Modurile de dobandire si de stingere a proprietatii - drept roman

Modurile de dobandire si de stingere a proprietatii - drept roman

1 Aparitia si dezvoltarea lor istorica

Notiunea de dobandire a aparut si s-a dezvoltat in dreptul roman in stransa legatura cu aparitia si dezvoltarea dreptului de proprietate. Initial, juristii romani au privit dreptul de proprietate ca un raport intre o persoana si un lucru. Totusi juristul Gaius formuleaza si notiunea de dobandire a proprietatii fara insa a crea un sistem unitar si complex cu privire la aceasta institutie. Un progres remarcabil se realizeaza in vremea imparatului Iustinian care in institutiile sale ajunge sa elaboreze notiunea juridica de mod de dobandire a proprietatii, folosind expresiile de gen de dobandire (genus adquisitionis), mod civil de dobandire (modus civilis adquisitionis) etc. Procesul de elaborare doctrinara se desavarseste in "parafraza" juristului Teofil care largeste conceptia lui Iustinian, faurind pentru aceasta institutie termenul abstract de mod de dobandire.

O prima clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii cu titlu particular (per singulas res) si cu titlu universal (per universitatem). Aceasta clasificare nu indeplineste conditiile unei clasificari logice, deoarece ii lipseste un criteriu de distinctie corect. Intr-adevar, numai prima parte a clasificarii se refera la modul de dobandire a proprietatii ca atare, caci cea de-a doua priveste transmiterea patrimoniului.

O a doua clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii in moduri de dobandire a bunurilor mancipi si a celor necmancipi. In afara de faptul ca exista moduri comune de dobandire a proprietatii pentru ambele categorii de bunuri, aceasta categorie apare anacronica chiar in dreptul roman, daca avem in vedere ca Iustinian, conformandu-se unei situatii de fapt preexistente, a suprimat si juridiceste distinctia dintre mancipi si necmancipi.

A treia clasificare aparuta in perioada clasica a dreptului roman si consacrata posterior, este aceea care imparte modurile de dobandire a proprietatii in moduri dupa dreptul natural sau al gintilor si dupa dreptul civil. Expusa pentru prima data de Gaius - sus-mentionata clasificare a fost acceptata si de juristii clasici, iar imparatul Iustinian, consacrand-o oficial spune: "dobandind proprietatea unor lucruri dupa dreptul natural care precum am spus se numeste dreptul gintilor, a altor lucruri, dupa dreptul civil".

In multe manuale de drept roman se foloseste o alta clasificare: moduri originare si derivate. Primele sunt moduri prin care se dobandeste o proprietate care nu apartine nimanui, iar prin celelalte o proprietate care apartine unei persoane de la care trece la o alta persoana. In cazul modurilor originare, dreptul de proprietate trecea in patrimoniul dobanditorului liber de orice sarcini, iar in cele derivate noul proprietar succede vechiului proprietar in dreptul lui. Noul proprietar asadar dobandea dreptul proprietarului anterior, asa cum il avusese acesta, inclusiv sarcinile care grevau acest drept.

Vom folosi clasificarea in moduri de dobandire a proprietatii dupa dreptul natural si dupa dreptul civil.

2. Moduri de dobandire a proprietatii dupa dreptul natural

2.1.Ocupatia (occupatio)

Este luarea in posesie, cu intentia de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce nu apartine nimanui (res nullius), dar susceptibil de a fi obiect al dreptului de proprietate. Juristii romani opinau ca initial ocupatia a constituit temeiul proprietatii private, ceea ce partial este corect: "insusirea naturala de catre individ in cadrul si prin mijlocirea unei forme sociale determinate", iar ocupatia poate odata cu formarea claselor sa constituie modalitatea unei asemenea insusiri.

Lucruri fara stapan care nu apartin nimanui si care pot fi dobandite prin ocupatii sunt:

A. Produsul marii (peste, scoici, perle etc.), animalele salbatice (ferrae bestiae) si vanatul de orice natura. Vanatul poate fi exercitat pe orice fond, cu conditia ca proprietarul fondului sa nu interzica vanatorului accesul pe terenul sau.

B. Prada de razboi (res hostiles). Tot ceea ce apartine popoarelor impotriva carora Roma duce un razboi regulat este privit de juristi ca lucru al nimanui (res nullius). In consecinta, romanii puteau sa le ia in stapanire lucrurile si in sclavie persoanele. Teritoriile cotropite deveneau in parte ogorul public (ager publicus) al statului roman, iar bunurile mobile si sclavii luati de ostasi cadeau tot in proprietatea statului, dupa ce o parte din acestea erau impartite gratuit soldatilor.

C. Lucrurile parasite de stapan cu intentia de a nu mai fi proprietar (animo derelinquendi). Dupa parerea sabinienilor, care a trecut in dreptul lui Iustinian, proprietatea acestor bunuri pierzandu-se odata cu parasirea lor, putea fi dobandita imediat de oricine. In schimb, bunurile aruncate de capitanul vasului pentru a salva de la inec (navis exonerandae gratia), nu puteau fi dobandite prin ocupatie deoarece nu fusesera parasite cu intentia de a se renunta definitiv la proprietatea lor.

D. Comoara (thesaurus). Prin comoara se inteleg lucrurile de valoare ascunse in pamant de o vreme atat de indelungata incat nu se mai stie cine a fost ultimul proprietar. Daca proprietarul fondului gasea o comoara in fondul sau, devenea proprietarul ei prin ocupatie si nu printr-o accesiune, deoarece comoara nu era parte accesorie a terenului.

Daca tezaurul fusese gasit pe terenul altuia era impartit, in conformitate cu o dispozitie a imparatului Hadrian in doua: o parte lua proprietarul, iar cealalta gasitorul.

2.2.Traditia (traditio)

Aceasta reprezinta cel mai important mijloc de a dobandi proprietatea dupa dreptul gintilor. Lipsit de orice forma, acest procedeu consta in punerea unui lucru de catre alienator la dispozitia dobanditorului in virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea respectivului lucru de la cel care instraineaza la dobanditor.

Conditiile cerute pentru ca o traditie sa fie valabila sunt:

A. Persoana care instraineaza lucrul, alienatorul (tradeus) trebuie sa aiba capacitatea de a-l instraina, adica sa posede dreptul de a dispune de respectivul lucru, fie in calitate de proprietar, fie in puterea unui alt drept real, fie in calitate de imputernicit al proprietarului. Daca cel care remite un lucru nu poseda un astfel de drept de dispozitie, proprietatea nu se transfera.

B. In al doilea rand, se cere din partea alienatorului vointa de a instraina posesiunea lucrului si implicit proprietatea, iar din partea dobanditorului (accipiens) o vointa de a dobandi posesiunea si implicit proprietatea respectivului lucru. Singura vointa, in sens psihologic nu este suficienta pentru a transfera proprietatea, caci "proprietatile nu se transfera prin simple pacte" (dominia rerum non nudis pactis transferuntur); ea trebuie sa fie concretizata intr-un pact si acesta este remiterea posesiunii lucrului. Ea se realizeaza prin punerea lucrului la dispozitia dobanditorului, pentru a-si putea exercita asupra lui prerogativele de proprietar. La inceput remiterea bunului se facea in mod direct, dar inca din epoca clasica s-a admis, in vederea usurarii incheierii diferitelor operatii juridice, ca transferul putea avea loc si in mod simbolic. Asa se considera ca posesiunea asupra unor lucruri vandute, ce se gaseau intr-o magazie se putea transfera daca vanzatorul preda cumparatorului cheile magaziei unde erau depozitate lucrurile. Este asa-zisa "traditie simbolica" (traditio symbolica) a comentatorilor medievali.

In cazul vanzarii unui fond transferul posesiunii se considera efectuat daca de pe varful unei inaltimi se indicau cumparatorului hotarele imobilului. Este asa-numita traditie prin gest (traditio longa manu). In unele cazuri posesiunea se transfera prin simpla transformare a intentiei (animus) cu care o persoana detinea lucrul. De pilda, chiriasul care cumpara de la proprietar casa in care locuieste dobandeste posesiunea din momentul cumpararii. Cu alte cuvinte chiriasul nu mai este obligat sa restituie proprietarului imobilul pentru ca apoi acesta, la randul sau sa i-l transfere ci incepe sa posede din momentul conventiei. Este ceea ce comentatorii numeau "traditie simplificata" (traditio brevi manu). O ipoteza inversa celei de mai sus il constituie cazul proprietarului ce-si vinde casa in care locuieste si in care continua sa locuiasca mai departe in calitate de chirias.

In conformitate cu principiile care guvernau transferul posesiunii proprietarul ar fi trebuit sa predea casa cumparatorului. La randul sau cumparatorul urma sa o puna la dispozitie fostului proprietar pentru ca acesta sa se instaleze in ea in calitate de chirias. Spre a se evita complicatiile inutile, transferul posesiunii avea loc in forme simplificate pe calea asa-zisului constitut posesoriu (constitutum possessorium); proprietarul nu paraseste casa pe care o vinde, ci continua sa ramana in ea, in temeiul unei conventii de inchiriere incheiata cu noul proprietar. In acest moment posesiunea se transfera pe o cale simplificata de la vechiul proprietar la noul proprietar. Ultimul are potrivit legii atat intentia de a poseda (animus possidendi) cat si elementul material corpus pe care-l exercita prin intermediul vechiului proprietar. In adevar, acesta in calitate de chirias, devine un simplu detentor al imobilului, un imputernicit al noului proprietar, prin care acesta din urma isi exercita posesiunea. De aceea, se si spune ca noul proprietar poseda prin intermediul altuia (corpore alieno) imobilul cumparat. De aici si numele de constitut posesoriu: vechiul proprietar, acum chirias se constituie posesor pentru noul proprietar care dobandeste posesiunea pe o cale simplificata. In consecinta transferul posesiunii realizat la inceput printr-o traditie directa a cunoscut forme tot mai simbolice, menite sa faciliteze schimburile comerciale si incheierea actelor juridice corespunzatoare.

In epoca lui Iustinian, remiterea materiala a lucrului devine o conditie pur formala; partile puteau sa o inlocuiasca cu redactarea unui document scris (traditio chartae) din dreptul medieval, prin care se constata ca s-a incheiat actul juridic translativ de proprietate. Alteori era suficienta afirmatia partilor - consemnata in scris - ca s-a efectuat traditia lucrului, desi in realitate nu a avut loc. In schimb, in dreptul postclasic si bizantin s-a cerut sa se indeplineasca anumite formalitati cu ocazia instrainarilor imobiliare. Asemenea formalitati urmareau sa ocroteasca pe terti si mai ales statul interesat sa stie in orice moment cine urma sa suporte impozitele care grevau imobilele instrainate. Actele redactate cu aceasta ocazie se pastrau in arhivele publice.

C. O ultima conditie care se cerea era asa-zisa justa cauza (iusta causa). Aceasta consta intr-un act juridic pe care dreptul obiectiv il recunostea ca fundament pentru transferarea proprietatii. Asemenea juste cauze sunt titluri de dobandire a proprietatii ca: vanzarea-cumpararea, imprumutul de consumatie, constituirea de dota; pentru ca aceste titluri sa poata transfera prin traditie proprietatea, se cerea sa fie valabile din punct de vedere juridic.

In cazul in care remiterea unui lucru avea loc in temeiul unei inchirieri, arendari pe termen scurt, comodat (imprumut de folosinta) etc., o asemenea traditie transfera nu proprietatea, ci detentiunea lucrului. In adevar aceste acte juridice nu transfera posesiunea ci numai detentiunea, deoarece dreptul obiectiv nu vroia sa dea, datorita considerentelor sociale, posesiunea si in consecinta ocrotirea posesorie, chiriasilor, arendasilor pe termen scurt, comodatarilor etc.

In epoca clasica traditia lucrurilor necmancipi transfera dobanditorului un drept deplin de proprietate, in cazul unui bun mancipi se dobandea numai proprietatea pretoriana, deoarece traditia era un mijloc de dobandire a proprietatii dupa dreptul natural si nu dupa dreptul civil, iar bunurile mancipi se puteau aliena numai prin mijloacele prevazute de dreptul civil. De aceea daca a vindea printr-o simpla traditie lui b, a ramanea proprietar civil al lucrului, iar b proprietar pretorian. In asemenea cazuri interventia pretorului asigura lui b in cazul cand a i-ar fi cerut restituirea lucrului, pasnica folosinta a bunului pe care l-a dobandit de la a.

In epoca lui Iustinian, disparand deosebirea dintre lucrurile mancipi si necmancipi, traditia care acum devine modul general de dobandire a proprietatii, transfera in toate cazurile un drept deplin de proprietate.

2.3. Accesiunea (accesio)

Aceasta consta in intruparea unui lucru accesoriu intr-un altul principal realizandu-se o uniune prin care accesoriul isi pierde existenta devenind parte integranta a principalului.

In consecinta, proprietarul lucrului principal devine proprietarul intregului realizat prin absorbtia bunului secundar de cel principal sau "lucrul accesoriu se incorporeaza in cel principal" (Ulpian) - accesio cedit principali.

Problema accesiunii are doua aspecte, dupa cum bunul principal este un lucru mobil sau imobil.

Accesiunea fata de bunurile imobile:

A. Proprietarul unui ogor, insamantat sau plantat cu semintele sau cu plantele ce apartineau unei alte persoane devenea si proprietarul respectivelor seminte sau plante de indata ce acestea au germinat sau au prins radacini. In plantarea unui arbore pe un teren strain, romanii deosebeau doua etape: una de simpla aderenta (positio) si alta de coeziune definitiva cand arborele prinzand radacini, incepe a se nutri din solul in care a fost plantat (coalitio). In prima faza el isi pastra proprietarul, dar in cea de a doua apartinea proprietarului fondului.

B. Daca se construieste un imobil pe un teren strain (in aedificio) proprietarul acestui fond devine si proprietarul constructiei in conformitate cu principiul ca noua constructie se incorporeaza fondului (superficia loco cedit). Legea celor XII Table nu ingaduia ca cel care a construit pe terenul altuia sa-si revendice materialele utilizate in constructii; atata vreme cat edificiul exista, actiunea sa in revendicare este paralizata. Numai in cazul in care constructia ar fi fost daramata, sau unele materiale separate de imobil, proprietarul acestuia putea sa le revendice. Masura urmarea sa interzisa cererile de demolare pe care cei care construisera pe fondurile altor persoane, le-ar fi intentat pentru a-si putea recupera materialele folosite in respectivele cladiri.

Pe timpul lui Iustinian, dreptul de a reclama materialele utilizate in constructiile ridicate pe terenul altuia, il avea numai constructorul de buna-credinta si numai dupa daramarea cladirii sau in cazul in care unele materiale ar fi fost, in vreun chip oarecare, separate de imobil. Constructorii de rea-credinta pierd dreptul de a cere restituirea materialelor care astfel trec definitiv, din momentul ridicarii imobilului in proprietatea proprietarului fondului respectiv.

C. Terenurile marginase raurilor sau fluviilor se pot mari datorita aluviunilor, avulsiunilor sau cu suprafata albiei pe care o parasesc respectivele rauri sau fluvii. Aluviunile (alluviones) sunt cresterile imperceptibile ale malurilor datorita depunerilor de mal. Avulsiunile (avulsiones) sunt bucati mari de pamant rupte de ape si alaturate de curenti ogoarelor intalnite in cale.

Daca aceste portiuni de teren se incorporeaza la ogoarele respective, proprietarul acestora din urma devine prin accesiune si proprietarul portiunilor avulsionate. In cazul in care un rau isi paraseste albia, proprietarii riverani dobandesc dreptul de proprietate asupra ei tot prin accesiune. Aceleasi reguli se aplica in cazul in care in apele curgatoare apare o insula (insula in flumine nata).

Acrescamintele sus-mentionate se incorporau ca accesorii la orice fel de ogoare, cu exceptia celor pe care cetatenii le primisera de la stat impartite si masurate (divisi et adsignati) prin linii drepte geometrice (limites) de catre tehnicienii agrimensori. In asemenea cazuri, acrescamintele respective ramaneau independente, ca niste bunuri fara de stapan putand fi dobandite prin ocupatie de catre oricine.

Accesiunea fata de bunurile mobile:

A. Daca cineva a scris un discurs, o poema etc. pe pergamentul altei persoane, manuscrisul apartinea acesteia din urma, deoarece literele scrise erau considerate ca un accesoriu care se incorporeaza in pergament privit ca un lucru principal. Totusi opera ca atare ramanea proprietatea spirituala a autorului ei.

In cazul in care un pictor a pictat un tablou pe panza altei persoane, sabinienii opinau ca tabloul apartine proprietarului panzei deoarece pictura nu putea exista fara panza (sine illa esse non potest). Proculienii protestau insa intemeindu-se pe argumente economice si sociale mai judicioase, formuland o opinie contrara: tabloul apartinea pictorului si nu proprietarului panzei; parerea lor s-a impus fiind acceptata si de Iustinian.

B. Accesiunea are rol si in caz de sudura (feruminatio) cand doua obiecte de metal sunt intim sudate intre ele, cum ar fi de pilda lipirea unui brat la o statuie mutilata. Proprietarul lucrului principal dobandeste proprietatea si asupra acelui accesoriu. Daca legatura nu este intima si lucrul accesoriu poate fi dezlipit, fara deteriorari ca de pilda - o roata fixata la o caruta, proprietarul acestuia poate cere separarea lui pentru ca apoi sa-l revendice.

2.4. Amestecul (confusio)

Amestecul inseamna unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri (ulei, vin, metale topite etc.), fie solide (grau, animale de turma etc.) care apartin la proprietari diferiti. De regula dreptului de proprietate pe care fiecare il avea asupra respectivelor bunuri, se substituie un drept de coproprietate asupra masei calculat fractionat in raport de cantitate si de calitate; daca zece banite de grau apartinand lui a, se amesteca cu 20 (douazeci) banite de grau de aceeasi calitate apartinand lui b, primul va fi coproprietar pentru 1/3, iar b pentru 2/3. Daca insa se amesteca doua cantitati de metal de calitati diferite (aur si argint) dreptul de coproprietate al fiecarui proprietar va fi calculat tinandu-se seama atat de cantitatea cat si de calitatea celor doua metale fuzionate. Daca amestecul a fost facut prin buna invoiala de catre proprietari sau nu este nici o intelegere intre ei cu privire la cotele ce li se cuvin, fiecare poate cere iesirea din indiviziune prin actiunea denumita (communi dividundo). Daca amestecul a fost facut intamplator sau partile nu se intelegeau cu privire la partea ce li se cuvenea din respectiva masa, ele se puteau adresa instantei, reclamand printr-o actiune in revendicare, o parte incerta dintr-un intreg (vindicatio in certae partis). Judecatorul a stabili in concret ce parte apartine reclamantului din acea masa precizand astfel dreptul de proprietate al fiecarui interesat.

2.5. Specificatia

Glosatorii au dat numele de specificatie unui mod special de a dobandi proprietatea la care juristii romani apelau ori de cate ori cineva crea un lucru nou (nova species), din materialul ce apartinea altei persoane: o statuie dintr-un bloc de marmura, un inel dintr-un lingou de aur, vin din struguri, o barca din material lemnos etc. Sabinienii sustineau ca proprietatea noului lucru apartine proprietarului materiei, caci fara aceasta lucrul n-ar fi putut exista. In schimb cel care executase lucrarea avea drept la indemnizatie, daca fusese de buna credinta. Proculienii pornind de la un criteriu care acorda muncii un rol mai important acordau proprietatea specificatorului, cu obligatia din partea acestuia de a despagubi pe proprietarul materialului.

Intre aceste doua sisteme anumiti jurisconsulti au propus o solutie de compromis, pe care Iustinian a confirmat-o. Daca lucrul putea sa revina la vechea infatisare acesta apartinea proprietarului materiei (de pilda: statuia de aur); in caz contrar exemplul - vinul care nu putea fi transformat in struguri, proprietatea revenea specificatorului, adica celui care confectionase lucrul.

2.6. Dobandirea fructelor

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce in mod periodic, in conformitate cu destinatia lor economica. Cata vreme fructele sunt incorporate bunului frugifer, acestea apartin proprietarului, deoarece fructele care atarna pe pomi sunt socotite ca parte a fondului (fructus pendentes para fundi videntur). Fructele continua sa apartina proprietarului si dupa ce acestea au fost separate de lucrul frugifer, adica si dupa ce ele au dobandit o existenta distincta si independenta. Indiferent de cine s-a facut separatia de mana omului sau de evenimente naturale (vant, ploaie etc.) Dobandirea fructelor de catre proprietar este consecinta fireasca a dreptului sau de proprietate si se justifica fara a fi nevoie sa fie invocat dreptul de accesiune. Asadar, fructele apartin proprietarului si dupa separare, pe temeiul dreptului sau de proprietate, ca o prelungire a acestuia.

In mod exceptional, fructele pot sa apartina si altor persoane decat proprietarului. De pilda posesorul de buna credinta, ce se crede proprietar si arendasul pe termen lung (emfiteotul) dobandesc si ei prin separare fructele fondului respectiv, deoarece acestia au un drept modelat dupa cel al proprietarului.

Arendasii pe termen scurt, ca si uzufructuarii, nu dobandesc insa fructele prin simpla separare, ci trebuie sa intre in posesia lor sau, cum se spune, sa le perceapa, adica sa le recolteze, fie direct, fie prin imputernicitii lor. Perceperea fructelor se face in cazul arendasului in temeiul contractului de arenda pe care acesta l-a incheiat cu proprietarul fondului, iar in ipoteza uzufructuarului in virtutea dreptului sau real asupra lucrului frugifer. In aceste cazuri fructele se dobandesc prin percepere, deoarece arendasii pe termen scurt si uzufructuarii, neavand posesiunea lucrului, nu pot deveni proprietari prin simpla separare, asemenea proprietarilor, posesorilor de buna-credinta si arendasilor pe termen lung. Care este importanta practica a superioare celor care le dobandesc prin percepere; primii au dreptul sa revendice fructele, chiar daca nu le-au perceput inca, in timp ce persoanele din a doua categorie numai dupa ce le-u perceput. Asa de pilda, daca fructele au fost furate inainte de a fi percepute, proprietarii, posesorii de buna-credinta, arendasii pe termen lung pot sa le revendice in mana oricui s-ar gasi, pe cand arendasii pe termen scurt si uzufructuarii nu au acest drept, deoarece ei devin proprietari ai fructelor numai dupa percepere; in asemenea cazuri ei erau obligati sa ceara proprietarului sa revendice fructele sustrase. Ocrotirea mai larga acordata persoanelor din prima categorie, care dobandesc fructele prin separare, se explica prin faptul ca ele au calitatea de proprietari sau detin o pozitie mult asemanatoare proprietarilor.

3. Moduri de dobandire a proprietatii dupa dreptul civil

3.1. Mancipatiunea

In dreptul clasic mancipatiunea este un mijloc de a dobandi proprietatea asupra lucrurilor mancipi. Actul mancipatiunii se realiza prin mai multe solemnitati. Ulpian o defineste astfel: "mancipatiunea este un mod propriu de instrainare a lucrurilor mancipi si se realizeaza prin anumite cuvinte, fiind de fata un cantaragiu si cinci martori". La randul sau, juristul Gaius afirma ca mancipatiunea are loc in prezenta a cinci martori cetateni romani si puberi, a unui cantaragiu (libripens) care tine in mana o balanta de arama si a celor doua parti. Cel care dobandeste lucruri prin mancipatiune punand mana pe lucrul respectiv pronunta formula: declar ca acest sclav este al meu dupa dreptul quiritilor si sa-mi fie dobandit prin aceasta bucata de arama si acest cantar de arama. In continuare, bucata de arama se cantarea, apoi se lovea de bratul cantarului pentru a se dovedi puritatea metalului si la urma era incredintata celui care instraina lucrul. Aceste detalii se refera la o epoca in care nu exista moneda batuta, ci numai cantarita.

Cum a aparut aceasta institutie? In epoca cea mai veche mancipatiunea a insemnat procedura prin care un cap de familie (pater familias) transfera altui cap de familie puterea numita mancipium pe care cel dintai o avea asupra persoanelor sau lucrurilor de sub stapanirea sa (manus). Cu alte cuvinte la origini mancipatiunea a insemnat transferul catre un tert al unei puteri sau autoritati pe care pater familias o avea asupra unei persoane (femei, copii etc.) Sau lucruri (sclavi, animale etc.). Transferul se facea in schimbul unui pret, materializat intr-o anumita cantitate de metal, care la origine juca rolul de moneda si se cantarea. Treptat, mancipatiunea a fost folosita din ce in ce mai mult pentru instrainari de bunuri in schimbul unui pret. In acelasi timp insa, daca cineva vrea sa faca o instrainare cu titlu gratuit: o donatie, dota etc., dobanditorul nu mai era obligat sa dea un echivalent de metal. In asemenea situatie cantarirea era inlocuita prin lovirea simbolica a balantei cu o mica vergea de arama, iar mancipatiunea devenea un act simbolic. De aceea, Legea celor XII Table a stabilit ca in cazul transferarilor de bunuri fara echivalent, proprietatea trece de la alienator la dobanditor prin mancipatiune in care cantarirea aramei a fost numai simulata.

Dupa aparitia monedei de argint, in anul 269 i.e.n., cantarirea a devenit inutila, chiar si pentru actele cu titlu oneros, deoarece numararea banilor inlocuia plata care se facea anterior prin cantarirea lingourilor de arama. Aparitia monedei a avut efecte si asupra actelor cu titlu gratuit; mancipatiunea nu se mai facea lovindu-se simbolic balanta cu mica vergea de arama, ci numarandu-se drept pret "un singur ban" (sestertio nummo uno). Astfel mancipatiunea devenea un act simbolic, care sub forma unei vanzari fictive, inlesnea un transfer de proprietate. Gaius numeste aceasta mancipare "o vanzare imaginara" (venditis imaginaria).

Ca mijloc de dobandire a proprietatii, mancipatiunea nu putea fi utilizata decat de cetatenii romani si numai cu privire la bunurile mancipi. Treptat a fost folosita si pentru transferarea bunurilor imobile. De obicei acestea erau transferate in mod simbolic, folosindu-se caramida, cand se instraina o casa, o brazda de pamant cand era vorba de un fond. Dupa efectuarea mancipatiunii, cel care instrainase bunul era obligat sa-l despagubeasca pe dobanditor cu de doua ori pretul in cazul in care dobanditorul ar fi fost deposedat de tertul proprietar. De asemenea, daca cel ce instrainase un fond declarase o suprafata mai mare decat in realitate, era obligat sa plateasca dobanditorului dublul suprafetei constata lipsa. Actiunea prin care dobanditorul putea sa-si valorifice pretentiile fata de alienatorul fondului se numea actiunea privind marirea ogorului (actio demodo agri). Aceste doua actiuni au avut la origine un caracter penal: obligatia celui care instrainase lucrul de a despagubi pe dobanditor decurgea din inselatoria pe care o savarsise cu ocazia manciparii si nu din actul insusi al manciparii. Treptat ele capata un caracter civil, devenind consecinta directa si imediata a mancipatiunii ca mod de transferare a proprietatii.

Mancipatiunea folosita pe o scara larga in epoca veche si cea clasica, cade in desuetudine in epoca post-clasica fiind inlocuita cu traditia care se impune datorita simplificarii formelor ei. Atestata documentar la mijlocul secolului al IV-lea e. n. Mancipatiunea dispare inca inainte de Iustinian.

3.2. Procesul fictiv (in iure cessio)

Inaintea magistratului se infatisa proprietarul care vroia sa-si instraineze lucrul si persoana care intentiona sa-l dobandeasca. Aceasta din urma inainta impotriva proprietarului un proces prin procedura juramantului in materie reala (sacramentum in rem) declarand in termeni sacramentali ca respectivul bun ii apartine. Proprietarul nu se opunea actiunii introduse si achiesa la pretentia reclamantului, intr-un cuvant ceda (in iure cessio). Daca era vorba de un imobil, partile se deplasau impreuna cu magistratul la fata locului; in epoca clasica era suficient sa se aduca la judecata un lucru care sa simbolizeze imobilul (o caramida, o brazda de pamant etc.).

Magistratul luand act de atitudinea proprietarului, va da castig de cauza reclamantului, caruia ii va atribui bunul (addicere ei rem). Astfel, printr-un proces fictiv se transfera dreptul de proprietate de la o persoana la alta. Procesul fictiv nu putea fi folosit drept mijloc de dobandire a proprietatii decat de catre cetatenii romani si nu se aplica decat lucrurilor romane. Prezinta si unele inconveniente: pe cand mancipatiunea avea loc inaintea a catorva martori, procesul fictiv trebuia sa se desfasoare inaintea autoritatii (in fata magistrului la Roma si a guvernatorului in provincie). Procedura in iure cessio a cazut in desuetudine inaintea mancipatiunii. Ultima mentiune a ei dateaza intr-o constitutie din anul 293 e. n.

3.3. Uzucapiunea

Uzucapiunea este dupa Ulpian dobandirea proprietatii printr-o posesiune prelungita de un an sau doi: un an pentru lucrurile mobile, doi ani pentru cele imobile. Dispozitia a fost cunoscuta inca din epoca celor XII Table. Institutia uzucapiunii a aparut pentru a suplini in interesul proprietatii sclavagiste, anumite lacune ale dreptului civil. Daca cineva dobandea, de buna-credinta fiind, un bun fara respectarea formelor cerute de dreptul civil nu devenea in conformitate cu dispozitiile legii proprietarul respectivului bun. De exemplu - daca a vindea lui b un lucru (res mancipi) fara a folosi asa cum prevedea legea ritualul mancipatiunii, b nu devenea proprietarul lucrului vandut. De asemenea, daca a dobandea un bun de la un neproprietar (a non domino) fara sa stie aceasta, el nu devenea in conformitate cu cerintele legii proprietar al lucrului. In asemenea situatii apareau multe neajunsuri pentru dobanditori: in prima ipoteza vechiul proprietar (a) putea sa-si revendice oricand de la b proprietatea lucrului vandut fara respectarea formelor legale, desi b fusese de buna-credinta; in cea de a doua ipoteza, adevaratul proprietar al lucrului putea, de asemenea sa-l revendice de la a, care il dobandise de la un neproprietar (a non domino). Spre a se evita asemenea situatii incerte care ar fi putut dura vreme indelungata "pentru ca proprietatile sa nu ramana in nesiguranta, scrie Gaius" si spre a evita procesele interminabile cu privire la astfel de ipoteze, ordinea juridica a stabilit un anumit termen dupa scurgerea caruia proprietarii respectivelor bunuri nu puteau revendica proprietatea, iar cei care posedasera lucrurile in cauza deveneau proprietari. Se inlatura astfel incertitudinea asupra dreptului de proprietate, deoarece proprietarul care dovedeste ca a stapanit in limitele termenului pentru a uzucapa, nu mai este obligat sa faca dovada directa a dreptului sau de proprietate, proba aproape imposibila uneori, deoarece trebuie sa dovedeasca ca toti cei care au stapanit bunul inaintea sa l-au stapanit cu titlu legitim; cu drept cuvant o astfel de proba a fost numita "diabolica" (diabolica).

Se cereau indeplinite insa mai multe conditii:

A. Persoana respectiva trebuia sa aiba posesiunea asupra lucrului respectiv, nefiind suficienta simpla detentie.

B. Posesiunea sa fie indeplinita printr-o justa cauza (iusta causa) si cu buna-credinta (bona fides). Prin justa cauza sau just titlu (iustus titulus) se intelege un act sau fapt juridic care justifica o dobandire imediata a proprietatii, dar care datorita lipsei unei forme sau a unor conditii de fond, cerute pentru transferul proprietatii, nu poate decat sa marcheze inceputul uzucapiunii.

Astfel, daca a dobandeste un bun mancipi (res mancipi), nu prin mancipatie, ci prin simpla traditie, proprietatea nu se transfera deoarece lipseste o conditie de forma; daca b cumpara un bun nu de la adevaratul proprietar ci de la un neproprietar (a non domino) - proprietatea nu se transfera din lipsa unei conditii de fond. Desi nu indeplinesc conditiile cerute pentru a transfera proprietatea cele doua acte de instrainare mentionate, marcheaza totusi inceputul uzucapiunii, iar dupa indeplinirea termenului prevazut de lege, dobanditorii vor deveni proprietari, avandu-se insa in vedere ca au fost de buna-credinta.

In ce priveste justa cauza in literatura juridica se da ca exemple: dobandirea prin cumparare (pro emtore), prin donatie (pro donato), ca dota (pro dote) etc., de la un neproprietar; ocuparea unui lucru parasit de o persoana socotita in mod gresit drept proprietar (pro derelicto); dobandirea unei mosteniri de o persoana care eronat se considera mostenitor (pro herede) etc.

Referitor la buna-credinta (bona fides), prin aceasta se intelege credinta uzucapientului ca nu vatama prin posesiunea sa dreptul altuia, adica credinta eronata in fapt, ca a dobandit in conditii legale. Buna-credinta trebuie sa existe numai in momentul intrarii in posesiune a uzucapientului. Persistenta bunei-credinte pe toata durata posesiunii nu este necesara pentru a uzucapa; ea formeaza un tot unic, care se apreciaza numai in momentul inceperii posesiunii. Daca posterior acestui moment posesorul devine de rea-credinta, acest fapt nu impiedica uzucapiunea sa continue (mala fides superveniens usucapionem non impedit). Buna-credinta fiind o stare de constiinta se prezuma, pe cand justa cauza sau justul titlu fiind o situatie de fapt, trebuie dovedit. Cand nu exista justul titlu (justa cauza), ci numai credinta eronata a ambelor parti, ne aflam in cazul asa-numitului titlu putativ (titulus putativus). De pilda x primeste un lucru printr-un legat valabil, dar revocat printr-un codicil - dispozitie de ultima vointa a lui de cuius de obicei printr-o scrisoare de care x nu are cunostinta. In aceasta privinta opiniile sunt diferite. In majoritatea lor juristii clasici considerau ca justul titlu trebuie sa existe in mod real (titulus verus); o alta categorie (minoritatea juristilor) era de parere ca fiind suficient titlu putativ, daca eroarea uzucapientului era scuzabila.

C. Sa se posede o anumita perioada de timp: un an pentru mobile si doi pentru imobile conform Legii celor XII Table, timp in care posesiunea nu trebuia sa fie intrerupta, ci continua. Intreruperea posesiunii (prin deposedarea uzucapientului, prin caderea sa in prizonierat, prin renuntarea acestuia etc.) duce la intreruperea uzucapiunii. S-a admis totusi ca mostenitorul sau putea exercita posesiunea defunctului (successio in usucapionem), deoarece se considera ca mostenitorul continua persoana celui decedat. Din acest motiv, aceasta regula nu se aplica la transmisiunile cu titlu particular. Totusi in materie de vanzare imparatii Sever si Caracalla au admis unirea posesiunilor (acessio possessionum), iar Iustinian a recunoscut-o in toate cazurile.

D. Cea de a patra conditie consta in aceea ca lucrul posedat sa fie susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Legea interzicea uzucapiunea lucrurilor care nu se pot afla in patrimoniul unei persoane (res extra patrimonium) spre exemplu: drumurile publice, teatrele si stadioanele cetatilor, baile publice etc., cum si cele care proveneau dintr-un cult si mai tarziu spre finele republicii au intrat in aceasta categorie bunurile dobandite prin violenta.

De mentionat este faptul ca numai romanii puteau beneficia de uzucapiune, nu si peregrinii care nefiind considerati cetateni romani, neavand deci capacitatea juridica identica cu a acestora nu li se permitea sa dobandeasca in acest mod proprietatea romana, dupa cum nici romanii nu puteau dobandi prin uzucapiune fondurile provinciale, acestea neconstituind obiectul proprietatii romane. Totusi s-a creat o institutie similara uzucapiunii pentru peregrini denumita prescriptia de lunga durata (longi temporis praescriptio). Desi aceasta nu transfera proprietatea, dar permitea posesorului dupa trecerea termenului legal, posesiunea impotriva pretentiilor adevaratului proprietar. Aceasta prescriptie putea fi acordata celui care poseda lucrul vreme de zece sau douazeci ani, dupa cum acesta domicilia sau nu in aceeasi cetate, sau mai tarziu in aceeasi provincie cu proprietarul. Se cerea ca posesorul sa fi stapanit cu just titlu si buna-credinta. La inceput se recunostea acest drept de aparare al posesorului privind prescriptia cu conditia sa fie in posesia lucrului, dar mai tarziu chiar daca o pierduse i se recunostea un drept de revendicare, la fel ca si cetatenilor romani, putand urmari bunul in stapanirea oricui s-ar fi gasit. Aceasta reforma neprecizata in timp este amintita de Iustinian in sensul ca a luat fiinta prin legi anterioare (veteres leges) - putand din acel moment ca prescriptio longi temporis sa fie considerata ca si uzucapiunea. Astfel in dreptul lui Iustinian s-au stabilit reguli comune in ce priveste prescriptia achizitiva: lucrurile mobile pot fi uzucapate in trei ani, iar cele imobile in 10-20 ani dupa cum uzucapientul si proprietarul locuiau sau nu in aceeasi provincie.

In epoca imperiala apare un nou gen de prescriptie, cunoscuta sub numele de prescriptia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis), pentru a evita parasirea fondurilor agricole de proprietarii dezinteresati care le lasau in paragina. S-a hotarat ca cel care lasa in parasire un fond sau un bun vreme de 40 ani pe timpul lui Constantin si de 30 ani pe timpul lui Teodosie al II-lea, pierde dreptul de a-l mai revendica, iar cel care-l poseda, chiar cu rea-credinta, poate respinge orice pretentie a proprietarului. Asadar, posesorul poate respinge actiunea in revendicare a proprietarului, dar nu dobandeste calitatea de proprietar si in consecinta, daca este deposedat, nu are la indemana actiunea in revendicare. Iustinian mergand mai departe pe linia incurajarii posesorilor, a stabilit ca cel care stapaneste cu buna-credinta un bun timp de 30 ani, devine proprietarul acestuia, dispozitie de care nu beneficia bineinteles posesorul de rea-credinta.

Dobandirea proprietatii pe cale judecatoreasca avea loc in trei cazuri:

A) impartirea unei mosteniri, daca mostenitorii vor sa iasa din indiviziune (familiae erciscundae) si se inteleg asupra modului cum sa-si imparta bunurile, impartire ce se va face de judecator la cererea partilor;

B) iesirea dintr-o stare de indiviziune (communi dividundo) care rezulta din alte cauze decat dintr-o mostenire;

C) reglementarea neintelegerilor cu privire la hotarele ogoarelor (finium regundorum) caz in care judecatorul poate atribui uneia dintre parti parcele din proprietatea vecinului pentru a evidentia si stabili mai bine hotarele dintre ogoare.

4. Moduri de dobandire a proprietatii prin lege

Aceste situatii existau in cazul lucrurilor confiscate de vamesi (commissa) sunt atribuite fiscului sau societatilor de publicani, insarcinati cu strangerea impozitelor; coproprietarul unei case daca a reparat-o si nu este despagubit intr-un termen, de catre celalalt coproprietar, dobandeste si partea acestuia din urma; cel care cultiva un teren parasit de proprietar, pentru a nu mai plati impozitele aferente, devine proprietarul acestui fond.

5. Stingerea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate - spre deosebire de obligatia care se stinge prin executare - este perpetum, adica nu se stinge dupa scurgerea unui termen, ca in cazul unei obligatii. Trecerea proprietatii de la un titular la altul printr-unul din modurile de instrainare si de dobandire a proprietatii nu stinge dreptul de proprietate. Doar in anumite situatii se poate vorbi de stingerea proprietatii: de stingerea bunului (imobil ars, sclavul care a murit etc.). Din punct de vedere juridic proprietatea se poate stinge in cazul sclavului dezrobit, cand un fond este destinat unui cimitir, devenind loc sacru (sacrum) etc. Incetarea dreptului de proprietate poate interveni prin parasirea bunului de catre proprietar (derelictio).