatea statului pe criterii discriminatorii.
In ce priveste reglementarea O.G. 92/1997, in art. 4, dispune ca investitiile nu pot fi nationalizate, expropriate sau supuse unor masuri cu efect echivalent, cu exceptia cazului in care aceste masuri intrunesc cumulativ urmatoarele conditii:
a. Masura sa fie necesara pentru o cauza de utilitate publica - prevederile L 33/1994
b. Masura sa fie nediscriminatorie
c. Masura sa fie luata in conformitate cu prevederile exprese ale legii
d. Plata unei despagubiri prealabile, adecvate si efective
O.G. 92/1997 prevede ca despagubirea sa fie echivelenta cu valoarea justa de piata a investitiei expropriate. Astfel, O.G. 92/1997 consacra un principiu al dezdaunarii integrale. De asemenea, aceasta valoare justa de piata se calculeaza la momentul imediat anterior exproprierii, sau inainte ca exproprierea iminenta sa devina cunoscuta intr-un mod care afecteaza negativ valoarea investitiei.
Despagubire prealabila - anterioara exproprierii.
Despagubire adecvata - adaptata la natura si valoarea investitiei.
Despagubire efectiva - aceasta sa fie exprimata in bani sau in bunuri care pot fi usor transformate in bani.
In ce priveste modul de calcul al valorii investitiei, O.G. 92/1997 acorda prioritate acordului partilor, respectiv statul si investitorul ce urmeaza a fi expropriat. Initial, s-ar putea duce negocierile referitoare la valoarea despagubirii, dar in cazul in care nu se poate ajunge la un asemenea acord, valoarea va fi stabilita pe cale judiciara, anume instanta de drept comun sau o instanta arbitrala.
Garantia stabilitatii regimului juridic aplicabil respectivei investitii
In principiu, investitia beneficiaza de regimul juridic prevazut de legea in vigoare la momentul realizarii acesteia. Teoretic, o investitie realizata sub imperiul unei legi sa beneficieze de regimul juridic al legii aplicabile pe toata perioada existentei ei. Practic insa, lucrurile nu au stat asa.
Ex: legea 35/1991
Facilitati acordate prin O.G. 92/1997 au fost aprobate un an mai tarziu, in 1998, cand O.G. 92/1997 a fost aprobata.
Teoretic, ar trebui ca singura exceptie in ceea ce priveste principiul stabilitatii regimului juridic sa existe in situatia legii mai favorabile. Melior lex.
Daca o reglementare anterioara acorda anumite facilitati pe care o reglementare ulterioara le elimina, acestea se aplica investitiilor in derulare in momentul intrarii in vigoare a legii noi.
O.G. 92/1997, precum si alte acte normative prevad o serie de drepturi speciale pe care le au investitorii straini in tara.
Enumerare conform O.G. 92/1997:
Dreptul investitorilor straini la asistenta privind parcurgerea formalitatilor administrative pentru constituirea si functionarea investitiei in Romania.
Autoritatea publica insarcinata cu realizarea acestei activitati de asistenta este Agentia Romana pentru Investitii Straine ARIS constituita prin L 390/2002. ARIS este afiliata la Asociatia Mondiala a Agentiilor de Promovare a Investitiilor, cu sediul la Geneva.
Dreptul investitorilor straini la conversia in valuta si la transferul in strainatate al profiturilor obtinute in tara.
Acest drept se realizeaza conform dispozitiilor prevazute de Regulamentul bancar, dupa plata impozitelor si taxelor prevazute de legea romana.
Dreptul de proprietate asupra bunurilor din tara.
In ce priveste dreptul de proprietate asupra bunurilor din tara, facem o distinctie dupa cum este vorba de bunurimobile sau imobile. In ce priveste bunurile mobile, strainilor li se aplica regimul national, adica ei pot dobandi proprietatea asupra acestor bunuri mobile in aceleasi conditii ca si cetatenii romani.
In ceea ce priveste bunurile imobile, o situatie speciala exista cu privire la terenuri. Pentru cladiri, cu foarte putine exceptii, se aplica acelasi regim national, insa pentru terenuri situatia este mai complexa din punct de vedere juridic, in cauza fiind aplicabile mai multe acte normative:
Constitutia, astfel cum a fost modificata si republicata in 2003. Art 44 prevede ca cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la UE si din alte tratate internationale la care Romania este parte, prin reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica si prin mostenire.
Dispozitia constitutionala din 2003 a adus o modificare la nivelul capacitatii de folosinta a strainilor. Constitutia din 1991, anterior modificarii, prevedea o incapacitate de folosinta a cetatenilor straini si apatrizilor de a dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor din tara. Aceasta spunea clar ca acestia nu pot dobandi. Noua varianta a Constitutiei a conferit strainilor aceasta capacitate de folosinta, dar in anumite conditii prevazute chiar in Constitutie, anume:
Persoanele fizice straine au dobandit vocatie de a deveni proprietare asupra terenurilor din tara in doua situatii:
a. Prin mostenire legala
Constitutia nu prevede nici o conditie speciala
b. Prin acte juridice
Acestea pot fi inter vivos sau mortis causa deoarece textul nu distinge. In acest caz trebuie intrunite trei conditii in mod cumulativ, posibilitatea fiind prevazuta printr-o conventie internationala la care Romania este parte:
(i) Tratatul de aderare al Romaniei la UE, dar si alte tratate
(ii) Conditia reciprocitatii
(iii) Existenta legii organice
Legea organica la care face trimitere conventia este L 312/2005 privind dobandirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi precum si de catre persoanele juridice straine, lege care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007, adica in momentul aderarii la UE.
Despre L 312/2005
Are ca obiect de reglementare larg dobandirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, atat de catre persoanele fizice, cetateni straini sau apatrizi, cat si de catre persoanele juridice, prin acte juridice inter vivos sau mortis causa. Aceasta nu se aplica mostenirii legale.
Regimul dobandirii este diferit dupa cum este vorba de cetateni sau persoane juridice din statele membre ale UE sau din spatiul economic european (i) pe de o parte sau de persoane din state terte, pe de alta parte (ii).
In ce priveste prima categorie, legea instituie o regula (prevedere generala) si doua reglementari speciale. Regula din art. 3 este in sensul ca persoana dintr-un alt stat membru poate dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor in aceleasi conditii ca si nationalii asadar fiindu-i aplicabil regimul national (al persoanelor fizice sau juridice romane).
Cele doua reglementari speciale privesc in primul rand dobandirea dreptului de proprietate asupra terenurilor avand drept scop constituirea de resedinte sau sedii secundare. Ambele exceptii se refera la scopul dobandirii terenului. In cazul acesteia, avem un termen de 5 ani de la data aderarii pentru a accepta aplicarea pentru straini a regimului national sub acest aspect. Aceasta dispozitie din lege este concordanta cu prevederile din tratatul de aderare.
A doua situatie speciala priveste dobandirea de terenuri agricole, paduri sau terenuri forestiere, pentru care termenul pana la care Romania este obligata sa aplica regimul national este de 7 ani. Exista si o exceptie de la aceasta prevedere speciala cand termenul de 7 ani nu se aplica, anume in cazul fermierilor straini care desfasoara activitati in mod independent.
In ceea ce priveste statele terte, legea prevede ca strainii pot dobandi proprietatea asupra terenurilor in conditiile reglementate prin tratatele internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate.
Dreptul investitorilor straini la Efectuarea de operatiuni valutare.
In acest domeniu este aplicabil regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar care prevede ca nerezidentii au dreptul sa dobandeasca, sa detina integral si sa utilizeze active financiare fie exprimate fie in valuta fie in moneda nationala. Active financiare inseamna numerar sau inscrisuri care confera drepturi la incasarea unei anumite cantitati de numerar. De asemenea, nerezidentii pot deschide si mentine conturi curente si de depozit, deoarece regulamentul nu distinge, in valuta si in moneda nationala, la orice institutie de credit (orice banca).
Dreptul de a angaja personal strain
Legea 35/1991 nu permitea investitorilor straini sa angajeze straini pe posturi de executie. O.G. 92/1997 a permis angajarea libera a strainilor in tara dar cu conditia, in anumite imprejurari, a obtinerii unei autorizatii de munca (work permit).
Dreptul investitorilor straini de a alege instantele competente pentru solutionarea litigiilor lor.
Este in acest caz vorba despre litigiile dintre investitorul strain si statul roman cu privire la drepturi si obligatii nascute din investitie. O.G. 92/1997 prevede solutionarea acestora in 3 moduri la alegerea investitorului strain, anume fie printr-o procedura interna (legea contenciosului administrativ, L554/2004 coroborata cu L 105/1992 cu privire la reglementare raportului de drept international privat. A doua posbilitate este de a apela lao procedura de conciliere sau arbitraj international sub egida centrului international pentru reglementarea diferendelor relavitve la investitii CIRDI - ICSID (www.ma doare mana.ro)
Conventia pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si persoane ale altor state este Conventia de la Washington 1965 la care Romania a aderat din 1975.
O alta posibilitate pentru investitorii straini este de a apela la o procedura de arbitraj ad-hoc, centrul ICSID organizand un arbitraj institutional. Arbitrajul ad-hoc la care se refera O.G. 92/1997 este arbitrajul desfasurat conform regulilor de arbitraj ale UNCITRAL = organizatia Natiunilor Unite pentru Dreptul comercial international, United Nations Commission for International Trade Law. Ultima varianta a Arbitration Rules dateaza din 1976.
De asemenea, in ce priveste solutionarea litigiilor, exista prevederi si in acordurile bilaterale privind promovarea si protejarea reciproca a investitiilor, acorduri bilaterale la care Romania este parte cu circa 100 state.
Exista doua feluri de facilitati de care pot beefiia investitorii straini:
Facilitati normative prevazute asadar cu caracter general si impersonal pentru toti investitorii care intra sub incidenta legii lor. Facilitatile constau, de pilda, in scutirea de la plata unor taxe vamale, o asemenea situatie exista de exemplu in OUG 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate. Exista facilitati de natura ajutorului de stat in legi cum sunt de pilda legea privind regimul zonelor libere, legea petrolului, legea minelor. Ceea ce este de retinut este ca regimul acestor facilitati este din ce in ce mai restrictiv in anii de dupa 1990, Romania acordand mari facilitati investitorilor straini care s-au restrans iar dupa aderarea la UE, acestea s-au redus in mod deosebit, rezumandu-se mai ales la acest ajutor de stat.
Facilitati individuale. Acestea s-au acordat de-a lungul timpului, de exemplu societatii de automobile Dacia Pitesti. In prezent nu mai exista un temei legal acordarii de facilitati personale.
Este vorba despre conventia de la Seoul, elaborata sub auspiciile BIRD. Aceasta a intrat in vigoare in 1998, iar in momentul de fata este una dintre conventiile cu cel mai mare succes, cvasi-universal - 157 de state membre. Sediul Agentiei este la Washington, iar aceasta functioneaza ca o banca. Ea s-a constituit si functioneaza cu scopul de a asigura riscurile pe care investitorii straini le pot intampina in cazul unei investitii in tara.
Sunt urmatoarele categorii de riscuri:
Riscurile de transfer bancar, adica eventualele interdictii pentru investitorul strain la transferul in strainatate al profiturilor obtinute in tara - inexistent in Romania
Riscul de expropriere sau de adoptare a altor masuri similare - acest risc nu exista practic deoarece conform reglementarii interne, exproprierea se face numai in anumite conditii restrictive
Incalcarea de catre statul unde investitia a fost efectuata a contractului cu investitorii straini
Riscurile de tulburari sociale majore (razboi, alte tulburari civile echivalente)
Legea 297/2004 - piata de capital
O.G. 92/1997 - privind stimularea investitiilor directe
OG 66/1997 - scutirea de plata
Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar
Decretul-lege 54/1990 privind organizarea si desfasurearea unor activitati economice pe baza liberei initiative
Directiva 2004/25/EC of the Parliament and of the Council on the 21 april 2004 on takeover bids
Legea 15/1990 privind reorganizarea untatilor economice de stat ca regii autoome si societati comerciale
In Romania, operatiunile de export-import sunt liberalizate, neexistand nevoie de o autorizare speciale. Dar, in anumite domenii, pentru ratiuni de ocrotirea a echilibrlui pietei interne, siguranta publica si protejarea patrimoniului cultural, se iau masuri de supraveghere si control a activitatii de import-export.
Statul prin organisme specifice ia masuri de supraveghere. Termenul utilizat este autorizatia de import export:
Licente
Autorizatii propriu-zise
Certificate
Vize
Notificatii
Licentele sunt instrumente prin care Ministerul Economiei si Comertului controleaza comertul cu anumite categorii de marfuri:
Produsele militare (arme, munitii)
Marfuri obiect al unor restrictii cantitative (de exemplu, o anumita cantitate limitata pentru import
Licentele se elibereaza pe baza unei cereri pe care persoana interesata o adreseaza Ministerului. Marfa este individualizata prin pozitia tarifara, iar dupa aderarea la UE se aplica regulamentul Consiliului 29/1992 privind Codului Vamal comunitar iar Romania e parte la Conventia Internationala privind sistemul armonizat de denumire si cotizare a marfurilor, conventia de la Bruxelles 1983, elaborata sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamala cu sediul in Bruxelles.
Exista mai multe autoritati publice competente sa emita autorizatii (cele mai largi competente apartin Agentiei Nationale pentru Controlul Exporturilor ce functioneaza in cadrul Ministerului Afacerilor Externe si care are competenta de supraveghere si controla supra altor categorii de produse militare, produse tehnologice cu utilizare dubla, cvila si militara, arme chimice, biologice, etc.)
Prin numeroase acte normative se reglementeaza circuitul natonal al unor categorii de marfuri, bunuri din patrimoniul cultural national, produse chimice, metale si pietre pretioase, anumite categorii de plante, animale)
Scopul autorizatiei de export-import este de a asigura echilibrul pietei interne si protejarea comerciantilor nationali. Daca eliberarea autorizatiei este refuzata, se pune problema cailor de atac, prevazute de legea 554/2004 a controlului administrativ. Este necesara plangerea prealabila la organul eitent in termen de 30 zile de la primirea refuzului. Organul emitent este obligat sa raspunda in 30 zile de la primirea contestatiei. Daca nu raspunde, va fi sesizata instanta judecatoreasca competenta in termenul de prescriprtie de 6 luni de la comunicarea solutiei sau expirarea termenului legal potrivit legii.
Competenta materiala de solutionare a actiunilor in controlul administrativ revine in prima instanta sectiilor de control administrativ ale curtilor de apel. Aici se reclama un act administrativ de competenta unei autoritati publice centrale.
Din punct de vedere teritorial, este competenta Curtea de la domiciliul sau sediul solicitantului sau de la sediul autoritatii, la alegerea reclamantului. Instanta e competenta sa oblige autoritatea publica sa emita o autorizatie si sa prevada despagubiri daca solicitantul dovedeste existenta unui prejudiciu.
In materia autorizatiilor este aplicabila procedura aprobarii tacite prevazute de OUG 27/2003 privind procedura aprobarii tacite. Daca nu se raspunde in termeul legal, solicitantul poate face uz si de dispozitiile acestei proceduri.
Prevederile privind autorizatia de import-export existente in conventiile internationale la care Romania este parte: Acordul GATT privind procedurile in materie de autorizatie de import, Geneva 1979 (Romania este parte din 1980). Acest acord stabileste pentru prima data principii pe care autorizatiile de import trebuie sa le respecte, ele fiind obligatorii pentru state:
Reglementarea procedurilor de import prin reglementari neutre (nediscriminatorii), administrate in mod just si echitabil
Publicitatea reglementarilor privind autorizatiile de import (cu un termen rezonabil inainte de intrarea in vigoare)
Simplificarea procedurii administrative (competenta generala trebuie sa apartina unuis ingur organ sau unei singuri autoritati de stat)
Aurotizatiile nu trebuie refuzate pe motive minore; daca se aplica sanctiuni pentru erori sau omisiuni in cereri sau documentatii, acestea nu trebuie sa depaseasca suma necesara care serveste ca simplu avertisment in caz ca nu se dovedeste intentia frauduloasa)
Conventia de la Viena 1971 privind substantele psihotrope si substantele similare (droguri)
Conventia de la Paris 1993 privind interzicerea dezvoltarii, producerii si folosirii armelor chimice
Conventia de la Basel 1989 prvind Transportul peste frontiera a deseurilor periculoase
Protocolul de la NY 2001impotriva traficului ilegal de arme de foc
Conventia privind circulatia internationala a diamantelor
Autprizatiile d eimprot-export sunt acte administrative cu caracter individual. Din punct de vedere al dreputlui privat (al comertului international), reglementarile privind autorizatiile admiistrative constituie norme de aplicatie imediata.
Aceste norme se aplica in toate cazurile, indiferent de natura subiectelor ce participa la raporturile comerciale internationale. Sunt norme cu un grad inalt de imperativitate.
Obligatia obtinerii autorizatiei de import-export revine intotdeauna comerciantului national (partea romana).
Aceasta obligatie este prevazuta in contractul comercial international.
De regula, in practica si in literatura de specialitatea, obligatia partii romane a fost calificata ca o obligatie de mijloace, partea romana treubie sa depuna toate diligentele necesarepentru oblitenrea ei: depunerea cererii intermen, depunerea documentatiilor, completarea dosarului, etc. Daca nu obtine aceasta autorizatie, independent de culpa acesteia, efectul juridic este cel de forta majora, in acest caz contractul fiind rezolvit total sau partial, dupa sfera afectata de lipsa autorizatiei, fara a se pune problema raspunderii partii ce nu a obtinut autorizatia.
Au existat cauzri cand partile au prevazut obligatia de obtinere a autorizatiei ca obligatie de rezultat, partea romana garantand sau asigurand obtinerea acesteia. In aceste cazuri, neobtierea autorizatiei atrage raspunderea patrimoniala a partii care nu a obtinut-p, desi ar putea dovedi ca a depus toate diligentele.
Exista doua categorii de izvoare, acestea putand ii interne si internationale.
Izvoarele interne reprezinta legile adoptate in tara care reglementeaza raporturile juridice ale dreptului comertului international si care legi, lato sensu, se impart in izvoare:
Specifice ale dreptului comertului international (privesc exclusiv dreptul comertului international, id est legi privind regimul ninvestitiilor straine, legi privind regimul general de import-export si autorizatii, reglementari privind zonele libere sau aspecte privind entitatile straine care functioneaza in Romania: sucursale, filiale, reprezentante)
Nespecifice, acte normative care apartin altor ramuri de drept, ce contin si prevederi referitoare la comertul international, de exemplu: reglementarea proprietatii strainilor, codul comercial si codul civil, reglementari privind dreptul muncii, fiannciar, etc.
De la aderarea la UE, Romania a aplicat direct Regulamentele comunitare de directa aplicare in statele membre, existand un temei juridic, anume art. 148 din Constitutie, privind integrarea in UE, care prevede prioritatea prevederilor din tratatele constitutive ale tratatelor comunitare si alte prevederi cu caracter obligatoriu fata de dispozitiile legii interne:
Codul vamal comunitar 29/1992
Regulamentul 2454/1993 privind aplicarea Codului Vamal Comunitar
Regulamentul Consiliului 2157/2001 privind statutul societatii europene (intrat in vigoare in 2003, in expansiune)
Regulamentul 1435/2003 privin statutul societatii cooperative europene (BCE)
Dintre izvoarele internationale, enumeram conventiile iternationale la care Romania este parte:
Conventia de la Viena 1980 privind contractele de vanzare internationala de marfuri, cea mai larga codificare internationala
Conventia de la NY din 1974privind prescriptia in materia vanzarii internationale de marfuri
In materie de transport de marguri, toate tipruile de transport
Conventile in materie financiar-bancara, vamala, arbitraj comercial international (Washington 1965), Conventia europeana de arbitraj 1961
Procedura de uniformizare a dreptului comertului internatioanl inceput in sec XIX (la sfarsit). Continuata sub auspiciile ONU, comisia Natiunilor unite pentru Dreptul Comertului international (UNCITRAL) sau sub auspiciile altor organizatii.
Adoptarea de Institutia Internationala pentru Unificarea Dreptului Privat, Roma (UNIDROIT), dateaza din 1926 iar Romania este membru fondator.
Princpiile sunt publicate in doua etape: I/1994 si II/2004 (varianta mai larga - au fost introduse clauzele de hardship - codul Internatioanl al contractelor)
Aceste principii nu reprezinta o conventie internationala, nu sunt ratificate de niciun stat, se aplica atunci cand partle fac trimitere la ele (prin raportare - per relationem).
Se aplica atunci cand partile mentioneaza in contract ca respectivul contract va fi supus uzantelor comertului internatonal (lex mercatorie)
Aceste principii codifica (unifica si uzantele, se pot aplica de judecatori, mai ales de arbitri, cand legea aplicabila nu prevede sau este confuza)
Exista o coficarea a contractelor la nivel european - Prncipiile dreptului european al Contractelor adoptat in doua etape:
Primele 2 parti in 1998
A doua parte in 2002
Sunt elaborate d ecomisia speciala a dreptlui european al contractelor formata de juristi din toate statele membre ale UE.
Acestea au fost adoptate cu scopul de a pune la dspozitia comerciantilor europeni o baza comuna de reglementare a contractelor comerciale internationale.
Dreptul comertului international are un izvor specific, anume uzantele comerciale nternationale (lex mercatoria).
Acestea sunt practici sociale prin natura lor nescrise, dar care fac obiectul unor multiple proceduri de codificare, practici care prezinta un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate, aplicate unui numar nedefinit de parteneri comerciali, de regula pe o zona geografica si la nivel unviersal,practici care in functie de natura lor, pot prezenta sau nu un caracter de izvor de drept.
Elementul obiectiv - constituie o practica sociale (un ansamblu de acte juridice si de fapte materiale care au capatat caracter de practica datorita aplicarii lor repetate de catre participantii la comertul international intr-o anumita perioada de timp).
Elementul de vechime este de esenta uzantelor. La fel si elementele de repetabilitate si continuitate.
Caracterul de colectivitate este reflectat prin faptul ca acestea sunt practici generale si mpersonale, se aplica intre un numar nelimitat de parteneri comerciali. Din acest punct de vedere, uzantee se aseamana cu legea, act general si impersonal, dar in timp ce legea este expresia autoritatii publice, uzantele reprezinta vointa comerciantilor insisi, a subiectelor partcipante la comertul internatonal.
Prin caracterul de generaltate si impersonalitate, zatele se deosebesc de obisnuintele partilor. Deosebirea dintre uzante si obisnuinta este exprimata in codul uniform SUA. Pentru uzanta este folosta notiunea de usage of trade, iar pentru obisnuinta este folosita expresia course of dealing.
Obisnuintele intre parti se aplica intre un numar limitat (nu la nivel global general). Rolul este de a completa si interpreta clauzele contractuale.
Conventia de la Viena din 1980 (privind vanzarea internationalad e marfur) face referire si la obisnuinte si la uzante, Conventia prevazand ca partile sunt legate (art. 9), de uzantele comerciale internationale si de obisnuintele care s-au stabilit intre ele.
Principiile UNIDROIT au o prevedere specifica in privinta aplicarii acestora.
Problema caracteristicii de izvor de drept
o Exista uzante:
Normative
Conventionale (interpretative), fara un asemenea caracter
Clasificarea uzantelor:
Dupa criteriul sferei de aplicare (intinderea aplicari lor), uzantele pot fi:
Locale (se aplica intr-o tara, regiune, zona geografica) ex: uzantele porturilor de la Marea Neagra, Marea Baltica, etc.
Speciale - aplicarea acestora se limiteaza la un anumit domeniu de activitate, ca de exemplu uzantele comertului cu cereale, lemn, petrol, etc. acestea sunt reflectate in burse pe marfuri corespunzatoare. In aceasta categorie mai intra si uzantele unor categorii profesionale, ca de exemplu uzantele agentilor de la bursele de marfuri.
Generale - de regula normative, se aplia la un nivel universal
Dupa izvorul de drept (forta juridica)
Normative (legale, de drept sau cutume)
Conventionale (interpretative sau de fapt)
Acestea prezinta toate caracteristicile uzantelor in general, cu anumite particularitati:
Au un element colectiv (reprezinta o practica sociala - aceasta este mai bine conturata, mai veche decat in cazul uzantelor conventionale
Acestea se exprima prin formula (din dreptul international public):
o Uzantele sunt longa inveterata diuturna consuetudo (consuetudine = practica; longa = indelungata; inveterata = veche, diuturna = zilnica, repetata, de la zeita Diuturna)
Element de colectivitate si generalitate
Caracter de izvor de drept - este dat de faptul ca uzantele normative contin un element psihologic si anume comerciantii care intra sub incidenta lor aplica aceste uzante cu convingerea ca ele se impun intorcmai ca si legea (lat: opinio iuris, sine neisitatis = sunt de drept sau necesitate)
Prin coroborarea a doua elemente esentiale (obiectiv si subiectiv), uzantele normative sau cutuma sunt definite ca fiind longa inveterata diuturna consuetudo si opinio iuris sine necesitatis (se aplica intocmai ca o norma juridica).
Aceasta particularitate este o conditie necesara nu si suficienta pentru ca o uzanta sa indeplineasca aceasta functie, trebuie ca sistemul de drept aplicabil in cauza (lex causae, legea aplicabila cauzei) sa recunoasca caracterul de izvor de drept al uzantelor normative.
Exista sisteme de drept care prevad explicit caracterul de izvor de drept a uzantelor (exemplu: sistemul italian). Exista si altele (mai putin dreptul romanesc) care nu recunosc de plano caracterul de izvor de drept al uzantelor dar admit exceptii in anumite situatii.
Acestea pot avea unul sau mai multe din urmatoarele:
Pot reglementa raporturi juridice pe care legea nu le prevede si astfel pot acoperi lacunele legislative nationale. (un rol frecvent). Aceste atributii se numesc consuetudo practer legem (in locul legii)
Rolul de a completa sau interpreta dispozitiile legii - consuetudo secundum lege
Aplicarea prin inlaturarea unor dispozitii legale care nu sunt de ordine publica din sistemul aplicabil in cauza - consuetudo contra lege - inlatura de la aplicare o lege care nu are caracter imperativ
Se admite ca uzantele normative prevaleaza asupra legilor nationale, daca acestea au caracter supletiv (nu sunt imperative). Uzantele (care au caracterul unei legi supletive) prevaleaza asupra altei legi speciale (principiul specialia generalibus derogant), dar nu pot inlatura de la aplicare o dispozitie imperativa.
Partile pot deroga de la uzantele normative expres sau tacit - uzantele normative au caracterul unei legi supletive. Daca partile nu le-au inlaturat de la aplicare si nu au uzat de aceasta posibilitate, uzantele se vor aplica ca si legea (legea supletiva e imperativacand partile nu au prevazu altfel).
Uzantele normative au caracterul unei legi. In consecinta, exista prezumtia ca judecatorul sau arbitrul care aplica o uzanta normativa o cunoaste: principiul jura novi curia (prezumtia ca o instanta cunoaste dreptul) - oartile contributie cu facto (faptul, nu dreptul).
Recursul - la instantele supreme ale statului (ICCJ) care judeca in drept, nu si in fapt (pentru motive de nelegalitate, nu de netemeinicie), astfel incat uzanta este gresit interpretata si aplicata, daca e normativa, se poate ajunge la cenzura nstantelor supreme astfel incat se creeaza o garantie suprema a aplicarii uzantei.
Exemple:
Solidaritatea pasiva prezumata in raporturile comerciala a fost la origini o uzanta normativa
Punerea de drept in intarziere a debitorului comerciant
Posibilitatea anatocismului in cadrul conturilor bancare
Efectul suspensiv al fortei majore in contractele pe termen mediu si lung (nu produc instantaneu rezolutiunea contractului ci suspendarea executarii acestuia)
In conventia de la Viena: principiul obligativitatii de colaborare a partilor (pentru limitarea reciproca a prejudiciilor); daca o parte nu poate sa execute, cealalta parte trebuie sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a-si reduce pierderile, altfel este posibil ca aceasta sa nu-si poata recupera prejudicii pe care le-ar fi putut evita
Acestea au trei elemente definitorii:
Sunt practici sociale
Au o aplicabilitate cu caracter de colectivitate si generalitate, dar difera de uzantele normative pentru ca nu sunt izvor de dpept
Temeiul fortei juridice a uzantelor conventionale estevointa partilor.
Vointa partilor care sta la baza uzantelor comerciale poate fi
a. expresa si atunci avem de-a face cu uzante conventionale care se aplica deoarece partile trimit la uzante printr-o clauza contractual de tipul: Prezentul contract se completeaza cu uzantele comerciale in materie, dar de cele mai multe ori se trimite la uzante codificate de organisme institutionale (ex: regulile INCOTERMS - opera Camerei de Comert Internationala de la Paris si reprezinta cdificarea uzantelor in materia contractelor de vanzare de marfuri, aplicabila in zona europei, cu extindere internationala.
Aplicarea acestor uzante e prevazuta in Conventia de la Viena in art. 9 partile sunt legate prin uzantelela care au consimtit.
b. Vointa tacita sau implicita
Uzantele conventionale se vor aplica chiar daca nu exista trimitere expresa daca din contract sau din comportamentul contractual al partilor rezulta ca au inteles implicit sa li se aplice acele uzante.
Conventia de la Viena, in art. 9 alin. 2 mentioneaza ca in afara de conventia contrara a partilor, ele sunt considerate ca s-au referit in mod tacit in act la orice uzanta pe care o cunoaste sau ar fi trebuit sa o cunoasca si care, in comertul international e larg cunoscuta si in mod regulat respectata de catre partile la contractele de acelasi tip, in ramura comerciala avuta in vedere.
Partile sunt legate si de contractele la care nu s-au referit dar datrita aplicarii regulate si faptului ca aceste sunt respctate vor fi obligate implicit.
Rol: interpretativ si completiv al contractului
Uzantele conventionale, neavand caracter de izvor de drept se aplica contractelor. Acestea completeaza cotractele sau le interpreteaza. Uzantele coventionale se pot aplica in oricare faza a exstentei raportului contractual: se pot referi la faza precontractuala (modul in care se desfasoara negocierile, locul, etc).
Uzantele se pot referi la modalitatea de incheiere a contractului . un contract se incheie prin simpla tacere a celeilalte parti, astfel incat ne aflam in prezenta acceptarii tacite a unei oferte care va constitui contract.
Continutul contractului - drepturile si obligatiile partilor: o parte va fi indreptatita sa invoce o obligatie celeilalte parti, nerealizata, desi acea obligatie nu era expres prevazuta in contract dar rezulta din uzanta.
Uzantele se mai aplica si in faza executarii si incetarii contractului.
Uzantele comerciale prevaleaza asupra unei legi nationale supletive pentru ca se prezuma ca exprima vointa partilor care este derogativa de la legea supletiva. Vointa partilor poate inlatura o uzanta normativa. Prin contract partile pot inlatura o uzanta conventionala.
Rolul uzantei - explicatie
Dinamica raportrilor comerciale internationale: acestea sunt mai dinamice decat civile interne astfel incat se creeaza lacune de reglementare iar legile interne raman in urma, aparand relatii comerciale noi pe care comerciantii le reglementeaza singuri prin uzante.
Legile nationale nu sunt adoptate pentru reglementarea raporturilor comerciale internationale, ele sunt edictate pentru reglementarea raporturilor interne. Exista raporturi imperfect reglementate.
Rolul: ca natura acestea sunt practici nescrise, ele apar in relatiile comerciale printr-o anumita repetare, iar cunoasterea lor nu este suficienta, ci trebuie dovedite.
Codificarea uzantelor se face de mai multi factori sau persoane:
De comercianti: marile societati comerciale elaboreaza contracte cadru: clauze prestabilite care reprezinta cdificari de uzante in domeniul respectiv; ei le propun celorlalte parti, urmand a se completa doar elementele variabile. De principiu, cu exceptia contractelor de adeziune, cum ar fi cele de asigurare, acestea nu se impun existand posibilitatea admiterii sau respingerii.
Organisme internationale - sub egida ONU, UNICTRAL - contractele tip sau cadru care reprezinta codificari de uzante, camera de comert internationala de la Paris care a edictat clauzele INCOTERMS
In dreptul roman, uzantele se aplica: o serie de conventii internationale trimit la uzante: Conventia de la Viena (1980), Conventia Europeana de Arbitraj Comercial International (1961). Romania adera in 1963 iar arbitrii vor tine seama de stipulatiile contractuale si de uzantele comerciale.
In regulile procedurii arbitrale ale Curtii de Arbitraj de comerc international de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei se prevede obligatia Tribunalului Arbitral de a solutiona litigiile nu numai potrivit contractelor si normelor de drept, dar si potrivit uzantelor comerciale.
Regula: Dreptul roman nu admite uzantele normative (acestea nu sunt recunoscute ca avand forta juridica) conform CCom din 1887 inspirat din codul italian de la 1882. Daca codul nu dispune, se aplica uzantele comerciale si numai daca acestea nu exista se aplica codul civil (CCom, art. 1); nu exista trimiteri de principiu la uzante.
Dar: Uzantele sunt recunoscute ca avand forta juridica in domenii speciale, prin exceptie:
Ex: titluri de valoare L 58 si 59/1934 asupracambiei si biletului la ordin, respectiv CEC-ul trimit la uzantele locului de plata; uzantele porturilor sunt considerate uzante normative, de asemenea sunt considerate uzante normative si uzantele burselor.
Aplicarea uzantelor: in fata tribunalelor arbitrale (Curtea de Arbitraj International)
Ex: (cu rol completiv si interpretativ)
Intr-un contract de control al marfurilor incheiat intre o firma romaneasca si una franceza, contractul incheiat pe un formular tip, in acest formular exista o prevedere potrivit careia contractul se incheie pe durata nedeterminata dar partile in cuprinsul contracutlui au prevazut si semnat ca contractul are o durata mai mica: 6 luni.
Litigiul privind o marfa necontrolata de statul roman a ajuns in Franta. Cocontractantul francez a cerut despagubiri instantei romane. Uzanta comerciala aplicabila: incazul unui contract dip daca partle au inserat o clauza scrisa de mana aceasta prevaleaza deoarece exprima ultima vointa iar contractul expira la 6 luni de la incheiere.
Contractul se incheie intre o firma romaneasca si una spaniola. Exista discrepante intre exemplarul aflat in mana celor doua parti. Fiecare parte invoca contractul aflat la ea. Uzanta aplciabila: in contractele de vanzare internationala de marfuri, initiatorul contractului si cel obligat sa raspunda de concordanta actelor este vanzatorul (in speta ce roman). Inconcordanta apartine vanzatorului roman in culpa rezulta ca in acest caz castig de cauza se acorda partii ce are celalalt inscris.
Sunt clasificate in functie de:
Nationalitate:
De nationalitate romana
Straine (parteneri comerciali)
Comercianti persoane fizice si societati comerciale. Rolul majoritar, preponderent in comertul international il detin societatile comerciale.
Pentru coemrciantii persoane fizice se aplica L 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale ce desfasoara activitati economice in mod independent.
Societatile cu participare straina (contin un element de extraneitate) - conform OUG 92/1997 privind stimularea investttitiiiilor directe si regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar sunt societati cu participatie straina acele societati comerciale sau filiale ale acestora care au fost constituite cu participatie straina la capital (fie exclusiv de persoana straina, fie in asocciere cu persoane fizice sau persoane juridice romane, indiferent ca acest eleent a existat la inceput sau a aparut pe parcurs).
Elementul de extranetitate relevant este participarea la capitalul socieal. NU sunt relevante alte elemente (cetatenia straina a membrilor organelor de conduceresau de administrare a societatii).
Societatile cu participare straina sunt supuse dispozitiilor dreptului comun (civil si comercial). Caracterul de internationalitate le confera o pozitie aparte inc adrul eprsoanelor juridice de nationalitate straina (art. 286 L 31/1990): contituirea de societati comerciale cu participare straina in asociere cu persoane juridice sau fizice romane sau cu capital integral strain se efectueaza cu respectarea dispozitiilor rpezentei legi si a celei privitoare la regulile investitiilor straine.
Capacitatea societatilor comerciale romande a a face acte si fapte de drept al comertului international:
Potrivit dispozitiilor constitutionale si art. 1 L 31/1990 nu se distinge dupa cume ste vorba despre societati cu capital strain. Societatile comerciale au capacitatea juridica de a face acte si fapte de comert international. Ele pot face acele acte si fapte prevazute de legea romana care este legea stautului lor organic, indiferent de reglementarile continute in sistemele de drept de unde provin persoanele straine participand la aceste societati.
Societatile cu participatie straina se pot constitui in orice domeniu a comertului international neexistand restrictii cat priveste participarea cu capital strain la comertul international.
Domeniul bancar si al asigurarilor: conditii specifice - plafon mai ridicat al capitalului social, administrarea societatii, control special al autoritatilor publice din domeniul respectiv. Aceste conditii specifice sunt aplicabile fie ca este vorba despre o societate cu capital roman sau strain.
Obiectul de activitate al societatilor cu capital strain - clasificarea activitatilor din economia nationala CAEN
2 Regulamente ale UE
Al Comisiei nr. 29/2002 care stabileste nomenclatorul activitatilor din comunitatile europene
Regulamentul 1893/2006 (aplicabil de la 1.01.2008) si care uniformizeaza nomenclatorul activitatilor din economia nationala cu cea din UE.
Nu este obligatorie mentiunea ca societatea poate face si acte de comert international in obiectul de activitate al unei societati comercale dar in practica, aceasta clauza e expresa datorita principiului specialitatii capacitatii de folosinta.
Se pot constitui in oricare dintre formele prevazute de legea 31/1990. Dupa etapele de constituire, aprcurge aceleasi etape ca si societatile fata capital strain.
Intocmirea actului constitutiv - exista elemente specifice:
Denumirea societatii (particularitate dupa sucursale sau filiale
Obiectul de activitate (clauza expresa)
Capitalul social
Solutionarea ltiigiilor
Inregistrarea la Registrul Comertului si autorizarea functionarii societatii in temeiul legii 31/1990, 26/1990 privind Rcom si 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrare in Registrul Comertului.
Reglementare specifica: normele metodolofice adoptate de Camera de Comert si Industrie si Ministerul Justitiei in 1998 privind moduld etinere a Rcom si efectuarea inregistrarii.
OG 75/2001 - organizarea cazierului judiciar pentru persoane fizice sau juridice straine (in momentul constituirii societatii nu este necesar acesta, e suficienta o declaratie pe proprie raspundere).
Personalitatea juridica
Societatile cu capital strain, avand sediul in Roania sunt persoane juridice romane. Exista situatii in care nu doar sediul este criteriul de determinare a nationalitatii unei persoane juridice, exista si criteriul controlului societatii, de unde provin organele de conducere sau asociatii.
Exista particularitati: posibilitatea de a avea sediul pe teritoriul Romaniei dar datorita controlului sa fe supusa legislatiei straine.
Denumirea: regulile generale - societatea comerciala fara capital strain art. 20 L 26/1990 - registrul coemrtului: firmele si embelemele scrise in primul rand in limba romana.
OG 72/2004 - impune restrictii si interdictii privind folosirea termenului de roman, national sau derivate in denumirea societatii comerciale. Exista norme ce se aplcia doar societatilor comerciale cu capital strain.
Sediul: mutarea sediului dintr-un stat in altul sau daca socieatea are mai multe sedii instate diferite
Schimbarea nationalitatii societatii:
Legea aplicabila - art. 46 L 105/1992 prevad in cazul fuzunii intrunirea cumulativ a dispozitiilor celor doua sisteme de drept aplicabile (de unde societatea provine si in sistemul de drept roman).
Capitalul social
Capitalul social al societatilor cu participatie straina. Se aplica dispozitiile L 31/1990 dar exista si o serie de particularitati. Prima particularitate se refera la varsarea si subscriptia capitalului social. In ce priveste subscriptia capitalului social, reglementarile contabile de Romania prevad ca acest capital social trebuie exprimat in moneda nationala. Sunt dispozitiile legii contabilitatii, L 82/1991 cu modificarile ulterioare care provedea la modul general ca societatile comerciale au obligatia s aorganizeze si sa conduca contabilitatea proprie potrvit legii contabilitatii in limba romana si moneda nationala.
In ce priveste varsarea aporturilor, o problema se pune in ce priveste aporturile in valuta, daca pentru asociatii straini, varsarea unui aport in valuta este nu numai libera, posibila dar reprezinta practic solutia cea mai frecvent intalnita, pentru asociatii romani insa, am considerat ca varsarea aportului in valuta la o societate romaneasca nu este posibila deoarece varsarea aportului este o plata in sensul prevederilor regulamentului BNR 4/2005 privind regimul valutar si acelasi regulament prevede ca o plata nu poate fi facuta in valuta intre rezidenti. Platile in valuta intre rezidenti, cu cateva exceptii, sunt interzise.
In ce priveste marimea aporturilor, aprticiparea straina la capitalul social poate varia intre o limita oricat de mica si 100%. In cazul in care se constituie cu capital 100% strain, poate lua forma, daca este vorba de un singur asociat, a societatii cu raspundere limitata cu asociat unic strain, nefiind in acest sens vreo restrictie.
In ce priveste bunurile mobile si imopbilele constructii nu exista probleme. In ce priveste terenurile, dreptul de proprietate al societatilor romanesti constituite cu participare straina asupra terenurilor, retinem ca a avut loc o evolutie legislativa care a generat controverse doctrinare si o jurisprundenta neuniforma. Mult tmp s-a considerat ca societatile cu participare straina, desi sunt persoane juridice romane, cu sediul pe teritoriul Romaniei, erau asociate cu societatile straine din punct de vedere al dobandirii dreptului de proprietate asupra terenurilor. Problema prezinta mai mult un interes istoric avand in vedere modificarile la nivelul Constitutiei si a legilor. In prezent, problema este rezolvata de art. 96 din O.G. 92/1997 astfel cum acest articol a fost modificat prin L 312/2005 privind dobandirea dreputlui de proprietate privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi precum si de catre persoanele juridice straine, textul prevede clar ca o societatea omerciala persoana juridica rezidenta poate dobandi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile in masura necesare derularii activitatii sale, potrivit obiectului social. In consecinta, societatile cu participare straina, chiar cu capital 100% strain pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor fara nici o restrictie ca si celelalte societati de nationalitate romana.
Exista totusi doua conditii strecurate in text. In masura necesara derularii activitatii sale si potrivit obiectului social. Aceste conditii pot crea probleme in cazul in care s-ar face o aplicare foarte stricta a lor. De ex: o societate comerciala cu capital 100% strain cumpara teren in tara, o suprafata agricola, intr-o intindere mult mai mare decat necesarul desfasurarii activitatii sale. O icnalcare a acestor norme de ordine publica isneamna o incalcare a principiului specialitatii capacitatii de folosinta ar face ca acel contract sa fie supus nulitatii.
Sunt aplicabile dispozitiile generale ale legii 31/1990. De lege lata nu exsta nici un fel de restrictie privind posibilitatea cetatenilor straini de a fi administratori, directori sau cenzori la o societate comerciala de nationalitate romana.
In ce priveste functionarea, in afara de ideea ca si aici sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun, retinem cateva particularitati in ce priveste regimul valutar. Sunt aplicable dispozitiile regulamentului BNR 4/2005. Din punct de vedere al dreptului international privat, regulamentul contine norme de aplicabilitate imediata. In ce priveste definirea operatiunilo valutare, regulamentul instituie in primul rand un criteriu material, in rem in sensul ca operatiune valutara este operatiunea care se efectueaza intr-o moneda straina, in moneda nationala a altui stat sau a unei uniuni monetare. Este utilizat totodoata pentru definirea notiunii de operatiune valutara si criteriul personal, in sensul ca sunt considerate operatiuni valutare si acele operatiuni care se exprima in moneda nationala, adic ain lei, dar se eectueaz aintre rezidenti si nerezidenti.
Operatiunile valutare sunt de doua feluri:
Operatiuni valutare curente - implica o contraprestatie imediata
Operatiuni valutare de capital - in care categorie se includ o lista intreaga de operatiuni, cum ar fi de pilda investitiile directe ale nerezidentilor in Romania sau ale rezidentilor in strainatate, operatiunile cu instrumente financiare existente pe piata de capital, creditele legate de comertul international, operatiunile in conturile de depozit.
O data cu modificarea OUG 194/2002 privind regimul strainilor, modficare care a avut loc in anul 2007 si cu adoptarea OUG 56/2007 privind incadrarea in munca si detasarea strainilor pe teritoriul Romaniei, a fost consacrata o noua acceptiune a notiunii de strain. S-a instituit regula potrivit careia au calitatea de straini persoanele care nu au cetatenie romana si nici cetatenia unui alt stat membru al uniunii europene sau al spatiului economic european. Asadar, in acceptiunea legii privind regimul strainilor si a legii privind incadrarea in munca, strain inseamna numai un cetatean din state terte.
Societatile romanesti constituite cu participare straina sunt libere sa angajeze personal national sau din oricare alt stat si indiferent pe ce functie ar fi angajat personalul strain. Dispozitiile codului muncii, legea 53/2003 se aplica si cetatenilor straini si apatrizilor incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca pentru un angajator roman pe teritoriul Romaniei. In ce priveste conditile angajarii in munca, cetatenii celorlalte state membre ale UE si spatiului ecoomic european, nefiind considerati straini, au acces neingradit pe piata muncii din Romania sub rezerva aplicarii anumitor masuri tranzitorii prevazute in tratatul de aderare. Este in vigoare OUG 102/2005 privind libera cicrculatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilro statelor membre ale UE si a spatiului economic european. Pentru celelalte categorii de persoane, adica pentru cetatenii statelor terte, Ord 56/2007 privind incadrarea in munca si detasarea strainilor prevede obligatia autorizatiei de munca, este un oficiu special, nu se mai numeste permis de munca ci autorizatie de munca. Exista un oficiu roman pentru imigrari care emite aceste autorizatii in limita unui numar stabilit.
Se aplica regimul de drept comun cu cateva precizari si o problema se pune in ce priveste salarizarea in valuta cu doua distinctii, pentru personalul roman sau strain.
Pentru personalul strain, salariul poate fi exprimat in lei sau valuta. Salariul se contabilizeaza, se exprima in lei si valuta si poate fi platit, pentru straini in valuta.
In ce priveste romanii, salariile se platesc in moneda nationala si aceasta interdictie se trage din regulamentul Bancii Nationale - intre rezidenti nu se fac plati in valuta. De la aceasta regula exista cel putin doua exceptii:
a. Plata salariului se poate face si in valuta si pentru cetateniii romani, este vorba despre regimul zonelor libere, L 84/1992 privind regimul zonelor libere, nemodificata si,
b. Situatia platilor facute de catre rerezentanta socieatatilor economice sau organizatiile straine in temeiul unei H.G. 1222/1990, aplicabila reprezentantelor.
In ce privete dizolvarea, retinem ca potrivit OUG 92/1997 exista obligatia socieatii de a permite transferul in strainatate al drepturilor investitorilor straini al societatilor dizolvate. In cazul lichidaii, daca s-ar face pe cleaisolventei sunt aplicabile dispozitiile legii 85/2006 privind insolventa.
In cazul insolventei internationale, sunt cateva reglementari speciale insa. In auneke state membre sl luniunii europeane este in mod direct aplciabil regulamentul consiliuli 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate. El a inlocuit acest regulament de la data aderarii Romaniei la UE, dispozitiile titlului II din legea 637 din 2002 privind reglementarea raporturilor de drept international privat in domeniul insolventei fiind abrogat si s-a produs aplicarea directa a regulamentului.
In ce priveste relatiile cu state terte, a ramas aplicabil titlul I din legea 637/2002 si acest titlu I este o copie fidela a legii model a UNICTRAL privind insolvabilitatea internationala din 1997.
In primul rand, societatile cu participare straina pot opta pentru solutionarea litigiilor lor cu tertii la instantele ordinare. Daca este vorba de o competenta generala, sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului European nr 44/2001 privind Competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala. Intre statele membre ale UE, marea majoritate a dispozitiilor se refera la recunoasterea si executarea hotararilor. (Regulamentul Bruxelles 1 se refera in principal la recunoasterea si executarea hotararilor.) Pentru ipoteza statelor terte sunt aplicabile prevederile din L 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept international privat. Litigiile DCI nu se solutioneaza de catre instantele ordinare ci in cea mai mare parte pe cale arbitrala prin ceea ce se numeste arbitrajul comercial international. In cea mai mare parte a cazurilor, daca partile convin sa apeleze la arbitraj, ele aleg competenta Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei. Aceasta Curte are reguli de procedura arbitrala in vigoare de la 1 ianuarie 2000 si curtea este competenta sa solutioneze litigiile din comertul international, adica litigiile cu element de extraneitate. In cazul in care partea straina nu accepta competenta curtii de la Bucuresti, de foarte multe ori se apeleaza la arbitrajul Curtii Internationale de Arbitraj a ICC Paris care are un regulament de arbitraj din 1998 cu putine modificari in vigoare si astazi. De asemenea, partile pot apela, si o fac din ce in ce mai de sin practica la arbitraj ad hoc, arbitrajul ICC Paris fiind un arbitraj institutional. Arbitrajul UNCITRAL este un arbitraj ad-hoc care se desfasoara conform regulilor de arbitraj din 1976.
In legatura cu persoanele fizice straine, neindoielnic prezenta lor este mult mai restransa, in cazul in care o persoana fizica straina intreprinde activitate comerciala in Romania se aplica L 300/2004 privind persoanele fizice si asociatiile familiale care desfasoara activitati economice inmod independent. Legea se refera numai la cetatenii din celelalte state membre ale UE. Pentru cetatenii dins tate terte rezulta ca nu pot beneficia de dispozitiile legii 300/2004 iar pentru ele singura solutie este aceea de a constitui o societate comerciala pe domeniul tarii, o filiala, sucursala sau reprezentanta.
Sunt aplicabile dispozitiile legii 31/1990 asa cum ele au fost modificate in 1997 cand s-a modificat art. 44 din L 31/1990 care prevede in varianta curenta ca societatile comerciale straine pot infiinta in Romania cu respectarea legii romane filiale, precum si sucursale, agentii, reprezentante sau alte sedii secundare daca acest drept le este recunoscut de legea statutlui lor organic.
Din dispozitiile generale ale acestui articol rezulta ca formele de participare a societatilor straine pe teritoriul Romaniei sunt trei: filiale, sucursale si reprezentante.
Temeiul juridic este articolul 42 din L 31/1990. Filialele, spune textul, sunt societati comerciale cu personalitate juridica constituite in una din formele de societate prevazute de legea 31/1990.
Definitie: Filiala unei societati comerciale straine este acea societate comerciala cu personalitate juridica romana proprie, distincta de societatea mama din strainatate care se afla insa sub controlul societatii mama.
Sunt doua elemente definitorii ale acestor filiale:
a. Filiala are personalitate juridica proprie, ceea ce ii confera calitatea de subiect de drept propriu, distinct de societatea mama care o constituie.
Cea mai importanta consecinta a acestei situatii apare pe planul activitatii filialei, care are asadar un patrimoniu propriu, diferit de cel al societatii mama, ea putand actiona in raporturile juridice comerciale, in numele si pe seama ei insasi. Ea poate actiona si in numele si pe seama societatii mama ca un mandatar al acesteia sau poate sa isi asume in nume propriu si pe seama societatii mama ca un comisionar dar nu aceasta este specific.
Pe planul dreptului international privat, adica raporturilor cu elemente de extraneitate, repercusiunea directa a personalitatii juridice proprii a filialei este faptul ca statutul ei organic este supus legii romane, deci legii statului pe teritoriul caruia isi desfasoara activitatea.
b. Filiala se afla sub controlul societatii mama.
Acesta este controlul care rezulta de fapt si prin acceptiunea terminologica a notiunii de filiala (filius, filii = fiu), fiind controlul pe care parintele asupra copilului sau.
Controlul societatii mama asupra filialei ei din Romania, poate imbraca din punct de vedere juridic diferite forme. De regula, controlul se manifesta prin faptul ca societatea mama detine majoritatea capitalului social al filialei, putand merge pana la 100%, dar nu este obligatoriu, poate fi si cu capital romanesc dar sub controluls ocietatii din strainatate.
Controlul se poate manifesta si sub alte forme, desi acest prim tip de control este cel mai des intalnit. Astfel, poate exista control constand in persoanele existente (modul de numire si atributiile acestora) in organele de conducere si de administrare ale filialei. Poate exista un control in ce priveste activitatea cenzorilor societatii.
Pe plan juridic, relatia este complexa, data de doua idei esentiale:
Are personalitate juridica proprie astfel incat este subiect de drept
Se afla sub control
Juridic, cele doua elemente ii configureaza pozitia.
Din punct de vedere economic, filiala are o autonomie relativa fata de societatea mama si aceasta sintagma de autonomie relativa implica doua idei:
Ideea de autonomie
Ideea de dependenta, autonomia fiind numai relativa.
Autonomia consta in aceea ca filiala are o viata economica si financiara proprie, ea intocmeste documente contabile proprii (bilant contabil, buget de venituri si cheltuieli pe care trebuie sa le inregistreze la autoritatile romane fiscale). Pe de alta parte, ea este dependenta in sensul ca prin elementul de control ea desfasoara in principiu activitatile economice ordonate, dispuse de societatea mama.
In ce priveste constituirea filialelor, articolul 42 din L 31 spune ca filiala se constituie in una din formele prevazute de legea 31/1990, oricare dintre formele prevazute de lege. Totusi, aceasta se deosebeste de o societate obisnuita, anume faptul ca in actul constitutiv al filialei trebuie mentionat in mod explicit caracterul ei de filiala si trebuie sa rezulta elementele de control care sunt esentiale.
Fiind persoane juridice romane, acestea functioneaza ca si celelalte persoane juridice romana insa din punct de vedere valutar, regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar incadreaza filialele la categoria rezidentilor din punct de vedere valutar. In consecinta, se comporta ca un rezident, cu problema platilor in valuta.
Cea de a doua forma de desfasurare a activitatilor comerciale straine in Romania o reprezinta sucursalele.
Curs 6 - 7 noiembrie 2007
Sucursala constituie un sediu secundar al societatii mama din strainatate lipsit de personalitate juridica proprie, care beneficiaza de un capital social afectat in exclusivitate de societatea mama si care poseda o anumita autonomie juridica si economica in raport cu societatea mama.
Sucursala nu are personalitate juridica proprie, ci pe aceea a societatii mama din strainatate.
Neavand personalitate juridica proprie, sucursala nu poseda un patrimoniu propriu, insa poseda un capital propriu in sensul ca parte a capitalului societatii mama ii este afectat in exclusivitate. Consecinta este aceea ca sucursala incheie acte juridice intotdeauna pe seama societatii mame. De asemenea, pe planul dreptului international privat, nefiind o persoana juridica distincta, ea nu beneficiaza de ceea ce se numeste o lex societatis proprie, fiindu-i aplicabila legea care carmuieste statutul organic al societatii mama in strainatate.
Sucursala este dependenta de societatea mama dar prezinta totusi anumite elemente de autonomie
In primul rand trebuie stabilite elementele de dependenta:
Societatea mama detine 100% din capitalul sucursalei. Consecinta ete aceea ca societatea mama va stabili care este obiectul de activitate al sucursalei precm si modul de organizare si de functionare al acesteia. Sucursala nu are patrimoniu propriu ceea ce inseamna ca nu poate actiona decat pe seama societatii mama ca mandatar sau in calitatede comisionar.
Elementele caracteristice autonomiei:
Din punct de vedere juridic, sucursala beneficiaza de o capacitate juridica limitata. Astfel, sucursala poate fi actionata in jurdecata la sediul acesteia din tara. In acest sens, L 105/1992 prevede in art. 149 ca persoana juridia straina este considerata din punct de vedere procesual ca avandu-si sediul in Romania daca are pe teritoriul Romaniei o sucursala sau o reprezentanta. Astfel, opereaza o asimilare a persoanei juridice straine cu cea romana dar aceasta are in vedere numai aspectul procesual al determinarii competentei procesuale a instantelor romane. Principial, competenta revine instantei de la sediul sau domiciliul paratului astfel incat teoretic instantele nu ar fi competente dar in cazul in care persoana juridica are o sucursala sau o reprezentanta in Romania, legea face o exceptie pentru ca persoana care trebuie sa intenteze o actiune in justitie se poate adresa instantei romane de la sediul sucursalei.
Al doilea element de autonomie priveste faptul ca sucursala, avand o masa de bunuri afectata in exclusivitate, poate sa fie supusa unei proceduri de dizolvare si lichidare distincta independent de societatea mama, fara a produce consecinte asupra societatii mama din strainatate. Bineinteles ca daca societatea mama ar fi supusa unei proceduri finalizata printr-un faliment al societatii mama, sucursala ar urma soarta societatii mama.
Din punct de vedere economic, sucursala beneficiaza de o autonomie gestionara in limitele stabilite de societatea mama. Sucursala intocmeste un bilant propriu de venituri si de cheltuieli, ea inregistrandu-se fiscal in Romania. De asemenea sucursala plateste impozite in Romania pentru activitatea desfasurata pe teritoriul statului roman. Potrivit art. 37 din L 26/1990 privind registrul comertului, sucursala trebuie sa cuprinda in denumire si mentiunea sediului principal al societatii mama din strainatate.
Este o chestiune specifica situatiei in care o entitate fara personalitate juridica, cum ar fi sucursala sau reprezentanta in momentul in care isi desfasoara activitatea intr-un alt stat decat societatea mama.
Asupra sucursalei actioneaza doua sisteme de drept si anume legea straina a societatii mama care carmuieste capacitatea juridica a sucursalei si in al doilea rand legea romana care carmuieste conditia juridica a strainului in Romania, intrucat sucurala isi desfasoara activitatea pe teritoriul roman.
In primul rand, legea straina lex societatis (a societatii mama) se aplica cu privire la capacitatea sucursalei astfel incat sucursala nu poate face in Romania decat actele si faptele de comert prevazute de legea societatii mama din strainatate. De asemenea, activitatea sucursalei este dependenta de existenta soietatii mama astfel incat incetarea existentei societatii mama atrage si incetarea existentei sucursalei.
In al doilea rand, cu privire la legea romana, se aplica sucursalelor regimul contabilitatii prevazut de legea romana. De asemenea, se aplica regimul vamal prevazut de legea romana. Din punt de vedere valutar, sucursalele sunt considerate rezidente potrivit regulamentului BNR 4/2005. Fiind considerata rezidenta, sucursala va fi tinuta sa efectueze plati in lei catre alti rezidenti. Din punct de vedere fiscal este incident sucursalei codul fiscal roman astfel incat sucursala va fi considerata potrivit acestuia persoana cu sediul permanent in tara si va plati impozit pe profitul obtinut din activitatea desfasurata pe teritoriul Romaniei.
Reprezentanta constituie un sediu secundar al societatii mama din strainatate lipsit de personalitate juridica proprie, fara un capital distinct de cel al societatii mama si care poate efectua doar operatiuni de reprezentare a acesteia fata de partenerii sai din tara.
Elementele definitorii ale reprezentantei:
Reprezentanta nu are personalitate juridica proprie, ceea ce inseamna ca nu este un subiect de drept distinct.
Pe planul dreptului international privat, reprezentantei i se va aplica lex societatis a societatii mama din strainatate. Rezulta asadar ca reprezentanta se aseamana cu sucursala dar se diferentiaza net de filiala pentru c ain cazul filialelor, acestea au personalitate juridica proprie avand si o lex societatis romana, proprie.
Reprezentanta nu are un capital propriu distinct de cel al societatii mama si doar o masa de bunuri strict necesara pentru derularea activitatii sale din Romania.
Reprezentanta poate desfasura in Romania doar operatiunile stabilite de societatea mama cu respectarea stricta a obiectului de activitate a societatii mama. Din punctul de vedere al reigmului investitiilor straine in Romania, reprezentantele nu constituie investitii straine.
Reprezentantele pot efectua acte juridice doar in calitate de reprezentant, adica in numele si pe seama societatii mama.
Altfel spus, reprezentantele activeaza in calitate de mandatar. Si din acest punct de vedere se deosebesc oarecum de sucursale.
Legea 31/1990 mentioneaza posibilitatea societatilor comerciale, atat romane cat si straine sa infiinteze in Romania sedii secundare, reprezentante, sucursale, agentii etc.
Reglementari speciale in materie:
decretul-lege 122/1990 privind autorizarea functionarii in Romania a reprezentantelor societatilor comerciale si organizatiilor economice straine
H.G. 1222/1990 privind regimul impozitelor si taxelor aplicate reprezentantelor din Romania ale societatilor comerciale si organizatiilor economice straine precum si drepturile si obligatiile legate de salarizarea personalului roman.
Constituirea reprezentantelor societatilor straine in Romani
Procedura de constituire si functionare este reglementata prin D-L 122/1990. Aceasta procedura debuteaza cu o cerere a societatii mama din strainatate adresata ministerului economiei si comertului care cuprinde:
Denumirea societatii mama,
sediul social al acesteia din strainatate
obiectul de activitate al societatii mama precum si al reprezentantei ce se infiinteaza in Romania
durata de functionare a reprezentantei
sediul din Romania
personalul pe care doreste sa il angajeze (functiile)
La aceasta cerere se anexeaza o serie de documente, anume:
actele constitutive ale societatii mama din strainatate
un atestat din partea Camerei de Comert si Industrie din tara de origine cu privire la existenta societatii mama, obiectul de activitate si capitalul social al acesteia
un certificat de bonitate de la banca ce deserveste in mod curent societatea mama din strainatate
imputernicirea pentru reprezentantii desemnati in Romania
Termenul de solutionare a cererii este de 30 de zile de la momentul depunerii daca documentatia este completa, o eventuala respingere a cererii trebuind motivata. Daca cererea este admisa se elibereaza o autorizatie de functionare a reprezentantei care va cuprinde denumirea reprezentantei, obiectul sau de activitate, conditiile de exercitare a activitatii din Romania, durata de functionare si sediul din Romania. Reprezentanta nu se inregistreaza la registrul comertului. In schimb, aceasta se inregistreaza fiscal la autoritatea fiscala de la sediul sau din Romania. Pana in anul 1997, reprezentantele se inregistrau de asemenea la Camera de Comert si Industrie a Romaniei. In practica, reprezentantele sunt in continuare inregistrate la CCIR datorita unui avantaj practic (desi nu mai exista obligatia legala in acest sens) deoarece CCIR editeaza periodic o brosura a reprezentantelor societatilor straine in Romania.
Obiectul de activitate este mentionat in autorizatia de functionare si de regula priveste urmatoarele tipuri de actiuni:
emiterea si primirea de oferte
negocierea si incheierea de contracte comerciale in numele si pe seama societatii mama pe baza imputernicirii primite de la aceasta
informare si reclama comerciala pentru societatea mama
asistenta tehnica si service pentru masini, utilaje, echipamente livrate de societatea mama.
In unele cazuri, servicii similare celor prestate de societatea mama in tara de origine (transport, expeditii internationale)
Ca in cazul sucursalelor, asupra reprezentantelor opereaza doua legi, legea straina lex societatis a societatii mame din strainatate si legea romana. Obiectul de activitate al reprezentantei nu poate depasi obiectul de activitate al societatii mama. Reprezentanta actineaza exclusiv in numele societatii mama si isi inceteaza existenta odata cu incetarea existentei societatii mama. Reprezentanta trebuie sa activeze in limitele autorizatiei de functionare. De asemenea, reprezentanta este supusa regimului contabil, valutar, vamal.
Ca trasatura generala, reprezentantele pot angaja personal roman sau strain, in cazul celui strain pe baza autorizatiei de munca emisa in conditiile legii. Ca element specific privitor la personalul reprezentantelor, personalul acestora inclusiv personalul roman al reprezentantelor poate sa primeasca salariul in valuta.
Societatea mama raspunde solidar cu angajatii reprezentantei din Romania pentru faptele ilicite savarsite de acestia in Romania. Potrivit art. 149 din L 105/1992, persoanele juridice straine avand o reprezentanta in Romania pot fi chemate in judecata in fata instantelor de la sediul reprezentantei din Romania.
Curs 7 - 14 noiembrie 2007
Contractul comercial international reprezinta cea mai importanta insitutie a dreptului comertului international, fiind instrumentul juridic prin care se realizeaza operatiunile de comert si cooperare internationala comerciala.
Ca particularitate, contractul comercial international fata de cele coemrciale in general prezinta elemente de internationalitate. La contract participa de principiu parti cu sedii in state diferite sau marfa se afla pe teritoriul unor state diferite
Exista clauze generale caracteristice contractelor pe termen scurt pe care le intalnim la majoritatea contractelor comerciale internationale si contractele specifice comertului international si anume contractele incheiate pe termen mediu si lung.
Particularitati:
Spre deosebire de contractele civile: contracte uno ictu, contractele comerciale sunt contracte pe termen mediu sau lung iar aceasta particularitate face ca in legatura cu ele sa apara situatii specifice
Clauze specifice
Intre momentul incheierii contractului si momentul executarii pot sa apara o serie de evenimente imprevizibile independent de culpa vreuneia dintre parti (riscuri) si care in cazul in care se produc pot sa
Riscurile sunt evenimente posibl de a se produce dupa incheierea contractului independent de culpa vreuneia dintre parti si care in cazul in care se realizeaza, fac imposibila sau sensibil mai oneroasa prestatia pentru cel putin una dintre parti. Riscurile care pot aparea in comertul international sunt extrem de numeroase si de variate si sunt impartite pe categorii:
Riscuri comerciale sau economice, care se divid in doua subcategorii
a. Riscuri valutare - sunt acele riscuri care constau in modificarea cursului de schimb al monedei de plata adica a momentului in care s-a convenit plata, fata de moment de referinta, de calcul sau de alt element de referinta, modificarea survenind dupa incheierea contractului
b. Riscuri nevalutare - acele riscuri de natura comerciala care pot influenta contractul mai ales schimbari in pretul materiilor prime, al materialelor, al energiei, al fortei de munca, al tarifelor de transport, al primelor de asigurare, al comisioanelor bancare, al raportului dintre cerere si oferta si altele.
Riscuri necomerciale sau politico-administrative
a. Riscuri politico-administrative - constau in conflicte armate sau alte tulburari sociale grave, neacordarea autorizatiei de import sau export, restrictii vamale, masuri de protectie impotriva concurentei neloiale
b. Evenimentele naturale - acele imprejurari independente de vointa omului, cutremure, inundatii, seceta, alunecari de teren, etc, in general au un rol mai restrans in comertul international pentru ca in comertul international se vand in cea mai mare parte a cazurilor bunuri de gen, genera non pereunt si o calamitate la nivel mondial este putin probabila.
Pentru a preveni consecintele negative pe care survenienta riscurilor le-ar putea produce asupra contractului, partile sunt obligate sa prevada in contract clauze asiguratorii impotriva riscurilor. Clauzele asiguratorii impotriva riscului se clasfica in mai multe categorii.
Dupa felul riscurilor la care aceste clauze se refera, sunt:
Clauze asiguratorii impotriva riscurilor valutare
a. Clauza AUR
b. Clauzele valutare
c. Clauza de optiune a monedei liberatorii
d. altele
Clauze asiguratorii impotriva riscurilor nevalutare
a. Clauza de revizuire a pretului
b. Clauza de postcalculare a pretului
c. Clauza ofertei concurente
d. Clauza clientului celui mai favorizat
e. Clauza de impreviziune (clauza de hardship)
Clauzele de forta majora - au ca scop evitarea riscurilor politico-administrative si calamitatilor naturale
Clauze de mentinere a valorii
Au un obiect mai restrans, ele privesc numai prestatia monetara, adica valoarea contractului si se refera la riscurile valutare si nevalutare. Ele privesc asadar orice prestatie monetara: pretul, tariful, prima de asigurare, comisionul, rata de credit.
Fac parte din aceasta categorie: Clauza AUR, clauzele valutare, clauza de optiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a pretului, clauza de post calculare a pretului.
Clauze de adaptare a contractului
Din aceasta categorie fac parte acele clauze care, in principiu, privesc intreaga economie a contractului, nu numai prestatia monetar: Clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de hardship, clauza de forta majora si alte,e
Clauzele cu actiune automata - acele clauze care prevad in ele insele un mecanism de reasezare a contracutlui in functie de riscurile care pot surveni si ca atare aplicarea lor nu necesita o renegociere a contractului intre parti ci partea interesata va aplica mecanismul clauzei si va factura celeilalte potrivit noii valori.
Clauzele care nu au o actiune automata sunt cele care nu se pot aplica decat implicand renegocierea contractului de catre parti. O clauza care niciodata nu este automata ci actioneaza totdeauna prin renegciere este clauza de impreviziune, hardship. Celelalte clauze pot avea o actiune sau alta in functie de vointa partilor.
Inserarea in contract a unei clauze asiugratorii impotriva riscului este necasara.
Sunt unele sisteme de drept care prevad prin lege ca instanta de judecata sau arbitraj poate sa adapteze contractul in cazul in care au survenit riscuri dupa incheierea lui. In acest caz in aceste sisteme de drept rolul clauzelor adiugratorii este mai restrans dar nu lipseste pentru ca conditiile aplicarii clauzei nu se supune legii ci le convin partile
In alte sisteme de drept functioneaza pacta sunt servanda - principiul obligativitatii contractului art. 969 CCiv. Asadar, nu este prevazuta posibilitatea judecatorului de a aplica teoria impreviziunii astfel incat de principiu daca partile nu au inserat in contract o clauza asiguratorie, contractul se va aplica in litera lui. Cum insa principiul pacta sunt servanda este imperativ, daca partile au inserat in contract o clauza asiguratorie, stabilind in eventualitatea unor riscuri readaptarea contractului, in acest caz instanta va fi nevoita sa tina seama de vointa partilor.
In reglementarile internationale se ocnstata o evolutie in ceea ce priveste atitudinea fata de teoria impreviziunii. Conventiile mai vechi cum este de pilda Conventia de la Viena 1980, in aceste contracte teoria impreviziunii nu exista. In alte reglementari mai recente cum sunt principiile UNIDROIT, principiile contractelor comerciale internationale. Daca in varianta initiala nu prevedeau nici ele teoria impreviziunii, in varianta din 2004, aceasta a fost inserata. Principiile dreptului contractual european prevad clauzza de impreviziune sau hardship.
La clauzele asiguratorii impotriva riscurilor valutare exista in principiu o moneda de plata si un momentde referinta si in functie de care se poate modifica elementul contractukui. Elementul de referta este de cele mai mule ori omoneda. Istoriceste, rolul de referinta l-a avut, intitial, aurul.
1 USD = 888 mg aur fin
Clauza Aur este clauza prin care partile au exprimat pretul intr-o moneda dar au prevazut ca acea cantitate de moneda de plata este raportata la o aumira cantititate de aur iar in cazul in care aceasta cantitate se modifica, se modifica si pretul contractual. Clauza AUR a jucat un rol major in perioada ulterioara primului raboi mondial. Acest sistem a fost instituit la 1944 prin acordurile de la Bretton-Woods, existand la vremea respectiva doua principii majore care guvernau materia:
Principiul paritatilor fixe in aur - fiecare moneda era exprimata in aur
Principiul convertibilitatii in aur
Aceste principii au asigurat pe o durata de 30-40 de ani o anumita stabilitate in sensul ca paritatea in aur sa creasca sau sa scada si in functie de aceasta scadere sau crestere pretul contractual se modifica invers proportional.
Asadar era un sistemul simplu: prin raportare la aur. Cele doua principii au cazut pe rand. In 1971 principiul convertibilitatii iar in 1978 principiul paritatilor fixe in aur prin Acordurile de la Kingston din Jamaica trecandu-se la principiul fluctuatiei libere. Aurul a pierdut rolul de numitor comun al tuturor monedelor. El avea pana atunci un pret fix pe piata, intregul sistem invartindu-se in jurul lui devenind ulterior o marfa ca orice marfa.
Astazi, clauza AUR nu mai este folosita decat rar prin raportare la pretul aurului pe piata mondiala care este un pret fluctuant ca orice marfa, nu unul fix.
Astfel s-a facut trecerea catre clauzele valutare.
Acestea se caracterizeaza faptul ca indica doua monede, o moneda de plata (de obicei a cumparatorului) si o moneda de referinta care este o moneda de calcul. Clauzele valutare sunt de mai multe feluri:
Clauze monovalutare
Clauza monovalutara este cel mai des intalnita in practica prin raportare in mod special la euro sau la dolar
Clauze plurivalutare, acestea sunt de doua feluri la randul lor
a. Clauze multivalutare bazate pe un cos valutar stabilit de parti
Cursul monedei de plata nu se raporteaza la o singura moneda de cont cum este la clauza monovalutara, ci se raporteaza la mai multe monede care formeaza cosul valutar. Clauza va suna in principiu astfel: pretul contractului se plateste in lei avand in vedere un anumit curs de schimb intre leu si trei monede considerate stabile care formeaza cosul valutar. Ex: francul elvetian, lira sterlina etc. in cazul in care cursul dintre leu si media monedelor din cos se modifica, pretul contractual se va modifica si el in mod corespuznator. Ratiunea acestei clauze apare atunci cand exista fluctuatii mari pe piata valutara mondiala, media fiind mai constanta.
b. Clauze multivalutare bazate pe un cos valutar institutionalizat
Aceasta este mai putin intalnita, o astfel de moneda fiduciara sunt fondurile speciale de tragere ale fondului monetar international.
Cel mai frecvent se utilizeaza clauza monovalutara bazata de euro sau pe dolar.
O a doua categorie de clauze o formeaza clauzele asiguratorii impotriva riscurilor nevalutare.
Clauza de revizuire a pretului este clauza prin care partile stabilesc ca oricare dintre ele poate sa procedeze la recalcularea pretului contractual in cazul in care intr momentul incheierii contractului si momentul executarii contractului au survenit modificari semnificative in pretul unor elemente de natura nevalutara, modificari de natura a schimba echilibrul contractului. De regula, elementele de referinta nevalutare sunt pretul materiilor prime, tarifele la energie (cele mai fluctuante), forta de munca, dobanzile la credite,
Aceste clauze de revizuire a pretului se folosesc frecvent in contractele comerciale internationale pe termne mediu si lung privind vanzarea de masini si utilaje, in contractele de antrepriza internationala, in contractele de exporturi complexe. Ex: cand a se angajeaza sa construiasca o fabrica turn key in tara beneficiarului - o multitudine de elemente.
Clauzele de revizuire a pretului se suclasifica in:
a. Clauze cu indexare speciala - acele clauze in care pretul contractual este raportat la pretul unui produs determinat, de regula a produsului esential pentru fabricarea marfii care face obiectul contractului. ex: in cazul vanzarii de benzina se indexeaza pretul benzinei cu pretul petrolului pe piata mondiala. De regula indexarea se face cu pretul marfii respective la bursa caracteristica care trebuie de obicei indicata in contract, cu exceptia ipotezelor burselor absolut cunoscute. Cand bursa indica ca pretul petrolului care, in momentul contractarii era 40 USD barilul, pretul actual fiind de 70 USD barilul, pretul contractului creste corespunzator
b. Indexare multipla
Pretul contractual este indexat la mai multi indici, de ex in cazul unei antreprize internationale
c. Indexarea generala - la nivel general.
De exemplu: indicele de inflatie in Romania. In toate statele exista un institut national de statistica care publica diferite niveluri de modiifcari ale preturilor.
Un alt tip de clauza impotriva riscurilor nevalutare este clauza ofertei concurente. Prin aceasta, o parte contractanta care este beneficiarul clauzei dobandeste dreptul ca in cazul in care pe parcursul executarii contractului, un tert ii face o oferta de contractare in conditii mai favorabile decat cele existente in contractul in curs de executare, aceasta parte, beneficiarul clauzei are dreptul sa obtina adaptarea contractului in spiritul ofertei tertului. Daca cealalta parte contractanta, promitentul, nu este de acord cu oasemenea reasezare a contractului, partile pot prevedea ca acel contract se suspenda sau este reziliat direct sau in temeiul unei hotarari judecatoresti ori arbirale.
Conditia definitorie a clauzei ofertei concurente care de fapt declanseaza mecanismlul clauzei este o oferta mai favorabila facuta de un tert uneia dintre partile contractante,adica beneficiarului clauzei. De pilda: o societate romaneasca cumpara gaz metan din Rusia, contract incheiat pe 20 de ani la pretul x per metru cub. In contract se insereaza o clauza potrivit careia in cazul in care partea romana, beneficiarul clauzei, va primi o oferta mi favorabila din partea unu tert, pretul contractual se va modifica, fie atuomat fie prin renegocieri. In timp acest contract se renegociaza datorita faptuli ca pretul gazului metan a scazut. O firma competitoare ofera o reducere. Conceptul de oferta mai favorabila poate insemna unul din urmatoarele doua lucruri:
O oferta mai valorabila este un pret mai bun
Tertul ofera conditii mai avantajoase ce difera de un pret mai bun: modalitate de plata sau livrare mai favorabila etc. Comparatia in acest caz intre contractul in executare si oferta tertului este mai greu de facut.
Clauza ofertei concurente: in momentul declanarii mecanismului clauzei, poate actiona autormat daca partile au prevazut actiui utomat eintr-un contract. Trebuie prevazut in clauza modalitatea de adaptare a contractului.
Arbitrul sesizat de partea interesata poate, in primul rand, sa respinga cererea, considerand oferta tertului ca neserioasa - este o problema majora la oferta concurenta - astfel incat in aceasta clauza trebuie mentionat ca acesta nu poate face sin aceeasi societate, sa dea o hotatrare prin care se dspa reducerea pretului, cu 4% n ucu 5%. De asemenea, poate dispune suspendarea daca arbittul considera ca scaderea pretulio este conjecturala.
Clauza clientului celui mai favorizat este acea clauza prin care o parte contractanta, promitentul clauzei, se obliga fata de cealalta parte (beneficiarul clauzei) ca in cazul in care, pe parcursul executarii contractlui va incheia cu un tert un contract in conditii mai avantajoase decat cele pe care le-a acordat celeilalte parti, i conteractul in curs de desfasurare, iar partea se obliga sa aplice aceste dispozitii mai gvorabile.
Clauza clientului celui mai favorizat este o aplicatie la nivelul dreptului privat a clauzei. Elementul definitoriu este asadar o conditie mai favorabila pe care o parte contractanta o acorda unui tert. Problema se pun in aceiasi termeni ca si la clauza clientului defavorizat. Conditiile mai favorabile pot contsta in acest ca intr-un loc mai bun sau in conditii mai favorabile decat cea pregatita pentru stres.
La clauza ofertei concurente elementul sensibil al clauzei era seriozitatea celeilalte parti in acest caz este notificarea. In cazul in care am acordat conditii mai favorabile unui tert, clauza actioneaza in doua moduri: automat sau prin negociere. De regula, aici regula difera. Daca la clauza ofertei concurente de regula actioneaza prin negociere, la clauza clientulu celui mai favorizat, de regula actioneaza automat.
Intre clauza clientului celui mai favorizat si clauza ofertei concurente exista diferente, la clauza ofertei concurente aparand problema unui impuls venit din afara partilor contractante - un tert, pe cand la clauza clientului celui mai favorizat, o parte propune conditiile mai favorabile insa ratiunea logica a celor doua clauze este aceeasi.
Clauza de hardship implica negocierea pentru adaptarea contractului daca pe parcursul executarii acestuia apar imprejurari de natura independenta de culpa partilor care afecteaza grav echilibrul contractual rezultand intr-o ingreunare a executarii contractului de catre cel putin una dintre parti, imprejurare ale carei efecte ar fi inechitabile sa fie suferite de os singura parte.
Clauza de hardship este utilizata in sistemul anglo-saxon iar in celelalte sisteme de rdrept ca cel romanist, ea acopera teoria impreviziunii. Ea este utila in cazul in care sistemul de drept acorda prioritate sau chiar exclusivitate principiului fortei obligatorii a contractului (princ 869 CCiv - pacta sunt servanda). In aceste sisteme de drept, clauza este utila pentru ca ea permite judecatorului sau arbitrului sa readapteze contractul daca survin imprejurari care au tulburat echilibrul contractual stabilit initial de parti. In lipsa unei asemenea clauze si in lipsa unei dispozitii legale care sa permita judecatorului sa aplice teoria impreviziunii, contractul va ramane a se aplica in litera lui indiferent de imprejurarile perturbatoare care au intervenit pe parcurs.
4 conditii ptr aplicarea clauzei:
Sa fi intervenit o imprejurare de orice natura pe parcursul executarii contractului. De orice natura inseamna un risc de natura nevalutara (cel mai frecvent) dar poate fi si un risc de natura valutara, aceasta clauza fiind folosita si pentru acoperirea modificarilor de curs valutar.
Imprejurarea de hardship sa fie independenta de culpa vreuneia dintre parti. Imrepjurarea trebuie sa fie de principiu imprevizibila in momentul incheierii contractului pentru ca daca acestea ar fi previzibile, partea interesata trebuie sa ia masurile pentru a o preveni.
Ea este prevazuta si in reglementarile internationale in materie (principiile UNIDROIT - contractele comerciale internationale) si, de asemenea retinem si existenta unei clauze tip privind hardship-ul care a fost adoptata de catre ICC Paris. In cuprinsul clauzei, partile trebuie sa prevada si criteriul de apreciere a previzibilitatii sau imprevizibilitatii riscului survenit. In principiu, criteriul de apreciere este unul obiectiv, abstract - in abstracto - in functie de atitudinea oricarui comerciant rezonabil si prudent aflat in aceeasi situatie.
Imprejurarea de hardship sa afecteze in mod grav echilibrul contractual, asadar din acest punct de vedere vorbim de efectele imprejurarii asupra contractului, provocand o ingreunare substantiala a executarii contractului pentru cel putin una dintre parti. Aceasta conditie este de asemenea esentiala, hardship insemnand ingreunare, greutate, situatie grea. De fapt, de mutle ori se foloseste sintagma substantial hardship. Nu orice imprejurare va produce declansarea mecanismului clauzei. Partile trebuie sa prevada in contract ce se intelege prin ingreunare substantiala, altfel spus sa introduca un criteriu de apreciere. De regula, acest criteriu de apreciere consta in efectul pe care imprejurarea il are asupra profitului pe care comeriantul (partea interesata) l-a prevazut a il obtine in urma contractului respectiv. De regula, se prevede ca este o imprejurare substantiala atunci cand sarcinile fiscale, pecuniare, ale partii afectate sunt mai mari cu 10% decat cele prevazute. Este o ingreunare substantiala, dar, desigur, partile sunt libere sa stabileasca un procent mai mare sau mai mic, dar si orice alt criteriu de apreciere a caracterului substantial al ingreunarii.
Aceasta imprejurare de hardship sa fi produs un prejudiciu si sa fie inechitabil ca acel efect negativ sa fie suportat numai de catre una dintre parti. De fapt, ratiunea clauzei de hardship este aceea, in esenta, de a restabili echilibrul contractual, adica se produce ceea ce se numeste o echilibrare sau balansare a pierderilor. Ele nu vor fi suportate numai de catre vanzator, care prevazuse a transporta marfa catre cumparator pe un anumit traseu in functie de care si-a impus pretul. Daca cheltuielile acestuia cresc cu 50% - se evita astfel de situatii. Ratiunea nu este de natura de raspundere, ci o imprejurare imprevizibila independenta de culpa vreunei parti si ratiunea clauzei nu este de a acorda o contravaloare ci de a balansa contractul pentru ca acesta sa redevina echitabil.
Ambele survin dupa incheierea contractului, nu inainte si sunt independente de culpa vreuneia dintre parti. Nu se pune in nici una dintre situatii problema raspunderii cotractuale.
Deosebirile eventuale dintre cele doua institutii se datoreaza faptului ca forta majora este un eveniment insurmotabil, chiar daca ar fi previzibila, nu ar putea fi evitate efectele acesteia.
Deosebirea de ratiune sau scop: clauza de forta majora are scopul de regula de a inceta efectele contractului si de a exonera partea sau partile care au suferit forta majora cand in cazul hardship, ratiunea este de reechilibrare
Efectul specific al clauzei de hardship - obligatia partilor contractante de a se intalni pentru a renegocia contractul in cazul in care una dintre ele invoca o imprejurare hardship, asadar clauza de hardship nu opereaza niciodata automat. Exista o anumita procedura care trebuie urmata si car ein principiu trebuie scrisa in contract, daca, evident, partile nu fac trimitere fie la principiile UNIDROIT fie la clauza tip a ICC Paris care prevad o astfel de procedura. Partea interesata face o comunicare prin care se solicita sa accepte o intalnire pentru renegocierea contractului, aducand bineinteles dovezile pertinente ale imprejurarii care a survenit.
Intalnirea partilor in vederea renegocierii contractului : in cazul neprezentarii unei parti exista un remediu care trebuie prevazut in contract este apelarea la un organ jurisdictional, un judecator sau, cel mai frecvent, un arbitru.
Presupunem ca a avut loc o negociere, partea care se opune clauzei de hardship trebuie sa recunoasca, sa plateasca cheltuielile si sa accepte o reasezare a contractului prin echilibrarea pierderilor. Daca negocierile esueaza, solutia este de a se apela la un arbitru sau un judecator, insa de obicei se apeleaza la arbitraj, iar puterile conferite arbitrului difera in functie de ceea ce au stabilit partile prin clauza, care este de obicei foarte complexa. Toate aceste chestiuni trebuie reflectate in clauza contractuala de hardship.
Exista si posibilitatea de a se prevede in contract ca in cazul in care negocierile esueaza, sa intervina rezilierea contractului (in principiu sunt contracte cu prestatie succesiva). Arbitrii pot adopta una dintre urmatoarele solutii: pot considera ca partile nu se afla intr-o situatie de hardship, ramanand ca contractul sa se execute conform intinderii lui sau poate constata ca exista hardship. In aceasta a doua situatie poate proceda fie la reasezarea echilibrului contractual intr-o modalitate pe care o considera de cuviinta, fie dispune suspendarea executarii contractului pe o perioada de timp pe care o stabileste in cazul in care considera ca imprejurarea aceea este temporara, urmand ca contracutl sa se execute in litera lui fie, daca situatia este grava si echilibrul este esentialmente perturbat, sa se procedeze la rezilierea contractului.
Exista doua posibilitati: posibilitatea ca forta majora sa cunoasca o reglementare legala, si acest lucru se intampla mai ales in sistemele de drept romaniste (cum este sistemul de drept romanesc) sau exista posibilitatea ca forta majora sa fie lasata la latitudinea partilor contractante si atunci vorbim despre regimul conventional al fortei majore.
In ce priveste regimul legal al fortei majore, neindoielnic, principiile generale ale fortei majore sunt aplicabile si in comertul international (principiile privind conditiile fortei majore, CCiv: eveniment ulterior incheierii, inprevizibila, insurmontabila, sa nu fie vorba de punere in intarziere a partii). Au existat si aplicatii specifice in materia dreptului international, de pilda refuzul elberarii autorizatiei de import export, in cazul in care nu este acest refuz consecinta culpei vreuneia dintre parti, are efectul unei forte majore fata de contractul respectiv. Practica arbitrala insa este mult mai bogata in exemple de situatii in care o imprejurare nu a fost socotita ca fiind forta majora decat de imprejurari in care arbitrii au stabilit ca a fost vorba despre forta majora. Evenimentele naturale insurmontabile care sunt intalnite frecvent in civils i date ca exemplu de forta majora in principiu nu produc efecte in comert unde obiectul contractelor este de gen, iar genera non pereunt, si desigur, in principiu exista posibilitati.
Situatiile in care nu a fost socotita forta majora sunt mult mai multe:
Nu a fost socotita forta majora situatia in care au intervenit defectiuni in uzina vanzatorului in functionarea utilajelor
Nu a fost socotita forta majora situatia in care vanzatorul spune: capacitatile mele de productie au fost depasite
Nu a fost socotita forta majora situatia in care s-a invocat lipsa spatiilor de depozitare
Nu a fost socotita forta majora situatia in care vasul care continea incarcatura cu marfa a ajuns cu intarziere in port cand obligatia de navlosire revenea vanzatorului
Nu s-a considerat forta majora situatia in care lui x nu i-au parvenit utilaje sau piese de schimb din import si nu s-a putut porni productia.
Nu a fost considerata forta majora situatia in care subfurnizorii interni au fost in incapacitate de a lucra cu x
Nu e socotita forta majora asa numitul blocaj financiar
Nu a fost socotita forta majora in cazul in care au intervenit masuri judiciare, sechestru importiva vanzatorului cu consecinta unei executari a unei hotarari judecatoresti impotriva lui.
Forta majora este definita in onventia de la Viena privind vanzarea internationala de marfuri, in art. 79. Definitia sintetica este influenta sistemului de drept romanist. Se apreciaza de catre judecator in functie de conditiile pe care treubie sa le indeplineasca.
Al doilea tip de definitie este definitia analitica, specifica sistemului de drept ango-saxon, cand se enumera situatiile considerate a fi de forta majora cu referire la contractul respectiv.
Evenimentele se pot incadra in calamitati naturale, conflicte armate sau alte genuri de conflicte grave, stare de razboi, conflicte de munca grave (greve), acte ale autoritatilor publice (refuz de emitere de autorizatii, refuz de transfer al valutei peste frontiera, dificultati de transport, de aprovizionare. Este o insiruire de evenimente, iar aceasta este o definitie analitica. Principiul este ca in cazul in care imprejurarea survenita nu se regaseste in enumerare, nu ne aflam in prezenta fortei majore, chiar daca ea ar fi imprevizibila si surmontabila din punct de vedere al conceptiei sintetice.
Formula mixta include o definitie sintetica, si apoi o enumerare exemplificativa, nu limitativa, a principalelor evenimente de forta majora care pot interveni. Aceasta definitie mixta o intalnim in clauza ICC din 2003 din dorinta de a satisface cele doua tipuri de sisteme principale.
Spre deosebire de dreptul civil, in dreptul international, forta majora produce un efect specific care este primordial, aplicandu-se cu prioritate in ordinea cronologica, si anume efectul suspensiv al fortei majore. Majoritatea contractelor fiind de termen mediu sau lung, in cazul in care intervine forta majora, nus e produce imediat efectul extinctiv, ci se produce efectul suspensiv, anume executarea contractului se suspenda pe durata eveimentului de forta majora,urmand ca aceasta executare sa se reia cand imprejurarea de forta majora a incetat.
Efectul suspensiv, pentru a se produce, trebuie sa fie mentionat explicit in clauza de forta majora si, de principiu, partile trebuie sa indice si cat de lunga poate fi perioada de suspendare. De regula, nu este mai mare de 6 luni pana la 1 an.
In cazul in care termenul de suspendare este depasit sau partile nu au prevazut poisibilitatea suspendarii in contract, cel de al doilea efect al fortei majore este efectul extinctiv, adica rezilierea contractului, incetarea efectelor contractului.
Acest efect extinctiv este admis de clauza model a ICC Paris, de principiile UNIDROIT si de Conventia de la Viena.
Procedura de anuntare a fortei majore
Conventia de la Viena. Partea care a suferit forta majora e obligata sa notifice celeilalte parti despre acest eveniment si despre consecintele lui asupra puterii ei de executare a contractului sau abilitatii ei de executare a contractului. anuntarea trebuie facuta imediat ce este posibil in masura in care imprejurarea de forta majora permite acest lucru.
Ce se intampla daca victima fortei majore nu a anuntat, nu executa, este chemata in arbitraj pentru a plati despagubiri si eventual executarea si in fata arbitrului invoca forta majora? Partea care a anuntat pierde sau nu beneficiul fortei majore? Conventia de la Viena (majoritatea practicii in domeniu) sustine ca lipsa de anuntare nu decade partea din dreptul de ainvoca forta majora DAR ea va plati celeilalte parti toate prejudiciile pe care cealalta parte le-ar fi putut evita, daca ar fi fost anuntata. Asadar, nu se produce efectul exonerator total, ci va suporta partea care nu a anuntat DOAR prejudiciile pe care cealalta parte dovedeste ca ar fi putut sa le evite daca ar fi fost anuntata.
Un aspect specfic comertului international este obligatia partilor de cooperare in imprejurarea de forta majora. Obligatia de cooperare este prevazuta de conventia de la Viena. Ea a fost data ca exemplu de uzanta normativa international aplicabila in comert, partile fiind obligate sa coopereze pentru atenuarea efectelor fortei majore suferita de una dintre ele. Ele trebuie, altfel spus, sa depuna ceea ce conventia numeste efecte conjugate pentru limitarea pagubei. Victima fortei majore, asadar, anunta despre acest eveniment, si trebuie sa faca tot ceea ce ii sta in putinta pentru a-si reduce daunele.
Se poate face atat prin mijloace specifice cat si potrivit dispozitiilor dreptului comun - drept civil. Ca mijloace specifice, invcam ceritficatele de forta majora eliverate de catre camerele de comert s industrie. Si camera de comert si industrie a Romaniei, prin statutul ei, are competenta de emitere a asa numitelor certificate de forta majora. Sunt documente prin care camera de comert si industrie atesta faptul ca intervenit o imprejurare de ofrta majora in raza ei de competenta si care sunt efectele acestei imprejurari.
Certificatul de forta majora are o forta probanta relativa, iuris tantum in fata unei instante arbitrale. Aceasta din urma apreciaza, pe baza tuturor probelor, daca este sau nu vorba de forta majora insa aceasta proba este una puternica petru ca provine de la un organ neutru.
In cazul in care nu exista un certificat de forta majora, proba se face prin orice mijloc, mai mult decat atat, au existat otarari arbitrale in care s-a considerat ca judecatorul, arbitrul, poate avea in vedere si situatiile de forta majora notorii (ex: razboiul in Iraq nu trebuie probat insa ce trebuie probat in asemenea situatii este aprecierea consecintele unei asemenea imprejurari asupra contractului).
O singura idee esentiala reiese din art. 4 OG 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti. Exista prevederi care se refera la contractele comerciale in general, deci la obligatiile comerciale in general dar exista si acest text care priveste contractele comerciale internationale in special. Principiul este ca dobanda are un caracter conventional, partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti. In cazul in care au stabilit conventional, aceasta se exprima de regula printr-o clauza penala (de dobanda) care urmeaza regimul general al clauzelor penale. In cazul in care partile nu au convenit asupra unei dobanzi sunt aplicabile dispozitiile art. 4 din OG 9/2000 care spun astfel: in relatiile de comert exterior sau in alte relatii economice internationale, atunci cand legea romana este aplicabila si cand s-a stipulat plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an.
O prima observatie este faptul ca ne aflam in fata unei rate fixe a dobanzii legale. Este singura prevedere din ordonanta care instituie o rata fixa a dobanzii legale. Pentru contractele civile si comerciale, dobanda legala se apreciaza in functie de rata dobanzii care nu este fixa si se publica in Monitorul Oficial. Dupa cum rezulta din articol, pentru aplicarea acestuia trebuie indeplinite cateva conditii:
Sa fie vorba despre o relatie de comert exterior sau de cooperare economica internationala
Legea romana sa fie aplicabla contractului respectiv. Legea romana sa fie lex causae pentru contractul comercial respectiv.
Pretul contractual sa fie exprimat in moneda straina.
Curs 9 - 28 noiembrie 2007
Conventiiia ONU asupra vanzarii internationale de marfuri - Viena 1980 ratificata de Romania prin legea 24/1991. Conventia de la viena este cea mai larga codificare a contractului de va nzare internationala de marfuri, reprezentand o mare realizare. Ea reuseste sa armonizeze perfect si eficient cele doua sisteme de drept ale lumii, cea ango-saxona si romanista. Unele institutii prezinta influente ale dreptului romanist, pe cand altele se trag din dreptul anglo-saxon.
Conventia se imparte in 4 parti:
I. Domeniul de aplicare si dispozitiile legale
II. Forma contractului (sistemul romanist)
III. Continutul contractului
IV. Dispozitiile inale
Romania a contribuit la formarea acestei conventii, in special in Partea a II-a, reprezentata de profesorul Tudor Popescu.
Prevederile conventiei au caracter supletiv, art. 6 prevazand expres acest lucru. Partile pot exclude aplicarea ei prin contract, n tot sau in parte. Daca partile nu au exclus aplicarea ei, ea se aplica ca orice lege supletiva (este imperativa cand partile nu au prevazut expres altfel).
Capitolul 2 cuprinde reguli de interpretarea a conventiei. Capitolul 1 cuprinde domeniul de aplicare sub trei aspecte.
a) Temporal
b) Material
c) Personal
Sub aspect temporal, adoptat in 1980, a intrat in vigoare in 1988, cand a atins numarul necesar de ratificari prevazute. La acest moment sunt aproximativ 40 de state parti.
Exista state care au aderat doar la o anumita parte a conventiei.
Din punct de vedere personal, conventia se aplica in toate cazurile alternativ:
Partilor din contractul de vanzare care isi au sedile in state contractante diferite criteriu esential al aplicarii conventiei). Aceste parti trebuie sa fi cunoscut sau sa fi trebuit sa cunoasca faptul ca isi au sediile in state contractante diferite.
Atunci cand nrmele de drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant, partile neavandu-si sediul intr-un stat contractant, dar contractul prevede ca el este supus legii unui stat care este parte la conventie.
Prin Conventie nu se distinge, insa doctrina a stabilit ca trimiterea la legea unui stat contractant poate fi facuta nu numai ca urmare a unei localizari obiective de catre instanta de judecata in sfera acestui sistem de drept, ci si cand partile, prin vointa lor (lex voluntatis), au facut trimitere la aceasta lege.
Din punct de vedere material (al obiectului ei), conventia se aplica contractelor de vanzare de marfuri; nu defineste contractul de vanzare, trasaturile esentiale ale acestuia rezultand din reglementare. Nu se defineste nici notiunea de marfa, dar din spiritul conventiei se poate deduce sa se refera la vanzarea bunurilor mobile corporale.
Conventia de la Viena inlocuieste conventia de la Haga 1964 care privea forma si continutul contractelor de vanzare de bunuri mobile corporale.
Conventia stabileste la ce tipuri de vanzari nu se aplica. De ex:
Marfurile cumparate petru folosul familiei, al persoanelor sau casnic al cumparatorului
Vanzarilor prin licitatii (sunt supuse unor reglementari speciale_
Vanzarilr fortate (de sub sechestru/efectuate de autoritatile judiciare)
Vanzarilor de valori mobiliare, efecte de comert, monede si alte titluri de valoare, cambie, cec, conosament, actiuni, obligatiuni si operatiuni de schimb valutar
Vanzarile de nave si aeronave, pentru ca preiau foarte multe elemente de la imobile
Vanzarile de electricitate, pentru ca este bun nepalpabil
Conventia nu se aplica nici la toate aspectele vanzarii internationale d emarfuri.
In legatura cu aspectele legate de validitatea contractului, conventia nu regementeaza viciile de consimtamant. Transferul proprietatii asupra marfurilor (statele nu s-au inteles asupra unui mod comun de transfer al proprietatii) nu este nici el reglementat. Esentialmente, se are in vedere transferul riscurilor, care este reglementat de Conventie.
Domeniile in care se aplica includ: contractul de furnizare de marfuri ce urmeaza a fi fabricate sau produse (vezi bunur viitoare).
Conventia reglementeaza regli de interpretarea a dispozitiilor ei. Se are in vedere forma si proba.
Prin extrapolare, sunt si reguli de interpretarea a contractelor insesi. Art. 7 prevede ca se va tine seama de caraterul sa international, de necesitatea de a se promova respectarea bunei-credinte in comertul international.
Principiul loialitatii comerciale. Art. 8 din conventie stabileste ca manifestarile de vointa ale partilor trebuie interpretate dupa intentia acestora cand cealalta parte cunoastea sau nu putea sa ignore aceasta intentie.
Datorita influentei dreptului romanist, principiul vointei interne si principiul protectiei intentiei. De asemenea, cand intentia partilor nu poate fi stabilita, aceasta se va aprecia avand in vedere semnificatia pe care o acorda o persoana rezonabila cu aceeasi pregatire ca si partea responsabila, aflata in aceeasi situatie. Aceasta prevedere este de influenta anglo-saxona - reasonable man - o figura abstracta.
Mai mult, pentru determinarea a ceea ce ar fi inteles o persoana rezonabila, trebuie sa se tina seama de circumstantele pertinente, indeosebi de negocierea ce a aavut loc intre parti, de obisnuintele stabilite intre ele, uzantele si intreg comportamentul ulterior al partii.
Art. 9 stabileste ca partile sunt legate prin uzantele la care au consimtit si de obisnuintele care s-au stabilit intre ele. Alin. 2 prevede ca in ceea ce priveste uzantele, in cazul conventiei contrare, partile sunt considerate ca s-au referit tacit in contract la orice uzanta pe care o cunosteau sau pe care ar fi trebuit sa o cunoasca si care in comertul international este larg cunoscuta si regulat respectata de partile la contracte de acelasi tip, in ramura comerciala avuta in vedere. Acesta este temeiul aplicarii tacite a uzantelor.
Art. 11 prevede ca un contract de vanzare nu trebuie sa fie incheiat nici constatat in scris si nu este supus nici unei conditii de forma. Se consacra principiul romanist al consensualitatii vanzarii: simplul acord de vointa al partilor. Conform principiului simetriei juridice, art. 29 stabileste ca nu se cere o conditie a formei scrise nici pentru modificarea sau rezilierea contractului. Art.11 prevede principiul libertatii probei. Contractul poate fi probal prin orice mijloc, inclusiv martori.
Utilizarea notiunii formare si nu incheiere se datoreaza intregului mecanism de corelare a oferte cu acceptarea. Incheierea reprezinta momentul final.
Art. 14 defineste oferta ca fiind propunerea de incheiere a unui contract care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii de validitate:
a) Oferta rebuie adresata uneia sau mai multor persoane determinate. O oferta adresata unei persoane nedeterminate sau o oferta publica nu reprezinta o oferta ci o invitatie la oferta.
b) Trebuie sa fie suficient de precisa, o propunere este suficient de precisa daca este exprimata denumirea marfurilor, stabiliti continutul si pretul. Acestea pot fi exprese sau implicite, caz in care ofertantul da indicatii pentru ca acestea sa poata fi determinate.
In sistemul romanist, obiectul contractului trebuie sa fie determinat sau determinabil sub sanctiunea nulitatii. Conventia de la Viena nu are in vedere posibilitatea ca ofertantul sa se adreseze unor posibili cocontractanti determinabili.
Se face corelarea art. 14 cu art. 55 (din partea a II-a).
c) Propunerea trebuie sa denote vointa autorului ofertei de a se angaja in caz de acceptare. Oferta trebuie facuta anume cu intentia de a produce efecte juridice.
Momentul producerii efectelor juridice este stabilit prin art. 15, care prevede ca oferta produce efecte atunci cand ajunge la destinatie - sistemul receptiei.
Retractarea si revocarea ofertei - in art. 15 se prevede ca oferta poate fi retractata daca retractarea ajunge la destinatarul ofertei inainte sau cel tarziu in acelasi timp cu oferta, chiar si atunci cand revocarea nu este permisa. Aceasta este o forma de revocare a ofertei, care intervine cand revocarea se produce cel mai tarziu, odata cu ajungerea la destinatie. Se poate face fara nici o restrictie.
Art. 16 stabileste ca revocarea reprezinta refuzul intervenit dupa ce oferta a ajuns la destinatie.
Regula generala este revocabilitatea ofertei, ea putand fi revocata pana la incheierea contractului daca revocarea soseste la destinatie inainte ca acesta sa fi expediat acceptarea sa. (pana cand destinatarul ofertei expediaza acceptarea).
Ca exceptie, oferta nu poate fi revocata in anumite cazuri.
Art. 16 alin 2 stabileste ac oferta nu poate fi revocata daca se prevede ca este irevocabila prin fixarea unui termen determinat pentru acceptarea, altfel, de regula ofertantul prevede in continutul ofertei cat timp se angajeaza sa o mentina.
Oferta este irevocabila daca este rezonabil pentru destinatar sa considere oferta ca fiind inrevocabila si daca acesta a actionat in consecinta. Pentru determinarea intentiei acceptantului si a ceea ce ar fi considerat o persoana rezonabila aflata in situatia acestuia se va tine seama de circumstantele pertinente, ca de exemplu negocierile dintre pati, de obisnuinte si uzante.
Acceptarea ofertei este prevazuta la art. 18 care defineste acceptarea ca o declaratie sau alta manifestare de vointa a destinatarului ofertei care exprima acordul acestuia cu privire la oferta. Exista doua forme ale acceptarii, expresa si tacita.
Orice alt act al destinatarului ofertei din care rezulta intentia de a accepta produce efecte juridice. In cazul acceptari tacite, momentul producerii efectelor este momentul in care actul este indeplinit, rezulta astfel ca se socoteste incheiat contractul in momentul indeplinirii actului de acceptare tacita. Exista o conditie, anume ca actul de acceptare tacita nu produce efecte daca nu este facut in termenul de acceptare indicat de ofertant sau intr-un termen rezonabil.
Continutul acceptarii
Regula generala prevede ca un raspuns care tinde sa fie acceptarea ofertei dar care contine completari, limitari sau modificari fata de ocntinutul ofertei reprezinta o respingere a ofertei si constituirea unei noi oferte. Acceptarea trebuie sa fie pura si simpla, perfect concordanta. Mirror image rule.
Exceptia o constituie acceptarea sau raspunsul ce tinde sa fie o acceptarea a ofertei si care, desi contine elemente complementare sau diferite fata de continutul ofetei in cazul in care aceste elemente nu altereaza substantial termenii ofertei - art. 19 enumera elementele considerate a altera substantial termenii ofertei:
Pretul
Plata
Cantitatea si calitatea marfurilor
Locul si momentul predarii
Intinderea responsabilitatilor unei parti fata de cealalta
Rezolvarea litigiilor.
Acceptarea ofertei poate fi expresa sau tacita.
Tacerea sau inactiunea prin ele insele nu pot constitui acceptare. Se pot remarca similitudini cu regulile din dreptul comercial roman tacerea nu valoreaza acceptare. Nu sunt excluse exceptiile intemeiate pe lege, vointa partilor, uzante sau obisnuinte.
Momentul cand acceptarea produce efecte este diferit dupa cum avem in vedere acceptarea expresa (declaratia de acceptare) sau tacita.
Acceptarea expresa, daca formarea contractului are loc intre persoane absente (aflate la distanta - inter absentes), produce efecte juridice cand aceasta parvine ofertantului (teoria receptiunii).
Prin exceptie, acceptarea nu produce efecte daca nu parvine ofertantului in termenul de acceptare pe care l-a stipulat sau, in lipsa unui astfel de terement, intr-un terment rezonabil, tindandu-se seama de imprejurarile tranzactiei si de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite.
Acceptarea expresa inter presentes trebuie sa aiba loc imediat daca din imprejurari nu rezulta contrariul.
Acceptarea tacita are loc in momentul indeplinirii de catre destinatarul ofertei a unui act prin care el arata ca accepta oferta fara a comunica actul ofertantului. Un act de acceptare tacita poate consta in expedierea marfurilor sau plata pretului. Aceasta enumereare este exemplificativa.
Ca exceptie de la aceasta exceptie, art. 19 stabileste ca un raspuns care, desi altereaza substantial termeniii ofertei, va fi totusi socotit acceptare cand ofertantul, fara intarziere nejustificata, accepta diferentele si adreseaza acceptantului un aviz in acest sens.
Art. 18 din Conventia de la Viena defineste acceptarea tardiva a ofertei ca acea acceptare care parbine ofertantului dupa expirarea termenului stipulat in oferta sau in absenta termentului, dupa un termen de expirare rezonabil.
Efectele acceptari tardive se diferentiaza dupa cum acceptarea este tardiva din culpa acceptantului sau fara culpa acceptantului
Insasi acceptarea este emisa ulteror termenului. Astfel, nu produce efecte juridice, cu exceptia cazului in care ofertantul il informeaza fara intarziere pe acceptant ca este de acord cu acceptarea tardiva.
Acceptarea este emisa in termen, dar aceasta ajunge la ofertant dupa expirarea termenului. I lipsa culpei acceptantului, aceasta acceptare produce efecte juridice ca retractarea. Face exceptie situatia in care ofertantul il informeaza pe acceptant ca oferta sa a deveit caduca, astfel acceptarea tardiva nu va produce efecte. Imprejurarile trebuie in mod obiectiv motivate de catre ofertant. Acceptarea poate fi retractata paa la momentul in care acceptarea ajnge la ofertant.
Art. 23 al Conventiei stabileste ca se considera incheiat contractul atunci cand aceptarea produce efecte. Intre abseti, in cazl acceptarii exprese, contractul este incheiat cand acceptarea parvine ofertantului. Intre prezenti, contractul se considera incheiat in momentul realizarii acordului de vointa. In cazul acceptarii tacite, contractul se considera incheiat cand actul de acceptare a fost indeplinit.
Art 30 din Conventie prevede urmatoarele obligatii ale vanzatorului:
Predarea marfurilor
Transferul proprietatii asupra marfurilor
Remiterea documentelor referitoare la marfuri
Nu este reglementata obligatia de transfer a proprietatii in Conventie, in dreptul international transferul operand autonom. Treeebuie vazut care sunt prevederile lex causae contractuale.
Conventia reglementeaza transferl riscurilor. In art. 34 din Conventie este reglementata obligatia de conformitate a marfurilor. Este reglementata pe fond si acoperita sub anumite aspecte si obligatia de garantie pentru vicii. Art. 41 din Cnventiiie staaabiiilesteee obligatia de garantie pentru evictiune.
Locul predarii marfurilor este reglementat in scara si este locul prevazut in contract. Daca nu s-a prevazut, marfurile se considera predate in locul unde sunt remise de catre primul transportator. Cand obiectul contractului reprezinta un bun individual determinat, atunci locul predarii va fi locul unde bunul se gasea in momentul incheierii contractului sau locul unde acel bun urmeaza a fi produs. Trebuie ca locul sa fi fost cunoscut de cumparator la momentul incheierii contractului. Daca nu ne aflam in niciuna dintre aceste situatii, marfa se va preda la sediul vanzatorului de la momentul incheierii contractului, obligatia fiind cherabila.
Momentul predarii marfii este in principal ce prevazut in contract. Atunci cand nu se prevede momentul, ci o perioada pentru predare, marfa poate fi predata in orice moment si intervine la alegerea vanzatorului, cu exceptia cazului cand in contract nu s-a prevazut altfel. Cand in contract nu s-a prevazut nimic, predarea trebuie facuta intr-un termen rezonabil.
Articolul 34 din Conventie stabileste ca vanzatorul este tinut sa remita documentele privind marfa n conditiile prevazute in contract. Daca nu s-a prevazut nimic, se vor preda intr-un termen rezonabil de la incheierea contractului. Documentele pot fi remise odata cu marfa in cazul in care in mod rezonabl trebuie sa o insoteasca.
Marfa trebuie sa corespunda sub mai multe aspecte. Dn punct de vedere cantitativ, calitativ, ipul de marfa, ambalaj, conditionare. Calitatea marfurilor depinde de obligatia de conformtiate si inclde obligatia de garantie pentru vicii. Cand aceste elemente sunt prevazute in contract, atunci obligatia se considera indeplinita daca respecta obligatiile contractuale. Daca nu se prevad in contract elementele, exista mai multe solutii posibile:
Obligatia e indeplinita daca marfurile sunt adecvate intrebuintarii la care servesc in mod obisnuit, marfurile de acelasi tip
Daca marfurile servesc unei incredintari speciale care a fos adusa la cunostinta vanzatorului la momentul incheierii contractului atunci acestea trebuie sa fie conforme cu acestre intrebuintari
Daca marfa prezinta calitati corespunzatoare unui esantion model pe care vanzatorul l-a prezentat la momentul incheierii contractului. Obligatia se considera indeplinita daca marfurile sunt ambalate (in conditiile obisnuite pentru marfurile de acelasi tip) intr-o maniera adecvata pentru a le conserva si proteja.
Obligatia de a vinde marfurile libere de orice drepturi sau pretentii ale tertilor - obligatia de garantie pentru evictiune
Exceptie: vanzatorul nu are aceasta obligatie cand cumparatorul accepta sa preia marfa chiar si in aceste conditii. Vanzarea lucrului altuia nu duce la nulitatea contractului.
Contraventie la contract este expresa utilizata pentru referirea la incalcarea contractului. Art. 46 stabileste ce modalitati are cumparatorul la dispozitie in cazul contraventiei la contract:
Sa solicite executarea in natura a obligatiilor de catre vanzator
Sa declare reziliat contactul.
Cumparatorul poate solicita daune-interese. Conform art. 45, judecatorul sau arbitrul nu pot acorda vanzatorului niciun termen de gratie, in schimb cumparatorul poate acorda vanzatorului un termen suplimentar pentru executare si o durata rezonabila.
Cumparatorul poate cere executarea in natura a oricaror obligatii ale vanzatorului cu exceptia cazului in care cumparatorul s-a prevalat de un mijloc incompataibil cu aceasta cerere.
Daca obligatia incalcata este obligatia de conformitate, Conventia reglementeaza 3 mijloace speciale de executare in natura:
a) Cumparatorul poate cere predarea unor marfuri de inlocuire in cazul in care lipsa de conformitate este o contraventie esentiala a contract iar predarea de inlocuire este ceruta in momentul inc are se invoca lipsa de conformitate sau intr-un termen rezonabil.
O contraventie esentiala la contract se defineste in art. 25 car eprevede ca este acea contraventie la contract car eindeplineste cumulativ urmatoarele conditii:
Cauzeaza celeilalte parti un prejudiciu
Prejudiciul priveaza respectiva parte substantal de ceea ce era indreptatita se se astepte de la contract
In afara de cazul in care partea in culpa nu a prevazut rezultatul, iar o persoana rezonabila cu aceeasi pregatire si aflata in aceeasi situatie nu ar fi prevazut nici ea acest rezultat.
b) Cumparatorul poate solicita repararea lipsei de conformitate daca o asemenea solutie apare ca rezonabila in functie de imprejurari
c) Cumparatorul poate solicita reducerea pretului proportional u diferenta marfii predate, marfa ce trebuie predata conform cu contractul.
Cumparatorul poate declara rezolutinea contractului
Exista anumite condtii pentru a solicita rezilierea:
a) In cazul neexecutarii oricarei obligatii ale vanzatorului, sub conditia ca neexecutarea sa fi constituit o contraventei esentiala a cotractului
b) Obligatia d epredare a marfii - daca a fost acordata de cumparator un termen suplimentar de executare,cumparatorul poate declara rezilierea contractului cand vanzatorul nu a executat obligatia in in acest termen suplimentar sau declara ca nu va executa
Este un regim extrajudiciar, ar rezilierea se declara de catre cumparator. Declararea de reziliere trebuie facuta prin notificare. Instanta nu poate acorda termene de gratie vanzatorului.
Cumparatorul trebuie sa ia toate masurile si sa indeplineasca toate formalitatile destinate platii pretului astfel cum sunt prevazute in contract, legi sau alte reglementari. Determinarea pretului este referita in art. 14 care stabileste ca trebuie sa fie determint sua determinabi. Articolul 55 stabileste ca contractul este valabil incheiat chiar daca pretul u este determinat sau determinabil conform contractului. se naste astfel prezumptia conform cariea partile sunt reputate in lipsa unei indicatii contrare ca s-au referit tacit la pretul practicat in mod obisnuit, la momentul icnheierii contractului in ramura respectiva pentru aceleasi marfuri vandute in imprejurari comparative.
Locul platii este stabilit de articolul 57 care stabileste ca acesta este locul prevazut in contrac.t in lipsa unei astfel de stipulatii, locul platii va fi la sediul vanzatorului, daca plata trebuie facuta contra remiteriii marfurilor sau documentelor, la locul acestei remiteri.
Momentul platii este stabilit inart. 58 si va fi acela prevazut in contract. In lipsa, seva face plata la momentul cand conform contractului vanzatprul pune la dispozitia cumparatorului marfa sau documentele respective.
Reglementarea termenului de prescriptie: Conventia de la New York prevede in art. 8 ca termenul de prescriptie este de 4 ani, un termen foarte scurt fata de termenele de prescriptie acceptate in generale in sistemele de drept ale lumii (mai ales sistemele de drept occidentale: Franta, Italia, Germania), chiar daca prin comparatie cu termenul din dreptul romanesc este mais curt. Art 23 contine o prevedere care priveste o limita maxima a termenului de prescriptie, o prevedere pe care nu regasim in decretul 167/1956, conform careia indiferent de cate cazuri de intrerupere sau suspendare ar interveni pe parcursul curgerii termenului de prescriptie, acest termen u poate depasi 10 ani din momentul in care a inceput sa curga.
Exista o regula generala si reguli speciale care, asa cum am intalnit si in cazul Decret167/1958, care nu deroga de la regula generala cum se intampla de obicei, ci, vom vedea, aceste regulis peciale sunt de fapt aplicatii ale regulii generale in anumite situatii particulare. Regula generala privind inceputul curgerii termenului de prescriptie, art. 9, stabileste ca termenul de prescriptie curge de la data la care actiunea poate fi exercitata. Este o prevedere compatibila cu sistemul de drept romanesc.
Regulile speciale privesc diferite imprejurari concrete, si anume:
O actiune rezultata dintr-o incalcare a contractului poate fi exercitata incepand cu data la care aceasta incalcare s-a produs. Art. 10. Acest text priveste asadar restrictia actiunii in raspundere contractuala, in general. Vom vedea de asemenea ca exista reguli care privesc anumite aspecte particulare ale raspunderii.
O actiune sprijinita pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitata incepand cu data la care lucrul a fost in mod efectiv remis cumparatorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzata de catre cumparator. Art. 10 Alin (2). Aceasta prevedere se refera asadar la actiunea bazata pe viciile lucrului vandut.
O actiune sprijinita pe dol poate fi exercitata incepand cu data la care dolul a fost sau trebuia in mod rational sa fie descoperit. Art. 10 Alin (3), o regula similara cu cea din Decret 167/1958. Sunt doua momente de cand incepe sa curga termenul: un moment subiectiv de cand victima dolului a cunoscut faptul dolosiv sau un moment obiectiv, cand ar fi trebuit sa cunoasca. A trebui sa cunoasca trebuie apreciata in functie de atitudinea unui comerciant rezonabil si prudent aflat in aceeasi situatie. Aceasta interpretarea se datoreaza influentei dreptului anglo-saxon.
In cazul in care vanzatorul a dat, cu privire la lucrul vandut, o garantie expresa valabila pe durata unui termen determinat, termenul de prescriptie al actiunii cumparatorului sprijinita pe aceasta garantie incepe sa curga de la data la care cumparatorul notfica vanzatorlui faptul care motiveaza exercitarea actiunii sale, dar cel mai tarziu de la data expirarii garantiei. Se refera la ipostaza inc are a fost data o garantie privind calitatea lucrului vandut.
Aceasta regula se refera la prescriptia actiunii in rezolutiunea contractului, prevazuta in art. 12. Daca potrivit legii contractului o parte poate declara contractul rezolvit, acest lucru se poate face dupa urmatoarea distinctie:
a. Daca declaratia de rezolutiune este facuta inaintea datei stabilite pentru executarea contractului, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care declaratia de rezolutiune este notificata celeilalte parti.
b. Daca rezolutiunea contractului este declarata la data prevazuta pentru executare sau dupa aceasta data, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data fixata pentru executare.
Este echivalentul termenului de intrerupere a prescriptiei conform Decret 167/1958. Primul caz de intrerupere are loc atunci cand creditorul a introdus un act intreruptiv al oricarei procedu impotriva debitorului. Este perfect concordant cu primul motiv de intrerupere din legea romana (cand s-a introdus o cerere de chemare in judecata). Conventia este, din acest punct de vedere, mai elaborata, stabilind ca termenul inceteaza cand se introduce impotriva debitorului o procedura judiciara, cand se introduce impotriva debitorului o procedura arbitrala sau cand se introduce impotriva debitorului o procedura administrativa daca ea este prevazuta de legea aplicabila contractului, ca de exemplu in cazul falimentului.
Al doilea caz de incetare a cursului prescriptiei are loc cand creditorul indeplineste orice alt act intreruptiv de prescriptie, potrivit legii statului unde debitorul isi are sediul. Un asemenea caz nu se regaseste in Decret 167/1958 pentru ca acesta este specific dreptului international, ratiunea fiind aceea de a da satisgfactie sistemelor de dpret nationale care ar putea sa prevada eventual si alte cazuri de intrerupere a prescriptiei decat cele pe care conventia le prevede.
Al treilea motiv de intrerupere, pe care il vom recunoaste din dreptul autohton, cand debitorul recunoaste obligatia sa fata de creditori. Acest motiv este prevazut in art. 20 din Conventie insa, spre deosebire de dreptul romanesc, recunoasterea trebuie sa fie in scris. Recunoasterea mai poate fi tacita, in functie de imprejurari.
Efectul intreruperii reprezinta incetarea curgerii termenului de prescriptie si din momentul intreruperii incepe sa curga un nou termen de prescriptie intreg.
Acesta este corolarul suspendarii termenului de prescriptie prevazuta in Decret 167/1958. Conventia de la New York prevede o singura cauza de prelungire, anume ceea ce noi numim forta majora, dar, astfel cum se arata in Conventia de la Viena, nu se foloseste termenul de forta majora, el nefiind cunoscut de toate sistemel de drept (sistemul anglo-saxon nu cunoaste acest termen) si de aceea reglementeaza conditiile, fara sa foloseasca termenul de forta majora. Mai precis, Conventia spune:
Art. 21 Termenul de prescriptie se prelungeste cand au intervenit imprejurari care indeplinesc urmatoarele conditii:
a) Nu sunt imputabile creditorului;
b) Creditorul nu le putea nici evita, nici invinge;
c) Cand aceste imprejurari il aduc pe creditor in imposibilitatea de executare (sau cum spune Conventia, in imposibilitatea de a face sa inceteze cursul prescriptiei)
Efectul suspendarii: termenul de prescriptie se prelungeste cu un an, conform Conventiei, din momentul in care respectivele imprejurari au incetat sa existe.
Conventia reglementeaza si efectele expirarii termenului de prescriptie. Art. 25 stabileste ca efectul prescriptiei consta in aceea ca niciun drept nu este recunoscut si nici nu devine executoriu in nicio procedura inceputa dupa expirarea termenului de prescriptie. Acest efect este identic cu cel din Decret 167/1958, doar ca in exprimarea juridica romaneasca se spune ca se stinge dreptul juridic in sens material.
Art. 26 reglemeneteaza situati a in care debitorul executa dupa expirarea termenului de prescriptie. Conventia stabileste in art. 26 daca debitorul executa obligatia sa dupa expirarea termenului de prescriptie, el nu are dreptul sa ceara restituirea chiar daca nu a cunoscut in momentul in care a executat ca termenul de prescriptie se implinise. Prestatia nu se supune repetitiunii, creditorul putand invoca exceptia titlului sau.
Regulile INCOTERMS, din punct de vedere terminologic, acestea reprezinta o prescurare In - international, Co - commercial, Terms - Reguli, clauze. Astfel INCOTERMS inseamna reguli sau clauze de comert international. Regulile INCOTERMS au fost adoptate, reprezinta opera, Camerei Internationale de Comert din Paris, opera care ainceput din punct de vedere istoric in perioada interbelica in 1936, adoptandu-se prima varianta a regulilor INCOTERMS< reguli care nu au avut insa mare succces deoarece au fost respinse de catre comerciantii britanici care au considerat ca ele sunt prea continental europene si nu reflectaaa uzantttellle de pe terrritoriul Regatului Unit Dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-au reluat disctiile, lucrul si in 1953 s-a adoptat prima regula INCOTERMS postbelica,care a fost adaptata si acceptatasi de catre comerciantii britanici.
Varianta de la 1953 a fost modificata in mod repetat pentru ca in 1990 sa se adopte o alta varianta de baza a INCOTERMS (de baza fiind 1953 si 1990). Varianta din 1990 a reprezentat adaptarea iNCOTERMS la comertul electronic, regulile au fost reformulate, au primit noi denumiri. Varianta din 1990 a fost modificata in anul 2000, motiv pentru care orbima stazi despre INCOTERMS 2000.
Ce natura juridica si ce forta juridca au regulile INCOTERMS?
Ca natura juridica, acestea reprezinta o codificare de uzante in materia vanzarii internationale de marfuri, uzante aplicabile pe zona europeana. Asemenea codificari de uzante au ost adoptate si in alte zone ale lumii, in zona americana de pilda Camera de Comert de la Washington a elaborat in 1941ceea ce se numesc RAFTD Revised American Foreign Trade Definitions. Aceste RAFTD nu au rezistat insa, iar mai ales dupa adoptarea INCOTERMS 1990, nu au mai fost utilizate, ele nefiind abrogate. Camera de Comert de la Washington a recomandat coemrciantilor americani sa foloseasca INCOTERMS, care momentan sunt folosite la nivel international iar conform unor statistici, peste 70% din vanzarile internationale de marfuri fac referire la INCOTERMS.
Aceste reguli sunt facultative, ca forta juridica, nefiind o conventie internationala sau lege model, ci reprezinta o lucrare a expertilor camerei de comert internationale de la Paris, propusa partilor, parti care sunt libere sa aplica INCOTERMS sau nu. INCOTERMS se poate aplica in mod expres, astfel cum se aplica in cea mai mare parte a cazurilor, partile inserand in contract o regula INCOTERMS (vanzarea FAS, FOB) sau, bineinteles, se poate face in mod implicit, tacit, prin alte fapte sau atitdini contractuale sau postcontractuale, din care sa rezulte, la interpretarea instantei de judecata sau de vointa lor de a face trimitere la INCOTERMS.
In cazul in care regulile INCOTERMS se aplica, ele se incorporeaza contractual sau altfel spus, ele sun receptionate contractual, capatand caracterul unei clauze contractuale si aplicandu-se partilor intocmai ca orice alta clauza contractuala. Asadar, in cazul in care se face trimitera expresa sau implicita la ele, acestea devin lege pacta sunt servanda, intocmai ca si celelalte dispzitii ale contractului.
Din punct de vedere al obiectului lor, INCOTERMS se refera la vanzarea internationala de marfuri, sunt uzante codificate in aceasta materie dar, vom vedea, ele reglementeaza indirect si aspecte ce tin de contracte tangente vanzarii, cum ar fi, de pilda, contractul de transport al marfii intre vanzator si cumparator, contractul de asigurare pe parcursul drumului si alte asemenea contracte.
Sunt treisprezece (13) reguli INCOTERMS, termeni comerciali. Acestea acopera practic toata gama vanzarii internationale de marfuri. Partile au dreptuls a opteze asadar pentru oricare din cele 13. Cele 13 reguli INCOTERMS se clasifica dupa mai multe criterii. Ele sunt astfel formulate si impartite pe grupuri. Pentru ratiuni didactia vo stabili doar tipuld e trasport al marfii careface obiectul vanzariii. Exista, din acest punct de vedere 6 reguli de transport in vederea vanzariii mriteme, restul fiind in materia celorlalte itprui de transporturi, adica in mtaaeria transportuturilor terestre si fluviale,s i transprturilor aeriene.
Fiecare regula INCOTERMS reglementeaza un anumt mod de impartire a obligatiilor intre vazator si cumparator. Vom vedea, pentru a ne referi la cele 6 reguli din transportul de marfa, vom vedea cca regula FAS prevede cele mia putine obligatii pentru vanzator si cele mai multe pentru cumaprator, iar celelalte regli transera treptat, treptat, obligatiile lumparatorului catre vanzaotr. Astfel, ultima regula in transortlile maritime DEQ, prevede cele mai mult obligatii pentru vanzatori si cele mai putine pentru cumparatori.
Care sunt in esenta aeste obligatii?
Care sunt oblgiatiile principale stransmiteriscului de la vanzatori cumparator. Ca si CISG, nu reglementeaza un astfel de transfer care e ste lasat vointei partilro (cntractul) sau in lipsa acestuia, sistemului de drept aplicabil. In schimb, INCOTERMS opereaza transferul riscului de la vanzatorul la cumprator. Fiecareregula mai indica un moment al predarii sau rivlarii.
Cine suporta - modul de impartite intre vanzator si cimprator, cheltuielile privind transportul, asigurare,c onservare si cheltuielile legate de marfa pe parcursului drumului
A treia categorie: cine suporta cjheltuielile de efot de iesire din tara, cheltuielile pri tranzit in diferente porturi si cheltuielile de import in tara cumparator.
Alegeerea unei sau alteia nin regulile maritime, fiind o problema de negociere itren parti, presupunand un anumit mod de impartirea bligatiilor, si depinde de raportuld eforte economice dintre cumparator si vanzator si anume, daca este (ne aflam) in fata unei piete favorabile vanzatului: seller's market, sigur ca vanzatorul va impune o regula cu mai putine oblgatii pentru el si cu mai multe pentru cumparator daca este dimpotriva o buyer's market, o piata a cumparatorului. In acest caz, cumapratorul va fi cel care va impun e o regula fabvorablila lui.
Se completeaza cu numele portului de incarcare convenit. Un exemplu de lucru il reprezinta: contract de vanzare cumaprare incheiat intre o firma romana si una franceza, marfa este fabricata in Bucuresti, incarcata ca mijloc de transprt terestru descarcata in Constanta, incarcata la Constanta , descarcata in Marseille, incarcata intr-un mijloc de transport terestru si debarcata la sediul agentului achizitor: Paros. Vanzarea FAS este exprimata prin urmatoarea clauza contractuala: Livrarea mardii se face FAS Constanta, INCOTERMS 2000, aceasta este clauza cotractuala prin care regula INCOTERMS FAS este incoportata, receptionala, tot pachetul de informatii aferent regulii FAS , se mentioneaza pretul de incarcare Constanta, se mentioneaza sursa regulii (INCOTERMS 2000).
Predarea marfii si transmiterea riscurilor la regula FAS se face in momentul in care marfa individualizata ca fiind pentru un anumit cumparator este depusa pe cheiul portului de incarcare convenit (Constanta), de aceea se numeste alongside, marfa socotindu-se livrata, rpedata, atunci cand este indvidalizata (individualizarea este extrem de importanta pentru ca daca ceasta nu este indivifualizata nu se considera predata si nu se transmit nici riscuri). Acesta este momentul cand marfa se socoteste livrata.
Cine suporta cheltuielile de transport, asigurare, canzare. Cumparatorul
Cheltuielile de transport al marfii pana in portul contranta (port intern). Mai departe, toate cheltuielile de transport suunt suportate intern. Charterparty - contractul de transport maritim - obligatia de navlosire (inchere) a vasului, s a plateasca pretul vasului care se numeste nvlu si sa aduca vasul la data convenita in contract in portul deincarcare contracta pentru a prelua marfa.
Cumparatorul trebuie sa navloseasca un vas apt pentru a incarca intreaga marfa care face obiectul acelei livrari si sa o duca pana in portul de descarcare convenit.
Tot cumparatorul este cel care treubie sa asigure marfa pe tot parcursul drumului, astfel se incheie contractuld e asigurare a marfii, pana la ajungerea la destinatar. Tot cumparatorul este cel care trebuie sa se ocupe de celtuielile aferente,conservarii marfurilor pe parcursul drumului in functie de specificul ei.
Asadar, vanzatorul are foarte putine obligatii.
A treia categorie de obligatii ale FAS: exportul, tranzitul, importul. In ce priveste exportul in Romania, trebuie facuta o precizare. Conform INCOTERMS 1990, cheltuielile de export din Romania reveneau cumparatorului. Aceasta reglementare era corecta pentru ca momentul predarii marii este momentul in care marfa este depusa pe cheiul portului Constanta, asadar predarea se produce pe teritoriul vanzatorului,e ste ca si cum ar vinde la Satul Mare. Exportul, adica trecereaf rontierei, se produce cand marfa trece peste balustrada vasului. Acea ete un moment ulterior predaro si cadea in sarcina cumparatorului.
In 1990, vanzarea FAS era o vanzare interna. Desi corecta, conforma cu principiile, aceasta reglementare s-a constatat a nu fi utila in practica , creand dificultatii in practica. Acestia trebuiau sa isi desemneze un agent in Constanta si sa se desemenze.
In INCOTERMS 2000, iar vanzarea FAS a devenit oconventie externa, cheltuielile de export revenind vanzatorului. Cheltuielile de tranzit insa, si cele de improt in Franta, revin neindoielnic Cumparatorului.
FOB se completeaza cu numele portului de icnarcare convenit, de exemplu Constanta Clauza suna de exemplu: Livrarea marfii se face FOB Constanta INCOTERMS 2000.
Momentul predarii este impins putin mai departe, si anume est emomentul inc are marfa, individualizata ca fiind pentru un anumit cumparator, este trecuta peste balustrada vasului (on board), in portulde incarcare convenit (Constanta).
A doua categorie de oblgiatii:
Vanzatorul suporta transportul pana in portul de incarcare, ca si la FAS, insa in plus fata de FAS, suporta cheltuielile de incarcare a marfii pe FAS.
Restul cheltuielilor, ca la FAS, le suporta cumparatorul.
A treia categorie de obligatii: exportul din Romanai revine vanzatorului, vanzarea FAS fiind externa.
Regula CFR (Cost & Freight) se completeaza cu numele portului de descarcare. Clauza contractuala suna astfel: livrarea marfii se face CFR Marseille, INCOTERMS 2000.
Impartirea obligatiilor. Se face urmatoare ecuatie: CFR = FOB + Freight (navlu). Asadar, toate obligatiile sunt asemenea FOB, cu o singura deosebire, anume faptul ca navlul este suportat de catre vanzator. Vanzatorul trebuie asadar sa navloseasca vasul. Astfel, o obligatie esentiala trece la vanzator. Asigurarea si conservarea raman in sarcina cumparatorului. Restul obligatiilor similar FOB.
CIF = FOB + I(insurance, asigurare) + F(freight, navlu)
Astfel, toate regulile sunt ca la FOB cu 2 deosebiri de data aceasta, anume ca navlul si asigurarea sunt platite de catre vanzator. Restul regulilor sunt ca la FOB.
Se completeaza cu numele portului de descarcare, ex: DES Marseille. Aici lucrurile se schimba, momentul predarii marfurilor si transmiterii riscurilor este momentul in care marfa individualizata ca fiind pentru un anumit cumparator este pusa la dispozitia acestuia in vas (ex ship), in portul de descarcare convenit, Marseille. Toate obligatiile: transport,a sigurare, conservare, pana in portul de destinatie, revin vanzatorului. Exportul din Romanai revine vanzatorului, tranzitul revine vanzatorului. Cumapratorul nu are decat obligatia sa preia marfa si sa plateasca cheltuielile de import in Franta. Astfel, pentru cumparatorul francez, cumaprarea DES este o cumparare externa, el cumparand din afara.
Momentul predarii marfurilor si transmiterii riscurilor este momentul in care marfa este pusa la dispozitia cumparatorului pe cheiul portuluid descarcare, Marseille. In ce priveste cheltuielile de import in Franta, situatia este simetrica cu regula FAS, anume in INCOTERMS 1990, cumpararea DEQ era o cumparare interna, adica de pe teritoriul francez. Datorita complciatiilor pentru vanzatorii traini, in speta noastra cei romani, s-a schimbat in INCOTERMS 2000 si cumpararea DEQ a devenit o cumparare externa, in sensul ca toate formalitatile si cheltuielile revin cumparatorului francez. Exista insa si posibiltiatea ca partle sa insereze in contract o varianta a regulii DEQ care se numeste DEQ duty-paid (cu taxe vamale platite), iar in acest caz, vanzatorul roman plateste si cheltielile de import in Franta.
Contrapartida este o operatiune contractuala complexa, caracterizata prin existenta in structura ei a doua sau mai multe contracte autonome, pe care partile le considera ca fiind interdependente in realizarea unei finalitati economice si juridice comune, anume compensarea totala sau partiala a importurilor cu exporturilor.
Din punct de vedere al numarului partilor, contrapartidele pot fi:
Contrapartida bilaterale - societatea comerciala romana A cumpara marfuri de la societatea straina B, contractul de vanzare cumaprare. Alaturi, se incheie intre aceleasi parti, un alt contract de export prin care B cumpara la randul ei o marfa de la A.
Contrapartida trilaterala - societatea A cumpara de la societatea B, dar B cumpara de la societatea C (o alta societate comerciala romana).
Contrapartida cvadrilaterala - societatea romana A cumpara de la societatea straina B, exportul facandu-se de la societatea romana C catre societatea straina D.
Dupa temeiul juridic al relatiilor interdependentei acestor contracte:
Contrapartida pe plan economic: compensarea importurilor cu exporturile astfel incat sa se deonteze intre parti numai diferenta, in caz ca aceasta exista
Contrapartida pe plan juridic: cauza lor juridica, nica, comuna, este aceea a compensarii importurilor cu exporturile.
Contrapartida poate fi de trei feluri:
Contrapartida axata pe contractul de vanzare-cumparare, contractele care intra in compunerea contrapartidei ca operatiune complexa sunt de regula doua. Exista doua modalitati de clasificare
a. Contrapartida prin doua sau mai multe contracte de import-export paralele, ex: contrapartida prin fluxul de export
b. Intre parti se incheie contract de vanzare cumparare de import, care este insotit de un contract cadru de exprt in contrapartida care guverneaza obligatia de a face - facere in contraliendo (de a incheiea in viitor cnontractele de export propriu-zise)
Contrapartida axata pe contractul de cooperare economica internationala
Acesta presupune un contract de import insotit, de pilda, de un contract de constituire a unei societati comerciale (contractul de cooperare economica internationala), iar exportul in contrapartida se realizeaza prom produsele, marfurile obtinute prin activitatea acestei societati comerciale.
Contrapartida axata pe contractul de schimb - aceasta nu se confunda cu trocul, este mai complexa si presupne operatiuni pe cele doua fluxuri, realizate prin prestatii esaloate in timp, marfurile fiind divizate in mai multe transe separate.
Defintie
Jurisdictie pentru solutoarea litigiilor comerciale internationale, arbitrabile, intre persoane de drept privat sau intre acestea si persoane de drept public (care actioneaza de jure gestionis), jurisdictie efectuata de catre un tribunal arbitral compus din persoane neinvestite cu autortate publica si a caror componenta izvoraste din vointa partilor litigante sau din Conventia internationala, jurisdictia fiind desfasurata pe baza unei proceduri specifice care se finalizeaza prin hotararea definitiva si obligatorie pentru partile litigante.
Jurisdictia, fata de justitie, arbitrii au competenta de a spune dreptul (juris dictio), de a judeca, de a aplica dreptul la o situatie litigioasa concreta, arbitrajul se aseamana esential cu instantele de jurdecata si se deosebeste esential de alternative dispute resoluion (cociliere, mediere, acestea fiind forme nejurisdictionale).
Obiectul - litigiile comerciale si internationale care izvorasc din raporturile juridice care au doua particularitati
Nu orice litigiu este arbitrabil, ci doar acele litigii asupra carora partile potr tranzactiona
Temeiul arbitrajului este vointa partilor.
Subiectele sunt persoane de drept privat (soceitati comerciale sau persoane fizice). Pot fi de asemenea persoane de drept privat in litigiu cu persoane de dreptul public (autoritati de stat), cu conditia ca persoanele de dpret public sa participe la raportul juridic de jure gestionis (la nivel de egalitate).
Tribunalul arbitral este compus din aritri, persoane particulare, neinvestite cu autoritate publica, deosebit fata de instanta de judecata unde judecatorul exercita autoritatea publica, apartine puterii judecatoresti si indeplineste o functie publica. Este justitie privata
Competenta arbitrilor isi are temeiul in vointa partilor la conventia de arbitraj. Temeiul competentei este dat prin conventie internationala.
Se desfasoara pe baza unei proceduri specifice, partal derogatorie de la dreptul comun.
Hotararea arbitrala este definitiva si obligatorie pentru partile litigante, poate fi atacata pe cale extraordinara, prin actiunea in anulare si pe baza unor motive strict determinate de lege.
Din punct de vedere al caracterului institutional sau nu, preexistent sau se constituie pentru un litigiu anume:
Arbitrajul institutional
Arbitrajul ad-hoc
Arbitrajul institutional este efctuat de o institutie de arbitraj care nu se constituie pentru un singur litigiu ci pentru un numar nedefinit. Acesta este preexistent si subzista litigiului nu.
Ca subclasificare, exista:
Dupa competenta materiala
o Arbitraj cu competenta materiala generala care judeca litigiile in orice domeniu al comertului international (de exemplu, Curtea Arbitrala de la Bucuresti)
o Arbitraj cu competenta materiala specializata, care judeca doar litigii privind anumite categorii de marfuri in anumite domenii ale compertului international. De exemplu: tribunalele specializate de pe langa Bursele de marfuri
Dupa competenta teritoriala:
o Universala - arbitrajul Camerei de Comert Bucuresti, judeca litigii intre parti romane si straine de orice fel ar fi acestea
o Regionala - zona scandinava, gruparile de porturi
o Bilaterala - numai intre doua, trei state (NAFTA - SUA, Canada, Mexic)
Arbitrajul ad-hoc se constituie doar pentru un anumit litigiu.
Dupa criteriul puterilor conferite arbitrilor de catre parti:
Arbitrajul in drept strict (de jure) - daca partile nu au prevazut, arbitrajul se considera de jure. Arbitrajul trebuie sa aplice sistemul de drept indicat de parti ca fiind aplicabl contractului lor (lex voluntatis) sau sistemele de dpret la care arbitri ajung printr-o localizare a obiectului contractului.
Arbitrajul in echitate (ex aequitate, ex aequo et bono, amiable compositeur) - arbitri au o mai larga posibilitate de miscare, nu sunt constransi de regulile sistemelor de drept, considerate aplicabile, pot judeca in echitate, partile trebuie sainvesteasca expresc cu acest drept pe arbitri.
Acest tip de arbitraj are anumite limite:
Din punct de vedere procesual, contradictorialitatea, disponibilitatea si dreptul la aparare trebuie respectateee
Din punct de vedere al fondului: dispozitiile de ordine publica de dpret international privat in sistemele de drept aplicabile in speta trebuie respectate
Aceasta reprezinta temeiul cometentei arbitrilor. Reprezinta acordul de vointa prin care partile convin ca un litigiu viitor sau prezent intre ele sa se solutioneze prin arbitraj.
Clasificarea conventiilor de arbitraj:
Clauzele compromisorii: prevedere inserata in contractul principal prin care partile prevad ca un litigiu viitor, posibil sa apara, va fi solutionat prin arbitraj. Fiecare curte de arbitraj sau arbitraj ad hoc prevede modele de clauze compromisorii. Ex, Curtea de Arbitraj Bucuresti: orice litigiu decurgand din sau in legatura cu prezentul contract, referitor la incheierea,e xecutarea, desfasurarea contractului se va solutiona prin arbitrajul curtii de arbitraj international de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, in conformitate cu regulile de procedura arbitrala ale acestei curti. Hotararea arbitrala este definitiva si obligatorie.
Compromisul de arbitraj - contractul propriu-zis, acord de vointa care se incheie privind un litigiu existent, prezent. Exista si posibilitatea ca in acelasi caz sa intalnim ambele forme ale conventiei de arbitraj: clauza compromisorie simpa si compromisul.
Efectul negativ: eliminarea competentei institutiilor judecatoresti ordinare
Efectul pozitiv: confirmarea competentei tribunalului arbitral.
Tribunalul arbitral este obligat ca primul lucru pe care-l face este sa isi verifice propria competenta, anume s averifice conventia de arbitraj.
Clauza compromisorie are o autonomie relativa fata de contractul in care este inclusa. Ea este autonoma, anume se supune unor cauze de nevalabilitate, anulare sau rezolutioune independent de contractul principal, anume rezolutiunea contractului principal nu atrage intotdeauna rezolutiunea clauzei compromisorii. De ex: rezolutiunea contractul principal pentru neexecutarea luinu afecteaza clauza compromisorie, arbitri putand pronunta rezolutiunea contractului din care clauza face parte.
Legea aplicabila contracutlui poate fi diferita fata de cea aplicabila clauzei cmpromisorii.
Aceasta autonomie este relativa, existand situatii in care regulile contractului principal se reflecta direct asupra clauzelor compromisorii:
Cauzele de nulitate convergenta:
de ex: incapacitatea partilor de a incheia contractul principal atrage incapacitatea de a incheia si clauza compromisorie;
viciul de consimtamant.
Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei.
Exista curtiii ddde arbitraj proprii, la nivel de judet. Camera de Comert si Industrie este o instiiitutie neguvernamentala, o asociere a comerciantilor, influentand natura Curtii Arbitrale.
Curtea Arbitrala este o institutie peramanenta de arbitraj cu caracter neguvernamental, independent in exercitaaarea atributiilor ei jurisdictionale. Regulile de procedura arbitrala sunt in vigoare din 2000, cu anumite modificari.
Curtea de Arbitraj are competenta de a solutiona acele litigii internationale si interne cu conditia ca acestea sa aiba caracter comercial anume sa izvorasca din raporturi juridice comerciale. Curtea de arbitraj poate solutiona litigii interne si internationale. Temeiul competentei acestei curti il reprezinta conventia de arbitraj ce trebuie incheata in scris (contractuala).
Vointa partilor de a apela la arbitraj poate sa rezulte si din exprimari separate ale vointei (reclamantul sesizeaza curtea de arbitraj chiar daca nu exista clauza si paratul accepta competenta declarand in fata Curtii Arbitrale, se consemneaza in incheierea de sedinta).
Curtea de Arbitraj este compusa din 35-40 de arbitri, cadre didactice universitare, avocati, jurisconsulti, cercetatori si nu judecatori (incompatibilitate).
Tribunalul arbitral este compus din unul sau mai multi arbitri, partile sunt libere sa decida numarul acestora, de regula se constituie din trei arbitri, la fel si cand partile nu au stabilit nimc. In cazul in care exista trei arbitri, cate unul este desemnat de catre fiecare parte iar acestia aleg un supraarbitru (presedintele Tribunalului Arbitral).
Exista posibilitatea sa existe un arbitru unic desemnat de parti. Arbitrii sunt independenti si impartiali in exercitarea atributiilor lor jurisdictionale, nu sunt reprezentate partile.
Conditii pentru a fi arbitru:
capacitate deplina de exercitiu
reputatie nestirbita si inalta calificare si experienta in domeniul dreptului comercial si relatii economice internationale.
Procedura arbitrala incepe prin cererea de arbitrare ce trebuie sa contina toate elementele unei cereri de chemare in judecata impreuna cu:
indicarea conventei arbitrale
desemnarea arbitrilor
divizarea platii taxelor arbitrale
Paratul este obligat sa depuna intampinare, in care va arata arbitrul pe care il desemneaza, poate face cerere reconventionala
Procedura arbitrala este nepublica, la ea participa numai persoanele interesate (parti, reprezentati, martori, experti, etc.)
Arbitrii sunt obligati sa judece conform prevederilor contractuale, vanzarii comerciale internationale si legii, pot judeca in echitate daca sunt investiti in acest sens, exista in art. 72-77 prevederi specifice. Obligatia de a alege legea aplicabila,posibilitatea partilor de a desemna un arbitru strain, posibilitatea partilor de a cere ca arbitrjaul sa se desfasoare intr-o limba straina.
Hotararea este o sentinta ce trebuie sa contina in mod obligatoriu:
compunerea nominala a Tribunalului arbitral si numele asistentului arbitral
locul si data pronuntarii acesteia
numele si sediul partilor
mentionarea conventiei de arbitraj obligatorii
obiectul litigiului si sustinerile pe scurt ale partilor
motivede de fapt si de drept ale hotararii
dispozitiv
semnatura tuturor membrilor tribunalului si asistentului
Sentinta este definitiva si obligatorie. Trebuie executata de partea care a cazut in pretentii de buna-voie. Daca aceasta nu executa, hotararea este investitita cu formula executorie de catre tribunalul de la sediul curtii, dupa investire, aceasta se executa intocmai c ao hotarare judecatoreasca.
Este supusa unei singure cai de atac, anume actiunea in anulare. Motivele sunt limitativ prevazute in Odul de procedura civila si in regulile curtii. Exist noua cazuri:
litigiulnu este susceptivil de solutionare pe cale arbitrala
tribualul arbitral a solutonat litigiul in lipsa conventiei de arbitraj sau pe baza unei conventii nule
tribunalul arbitral nu a fost consttuit conform conventiei de arbitraj
partea nu a fost legal citata la termenul de dezbatere si a lipsit
hotararea a fost pronuntata peste termenul pe care partle l-au prevazut pentrua se pronunta hotararea
arbitrii au judecat ultra petita/minus petita/ ultra petita partium
hotararea nu cuprinde dispozitivul, motivareile, locul sau data pronuntari, semnaturile arbitrilor
dispoziitivul contine dispozitii contraictorii ce nu pot fi aduse la indeplinire
hotararea arbitrala incalca ordinea publica, bunele moravuri, dispozitiile imperative ale legii.
Hotararea trebuie atacata in termen de o luna de la comunicare.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1892
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
