| CATEGORII DOCUMENTE |
Efectele obligatiilor
1. Executarea directa (in natura) a obligatiilor: a) plata; b) executarea silita in natura a obligatiilor.
2. Executarea indirecta a obligatiilor (Executare prin echivalent): a) categorii de despagubiri; b) conditiile acordarii de despagubiri; c) evaluarea despagubirilor.
3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului: a) categorii de drepturi; b) masuri pentru conservarea patrimoniului debitorului; c) actiunea oblica (indirecta sau subrogatorie); actiunea revocatorie (pauliana).
Executarea directa (in natura) a obligatiilor. Executarea in natura a obligatiei inseamna executarea prestatiei insesi la care l-a s-a obligat debitorul, si nu plata unui echivalent banesc in locul acesteia.
a) Plata. Notiune. Executarea obligatiei se face de catre debitor, ca regula generala, de bunavoie, prin plata. Plata reprezinta executarea voluntara a obligatiei de catre debitor, indiferent de obiectul ei.
Reglementare. Codul civil priveste plata ca un mijloc de stingere a obligatiilor, si o reglementeaza in art. 1092-1121. Plata are drept efect stingerea obligatiei, stingerea a insusi raportului juridic obligational. Acest raport juridic poate fi stins si prin alte moduri, dar in cadrul carora creditorul nu primeste ceea ce i se datoreaza. Dimpotriva, plata duce la stingerea raportului juridic prin executarea obiectului sau, prin realizarea a insusi rezultatului voit de parti.
Conditiile platii. Cine poate face plata. Principiul general care carmuieste aceasta materie este acela ca oricine poate face plata.
Potrivit art. 1093 Cod civil, obligatia poate fi achitata de orice persoana interesata si chiar de o persoana neinteresata.
Cel tinut a dace plata si care o poate face este debitorul. El poate plati in mod valabil personal sau prin reprezentant.
Plata poate fi facuta de o persoana tinuta alaturi de debitor (un codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusorul sau cautiunea reala).
Plata poate fi facuta de o persoana interesata in efectuarea ei. De exemplu, dobanditorul unui imobil ipotecat poate face plata, pentru a evita urmarirea silita in privinta imobilului dobandit, care ar putea avea drept efect pierderea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Plata poate fi facuta si de orice persoana neinteresata (art. 1093 alin. 2), deci de un tert neinteresat. In acest caz, tertul poate face plata fie in numele debitorului, fie in nume propriu. Potrivit art. 1093 Cod civil, atunci cand tertul plateste in nume propriu nu se subroga in drepturile creditorului fara consimtamantului acestuia. O asemenea subrogatie poate fi consimtita de creditor.
Exceptii:
a) in cazul obligatiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi facuta decat de debitorul acelei obligatii (art. 1094 Cod civil);
b) cand partile au convenit ca plata sa nu fie facuta de altcineva decat debitorul. Intr-adevar, normele legale ce reglementeaza plata sunt supletive, astfel ca partile pot conveni si altfel, cu respectarea conditiilor generale pe care trebuie sa le indeplineasca orice conventie.
Conditii speciale cu privire la cine poate plata in cazul obligatiilor de a da. Plata este un act juridic.
Potrivit art. 1095 Cod civil, daca plata consta in executarea unei obligatii de a da - transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun -, ea "trebuie facuta de proprietarul capabil de a instraina lucrul dat in plata". Aceasta inseamna ca cel care efectueaza plata trebuie sa fie o persoana cu capacitate deplina de exercitiu si, in acelasi timp, proprietarul lucrului ce formeaza obiectul platii. Nerespectarea acestor conditii se sanctioneaza cu nulitatea actului juridic al platii.
Cu toate acestea, daca obiectul platii consta intr-o suma de bani sau in bunuri ce se consuma prin intrebuintare, nu se poate cere restituirea lor atunci cand creditorul le-a consumat cu buna-credinta, chiar daca plata a fost efectuata de o persoana care nu era proprietarul bunurilor cu care s-a platit si nu avea capacitate deplina de exercitiu.
Cui se poate face plata. Art. 1096 Cod civil dispune ca plata trebuie sa se faca creditorului sau imputernicitului sau, sau aceluia ce este autorizat de justitie ori de lege sa primeasca pentru creditor.
Ea poate fi facuta si unui tert, desemnat de justitie pentru a primi plata (creditorul popritor).
Codul civil prevede cateva situatii in care plata este valabila, desi a fost facuta altei persoane decat creditorului sau unui imputernicit al sau. Acestea sunt:
a) cand creditorul ratifica plata facuta unei persoane fara calitatea de a primi; ratificarea atribuie aceste persoane retroactiv calitatea de mandatar al creditorului (art. 1096 alin. 2);
b) cand plata a folosit creditorului, adica debitorul plateste unui creditor al acestuia; o asemenea plata profita creditorului, deoarece duce la stingerea obligatiei pe care el o avea fata de alta persoana - creditorul sau (art. 1096 alin. 2).
c) cand plata a fost facuta unui creditor aparent. Intr-adevar, potrivit art. 1097 Cod civil, plata facuta cu buna-credinta aceluia care are creanta in posesia sa este valabila, chiar daca dupa aceasta posesorul ar fi evins.
Cel ce primeste plata trebuie sa fie o persoana cu capacitate deplina de exercitiu. O plata facuta catre o persoana incapabila este sanctionata cu nulitatea relativa, iar cel care face plata poate fi obligat sa plateasca din nou catre cel imputernicit a primi pentru incapabil.
Cu toate acestea, cel care face plata nu va fi tinut sa plateasca a doua oara, in ipoteza in care va face dovada ca lucrul platit a profitat creditorului incapabil (art. 1098 Cod civil).
Obiectul platii. Plata trebuie sa constea in executarea intocmai a obligatiei asumate. Cel obligat va trebui sa plateasca exact cat datoreaza. Principiul este inscris in art. 1100 Cod civil, potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela care i se datoreste, chiar cand valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare.
Creditorul poate accepta o alta prestatie decat cea datorata, dar, in acest caz, obligatia nu se mai stinge prin plata, ci printr-un alt mod de stingere care se numeste dare in plata.
Daca obiectul obligatiei in a da un bun cert (a transmite dreptul de proprietate asupra unui asemenea bun), debitorul este liberat prin predarea lui in starea in care se gasea in momentul predarii. El nu va raspunde de pierderea bunului sau de stricaciunile pe care acesta le sufera daca acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este tinut sa raspunda. Dar debitorul va raspunde de pierderea bunului sau de deteriorarile survenite dupa punerea sa in intarziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar atunci cand a fost pus in intarziere nu va raspunde daca va dovedi ca bunul ar fi pierit si la creditor (art. 1156 alin. 2 Cod civil).
Cand obiectul obligatiei de a da este o cantitate de bunuri de gen, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricaciunilor lor, deoarece genera non pereunt.
Cat priveste calitatea bunurilor ce trebuie sa predate, daca ea nu este stabilita prin conventia partilor, bunurile trebuie sa fie o calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil).
Principiul indivizibilitatii platii. Cel care face plata trebuie sa plateasca in intregime. Exceptii:
a) prin conventia partilor se stabileste ca plata sa fie divizibila;
b) in cazul decesul debitorului care lasa mai multi mostenitori, datoria se va diviza intre ei, fiecare platind pro parte (art. 1060 Cod civil), afara de cazul cand obligatia este indivizibila (art. 1057 si 1058 Cod civil);
c) in caz de stingere a obligatiei prin compensatie, cand datorii reciproce se sting pana la concurenta celei mai mici dintre ele; urmeaza a se plati restul ramas din datorie;
d) in ipoteza in care in locul debitorului datoria este platita de fidejusori; ei au beneficiul de diviziune, adica fiecare va plati ce i se cuvine (art. 1674 Cod civil);
e) in cazul in care instanta acorda debitorului termen de gratie, poate esalona plata (art. 1101 alin. 2 Cod civil).
In aceasta privinta, distingem intre obligatii cu executare imediata - pure si simple - si obligatii cu termen.
La obligatiile cu executie imediata plata trebuie facuta la momentul nasterii raportului juridic obligational; chiar la acel moment obligatia a devenit exigibila.
Daca obligatia este cu termen plata este exigibila la termenul stabilit de parti; creditorul nu poate pretinde plata inainte de implinirea acestui termen. Termenul poate insa prevazut in interesul uneia dintre parti sau in interesul ambelor parti.
Potrivit art. 1024 Cod civil, termenul este presupus intotdeauna in favoarea debitorului, daca nu rezulta din stipulatie expresa sau din circumstante ca a fost prevazut si in favoarea creditorului.
Daca termenul a fost prevazut exclusiv in favoarea debitorului, cum ar fi contract de imprumut fara dobanda, acesta poate efectua si anticipat.
In ipoteza ca termenul a fost prevazut exclusiv in favoarea creditorului, plata se poate face anticipat numai cu consimtamantul lui.
Daca termenul a fost prevazut in favoarea ambelor parti - un contract de imprumut cu dobanda, spre exemplu - plata trebuie facuta la acel termen. Nimic nu se opune insa ca partile sa convina si un alt termen pentru plata, deci ea sa se faca si anticipat.
In caz de plata cu intarziere, creditorul are dreptul la despagubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei. Acordarea lor este conditionata, in principiu, in raporturile dintre persoanele fizice de punerea in intarziere a debitorului pe calea unei proceduri prevazute de lege.
Instanta de judecata poate acorda debitorului un termen de gratie, in cadrul caruia poate esalona plata.
Locul platii. Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie efectuata la locul convenit de parti. Daca partile nu au stabilit locul platii, Codul civil prevede ca ea sa se efectueze la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 2); in acest caz plata este cherabila. Daca partile au convenit ca plata sa se faca la domiciliul creditorului, atunci plata este portabila.
Cand obiectul platii este un bun cert si partile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuata, plata se va face la locul unde se gasea bunul in momentul incheierii contractului (art. 1104 alin. 2 Cod civil).
Determinarea locului platii prezinta interes din cel putin doua puncte de vedere:
a) in raport de locul platii se determina cheltuielile de transport ocazionate de transportarea obiectului platii in acel loc;
b) in raporturile de drept international privat legea tarii locului unde urmeaza a se face plata (lex loci solutionis) este legea care carmuieste raporturile juridice privind executarea obligatiei.
Cheltuielile pentru efectuarea platii. Art. 1105 Cod civil dispune ca cheltuielile pentru efectuarea platii sunt in sarcina debitorului. Dar norma inscrisa in acest articol este supletiva, astfel ca partile pot conveni si altfel.
Imputatia platii. Este posibil ca un debitor sa aiba fata de acelasi creditor mai multe datorii care au drept obiect de bunuri de aceeasi natura. Imputatia platii poate fi facuta mai intai prin acordul partilor.
In al doilea rand, ea poate fi facuta numai de una din parti, de fie numai de debitor, fie numai de creditor.
In sfarsit, in anumite situatii, legea insasi poate dispune asupra modului cum se va face imputatia.
Asadar, in lipsa conventiei partilor, primul care poate decide asupra careia asupra carei obligatii se imputa plata efectuata de debitorul (art. 1110 Cod civil). Debitorul va trebui sa tina seama insa de cateva principii, si anume:
a) plata trebuie sa fie suficienta pentru a stinge intreaga datorie asupra careia debitorul face imputatia, caci in caz contrar s-ar face o plata partiala, incalcandu-se principiul indivizibilitatii platii;
b) daca debitorul are o obligatie exigibila (scadenta) si alta neexigibila (nescadenta) nu poate face imputatia asupra obligatiei nescadente, deoarece s-ar face o plata anticipata;
c) cand creanta este producatoare de dobanzi si creditorul datoreaza si suma imprumutata si dobanzi, plata se imputa mai intai asupra dobanzilor, afara de cazul in care creditorul ar fi de acord ca ea sa se impute mai intai asupra capitalului (art. 1111 Cod civil).
Daca debitorul nu face imputatia platii cel chemat sa o faca este creditorul. De regula, el va preciza, prin chitanta liberatorie de obligatie pe care o debitorului, ce datorie s-a stins prin prestatia facuta de acesta din urma.
Debitorul este tinut de imputatia facuta de creditor si nu o poate contesta decat atunci cand creditorul l-a surprins sau l-a indus in eroare prin manopere pe care le-a facut (art. 1112 Cod civil).
Cand nici una din parti nu a facut imputatia, aceasta se va face dupa principiile inscrise in Codul civil (art. 1113 ), si anume:
a) daca o datorie este scadenta si una nescadenta, plata se imputa asupra celei scadente, chiar daca debitorul avea mai mare interes s-o stinga pe cealalta;
b) daca toate datoriile au ajuns la scadenta, imputatia se va face asupra aceleia care este mai oneroasa pentru debitor, adica pe care el avea mai mare interes sa o stinga, de exemplu, cea producatoare de dobanzi mari;
c) daca toate datoriile sunt scadente si deopotriva de oneroase, imputatia se va face asupra celei mai vechi dintre ele;
d) daca datoriile sunt scadente, deopotriva de oneroase si au aceeasi vechime, plata se va imputa proportional asupra fiecareia dintre ele.
Dovada platii. Plata are drept efect liberarea debitorului de obligatia asumata. Se poate intampla ca un creditor sa conteste executarea obligatiei de catre debitorul sau, astfel ca urmeaza a se pune problema probei platii.
Cu privire la intrebarea cine are sarcina probei, urmeaza a se face aplicarea principiului general, potrivit cu care "cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca" (art. 1169 Cod civil).
Din punctul de vedere al repartizarii sarcinii probei intre creditor si debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligatii trebuie sa dovedeasca existenta ei. La randul sau, in masura in care debitorul pretinde stingerea ei prin plata, va trebui sa dovedeasca tocmai faptul efectuarii platii. Cu unele precizari care se impun, uneori faptul platii este prezumata de lege.
Astfel, potrivit art. 1138 Cod civil, remiterea voluntara a titlului original facuta de creditor debitorului da proba liberatiunii, iar remiterea voluntara a copiei legalizate a titlului prezuma, pana la proba contrarie, remiterea de datorie sau plata.
Daca se restituie debitorului titlul original constator al creantei, inscris autentic sau hotarare judecatoreasca investita cu formula executorie, prezumtia de liberare, prin plata, este relativa.
In celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanta prin care sa ateste plata efectuata - chitanta liberatorie.
Mijloacele de proba vor fi cele din materia actelor juridice. Se admite ca, in cazul imposibilitatii materiale sau morale de a cere creditorului o asemenea chitanta, debitorul poate face dovada platii cu orice mijloc de proba.
Oferta reala urmata de consemnatie. Debitorul are obligatia de a plati. In cazul in care creditorul, din diverse motive, refuza plata, legea i-a pus la dispozitie acestuia o procedura prin care se poate libera de obligatia ce-i incumba. Procedura se numeste oferta reala urmata de consemnatiune. Este reglementata de Codul civil (art. 1114-1121) si Codul de procedura civila (art. 586-590) si cuprinde doua etape: oferta reala si consemnarea.
In ipoteza in care creanta nu prevede un termen in favoarea creditorului, iar acesta refuza a primi plata, debitorul poate sa-i faca oferta reala, somandu-l prin intermediul executorului judecatoresc sa primeasca plata al carei obiect il tine la dispozitia creditorului. Daca creditorul primeste plata astfel oferita, debitorul va fi liberat, situatie ce se va consemna intr-un proces verbal intocmit de executorul judecatoresc. Daca insa el refuza in continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispozitia creditorului.
Ca efecte, oferta reala urmata de consemnatiune este liberatorie pentru debitor intocmai ca o plata facuta creditorului. De aceea, de la data consemnarii, el nu va mai fi tinut sa plateasca daune moratorii pentru executarea cu intarziere a obligatiei si nu mai suporta riscul pieirii fortuite a lucrului, care, desi este de gen, prin consemnare se individualizeaza.
b) Executarea silita in natura a obligatiilor. De regula, debitorul isi indeplineste de bunavoie obligatia prin efectuarea platii. Totusi, daca debitorul nu executa de bunavoie obligatia, deci nu efectueaza plata, creditorul, pentru valorificarea dreptului sau subiectiv patrimonial pe care il are impotriva debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i se pune la dispozitie pentru a-l sili la executare; in acest creditorul va cere executarea silita.
In principiu, si executarea silita se face tot in natura, prin obligarea debitorului sa execute in mod efectiv si real insusi obiectul obligatiei, deoarece numai in acest fel creditorul primeste exact prestatia care va duce la satisfacerea dreptului sau de creanta.
Numai cand executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila se trece la executarea ei prin echivalent, adica prin acordarea de despagubiri creditorului pentru prejudiciul pe care il incearca datorita neexecutarii in natura a obligatiei.
Executarea silita in natura a obligatiei prezinta aspecte diferite in functie de obiectul lor.
Executarea obligatiilor de a da. In primul rand trebuie sa distingem dupa cum ele au ca obiect: suma de bani, bunuri individual determinate sau bunuri de gen.
1). Daca obligatia de a da are drept obiect o suma de bani, executarea ei in natura este intotdeauna posibila. Chiar atunci cand debitorul refuza executarea, creditorul pe temeiul dreptului sau de gaj general asupra patrimoniului debitorului, drept ce-i garanteaza executarea creantei, va putea trece la executarea silita prin vanzarea unor bunuri ale debitorului, iar din pretul obtinut isi va satisface creanta sa.
2) Daca obligatia de a da care ca obiect un bun individual determinat, debitorul are, din punct de vedere juridic, doua obligatii principale: a) obligatia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; b) obligatia de predare a lucrului.
a) Cat priveste aceasta prima obligatie a debitorului, trebuie sa pornim de la faptul ca, in sistemul dreptului civil roman, transferul dreptului de proprietate sau al oricarui drept real asupra unui bun individual determinat se face in temeiul acordului de vointa al partilor, la data realizarii acestui acord, daca printr-o dispozitie speciala a legii sau prin acordul partilor nu se prevede altfel. Aceasta inseamna ca, in principiu, obligatia de a transfera dreptul de proprietate sau oricare alt drept real se poate executa intotdeauna in natura, chiar in temeiul legii.
b) Cat priveste cea de-a doua obligatie, aceea de a preda lucrul, ea implica activitate din partea debitorului si este o obligatie de a face, ce include si pastrarea bunului pana la predare.
Asa fiind, executarea in natura pe cale silita va fi cu putinta cata vreme bunul se gaseste la debitor. Daca insa debitorul nesocoteste obligatia de pastrare a bunului pana la predare si-l distruge sau ascunde, executarea in natura chiar pe cale silita a obligatiei devine imposibila, urmand a se trece la executarea prin echivalent.
In ipoteza in care debitorul instraineaza bunul catre un tert, creditorul va putea intenta actiune in revendicare impotriva tertului daca bunul care forma obiectul contractului este imobil. Tertul se va putea apara invocand uzucapiunea.
Daca bunul instrainat este mobil, actiunea in revendicare va putea fi paralizata de multe ori prin invocarea dobandirii bunurilor mobile corporale prin posesia de buna-credinta (art. 1909 Cod civil). De aceea, creditorul urmeaza a se multumi cu executarea prin echivalent.
3) Cand obiectul obligatiei de a da il constituie un bun de gen dreptul de proprietate se va transmite numai la momentul individualizarii bunului, operatie care si ea presupune un fapt personal, o activitate din partea debitorului. In acest caz creditorul poate alege intre mai multe posibilitati:
a) sa ceara executarea silita in natura atunci cand acest lucru este cu putinta;
b) sa achizitioneze cantitatea de bunuri ce formeaza obiectul obligatiei din alta parte, pe contul debitorului, urmand a recupera pretul prin executarea silita asupra bunurilor debitorului;
c) sa accepte executarea prin echivalent, adica plata de despagubiri. Executarea obligatiei de a face si de a nu face. Codul civil contine prevederi speciale care pornesc de la premisa ca si obligatiile de a face si de a nu face pot fi executate silit in natura. Astfel, in privinta obligatiilor de a face, art. 1077 Cod civil, prevede ca, in caz de nerespectare a lor, creditorul poate fi autorizat de instanta de judecatoreasca sa le aduca el la indeplinire, in contul debitorului.
Cat priveste obligatia de a nu face, art. 1076 Cod civil, prevede posibilitatea pentru creditor de a cere instantei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a facut cu incalcarea acestei obligatii sau autorizarea de a distruge el insusi, pe cheltuiala debitorului.
In realitate, regula cuprinsa in art. 1075 Cod civil, se aplica numai la obligatiile de a face intuitu personae, care implica o activitate personala deosebita din partea debitorului activitate avuta in vedere de creditor la nasterea raportului juridic obligational. Ea nu poate fi considerata ca reprezinta indeplinirea in natura a obligatiei decat atunci cand este executata, de bunavoie, de catre debitor.
Daunele cominatorii. Existenta unor mijloace juridice puse de lege la indemana creditorului pentru a constrange pe debitor sa execute in natura obligatiile de a nu face si de a face - cu exceptia celor intuitu personae.
Daunele cominatorii constau intr-o suma de bani pe care debitorul trebuie sa o plateasca pentru fiecare zi de intarziere - sau pentru o alta unitate de timp - pana la executarea obligatiei. Cuantumul sumei si unitatea de timp pentru care se acorda se stabilesc prin hotarare judecatoreasca. Daca debitorul persista in a nu-si executa obligatia, instanta poate mari cuantumul lor.
Trasatura esentiala a daunelor cominatorii este aceea ca ele apar ca un mijloc de constrangere, prin amenintarea pe care o prezinta pentru debitor, spre a-l determina sa-si executate obligatia asumata. De aceea, ele sunt un mijloc indirect de asigurare a executarii in natura a obligatiilor, cu posibilitatea de a fi aplicate chiar si in cazul obligatiilor intuitu personae.
Daunele cominatorii nu au nici o legatura cu prejudiciul incercat de creditor datorita neexecutarii obligatiei de catre debitor. Ele nu au un caracter preparator, ci mai degraba caracterul unei pedepse civile, tocmai prin amenintarea pe care o prezinta pentru debitor.
Daunele cominatorii au caracter nedeterminat din punctul de vedere al intinderii lor, deoarece nu se cunoaste cat timp debitorul nu va executa obligatia sa.
In situatia in care debitorul isi executa obligatia, nu mai pot fi acordate daune cominatorii.
Ele nu se aplica obligatiilor avand drept obiect sume de bani, deoarece acestea produc dobanzi in caz de intarziere la executare. De asemenea, ele nu pot fi acordate nici pentru obligatiile de a da, care, in principiu, pot fi exercitate in natura.
Daunele cominatorii se aplica numai atunci cand este vorba despre asigurarea executarii obligatiilor de a face si de a nu face. Dar in cazul acestor obligatii ele nu se acorda in urmatoarele situatii:
a) cand executarea lor in natura nu mai este posibila, deoarece scopul pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins;
b) cand este posibila executarea obligatiilor in natura pe cale silita, prin intermediul executorilor judecatoresti sau de catre creditor, pe contul debitorului;
In literatura juridica se mai mentioneaza un caz in care acordarea daunelor cominatorii nu este posibila pentru a asigura executarea in natura a obligatiilor de a face sau a nu face, si anume atunci cand refuzul debitorului de a executa obligatia in natura este clar exprimat, astfel ca instanta trebuia sa stabileasca direct despagubirea pentru prejudiciul suferit de catre creditor.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, dat fiind ca in toate situatiile in care se solicita si se acorda daune cominatorii exista "refuzul debitorului clar exprimat", deoarece, altfel, nu s-ar ajunge la promovarea unei actiuni in justitie. Or, a nu acorda daune cominatorii daca debitorul declara in mod expres ca nu-si va indeplini obligatia chiar daca ar fi obligat la plata unor asemenea daune, ar insemna sa se dea o prima de incurajare debitorilor de rea-credinta si de a se lasa nesanctionat refuzul culpabil de executare a obligatiei astfel asumate.
Consideram ca atata timp cat obligatia nu a fost executata in natura, se poate dispune obligarea la plata daunelor cominatorii, care constituie un mijloc de constrangere prin amenintarea pe care o prezinta pentru debitor, spre a-l determina sa-si execute obligatia asumata, ele reprezentand, asa cum s-a aratat in literatura de specialitate, un mijloc indirect de asigurare a executarii obligatiilor. In acest sens, s-a aratat ca suma la care este condamnat debitorul devine "un adevarat mijloc de constrangere in contra debitorului, si scopul ei este ca, sub amenintarea sumei mari pe care ar plati-o daca ar persista in intarzierea sa, debitorul sa se hotarasca si sa prefere sa execute obligatiunea". Tot astfel, se considera ca "ratiunea daunelor cominatorii este tocmai aceea de a infrange rezistenta debitorului, oricat de clar exprimata ar fi ea. De aceea daunele cominatorii au fost denumite pedeapsa civila, mijloc de constrangere etc.".
In concluzie, daunele cominatorii si-au gasit aplicare in cazul obligatiilor de a face sau a nu face intuitu personae; cu alte cuvinte, in cazul obligatiilor a caror executare presupune concursul unor aptitudini intelectuale sau morale ale debitorului, ceea ce face ca aceste obligatii sa nu poata fi aduse la indeplinire de catre o alta persoana decat debitorul. De exemplu: executarea unui tablou, scrierea unui scenariu, interpretarea unei piese muzicale, sustinerea unui spectacol de catre un actor, efectuarea unei interventii chirurgicale, etc.
In privinta efectelor daunelor cominatorii si a posibilitatii obtinerii lor pe calea executarii silite, in literatura de specialitate s-au conturat doua sisteme.
Intr-o prima opinie, s-a considerat ca efectul amenintator sau cominatoriu al penalitatilor este indoielnic, intrucat amenintarea are mai mult un caracter aparent decat real. In continuare se precizeaza ca "instanta nu poate stabili suma daunelor cominatorii decat cu caracter provizoriu si aceasta inseamna nu numai ca, in cazul in care debitorul executa obligatia, daunele cominatorii urmeaza a fi reduse la cuantumul despagubirilor datorate pentru intarzierea executarii, ci si chiar in cazul in care debitorul refuza executarea, cuantumul lor trebuie de asemenea sa fie convertit la valoarea exacta a prejudiciului suferit prin neexecutare, dat fiind ca in sistemul nostru de drept, despagubirea nu poate depasi aceasta valoare fara a constitui o pedeapsa civila in favoarea creditorului care, in aceasta masura, s-ar imbogati fara cauza; nici macar executarea silita nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dar fiind caracterul incert si nelichid al unei asemenea creante.
Intr-o alta opinie, recunoscandu-se caracterul provizoriu al daunelor cominatorii, s-a sustinut ca "aceasta nu inseamna insa, ca hotararea de condamnare la daune cominatorii nu ar fi susceptibila de executare si ca creditorul - odata rezistenta debitorului infranta - va trebui sa sesizeze din nou instanta, pentru a stabili prejudiciul real pe care l-a suferit, ca o consecinta directa si necesara a neexecutarii la timp a obligatiei, deoarece intr-o atare interpretare ar fi lipsit acest procedeu de constrangere, ori de eficienta, nu numai practica dar si psihologica.
Intr-adevar, oricat de mari ar fi daunele cominatorii fixate de instanta, pentru fiecare zi de intarziere, ele nu vor impresiona catusi de putin pe debitor, atat timp cat acesta va sti ca hotararea de condamnare la plata lor, nu e susceptibila de executare.
Dimpotriva, numai recunoscand daunelor cominatorii un caracter executoriu, ele vor constitui intr-adevar un mijloc psihologic eficace de constrangere, de natura a impresiona pe debitor si a-i infrange rezistenta.
Tot astfel, relativ recent, s-a sustinut ca, neavand caracter reparatoriu, daunele cominatorii se acorda independent de existenta sau inexistenta vreunui prejudiciu. Incasarea lor de catre creditor nu este decat provizorie, deoarece, spre a se evita realizarea unei imbogatiri fara justa cauza a lui, acesta va trebui sa restituie debitorului sumele incasate cu titlu de daune cominatorii, in cazul in care pana la urma datornicul si-a executat obligatia. Creditorul va putea pastra, intr-o atare ipoteza, doar suma corespunzatoare prejudiciului suferit prin intarzierea executarii. De asemenea, creditorul va putea retine, in caz de neexecutare in natura a obligatiei de catre debitor, suma corespunzatoare prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutare. In prima situatie, dreptul creditorului se restrange la daunele moratorii, iar in cea de-a doua situatie el priveste daunele compensatorii.
De asemenea, s-a precizat: "cu toate ca debitorul cunoaste ca sumele pe care este obligat sa le plateasca ii vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii este deosebit de eficace, deoarece patrimoniul lui fiind limitat, nu va putea rezista timp indelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp, chiar daca aceasta plata este provizorie", iar intr-o alta lucrare s-a apreciat ca lichidarea daunelor cominatorii poate avea loc pe calea contestatiei la executare sub conditia ca debitorul sa-si fi executat obligatia.
Consideram ca, in examinarea acestei probleme, trebuie facuta distinctia intre caracterul provizoriu al daunelor cominatorii, pe de o parte, si caracterul incert si nelichid al unei creante. Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, in sensul celor expuse mai sus, insa nu se poate spune ca, in acelasi timp, ar fi incerte si nelichide. Astfel, daunele cominatorii sunt certe din punct de vedere juridic, de vreme ce sunt stabilite prin hotarare judecatoreasca, iar caracterul lichid se traduce prin aceea ca, desi nu au un cuantum determinat, prezinta suficiente elemente prin care sa fie determinate in viitor.
Plecand de la aceste consideratii, apreciem ca atat timp cat este posibila executarea in natura a obligatiei, insa debitorul refuza in mod culpabil sa o execute, creditorul poate obtine executarea silita a daunelor cominatorii acumulate pana la data cererii de executare. In ipoteza in care ulterior debitorul executa obligatia, daunele cominatorii incasate de creditor se transforma in daune moratorii, iar daca intre timp obligatia a devenit imposibil de executat in natura din culpa debitorului, daunele cominatorii se transforma in daune compensatorii.
In cazul in care valoarea daunelor cominatorii incasate depaseste cuantumul daunelor de intarziere respectiv al daunelor compensatorii, creditorul este tinut sa restituie prisosul.
A nu recunoaste posibilitatea obtinerii daunelor cominatorii pe calea executarii silite si de a conditiona incasarea lor de reducerea lor la intinderea daunelor-interese, inseamna, intr-adevar, a le lipsi de orice eficienta; or, se impune a le recunoaste existenta in cadrul sistemului de drept intr-o modalitate in care sa prezinte eficienta, sa contribuie la realizarea dreptului creditorului.
Consideram ca de la data intrarii in vigoare a modificarilor si completarilor aduse Codului de procedura civila prin O.U.G. nr. 138/2000 si 59/2001, obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii a devenit inadmisibila, legiuitorul adoptand sistemul amenzii civile pentru sanctionarea debitorului pentru neindeplinirea unei obligatii de a face a carei executare presupune faptul personal al debitorului.
Astfel, in conformitate cu prevederile art.
Din analiza textelor citate, reiese ca de la momentul intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 astfel cum a fost modificata si completata prin O.U.G. 59/2001, legiuitorul a inteles sa excluda posibilitatea obligarii unei persoane la plata de daune cominatorii pentru a o determina sa procedeze la indeplinirea unei obligatii de a face.
Singura sanctiune a neindeplinirii obligatiei de a face continuta intr-un titlu executoriu, care nu poate fi indeplinita prin alta persoana decat debitorul, este obligarea la plata amenzii civile in faza de executare silita.
Executarea indirecta a obligatiei inseamna dreptul creditorului de a pretinde si a obtine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care le-a suferit, ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei asumate.
Exista unele situatii in care executarea in natura a obligatiilor nu mai poate fi obtinuta, astfel ca obligarea debitorului la plata despagubirilor prezinta un interes deosebit pentru creditor. Ele sunt urmatoarele:
a) in cazul obligatiilor de a face cand: obligatia asumata este intuitu personae sau obligatia trebuia executata intr-un termen considerat esential de catre creditor, pe care debitorul l-a lasat sa treaca fara sa execute;
b) in cazul obligatiilor de a nu face, daca debitorul nu-si respecta aceasta obligatie.
a) Categorii de despagubiri (daune-interese). Despagubirile sunt de doua feluri:
1) moratorii - reprezinta echivalentul prejudiciului pe care creditorul il sufera ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei;
2) compensatorii - reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totala sau partiala a obligatiei.
Despagubirile moratorii se pot cumula cu executarea in natura a obligatiei, pe cand, de regula, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu aceasta executare, ele avand tocmai menirea de a o inlocui.
Natura juridica. Executarea indirecta a obligatiilor inseamna obtinerea de catre creditor a repararii prejudiciului suferit ca urmare a neexecutarii obligatiei debitorului sau.
Suntem deci in prezenta unei alte obligatii, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita - neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare -, deci in prezenta unei raspunderi civile.
Raspunderea civila isi poate avea temeiul in nerespectarea unei obligatii nascute dintr-un contract, caz in care se numeste raspundere contractuala.
Ea isi poate avea temeiul si in savarsirea unui fapt ilicit sau indeplinirii necorespunzatoare a unor obligatii decurgand din faptele licite sau din acte unilaterale, in masura in care acestea din urma sunt izvor de obligatii civile.
Ori de cate ori nu suntem in prezenta unei raspunderi derivand din neexecutarea unei obligatii contractuale, se vor aplica regulile raspunderii civile delictuale.
Conditiile raspunderii civile contractuale: a) existenta unei fapte ilicite care consta in nerespectare unei obligatii contractuale, aducandu-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; b) existenta unui prejudiciu patrimonial in care se concretizeaza aceasta atingere; c) vinovatia (vina) celui ce savarseste fapta ilicita. Rezulta ca in esenta sunt aceleasi conditii care duc si la nasterea raspunderii civile delictuale.
Corelatia dintre raspunderea civila contractuala si dreptul la despagubiri (daune-interese). Din momentul in care sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractuale, se naste dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despagubiri de la debitorul. Creanta initiala este inlocuita cu alta creanta, care consta in suma de bani ce reprezinta echivalentul prejudiciului suferit. Despagubirile se datoresc in virtutea obligatiei initiale, care insa nu a fost executata.
Dar, pentru acordarea despagubirilor, pe langa intrunirea conditiilor raspunderii civile contractuale mai este necesar, pe de o parte, ca debitorul sa fie pus in intarziere, iar, pe de alta parte, sa nu existe o clauza de neresponsabilitate.
Asadar, dupa cum s-a subliniat in literatura de specialitate "conditiile necesare pentru nasterea dreptului la daune-interese includ si conditiile raspunderii contractuale, sfera primei notiuni fiind mai cuprinzatoare decat a celei de-a doua. In alte cuvinte, dreptul la daune-interese presupune in mod obligatoriu, existenta conditiilor raspunderii civile contractuale, desi numai prezenta lor, in anumite cazuri, nu este suficienta ca acordarea daunelor sa aiba loc.
b) Conditiile acordarii de despagubiri (daune-interese). Prejudiciul. Conditia existentei unui prejudiciu pentru acordarea de despagubiri creditorului este implicit prevazuta in art. 1082 Cod civil, potrivit cu care "debitorul este osandit (obligat), de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii".
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, care consta tocmai in neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei asumate.
De asemenea, intre aceasta fapta a debitorului si prejudiciul suferit de creditor trebuie sa existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei existentei prejudiciului incumba creditorului, cu exceptia situatiilor in care intinderea prejudiciilor este fixata de lege. Este cazul obligatiilor care au drept obiect sume de bani, cand legea fixeaza drept despagubire dobanda legala. Cu alte cuvinte, legea considera ca lipsa de folosinta a sumei de bani datorata de debitor provoaca creditorului un prejudiciu care este egal cu dobanda legala.
Vinovatia (vina) debitorului. Pentru a se putea sa se nasca creditorului de a pretinde despagubiri de la debitor este necesar sa mai fie indeplinita o conditie, si anume neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei sa-i fie imputabila, deci debitorul sa fi avut o vina atunci cand nu si-a executat obligatia asumata.
Suntem in prezenta laturii subiective a faptei debitorului, interesand deci atitudinea subiectiva pe care debitorul a avut-o fata de fapta si urmarile acesteia.
Conditia vinei debitorului rezulta in mod implicit din dispozitiile art. 1082 Cod civil. Din formularea textului art. 1082 Cod civil se pot desprinde doua concluzii:
1) O prima concluzie este aceea ca debitorul va fi obligat la plata despagubirilor nu numai atunci cand actioneaza cu intentia de a-l pagubi pe creditor, adica nu executa spre a-i pricinui o paguba - "nu este rea-credinta din parte-i" -, ci ori de cate ori nu va dovedi existenta "cauzei straine" care sa nu-i fie imputabila. Cu alte cuvinte, ori de cate ori nu-si executa obligatia din vina sa, indiferent daca aceasta a constat in intentie sau intr-o simpla culpa.
2) o a doua concluzie este aceea ca in sarcina sa opereaza o prezumtie de vina, deoarece debitorul va fi obligat la plata despagubirilor cat timp nu justifica existenta unei cauze straine, neimputabile. De aceea, se spune ca in materia contractuala vina debitorului este prezumata. Potrivit art. 1083 Cod civil, debitorul nu va fi obligat la plata despagubirilor atunci cand nu a putut executa datorita unui caz fortuit sau unui caz de forta majora. Se admite ca in formularea art. 1082 Cod civil, notiunea de "cauza straina care nu-i este imputabila debitorului" trebuie inclusa si vina creditorului. Daca debitorul dovedeste cauza straina, el va fi exonerat de raspundere.
Cu privire la urmarile asupra raporturilor juridice contractuale, "cauza straina" va putea:
- fie sa faca imposibila executarea si in acest caz, la contractele unilaterale obligatia se va stinge fara ca debitorul sa fie obligat la plata de despagubiri, iar la contractele bilaterale se va pune problema riscului contractului care va fi suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat;
- fie sa suspende temporar executarea obligatiei, ceea ce va face ca debitorul sa execute cu intarziere, dar fara a plati despagubiri pentru aceasta.
Cu privire la cine va trebui sa dovedeasca neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare, distingem:
a) in cazul obligatiilor de a nu face, creditorul va trebui sa dovedeasca faptul savarsit de debitor prin care se incalca, aceasta obligatie;
b) in cazul obligatiilor de a da si de a face, creditorul trebui sa dovedeasca existenta creantei. Daca el face aceasta dovada, neexecutarea se prezuma, cat timp debitorul nu dovedeste executarea.
Debitorul va fi exonerat de raspundere numai daca va dovedi ca nerespectarea obligatiei se datoreste cauzei straine, deci cazului fortuit sau de forta majora, sau vinei insesi a creditorului.
Prezumtia de vina in sarcina debitorului care nu-si executa obligatia este relativa. Ea poate fi rasturnata tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forta majora sau a vinei creditorului.
Cat priveste forta majora si cazul fortuit, instanta de judecata stabileste, pe baza de probe, daca evenimentul invocat a constituit sau nu caz de forta majora. In practica judiciara s-a decis ca "in sensul art. 1082 si 1083 Cod civil constituie forta majora orice eveniment care nu a fost previzibil in mod normal si care a pus pe debitor in imposibilitate de a-si executa obligatia luata. In consecinta, partile nu sunt tinute sa defineasca forta majora prin contract".
Punerea debitorului in intarziere. Pentru a se putea acorda daune interese creditorului trebuie indeplinita o alta conditie, si anume debitorul sa fie pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei.
Punerea in intarziere consta intr-o manifestare de vointa din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligatiei de catre de debitor. Ea se poate in urmatoarele forme:
1) notificare prin intermediul executorilor judecatoresti (art. 1079 Cod civil); ea consta in cererea formala (somatia adresata debitorului sa execute);
2) cererea de chemare in judecata a debitorului, prin care se pretinde executarea obligatiei pe calea actiunii in justitie.
Exista situatii in care nu este necesara indeplinirea unor formalitati de punere in intarziere, debitorul fiind de drept in intarziere, si anume:
- in cazurile anume determinate de lege (art. 1079 pct. 1 Cod civil). Astfel, potrivit art. 1370 Cod civil, la vanzarea de produse si lucruri mobile, "vanzarea se va rezolvi de drept si fara punerea in intarziere in folosul vanzatorului, dupa expirarea termenului pentru ridicarea lor".
- cand partile au convenit expres ca debitorul este in intarziere la implinirea termenului la care trebuia sa execute, fara indeplinirea vreunei formalitati;
- cand obligatia, prin natura sa, nu putea fi indeplinita decat intr-un termen determinat, pe care debitorul l-a lasat sa expire fara a executa (art. 1079 pct. 3 Cod civil);
- in cazul obligatilor continue, cum sunt obligatiile de furnizare a apei, energiei electrice sau aceea de a intretinere un anumit bun;
- in cazul incalcarii obligatiilor de a nu face (art. 1078 Cod civil).
Ceea ce trebuie subliniat este ca punerea in intarziere este necesara numai pentru neexecutarea unor obligatii contractuale. In materia extracontractuala nu este necesara punere in intarziere; din momentul savarsirii faptului prejudiciabil se naste dreptul creditorului de a pretinde despagubiri debitorului.
Efectele punerii in intarziere:
1) de la data punerii in intarziere debitorul datoreaza creditorului daune-interese moratorii;
2) din acelasi moment se stabileste refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi indreptatit sa pretinda daune compensatorii pentru neexecutarea obligatiei;
3) cand obligatia consta in a da un bun individual determinat, ca efect al punerii in intarziere, riscul se stramuta asupra debitorului (art. 1074 alin. 2 Cod civil).
Efectele punerii in intarziere inceteaza prin faptul debitorului atunci cand acesta recurge la oferta reala urmata de consemnatiune, in ipoteza in care creditorul refuza sa primeasca plata.
De la data consemnarii bunului sau sumei de bani la dispozitia creditorului inceteaza pentru debitor obligatia de a plati daune moratorii si de a suporta riscul pieririi fortuite a bunului (art. 1114 alin. 2 Cod civil).
Efectele punerii in intarziere pot inceta si prin faptul creditorului, in situatia in care el renunta expres sau tacit la punerea in intarziere.
Conventii cu privire la raspundere. Conventia partilor cu privire la raspunderea debitorului trebuie sa intervina inainte de ocazionarea prejudiciului pentru creditor, prin ea se poate agrava, inlatura sau restrange raspunderea debitorului.
Nu intereseaza aici conventiile prin care, posterior producerii prejudiciului, creditorul renunta la repararea lui. Asemenea conventii pot capata o alta semnificatie juridica, spre exemplu o iertare de datorie.
Nu avem in vedere nici ipoteze in care legea insasi agraveaza raspunderea debitorului, cum ar fi aceea a comodatarului, care, in unele cazuri raspunde de pierirea fortuita a bunului (art. 1565-1567 Cod civil).
In sfarsit, trebuie evitata orice confuzie intre conventiile asupra raspunderii si cele prin care se determina anticipat intinderea obligatiei de despagubire (clauza penala) sau cele care poarta asupra asigurarii de responsabilitate din partea unui tert - asiguratorul.
In literatura de specialitate se distinge intre: a) conventii care exonereaza de raspundere (responsabilitate) - ele sunt permise numai pentru ipotezele in care vina debitorului imbraca forma neglijentei sau imprudentei; astfel de conventii sunt nule atunci cand vina debitorului imbraca forma intentiei (dolului); b) conventii care limiteaza raspunderea - ele isi vor produce efectele numai in cazul cand vina debitorului consta in neglijenta sau imprudenta sa, nu si in intentia de a pagubi; c) conventii care agraveaza raspunderea - in sensul ca debitorul se angajeaza sa raspunda chiar si in ipoteza in care neexecutarea sau executarea necorespunzatoare se datoreaza cazului fortuit sau cazului de forta majora, chiar daca legea il exonereaza.
O asemenea conventie trebuie sa fie neindoielnica, nefiind necesara folosirea unor termeni speciali.
Conventiile de inlaturare, limitare sau agravare a raspunderii nu au nici un efect asupra obligatiei initiale asumate de debitor. El este tinut sa-si execute aceasta obligatie. Daca nu executa, urmeaza a-si produce efecte, dupa caz, conventiile cu privire la raspunderea sa.
c) Evaluarea despagubirilor (daune-interese). Stabilirea despagubirilor se face in urmatoarele moduri:
1) pe cale judecatoreasca (evaluarea judiciara). Art. 1084-1086 Cod civil stabilesc principiile in conformitate cu care urmeaza a se face despagubirilor de catre instanta.
a) un prim principiu este acela ca prejudiciul suferit de creditor datorita neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei trebuie sa cuprinda pierderea efectiv suferita (damnum emergens) si castigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).
b) un al doilea principiu este prevazut in art. 1085 Cod civil potrivit caruia, "debitorul nu raspunde decat de daunele-interese care au fost prevazute, sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine, din dolul sau". Asadar, in principiu, debitorul va fi tinut sa repare numai prejudiciul previzibil la momentul incheierii contractului.
De la acest principiu exista o exceptie (art. 1085 partea finala Cod civil): anume, atunci cand vina debitorului in neexecutarea obligatiei contractuale imbraca forma intentiei (dolului). In acest caz, debitorul va fi tinut sa raspunda si de prejudiciul imprevizibil la momentul incheierii contractului.
c) un al treilea principiu dupa care instanta va aprecia intinderea despagubirilor este acela potrivit cu care, in toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, care se gaseste in legatura cauzala cu faptul care a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse repararii prejudiciile indirecte.
2) prin lege (evaluarea legala). Aceasta inseamna ca evaluarea daunelor-interese se face de lege. In dreptul nostru evaluarea legala exista in privinta prejudiciului suferit de creditor in cazul neexecutarii unei obligatii care are ca obiect o suma de bani.
Neexecutarea obligatiei de a da o suma de bani nu poate avea drept consecinta obligarea debitorului la plata de despagubiri compensatorii, care ar trebui sa constea tot intr-o suma de bani, ci numai la plata de despagubiri moratorii (pentru intarziere).
Trasaturi speciale ale evaluarii a daunelor-interese:
a) creditorul obligatiei avand ca obiect a da o suma de bani nu poate pretinde, drept echivalent al prejudiciului incercat prin intarziere la executare, decat dobanda stabilita de lege. Potrivit art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000 aprobata cu modificari prin Legea nr. 356/2002, dobanda legala se stabileste la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, diminuat cu 20% .
Partile au libertatea de a stipula dobanzi conventionale, al caror cuantum poate depasi cuantumul dobanzii legale cu cel mult 50% pe an.
b) in caz de evaluare legala, creditorul nu este obligat sa faca dovada ca prin intarzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneste de la ideea ca lipsa de folosinta a unei sume de bani provoaca creditorului un prejudiciu constand in cuantumul dobanzii legale datorate pe perioada intarzierii la executare.
In conformitate cu prevederile art. 8 din O.G. nr. 9/2000 aprobata cu modificari prin Legea nr. 356/2002, dobanda se va calcula numai asupra cuantumului sumei imprumutate. Dobanzile se pot capitaliza si pot produce dobanzi in temeiul unei conventii speciale incheiate in acest sens, dupa scadenta lor, dar numai pentru dobanzi datorate pe cel putin un an.
c) in sfarsit, daunele-interese constand in dobanda legala sunt datorate, de regula, din ziua chemarii in judecata, simpla notificare prin intermediul executorilor judecatoresti nefiind suficienta pentru datorarea si acordarea lor. De la aceasta regula exista unele exceptii, prevazute de lege, cand, fie ca dobanda legala este datorata de la data somarii prin executor judecatoresc - spre exemplu art. 1669 Cod civil, in materia fidejusiunii -, fie ca ea se datoreaza de drept, fara indeplinirea unei formalitati - de exemplu art. 1550, in materia contractului de mandat.
3) prin conventia partilor (evaluarea conventionala. Clauza penala). Un alt mod de evaluare a despagubirilor (daunelor-interese) este evaluarea prin conventia partilor.
Cu privire la acest mod de evaluare trebuie sa distingem:
a) partile pot conveni asupra cuantumului despagubirilor datorate de debitor, dupa ce s-a produs incalcarea obligatiei contractuale asumate, deci dupa producerea prejudiciului.
b) pot stabili in cuprinsul contractului sau printr-o conventie separata, ulterioara incheierii acestuia, dar inainte de producerea prejudiciului cuantumul daunelor-interese datorate de debitor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei sale si care au menirea sa acopere tocmai prejudiciul incercat de creditor. Deci partile determina, prin acordul lor de vointa, intinderea prejudiciului si cuantumul daunelor care-l vor acoperi, inainte ca acesta sa se fi produs. In acest din urma caz partile au prevazut o clauza penala.
Clauza penala este acea conventie accesorie prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitorul sau.
Clauza penala poate consta in obligatia debitorului de a presta creditorului, in caz de neexecutare a obligatiei, o suma de bani sau o alta valoare patrimoniala (art. 1066 Cod civil). Ea poate fi prevazuta atat pentru neexecutarea obligatiei, cat si unei clauze penale se poate face nu numai in cazul unor obligatii contractuale, ci si in privinta unor obligatii care au un alt izvor.
Caracterele juridice ale clauzei penale:
a) ea este o conventie, deci urmeaza a indeplini conditiile de validitate ale oricarei conventii.
In acelasi timp, ea care un caracter accesoriu, astfel ca validitatea obligatiei principale constituie o conditie esentiala pentru existenta clauzei penale. Daca obligatia principala este nula ori se stinge, si clauza penala va fi nula ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligatiei principale.
b) stipularea clauzei penale prezinta o mare utilitate practica deoarece prin ea se fixeaza anticipat valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare, executare cu intarziere sau necorespunzatoare. In acest fel, partile sunt scutite de a se mai adresa justitiei pentru evaluarea prejudiciului si se inlatura dificultatile pe care le ridica proba lui.
c) scopul clauzei penale este determinarea, prin conventia partilor, a intinderii prejudiciului in caz de neexecutare, si nu crearea unei posibilitati pentru debitor de a se libera printr-o alta prestatie - clauza penala - decat cea principala.
Asa fiind, debitorul obligatiei cu clauza penala nu are un drept de optiune intre executarea obligatiei principale si plata clauzei penale, el nu poate refuza executarea, oferind clauza penala.
Creditorul insa, in caz de neexecutare din partea debitorului poate cere, fie indeplinirea obligatiei principale, fie clauza penala.
Aceasta posibilitate de alegere exista pentru creditor numai dupa ce obligatia principala desi a devenit exigibila, nu a fost executata de debitor.
Daca creditorul, spre a obtine executarea in natura, face aplicarea art. 1076-1077 Cod civil, si aduce obligatia la indeplinire pe cheltuiala debitorului, acesta va fi obligat la restituirea cheltuielilor, chiar daca ele intrec cuantumul clauzei penale.
Subliniem ca obligatia cu clauza penala are un singur obiect, astfel ca daca acesta piere din caz fortuit sau din caz de forta majora, debitorul va fi liberat.
d) Clauza penala fiind un contract, este obligatorie intre parti; ca urmare, in principiu, instanta de judecata nu are dreptul sa-i reduca sau sa-i mareasca cuantumul. Deci, instanta nu poate nici sa verifice intinderea prejudiciului suferit de creditor, si nici sa ceara creditorului sa dovedeasca intinderea prejudiciului efectiv suferit.
In caz de neexecutare partiala, cuantumul clauzei penale poate fi micsorat de instanta de judecata proportional cu ce s-a executat (art. 1070 Cod civil).
Daca s-a prevazut clauza penala pentru intarzierea la executare, creditorul va putea cere atat executarea in natura, cat si clauza penala.
Cand ea a fost prevazuta pentru neexecutare; nu va putea fi cumulata cu executarea in natura; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei penale.
e) Dat fiind faptul ca semnificatia clauzei penale este evaluarea conventionala a despagubirilor (daunelor-interese) datorate creditorului pentru neexecutare, executare cu intarziere sau necorespunzatoare, ea este datorata atunci cand sunt intrunite toate conditiile acordarii de despagubiri.
Se cere ca neexecutarea sa provina din vina debitorului, sa-i fie imputabila, iar daca el va dovedi cauza straina, va fi exonerat de plata clauzei penale.
De asemenea, debitorul trebuie pus in intarziere, afara de cazurile in care el este de drept in intarziere.
Mentionam ca stipularea clauzei penale este interzisa in contractele de imprumut.
f) creditorul obligatiei cu clauza penala este un creditor chirografar, care vine in concurs cu ceilalti creditori, fara vreun drept de preferinta fata de ceilalti creditori chirografari ai aceluiasi debitor.
3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului.
a) Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului. Creanta pe care creditorul o are impotriva debitorului sau in cadrul raportului juridic obligational il confera anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia, drepturi care au in vedere asigurarea executarii obligatiei fie in natura, fie prin echivalent.
Debitorul raspunde pentru obligatiile asumate cu intregul sau patrimoniu. Potrivit art. 1718 Cod civil, "oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare". Suntem in prezenta dreptului de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului sau, adica al acelor creditori care nu-si vad garantata creanta prin garantii reale care sa poarte asupra unor bunuri determinate din acel patrimoniu.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu poarta asupra unor bunuri determinate, ci asupra unei universalitati - patrimoniul debitorului. De aceea, actele pe care debitorul le incheie fara frauda si care ii modifica patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari, adica acestia sunt tinuti sa respecte efectele pe care ele le produc.
De asemenea, este de mentionat ca dreptul de gaj general nu acorda creditorilor nici un fel de preferinta: ei vin toti in concurs la urmarirea bunurilor debitorului lor.
Oricare dintre creditorii chirografari va putea:
1) sa ceara executarea asupra bunurilor debitorului, in vederea obtinerii despagubirilor datorate pentru neexecutarea obligatiei de catre debitor. In acest caz, bunurile debitorului vor fi puse in vanzare, creditorul urmand a fi satisfacut din pretul obtinut. Executarea silita face obiectul cercetarii dreptului procesual civil;
2) sa ceara luarea unor masuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
3) sa intenteze actiunea oblica in cazurile in care debitorul nu intenteaza actiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i apartin;
4) sa intenteze actiunea revocatorie (pauliana), in cazurile in care debitorul incheie acte juridice in frauda creditorilor sai chirografari.
b) Masuri pentru conservarea patrimoniului debitorului. Desi dreptul de gaj general poarta asupra intregului patrimoniu al debitorului lor, el poate sa nu prezinte utilitate practica pentru creditor atunci cand debitorul este insolvabil. Insolvabilitatea debitorului poate avea cauze diferite: contractarea de noi datorii, urmarirea exercitata de alti creditori, nedibacia debitorului in administrarea patrimoniului sau, etc.
Pentru a evita ca la scadenta debitorul sa apara ca fiind lipsit de elemente active in patrimoniul sau, adica sa fie insolvabil, legea acorda creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Acestea sunt masurile conservatorii (actele conservatorii).
Categorii de masuri conservatorii. Masurile care au drept scop conservarea patrimoniului debitorului sunt urmatoarele:
a) cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, atunci cand exista temerea justificata ca aceste bunuri vor fi ascunde, deteriorate sau instrainate de debitor;
b) cererea de efectuare a inscriptiei sau transcriptiei imobiliare, in ipoteza in care debitorul dobandeste dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra imobil si neglijeaza efectuarea lor;
c) dreptul creditorilor de a interveni in procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul sau si in procesele de imparteala ale debitorului, "ca nu cumva imparteala sa se faca cu viclenie in vatamarea drepturilor lor" (art. 785 Cod civil);
d) dreptul creditorului de a intenta actiunea in declararea simulatiei, prin care se tinde a demonstra caracterul simulat al operatiei care consta in incheierea concomitenta a unui act aparent care nu exprima vointa reala a partilor si a unuia secret, in care se exprima vointa reala.
Pentru intentarea acestei actiuni creditorului nu trebuie sa dovedeasca insolvabilitatea debitorului ci numai un interes serios si legitim
c) Actiunea oblica (indirecta sau subrogatorie); Actiunea revocatorie (pauliana).
Actiunea oblica (indirecta sau subrogatorie). Definitie. Este posibil ca un debitor sa devina insolvabil sau sa-si micsoreze elementele active ale patrimoniului sau prin faptul cp din neglijenta, din nepasare sau din nepricepere, sau cu rea-credinta nu-si exercita anumite drepturi pe care le are impotriva unor terte persoane. In aceasta situatie, legea confera creditorului chirografar dreptul de a le exercita el, in numele debitorului sau.
Potrivit art. 974 Cod Civil, "creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusiv personale".
Actiunea oblica este acea actiune in justitie pe care creditorul o exercitata pentru valorificarea unui drept care apartine debitorului sau. Aceasta actiune se mai numeste indirecta sau subrogatorie, pentru ca ea este exercitata de creditor in numele debitorului sau, dar va duce la acelasi rezultat ca si cum ar fi fost exercitata de debitor.
Spre exemplu, un debitor are la indemana o actiune in revendicare impotriva unui tert care este pe care sa-i uzucapeze un bun si neglijeaza sa intenteze actiunea; sau i-a fost cauzat un prejudiciu si nu urmareste faptuitorul pentru repararea lui; sau a inchiriat un bun, chiriasul nu plateste chiria, iar el neglijeaza sa i-o pretinda.
Domeniul de aplicatie. In stabilirea domeniului de aplicatie al actiunii oblice se impun cateva precizari:
1) creditorul va putea exercita numai actiunile cu privire la drepturi al caror titular este debitorul, deci care se afla in patrimoniul acestuia. Datorita pasivitatii debitorului ele sunt pe cale de a se pierde; de exemplu pe cale de a fi prescrise.
Se admite ca pe calea actiunii oblice pot fi exercitate si caile de executare silita.
2) un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului in administrarea patrimoniului sau; debitorul ramane liber sa efectueze orice fel de act juridic, dispunand in mod liber de bunurile sale. El poate contracta noi datorii sau dobandi noi drepturi.
Creditorul nu va putea insa sa faca acte de dispozitie sau de administrarea pentru debitor.
3) creditorul nu poate intenta acele actiuni care au un caracter exclusiv personal, fie ca prin ele se apara drepturi personale nepatrimoniale, fie chiar unele categorii de drepturi patrimoniale. Ele sunt urmatoarele:
a) actiunile prin care se apara drepturile personale nepatrimoniale: actiunile de stare civila, stabilirea filiatiei, drepturile parintesti;
b) actiunile care privesc drepturi patrimoniale, dar a caror exercitare implica o apreciere subiectiva din partea titularului lor; intemeiata pe ratiuni de ordin etic cum ar fi o actiune prin se cere revocarea unei donatii pentru ingratitudine;
c) actiunile privesc drepturi patrimoniale care au insa un obiect neurmaribil, cum ar fi pensia de intretinere. Actiunea oblica apare, in acest caz, ca inutila.
Toate celelalte actiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente in patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea actiunii oblice, in numele debitorului lor.
Conditiile intentarii actiunii oblice. Pentru a se putea intenta - actiunea este necesara indeplinirea unor conditii, astfel:
- debitorul sa fie inactiv, adica sa nu intenteze el insusi actiunea pe care o poate intenta. Dupa ce creditorul a pornit actiunea, debitorul o putea prelua, astfel ca titularul ei devine debitorul; creditorul poate ramane in proces, alaturi de debitor, pentru ocrotirea propriilor sale interese;
- creditorul trebuie sa aiba un interes serios si legitim pentru a intenta actiunea. Un asemenea interes exista atunci cand debitorul este insolvabil. Daca debitorul este solvabil, actiunea urmeaza a fi considerata ca lipsita de interes;
- creanta pe care o are creditorul trebuie sa fie certa, adica ferma, existenta ei sa nu dea nastere la discutii, si lichida, adica sa aiba cuantumul determinat. De asemenea, in conceptia practicii judecatoresti, creanta trebuie sa fie si exigibila.
Nu se cere ca debitorul sa fie introdus in proces. Totusi, introducerea lui in proces este utila deoarece, pe de o parte, va putea formula unele aparari si exceptii iar, pe de alta parte, hotararea judecatoreasca ii va fi opozabila.
Efectele actiunii oblice. Creditorul exercita actiunea oblica in numele debitorului sau. De aici decurg o serie de consecinte:
- mai intai, paratul actionat de creditor ii va putea opune acestuia toate apararile (exceptiile) pe care le-ar fi putut opune si debitorului;
- in al doilea rand, daca creditorul castiga procesul prin care pornit actiunea oblica, bunul asupra caruia purta dreptul ce era amenintat cu pierderea este readus in patrimoniul debitorului. Drept urmare, el va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fara ca acela dintre creditori care a intenta actiunea oblica sa aiba vreun drept de preferinta fata de ceilalti creditori.
De aceea, o actiune directa, ar prezenta mai mult interes pentru creditor. Dar, o asemenea actiune poate fi intentata numai in cazurile expres prevazute de lege, si anume:
1). in cazul contractului de antrepriza, cand lucratorii folositi de antreprenorul care a construit o cladire pot actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor care li se cuvin (creditori ai acestor sume) in masura in care n-au fost platite antreprenorului (art. 1488 Cod civil);
2). in cazul contractului de mandat, cand pentru executarea contractului, mandatarul isi substituie, pe baza unui contract separat, o alta persoana. Mandantului din primul contract i se recunoaste o actiune directa fata de submandatar, desi este tert fata de contractul prin care s-a produs substituirea (art. 1542 alin. final Cod civil).
Actiunea revocatorie (pauliana). Definitie. O alta actiune care se intemeiaza pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este actiunea revocatorie (pauliana). Aceasta actiune reprezinta un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice incheiate de debitor in frauda dreptului sau de gaj general.
Putem defini actiunea revocatorie ca fiind acea actiune prin care creditorul poate cere revocarea (desfiintarea) pe cale judecatoreasca a actelor juridice incheiate de debitor in vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizeaza in faptul ca prin incheierea actelor atacate debitorul isi mareste sau creeaza o stare de insolvabilitate.
Domeniul de aplicatie. In principiu, domeniul de aplicatie al actiunii revocatorii nu difera de acela al actiunii oblice. Deci nu vor putea fi atacate actele care privesc drepturi personale nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implica o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc drepturi personale neurmaribile.
Se admite totusi posibilitatea intentarii unei actiuni revocatorii chiar si in ipoteza drepturilor neurmaribile, daca, in stabilirea lor, sunt fraudati creditorii chirografari. Spre exemplu, in cazul unei obligatii de intretinere, debitorul plateste o suma de bani care este excesiva, spre a frauda pe creditorii chirografari.
Conditii intentarii actiuni revocatorii. Pentru a se putea intenta actiunea revocatorie este necesara indeplinirea mai multor conditii:
a) Actul atacat sa fie creat creditorului un prejudiciu, adica prin acest act debitorul isi micsoreaza activul patrimonial.
Creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plateste un al creditor al sau sau prin care refuza a primi o donatie ori acesta contacteaza noi datorii.
b) Frauda debitorului consta in aceea ca debitorul a avut cunostinta de rezultatul pagubitor al actului fata de creditor. Nu este necesar ca atitudinea subiectiva a debitorului sa imbrace forma intentiei (dolului) de a-l pagubi pe creditor.
c) creditorul sa aiba o creanta certa, lichida, exigibila si, in principiu, anterioara actului atacat.
In principiu, un act juridic nu poate interesa decat pe creditorii prezenti, nu si pe cei viitori.
Data anterioara a creantei creditorului fata de actul atacat poate fi dovedita prin orice mijloc de proba.
Atunci cand debitorul incheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar daca este vorba de un act incheiat anterior nasterii dreptului sau de creanta.
Pentru exercitarea actiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul sa aiba un titlu executoriu prin care sa-i fie constatata creanta, deoarece actiunea pauliana nu este un act de executare, ci o revocare a unui act.
d) complicitatea la frauda a tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat. Aceasta conditie trebuie indeplinita numai atunci cand se ataca un act cu titlu oneros. Cand actul atacat este cu titlu gratuit este suficienta frauda debitorului. Actul va fi revocat numai cand se dovedeste frauda tertului. Ea consta in faptul ca tertul cunoaste ca prin incheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.
Efectele actiunii revocatorii. Ca urmare a reusitei in actiunea revocatorie, actul atacat, dovedind ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului.
Actiunea revocatorie este proprie creditorului care o intenteaza. Ca atare, produce efecte relative, in sensul ca, drept urmarea a reusitei ei, va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.
Fata de ceilalti creditori ai debitorului, actiunea pauliana nu produce nici un efect.
Natura juridica a actiunii revocatorii. Actiunea revocatorie se deosebeste de actiunea oblica prin aceea ca prima apartine creditorului chirografar, pe cand cea de a doua este exercitata de creditor in numele debitorului.
Sub aspectul efectelor sale, actiunea revocatorie duce la desfiintarea actului, intocmai ca si actiunea in anularea unui act juridic. Dar se deosebeste prin aceea ca actiunea in anulare produce efecte fata de orice persoana, pe cand actiunea revocatorie are un caracter relativ, adica isi produce efecte numai intre creditor si tertul dobanditor.
Actiunea revocatorie are deci o configuratie autonoma; ea este o actiune in inopozabilitatea actului incheiat de debitor in frauda drepturilor creditorului sau.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1881
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
