NOTIUNEA DE OBLIGATIE

NOTIUNEA DE OBLIGATIE

1. Definitie:

Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la o alta persoana, numita debitor, o anumita prestatie, pe care aceasta este indatorat a o indeplini.

Obligatia evoca deci, sub aspect activ, un creditor si o creanta, sub aspect pasiv, un debitor si o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legatura juridica dintre creditor si debitor, adica un raport juridic.

Creanta este un drept, un bun incorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un element activ al acestuia, iar datoria este o indatorire, care face parte din patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia.

Definirea obligatie se poate face fie de la creditor catre debitor, fie de la debitor catre creditor.

Definirea obligatiei de la creditor catre debitor, pe care o preferam, poate fi motivata astfel: asa cum patrimoniul se defineste prin latura sa activa si numai corelativ prin latura sa pasiva, datoriile, tot astfel ar trebui definite toate drepturile patrimoniale, adica atat cele reale, cat si cele de creanta.

Iar definirea obligatiei de la debitor catre creditor poate fi motivata prin aceea ca astfel se evidentiaza mai pregnant ideea ca atat nasterea, cat si realizarea dreptului de creanta constau in fapta debitorului de a da, a face sau a nu face ceva in folosul creditorului.

Fie ca se porneste de la creditor spre debitor, fie ca se porneste de la debitor catre creditor, definirea completa a obligatiei sa exprime ambele laturi ale raportului juridic de obligatie, adica atat latura activa, cat si latura pasiva, atat dreptul de creanta al creditorului, cat si datoria debitorului.

Definitiile care enunta expres numai dreptul creditorului sau numai datoria debitorului sunt deficitare.

Definitia asupra careia ne-am oprit cauta sa raspunda cerintelor definirii complete a obligatiei, intrucat enunta expres ambele laturi ale raportului juridic de obligatie

2. Terminologie

Obligatie

Etimologic, termenul de obligatie vine de la ob-ligare, obligatio, care insemna a lega in vederea unui anumit scop care in dreptul roman evoca, la inceput, inlantuirea debitorului, aservirea acestuia fata de creditor, iar mai tarziu, raportul juridic, legatura juridica (vinculum iuris) in temeiul careia creditorul putea cere debitorului, sub sanctiunea constrangerii (adstringimur), sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva (dare, facere, non facere). In dreptul civil contemporan, termenul de obligatie este folosit indeobste intr-un triplu inteles, si anume: intr-un inteles larg, propriu-zis, pentru a desemna raportul juridic de obligatie cu ambele sale laturi: activa, creanta creditorului, si pasiva, datorita debitorului; intr-un inteles restrans, pentru a desemna numai latura pasiva a raportului de obligatie, adica datoria debitorului si in intelesul de inscris constatator al unei obligatii (instrumentum).

Creditor si debitor

La raportul juridic de obligatie, subiectul activ se numeste creditor, fiindca a avut incredere(credere) in persoana debitorului, iar subiectul pasiv se numeste debitor, fiindca datoreaza (debet) creditorului o anumita prestatie.

In dreptul roman, creditorul era numit si reus credendi, iar debitorul reus de bendi; iar cum reus inseamna parat, aceste denumiri aratau ca, la nevoie creditorul il putea pari pe debitor; cu timpul, reus a fost rezervat numai pentru al desemna pe debitor.

Creanta si datorie

Raportul juridic de obligatie confera creditorului un drept de creanta, numit prescurtat creanta si impune corelativ debitorului o prestatie de a da sau de a face ceva, sau o abtinere, de a nu face ceva, prestatie si abtinere numite intr-un cuvant datorie.

Obligatie. Indatorire

In limba romana, termenii de obligatie si indatorire sunt sinonimi. Termenului de indatorire i se atribuie insa intelesuri mai variate decat celui de obligatie, atat in vorbirea curenta, cat si in terminologia juridica.

In unele domenii este preferat termenul de obligatie, de exemplu in dreptul civil, iar in alte domenii este preferat termenul de indatorire, de exemplu in dreptul constitutional.

Unii autori fac distinctie intre obligatie, ca termen specific de desemnare a obligatiilor de drept civil care formeaza institutia juridica a obligatiilor, si indatorire juridica sau datorie juridica, termen generic de desemnare a numeroase indatoriri juridice generale si particulare.

Astfel, sunt denumite indatoriri generale cele care incuba fiecaruia fata de toti, de exemplu indatorirea de a nu aduce atingere drepturilor altora sau indatorirea de a nu comite infractiuni, si sunt denumite indatoriri particulare cele care incumba numai anumitor persoane, de exemplu indatoririle dintre soti sau indatoririle dintre parinti si copii.

Drept de creanta. Drept personal

Prin traditie romana, unii autori denumesc drepturile de creanta si drepturi personale, spre a le delimita astfel mai pregnant de drepturile reale.

In dreptul roman clasic, creditorul avea, in caz de neexecutare a obligatiei, dreptul de al stapani pe debitor (de a-i lua libertatea, de a-l intemnita si chiar a-l vinde), adica un drept asupra persoanei debitorului, un drept personal (de la persona) numit ius in persojnam, ce putea fi aparat printr-o actiune personala, numita actio in personam.

In dreptul civil modern nu i se mai recunoaste insa creditorului nici un drept asupra persoanei debitorului ci numai dreptul de a urmari la nevoie bunurile sale. Debitorul nu se mai angajeaza si nu mai raspunde fata de creditor cu persoana sa ci numai cu patrimoniul sau. Aceasta inseamna ca dreptul de creanta se exercita impotriva debitorului, dar ca acest drept nu mai poarta asupra persoanei sale, ci numai asupra bunurilor sale. De aceea, nici denumirea drepturilor de creanta ca drepturi personale nu mai corespunde continutului acestor drepturi. Iar actiunile prin care se valorifica drepturile de creanta, desi denumite prin traditie tot actiuni personale nu mai au intelesul din dreptul roman, de urmarire la nevoie a persoanei debitorului.

Denumirea drepturilor de creanta ca drepturi personale este anacronica si neavenita cel putin pentru urmatorul argument:

- in acceptiunea larga a cuvantului personal, toate drepturile subiective, patrimoniale si nepatrimoniale, sunt personale, intrucat toate apartin unor persoane si toate impun altora indatorirea de a le respecta.

Definitia romana a obligatiei

In dreptul roman intalnim si cea mai evocatoare definitie a obligatiei pentru societatea sclavagista.

Dupa faimoasa definitie din Institutele lui Iustinian, indeobste citata (cu toate ca este deficitara, intrucat priveste obligatia numai pasiv, de la debitor catre creditor), obligatio est iuris vinculum quo, necessitate ad strin gimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura; (legatura de drept in temeiul caruia suntem constransi sa platim un lucru dupa dreptul cetatii noastre; iar in traducere larga, complinita, inseamna legatura de drept in temeiul careia o persoana, numita debitor, trebuie, sub sanctiunea constrangerii, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, fata de o alta persoana numita creditor.

3.Trasaturile caracteristice ale notiunii de obligatie

Trasaturile caracteristice ale obligatiei sunt in numar de doua, si anume: vinculum iuris, care evoca legatura juridica dintre creditor si debitor (ob - ligo) adstringimur, care evoca posibilitatea de constrangere a debitorului la indeplinirea silita a prestatiei datorate (ob - stringo).

Vinculujm iuris desemna, la inceput, legatura juridica si materiala in temeiul careia creditorul avea dreptul de a pretinde de la debitor prestatia sau abtinerea ce i se datora si, la nevoie dreptul de a pune stapanire pe debitorul neplatnic, de a-l intemnita in inchisoarea sa privata, daca nici astfel datoria nu era platita, de a-l vinde ca sclav. Mai tarziu, creditorul si debitorul au fost numiti subiect de drept, iar legatura juridica dintre ei a fost numita raport juridic sau raport de drept.

Adstringimur desemna, la inceput, atat actiunea pe care creditorul o avea impotriva debitorului, spre a-l constrange la executarea prestatiei datorate, cat si dreptul de a dispune de persoana debitorului neplatnic. Cu timpul insa, constrangerea debitorului s-a restrans la actiunea in justitie pe care creditorul o poate intenta impotriva debitorului si care la nevoie poate fi urmata, dupa judecata, de executia silita a bunurilor debitorului neplatnic.