NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURA

NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURA

SECTIUNEA I

. 1. CONSIDERATII PRELIMINARE

Pentru a produce pentru care a fost destinat - asa cum a aratat - un act de procedura trebuie sa indeplineasca conditiile de forma sau de font prevazute de lege. In masura in care un act de procedura efectueaza cu lipsa vreunei conditii de font sau cu observarea formelor legale, acel principiu, nu-si va produce efectele specifice fiind afectat, dupa caz, de un viciu de font sau de forma; sanctiunea specifica in asemenea cazuri este nulitatea actului.

Fara indoiala, nulitatea actului de procedura este cea mai importanta sanctiune pentru incalcarea normelor procesuale; este cea mai redutabila, nu numai pentru ca are efectul cel mai distractiv ci si pentru ca nici unul din sistemele de procedura existente nu se poate dispensa de ea.

Sub raportul tehnico-juridic, expresia de nulitate a fost adoptata pentru prima data in legislatia noastra, in codul de procedura civila de la 1865, deoarece in legiurile noastre vechi romanesti aceasta actiune poarta denumirile de stricare, desputernicire, mentinere de seama, nimicnicire etc.

Daca nulitatea in procesul civil are in general rolul de a asigura respectare legalitatii si de a proteja interesele partilor in proces, pe un plan secundar, aplicarea ei are uneori urmari pagubitoare pentru cursul justitiei si pentru parti (o pierdere pecuniara, de energie, de timp suferintele morale pe care partile le resimt pe parcursul procesului etc.). De aceea, un ideal indelungat cautat a fost acela al gasirii unui sistem cat mai perfect de organizarea nulitatii, pentru ca ele sa nu mai constituie o "masina juridica" automata ci sa dobandeasca o "infatisare umana".

Expresia "nulitatea actului de procedura" cunoaste in general doua acceptiuni: intr-un prim sens, fiind si cel mai de utilizat, aceasta expresie sugereaza calitatea de sanctiune, de mijloc tehnic care invalideaza actul de procedura. Intr-o a doua acceptiune, expresia indica atributul de institutie juridica a dreptului procedural civil, adica totalitatea normelor juridice care reglamenteaza sanctiunea actului de procedura; aceasta aceptiune este folosita atunci cand se fac referiri la "regimul juridic" in continuare a nulitatii. Nulitatea actului de procedura indeplineste o functie preventiva in sensul ca ea exercita o actiune inhibitorie asupra actelor procesuale cu incalcarea conditiunilor cerute de lege. De pa alta parte prin reglemantarea ei se urmareste remedierea viciilor actelor de procedura civila. Asa cum s-a subliniat in literatura juridica sanctiunea nulitatii este preventiva prin prevederea ei legala si reparatorie, prin aplicarea ei in cazurile concrete.

Din enuntaarea acestor premise se poate deduce ca in organizarea nulitatilor trebuie gasita o masura rationala si echilibrata, deoarece s-ar ajunge la alternativa deopotriva deunatoare justitiei: ori pierderea unui drept prin exagerarea formei ori neglijarea formei in dauna garantarii si valorificarii dreptului. Intr-o imagine mai sugestiva sanctiunea nulitatii acestor acte de procedura ar urma sa inceplineasca rolul ce (regulat al mecanismului procedual).

O analiza a nulitatii acestor acte de procedura civila, presupune o definire a acestei notiuni. Acest concept se ilustreaza prin mai multe opinii care s-au conturat in literatura juridica.

A anula un act de procedura civila, s-a aratat in literatura mai veche, "inseamna a despoia o operatie juridica de efectele sale, de a o considera ca si cum nu ar fi avut loc si a o scoate din cauza, inlaturand din discutie actul sau actele incheiate pentru constatarea acelei operatii".

Alti autori defineau nulitatea ca fiind lipsa conditiilor sau elementelor necesare pentru existenta si efectul actului.

In literatura actuala de specialitate s-a aprobat ca "nulitatea inseamna ca actul este lipsit in tot sau in parte, de efectele sale firesti si aceasta nulitate opereaza uneori de drept alteori la cererea partii vatamate". Dupa opinia altor autori se sustine ca nulitatea este "sanctiunea care il loveste orice act juridic savarsit fara respectarea dispozitiunilor prevazute de lege pentru validitatea sa lipsindu-l de capacitate". Alti autori definesc nulitatea, ca fiind "o sustinere ce determina ineficienta actelor de procedura indeplinite fara respectarea regulilor de desfasurare a procesului si care se resfrange adeseori, si asupra actelor ulterioare".

Nulitatea acestor acte de procedura definita - in opinia altor autori - ca fiind "sanctiunea procedurala care intervine in cazul actului de procedura ce nu indeplineste conditiile prevazute de lege pentru validarea lui, lipsindu-l total sau partial de efectele firesti".

Definitia nulitatii actelor de procedura civila, pe care o impartasim si noi, este cea care arata ca "nulitatea este sanctiunea care loveste in general actele de procedura savarsite fara respectarea regulilor de drept procedural civil". Aceasta definitie indeplineste calitatile de a fi clara, precisa si, in acelasi timp, cuprinzatoare si cu respectarea regulilor logice. Se cuvine a mentiona ca o asemenea definitie - dupa cum rezulta chiar din cuprinsul ei - se refera la sanctiunea nulitatii in general ceea ce corespunde chiar cu scopul propus. E insa de la sine inteles ca, in alti termeni si cu alte elemente in plus, va fi formulata aceasta sanctiune atunci cand ea se refera la un anumit sistem de organizare a nulitatilor; evident, aceasta din urma definire nu va fi mai beneficia de caracterul de generalitate decat in cadrul unor coordonate marginite de acel sistem.

Astfel, am putea defini nulitatea in sistemul legii noastre de procedura civila, ca fiind sanctiunea procesuala care conduce la ineficacitatea actelor de procedura indeplinite cu neobservarea dispozitiilor care reglementeaza procesul civil, daca s-a produs o vatamare ce nu poate fi inlaturata decat prin anularea actului sau daca actele de procedura sunt savarsite de catre un judecator necompetent (a se vedea, art.105 c.pr.civ.). Aceasta constituie de fapt definitia legala a nulitatii procedurale.

. 2. SISTEME DE NULITATI

Sistemele elaborate in trecut de legiutori, fiecare la epoca sa au inceput sa corespunda cat mai bine scopurilor propuse, insa ele au fost marcate - ca de altfel intregul proces civil - in cele mai multe cazuri de nivel de cultura si de traditie juridica la data adoptarii lor:

. un prim sistem a fost acela potrivit caruia legea are misiunea de a fixa modelele sau formele actelor de procedura si orice abatere in reproducerea lor are drept consecinta nulitatea actului. Acest sistem a fost caracteristic dreptului romanesc din epoca legis actiunilor si a dreptului evului mediu. El consta din formule si cea mai mica nerespectare a formulei conduce la pierderea procesului. Conceptia acestui sistem era deci ingradirea totata a partilor si a judecatorului; fiind de un formalism excesiv, inapt procesului civil, a fost parasit.

. un alt sistem de organizare a nulitatilor este acela prin care legea abtarifeaza formele pe care le considera necesare, insa nu statueaza asupra gradului de insemnatate cu care se infatiseaza aplicarea lor, variata, asa incat ii revine judecatorului sarcina delicata de a examina, in concret si de a aprecia pronuntarea nulitatii actului. Desi la prima vedere el ar parea echitabil, se observa totusi scaderea ca acest sistem favorizeaza subiectivismul judecatoresc. In adevar, a lasa evaluarea nulitatilor la facultatea judecatorului, ar insemna a introduce in proces un criteriu subiectiv, deoarece in aceste cazuri identice solutiile vor fi diferite. Acest sistem numit si al "nulitatilor cominatorii" s-a aplicat in Franta, inainte de Codul napoleonian.

. Intr-un al treilea sistem de nulitati, se aseaza la temelie ideea ca formele de procedura sunt create pentru utilitatea partilor asa incat neindeplinirea lor nu trebuie sanctionata decat atunci cand se aduce o vatamare a drepturilor care erau menite a le garanta. Deci de observat, si aici, nu legea, ci judecatorul trebuie sa hotarasca cand un act este valabil. Acestui sistem, calauzit numai de existenta vatamarii i se reproseaza aceleiasi neajunsuri ca si celui precedent, numai ca in acest caz criteriul de aprecieri este mai statornic.

. In cadrul unui alt sistem, nu orice abatere de la dispozitiile stabilite prin lege trebuie sa atraga nulitatea actului. Pentru unele din aceste abateri, nulitatea se impune, pentru altele ea ar fi de prisos. Dar legiuitorul trebuie sa arate in mod precis punctul sau de vedere in interesul ce-l atribuie fiecarei formalitati in parte, prescriind nulitatea numai acolo unde crede necesar. Problema este deci de a gasi textul corespunzator, caci nu va fi nulitate daca exista text, indiferent daca incalcarea e importanta sau nu, si dimpotriva, actul de procedura va fi valabil, oricare ar fi caracterul incalcarii daca lipseste un text care sa-l mentioneze. Acesta a fost sistemul codului de procedura napoleonian (art.1029 - 1030) si al codului de procedura italian (art.56). Si acest sistem are deficitul de a fi prea rigid, silind uneori pe judecator de a anula actele ale caror lipsuri sunt nedaunatoare. Consideram ca este necesar analizand sistemele de nulitati sa aratam care din ele au fost adoptate de legiuitorul roman de la 1965. In reglementarea acestui cod, potrivit art.735 un act de procedura era anulat in urmatoarele trei cazuri:

○ Daca e facut de un magistrat sau de un ofiter judecatoresc necompetent;

○ Daca neobservare formei a pricinuit partii care o invoca o vatamare pe care nu o poate indrepta decat anuland actul;

○ Daca nulitatea actului e formal pronuntata de lege.

Din analiza acestui text rezulta ca legiuitorul roman fara a formula o teorie precisa despre nulitate, a adoptat un sistem combinat, imbinand criteriul vatamarii - inspirat de codul de procedura civila a Cantonului de Geneva - cu cel a predeterminarii formale a sanctiunii nulitatii, sub inraurirea nemarturisita a procedurii civile franceze.

Acest sistem asezand la baza sa criteriul vatamarii, da posibilitatea judecatorului de a aprecia in raport cu circumstantele cauzei daca o asemenea vatamare exista sau nu. Totodata, el ofera posibilitatea ca actele viciate sa fie refacute sau completate daca judecatorul apreciaza ca atare iar apoi acestea sa fie mentinute. Cu toate acestea, pe drept cuvant sistemul a fost criticat, deoarece al treilea caz de nulitate conduce automat la anulari automate, fara ca sa existe o vatamare. In acest caz judecatorul, desi constata lipsa vatamarii ramane totusi nepuntincios in fata prevederii exprese a legii. Tocmai de aceea o consecinta jurisprudentiala s-a materializat in faptul ca, de multe ori, instantele refuzau sa sanctioneze cu nulitatea nerespectarea unor conditii formale exagerate. Pe de alta parte, se ajunsese la constructia artificiala a nulitatii, virtuale cand desi legea nu prevedea expres nulitatea, se considera ca s-ar fi incalcat totusi dispozitiuni imperative.

O privire asupra sistemului de nulitati existente in trecut in legislatiile procesuale civile din Transilvania si Bucovina, ne releva ca acestea - ca de altfel toate procedurile germanice - au o fizionomie cu totul deosebita, necunoscand notiunea de nulitate in sensul determinat mai sus. De aceea ele nici nu cuprind un sistem unitar propriu-zis al nulitatilor. Sanctiunilor actelor astfel validate sunt limitate la actele de procedura pe care legiuitorul a voit in mod deosebit a le proteja si poarta denumiri diferite, cum ar fi de pilda: "respingere", "refuzare", "denuntarea viciilor", "protestare contra iregularitatii procedurii" etc.

In legislatiile moderne legiuitorii au imaginat sisteme pe cat de posibil neformaliste astfel incat nulitatea sa constituie o garantie procesuala reala si fundamentala, iar pe de alta parta s-a urmarit ca formele procesuale sa fie simple, accesibile si sa conduca repede la realizarea drepturilor menite a le ocroti.

Oricum insa, trebuie recunoscut ca realizarea unui sistem cat mai perfect nu este o chestiune simpla, deoarece adoptarea uneia sau alteia dintre sistemele propuse depinde de o multitudine de factori.

Tocmai de aceea consideram ca in cadrul unei noi reglementari procesale a nulitatii, nu este deloc indicata importarea uneia sau alteia din sistemele existente si este necesar sa avem in vedere traditia romaneasca, perfectionarea sistemului actual sau cum ar insemna sa nu fim permeabili la unele reglementari procesuale moderne: dimpotriva, acest lucru l-am avut in vedere pe tot parcursul acestei lucrari.

. 3. CLASIFICAREA NULITATILOR PROCEDURALE

Nulitatile sunt susceptibile de a fi clasificate dupa mai multe criterii. Astfel, o prima si cea mai importanta clasificare, este cea care face deosebire intre nulitatile absolute si nulitatile relative. Criteriul care sta la baza acestei distinctii este natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata si regimul juridic al acestor sanctiuni.

Cand interesul precumpanitor ocrotit prin aceeasi dispozitie legala este general, ne aflam in fata unei nulitati absolute, iar cand interesul precumpanitor ocrotitor, este cel personal, nulitatea este relativa. Aceasta diviziune are o importanta practica deosebita, din mai multe puncte de vedere, si anume:

a)      pentru a sti care parte are calitatea de a invoca neregularitatea unui act;

b)      pentru a cunoaste momentul pana la care se poate invoca nulitatea;

c)      pentru a solutiona problema posibilitatii de renuntare la dreptul de a invoca nulitatea.

Nulitatilor absolute le sunt aplicabile urmatoarele reguli:

Ele pot fi ridicate de oricare dintre partile de proces si chiar de instanta, din oficiu. Nulitatea absoluta fiind menita sa protejeze un interes general, ea poate fi invocata de oricare dintra partile din proces (reclamant, parat, intervenient) si chiar de catre instanta de judecata, din oficiu, ori de catre procuror. Legea nu arata expres in favoarea careia din parti s-a prescris sanctiunea nulitatii dar din interpretarea ei, de cele mai multe ori, se poate deduce cui anume pot servi. Regula enuntata mai sus - in sensul ca numai partile din proces pot invoca nulitatea actului de procedura - ramane valabila, caci pentru a invoca aceasta nulitate, esential este ca persoana interesata sa aiba calitatea de parte in proces, chiar daca aceasta calitate a dobandit-o pe parcursul procesului, iar nulitatea absoluta pe care o invoca s-ar fi nascut la o data anterioara dobandirii acestei calitati.

Asa cum am aratat, instanta chiar din oficiu poate ridica aceasta nulitate; daca regula nu ar fi oranduita in acest fel, partile de convenienta cand ar avea un interes, nu ar invoca nulitatea, cautand ca prin trecerea lor sa o acopere, ceea ce ar fi contrar ratiunii si finalitatii legii.

Nulitatile absolute pot fi invocate in orice stare a pricinii, chiar si direct in instanta de apel sau recurs, daca nu s-au ridicat la prima instanta. (la instanta de fond, la instanta de apel, la instanta de recurs). Odata epuizata calea ordinara a recursului, hotararea judecatoreasca va trece in puterea lucrului judecat, astfel ca, in principiu, nulitatile absolute nu mai pot fi invocate. Totusi ele pot fi ridicate si ulterior prin recursul in interesul legii sau in anulare. In astfel de cazuri invocarea nulitatii absolute nu mai atarna de vointa partilor, ci de aprecierea Procurorului General sau al Ministerului de Justitie.

Anterior modificarii intervenite prin Legea 59/1993, daca violarea nu era esentiala, invocarea nulitatii ramanea fara efect; erau situatii -in opinia unor autori - cand insasi violarea unor norme imperative putea sa nu fie esentiala, si altfel sa nu se poata justifica introducerea recursului extraordinar. Un exemplu il constituia art.302 c.pr.civ., care prevede sub sanctiunea nulitatii ca recursul trebuie sa fie introdus la instanta de fond; ori, daca el a fost introdus direct la instanta de recurs si a fost judecat, hotararea pronuntata in cauza nu putea fi atacata pe calea recursului extraordinar.

Partile nu pot renunta la dreptul de a invoca aceste nulitati: prin urmare, aceste nulitati nu pot fi acoperite prin consimtamantul sau prin tacerea partilor interesate. Regula aceasta izvoraste din imprejurarea ca daca s-ar da posibilitatea partilor sa renunte la invocare nulitatii absolute s-ar ajunge la anihilarea primelor doua reguli, si astfel finalitatea urmarita de legiuitor ar deveni iluzorie, interesul general nu ar mai fi protejat.

Daca totusi, o parte, si-ar da consimtamantul la mentinerea unui act lovit de nulitatea absoluta, sau chiar ar consimti la mentinerea lui, o asemenea operatie ar fi lipsita de eficienta juridica, deoarece aceasta nulitate nu poate fi acoperita in nici un mod. In aceeasi termeni se rezolva problema si in cazul in care partile singure, sau impreuna cu instanta, ar lua o atitudine de reticenta fata de invocarea unei nulitati absolute.

Actul prin care partea interesata consimte la inlaturarea efectelor nulitatii absolute este de asemenea nul, ca si actul pe care l-ar "confima" astfel. Acest act de "confirmare" a actului procedural lovit de nulitatea absoluta, se deosebeste de refacerea actului procedural nul absolut, refacere care nu numai ca este admisibila, dar este si obligatorie in cazurile in care ea poate fi efectuata.

Nulitatile relative se supun urmatoarelor reguli:

Ele pot fi invocate numai de parte in favoarea careia a fost prevazuta dispozitia legala. Aceaste nulitati nu poate fi luate in considerare de instanta din oficiu (nulitatea de protectie).

Cu toate ca, in formularea ei, regula enuntata mai sus este restrictiva, cercul acelora care sunt indrituiti sa invoce nulitatea relativa, este mai lung. Astfel ea mai poate fi invocata:

* de catre reprezentantul legal al minorului si de cel al interzisului judecatoresc;

* de catre autoritatea tutelara in cazut protectiei minorului sau a incapabilului.

Nulitatile relative nu pot fi luate in consideratie de catre instanta din oficiu. In baza rolului activ al judecatorului instanta poate atrage atentia partii asupra dreptului pe care il are de a invoca nulitatea, dar singura partea hotaraste daca uzeaza sau nu acest drept.

Nulitatile relative pot fi invocate numai intr-un anumit termen sau intr-o anumita forma.

Aceasta regula isi gaseste ratiunea in faptul ca legiuitorul a voit a tarmuri in timp ridicarea unor nulitati care afecteaza interesele personale ale partilor. Evident, este in interesul solutionarii operative a proceselor civile, ca partilor sa nu li se lase optiunea de a invoca nulitatile relative intr-o faza avansata a judecatii - desi savarsirea neregularitatii a avut loc, de exemplu intr-o etapa incipienta, - deoarece acest lucru ar conduce la tergiversarea lor si la sicanarea partii advese; intr-un limbaj comun, partea care este de rea credinta ar putea oricand scoate "din buzunar" exceptia.

Daca neregularitatea nu a fost ridicata in timpul prescris, adica pana la prima zi de infatisare ce a urmat dupa savarsirea neregularitatii si mai inainte de a se pune concluzii pe fond, actul vizat se socoteste valabil intr-o presupusa renuntare tacita. Totusi nulitatea relativa va putea fi invocata si in apel sau recurs, atunci cand este continuta in hotararea instantei de fond.

Partea interesata poate renunta la dreptul de a ridica nulitatea relativa a actului. Renuntarea poate fi expresa sau tacita. Renuntarea tacita se produce prin faptul ca partea nu invoca nulitatea in conditiile cerute de lege. Totusi, renuntarea tacita trebuie sa exprime o vointa reala de renuntare deoarece in caz de indoiala partea poate sa revina asupra ei; mandatorul nu poate renunta decat pe baza unei procuri speciale, fiind vorba de renuntare la un drept.

Nu se poate renunta mai dinainte la invocarea unei nulitati relative neimplinite. O astfel de confentie sau declaratie trebuie considerata nula, deoarece s-ar face in necunostinta de cauta si ar fi contrara procesului civil. Desi intre cele doua feluri de nulitati exista deosebirile semnalate mai sus, in dreptul nostru trebuie sa existe o tendinta motivata de lipsa de contradictie intre interesele generale si cele personale ale subiectului de drept.

Din punct de vedere al importantei formelor procesuale la care se raporteaza, in literatura juridica mai veche, nulitatile au fost impartite in nulitati substantiale (esentiale, indispensabile) si nulitati accesorii (intamplatoare).

Prin forma substantiala se intelegeau elementele constitutive care apartin naturii actului si fara de care actul nu-si poate indeplini functia pentru care a fost destinat. Forma accesorie se refera la elementele secundare care nu caracterizeaza actul, menirea lui fiind indeplinita si prin dispensarea, lipsa acestor elemente. Aceasta clasificare a prezentat importanta in literatura noastra mai veche, cand s-a sustinut, de pilta, ca pe langa cele trei cazuri de nulitate admise de art.735 c.pr.civ. trebuie adaugata si ul al patrulea, si anume acela cand nulitatea este substantiala. Aceasta opinie, care a avut mai multi aderenti, la fel ca si in doctrina si practica judiciara franceza, -unde de fapt s-a dezvoltat teoria substantialitatii formelor - sustinea ca actul efectuat sau alterarea unuia din elementele sale constitutive, e pur si simplu nul fara a mai putea fi valida sau confirmat; ca, pentru a opera nulitatea nu mai este nevoie de prevederea legii fiindca oricum un asemenea cat de procedura nu-si mai poate atinge scopul.

Teoria substantialitatii formelor a fost o consecinta a jurisprudentei franceze, impusa de aplicarea art.1030 din vechiul cod de procedura, care dispunea ca: nici o somatie sau act de procedura nu va putea fi declarat nul daca nulitatea nu este expres prevazuta de lege. Ori, distinctia facuta intre nulitati substantiale si nulitati accesorii, urmarea tocmai mladierea rigiditatii acestul text. Trebuie subliniat ca aceasta interpretare se indeparta mult de la lege schimbandu-i intelesul intr-un mod radical. Pe de alta parte, un act de procedura constituind un complex de elemente, deosebirea era adeseori greu de facut. Desigur, de cele mai multe ori, nerespectarea formelor substantiale aduc cu sine si crearea unei vatamari. In sistemul legii de la 1865, precum si in concepmtia actualului cod, substantialitatea formei nu constituie un criteriu de anulare sau de nulitate a actului de procedura. Pentru a sti daca un act de nulitate este nul sau valid, nu trebuie decat sa cercetam daca acel act este facut sau nu cu competenta, iar apoi sa analizam daca iregularitatea lui creaza cuiva o vatamare care nu s-ar putea repara decat anuland actul.

Clasificarea militatilor dupa criteriul distinctiv al existentei sau inexistentei unui text care se stauteaza expres asupra aplicarii sanctiunii nulitatii.

O nulitate se numeste expresa (textuala) cand este anume prevazuta de lege si dimpotriva, o nulitate este virtuala (tacita sau implicita) cand reluta implucit, fie modul de exprimare al legiuitorului, fie din finalitatea unor dispozitii legale, sau chiar unor din principiile care carmuiesc dreptul procesual civil. Deci de o mai mica importanta, aceasta clasificare implica ideea ca pentru ca un act de procedura sa fie anulat, nu este necesar ca sanctiunea sa fie expres prevazuta de lege. El poate fi santionat cu nulitatea si in cazul in care aceasta rezulta implicit, dar neindoior, dintr-o dispozitie legala. Daca acest lucru este adevarat, dificultatea intervine atunci cand se aplica in practica aceasta regula, pentru a determina in concret cand este cazul ca o atare sanctiune sa opereze. Un criteriu folosit pentru aceasta determinare - in conceptia legii noastre - ramane natula normei incalcate precum si analiza asupra finalitatii urmarite de legiutor prin edictarea ei. Pe de alta pare, un element ajudator, desi nesigur, poate constitui si modul de exprimare al legiuitorului. Evident, existenta nulitatilor virtuale si pnderea lor in cazul unei legislatii procesuale, depinde de sistemul de organizare a nuliatatii adoptate de legiuitor.

Actualul cod de proceduta a abolit sistemul nulitatii exprese care operau independent de existenta vreunui prejudiciu, dar s-au mentinut texte care prevad expres sanctiunea nulitatii (de pilda, art.89, 113, 258, 302 c.pr.civ.). Acestea au in prezent o alta semnificatie, in sensul ca, potrivit art.105 alin.final, in asemenea cazuri, vatamarea se presupune pana la proba contrarie; deci chiar si nulitatile exprese sunt legale de existenta vatamarii, numai ca in timp ce in cazul acestor nulitati vatamarea se prezuma incubindu-i partii care are interesul sa mentina un asemenea act sa faca dovada inexistentei vatamarii, in celelalte cazuri, acela care invoca nulitatea este tinut sa invedereze existenta vatamarii.

O alta clasificare este aceea care imparte nulitatea in nulitati intrinseci si nulitati extrinseci.

Nulitatile intrinseci sun acelea care cuprin neregularitatea chiar in cuprinsul actului, dupa cum cele extrinseci sunt acelea care provin din afara lui. Un exemplu tipic de nulitate extrinseca este oferit chiar de codul de pr.civ. in art.105 alin.1, care declara nule actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent. Deci necompetenta judecatorului - conditile extrinseca a actului - atrage nulitatea lui, chiar daca s-au respectat cu rigurozitate indeplinirea formelor acelui act. In termeni asemanatori se poate pna problema si in legatura cu actele indeplinite de un functionar necompetent. (art.105, alin.2 c.pr.civ).

O distincie care are o importanta practica este aceea care se face intre nulitati proprii si nulitati derive. Astfel, sunt lovite de o lunitate proprie acele acte care au fost intocmite cu nerespectarea conditiilor prevazute de lege pentru validitatea lor. Cand insa nulitatea actului este consecinta dependentei sale de un alt act, care este nul, suntem in prezenta unei nulitati derivate; aceasta clasificare este consacrata de actualul nostru cod de procedura civila in art.106, alin.1. In cazul nulitatii intrinseci si extrinseci, asa cum ne sugereaza insasi denumirea lor si cum de altfel am aratat, criteriul impartirii se refera la neindeplinirea unor conditii ale actului de procedura launtrice sau exterioare acestuia; efectuate unui act de procedura de catre un judecator necompetent, de o persoana fara calitate. Asadar in clasificarea enuntata, criteriul este altul, chiar daca sunt persoane fara calitate etc.

Nulitatile mai pot fi inpartite in nulitati propriu-zise si nulitati fiscale

Astfel, in cazul in care partile nu satiscaf cerintele taxei de timbru, conform dispozitiunilor legale actiunea este anulabila. Legat de nulitatea fiscala, in literatura juridica s-a aratat ca, in vederea caracterizarii naturii juridice a actiunilor sau carerilor introduse la instantele judecatoresti, trebuie avut in vedere continutul lor si nu moduc cum sunt denumite. Pe de alta parte, un alt aspect de o importanta majora, este aleca ca sanctiunile anularii pantru neindeplinirea oblidatiilor in legatura cu plate taxei de timbru poate fi aplicata numai daca in prealabil instanta a comunicat partii, atat valoare taxabila, cat si cuantumul taxei datorate. S-a mai decis in practica nostra judecatoreasca ca daca la termenl de judecata stabilit, nu se prezinta nici una din parti, desi fusesera legal citate, instanta trebuie sa dispuna suspendarea judecatii, chiar daca reclamantul nu si-a trimbat actiunea (iar in citatie s-a mentionat suma cu care actiunea trebuie timbrata), intrucat masura suspendarii are prioritate fata de timtrare.

Judecatoria in cazut dat a procedat nelegal hotarand anularea actiunii ca netimbrata. Solutia ni se pare judicioasa, desi nu este vorba de o "prioritate" a unei masuri fata de sanctiunea anularii, ci pur si simplu pentru ca in lipsa partii urma a se aplica art.248 alin 2, c.pr.civ.

. 4. CAZURILE SI CONDITIILE NULITATII

Cazurile nulitatii actelor de procedura civila

In literatura de specialitate nu exista un punct de vedere unitat cu privire la cazurile de nulitate ale actelor de procedura civila. Astfel, intr-o prima opinie s-a aratat ca in sistemul actual sunt prevazute numai doua cazuri de nulitati:

a) acela al actelor de procedura savarsite de un judecator necompetent;

b) acela al actelor de oricedura indeplinite cu neobservarea formelor legale sau savarsite de un functionar necompetent.

O a doua opinie, distinge trei cazuri de nulitati si anume:

a) nulitatea actelor de procedura savarsite de un judecator necompetent;

b) nulitatea actelor de procedura indeplinite cu neobservarea formelor legale;

c) nulitatea expresa a unor acte de procedura cum sunt: neinmanarea citatiei partilor cu 5 zile inainte de termen; nesemnarea minutei imediat dupa deliberare etc. Se rata, in cadrul acestei opinii, ca trasatura caracteristica si comuna tuturor cazurilor de nulitate este producerea unor vatamari, dar ca diferentierea intre cazuri se face dupa posibilitatea sau imposibilitatea si respectiv sarvina probei de a proba existenta sau inexistenta vatamarii. Astfel, in primul caz vatamarea se prezinta iuris et de jure; in celt de-al doilea vatamarea trebuie dovedita de partea interestata si, totodata, ca nu poate fi inlaturata prin alte mijloace decat prin anularea actului. In al treilea caz -se arata in continuare-, adica al nulitatii exprese, vatamarea se prezum iuris tantum, ceea ce permite partii interesate in mentinerea actului sa faca dovada inexistentei acelei vatamari.

In sistemul actului sunt prevazute numai doua cazuri de nulitati:

. acela al actelor savarsite de un judecator necompetent;

. acela al actelor indeplinite cu neobservarea formelor legale sau savarsite de un functionar necompetent, cu exceptiile ce au fost aratate mai sus. Un argument de logica vine sa confirme acest punct de vedere, caci daca vechiul art.735 c.pr.civ. stabilirea trei cazuri de nulitate -si literatura de specialitate era de acord cu aceasta - inlaturandu-se al treilea caz, care se refera la nulitatea formal prevazuta de lege, legiuitorul a inteles sa mentina numai doua.

In primul caz, dupa cum am aratat, actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent sunt lovite de nulitate. Necompetenta se refera la inabilitatea unei anumite instante sau inaptitudinea unei anumite instante de a judeca o anumita pricina, in timp ce exceptia de necompetenta reprezinta mijlocul procedural prin ca re partea participanta la proces solicita instantei necompetente sa se desiseze si sa-si decline competenta in favoarea instantei sau organului competent.

Sediul materiei este oferit de dispozitiile art.158 c.pr.civ., privitoare la exceptia de necompetenta, art.159 c.pr.civ. privitor la cazurile de necompetenta absoluta si art.160 c.pr.civ. care desemneaza efectele necompetentei.

Al doilea caz de nulitate se refera la actele de procedura facuta cu incalcarea formelor legale sau de un functionar necompetent care au pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat anuland actul.

Conditiile nulitatii actelor de procedura civila

Din interpretarea dispozitiunilor legale care statueaza aceasta regula (art.105 alin.2 c.pr.civ.) rezulta ca nulitatea opereaza numai daca sunt indeplinit trai conditii:

. existenta unui act de procedura intocmit cu neobservarea formelor legale sau de catre un functionar necompetent;

. actul de procedura sa fi produs partii o vatamare;

. vatamarea sa nu poate fi inlaturata decat prin anularea actului.

In legatura cu prima conditie, se impune a se preciza ca neobservare formelor legale trebuie sa imbrace o anumita gravitate; exista neregularitati ale actelor de procedura care sunt indiferente din punct de vedere sanctionator, actele astfel afectate producandu-si in intregime efectele. Desigur asemenea neregularitati nu vor produce nici o vatamare. In ceea ce priveste functionarii judecatoresti, prin acestia vom intelege atat persoanele angajate la instanta respectiva (grefieri, executori judecatoresti etc.) cat si alte persoane care prin atrubutiile lor indeplinesc acte de procedura (experti etc.). Actele functionarilor judecatoresti necompetenti, sunt nule numai daca vatama partea care invoca nulitatea.

A doua conditie priveste cauzarea unei vatamari uneia din parti prin neregularitatea actului.

Notiunea de vatamare presupune existenta unui prejuciu patrimonial, dar poate sa includa si amanarea procesului, surprinderea paratului prin faptul ca nu i sa comunicat copie de pe cererea de chemare in judecata, implicarea partii de asi pregati apararea prin citarea cu nerespectarea cerintelor legale.

Constatarea existentei vatamarii este lasata la aprecierea judecatorului. Acesta o poate deduce din imprejurarile caurei, din natura si scopul regulii nerespectate. Judecatorul, pentru a evita tergiversarea procesului, poate sa oblige partea care invoca vatamarea sa aduca dovezi concrete.

Vatamarea nu se confunda cu prejudiciul, desi adesea in practica judiciara si literatura judiciara se intrebuinteaza acest termen, evident, in sent impropriu. Notiunea de "vatamare" inseamna mai mult decat cea de prejudiciu asa cum este folosit el in dreptul civil material. Dar vatamarea nu trebuie confundata nici cu interesul de a invoca nulitatea, deoarece acesta, dincolo de scopul practic, urmarit prin invocarea nulitatii, reprezinta justificarea morala si judiciara a exceptiei.

Deosebit de indeplinirea celor doua conditii suctint analizate (existenta unui act de procedura intocmit cu neobservarea actelor legale si a procedurii unei vatamari), pentru ca un act de procedura sa fie anulat trebuie sa fie cumulativ indeplinita si a treia conditie; vatamarea sa nu poate fi inlaturata decat prin anularea actului. Aceastea inseamna ca sanctiunea grava a nulitatii nu va opera decat atunci cand alte remedii nu stun posibile, cand actul deci nu poate fi salvat.

. 5. INVOCAREA NULITATII

Prin invocarea nulitatii intelegem acele mijloace sau modalitati procesuale prin intermediul carora instanta de judecata ia cunostinta de existenta unor neregularitati a actelor de procedura si dispune dupa caz desfiintarea lor sau refacearea, cand acest lucru este posibil.

Mijloaceale de invocare a nulitatii depind de momentul in care are loc o atare invocare. In general, distingem doua mari faze, si anume:

◘ atunci cand neregularitatile se savarsesc si se descopera in trimpul judecatii (la instanta de fond in apel sau in recurs) si cand nulitatea se invoca pe cale de exceptie;

◘ cand se are in vedere neregularitatea savarsite in timpul judecatii dar sunt descoperite dupa terminarea acesteia, sau care privesc hotararea prin care se pune capat judecatii. S-a aratat ca in aceste situatii nulitatea se invoca prin mijlocirea cailor de atac. S-a aratat anterior Legii 59/1993, ca aceste mijloace sunt: exceptia, recusul, contestatia in anulare, recursul extraordinar, contestatia la executare. In prezent la acestea se adauga: apelul, recursul in interesul Legii si recursul in anulare, excluzandu-se, bineinteles recursul extraordinar.

In legatura cu conditiile de invocare a nulitatii, vom distinge in raport de natura normei incarcate (imperativa sau dispozitiva), respectiv dupa cum se invoca o nulitate apsoluta sau una relativa.

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de partea care a fost vatamata prin acel act, si numai intr-un anumit termen; cea absoluta de oricare dintre parti sau chiar din oficiu, inclusiv de procuror, si orice stadiu al pricinii.

Nulitatile astfel invocate se pot referi la exceptia necompetentei, a neregulatei citari la lipsa elementelor esentiale din cuprinsul cererii de chemare in judecata sau din hotarare etc.

Daca instanta de fond a judecat procesul pronuntand o hotarare, nulitatile vor putea fi invocate pe calea apelului sau recursului. Vom distinte insa intre nulitatile apsolute pot fi invocate direct in apel sau in recurs; si nulitatile relative vor putea fi invocate dupa caz in apel sau in recurs, dar numai daca - in fata primei instante sau in apel - au fost invocate in termen si ele au fost respinse. Daca in apel - au fost invocate in termenul prevazut, potrivit art.108 alin.3 c.pr.civ., neregularitatea se acopera.

Daca insasi hotararea judecatoreasca este afectata de neregularitati, nulitatea -indiferent ca este absoluta sau relativa - poate fi invocata pe calea apelului sau recursului, deoarece ea nu poate fi invocata mai inainte, iar in situatia in care hotararea nu este supusa recursului, nulitatile vor fi invocate prin intermediul cailor extraordinare de atac.

Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege. In materia nulitatilor, legiuitorul pentru a sublinia mai pregnant acest principiu a dispus in art.108 alin.ultim c.pr.civ., ca "nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita de propriul sau fapt". Dupa cum s-a aratat, dolul sau chiar numai culpa procesuala nu poate deschide dreptul de a invoca o nulitate pe care insasi partea vinovata a pricinuit-o.

O configuratie aparte in ceea ce priveste invocarea nulitatii, o prezinta principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, care desi nu pot fi considerate conditii propriu-zise de indeplinire a actelor de procedura, totusi ele trebuie sa se supuna lor; aceasta deoarece aceste principii constituie reguli cu caracter general, in lumina carora este oranduit procesul, si daca intregul trebuie sa se supuna regulei, cu atat mai mult partea sau fragmentul trebuie sa urmeze aceeasi regula.

Unele din principiile fundamentale ale procesului civil sunt consacrate de constitutie si de legea de organizare judecatoreasca (principiul legalitatii, principiul realizarii justitiei de catre instantele judecatoresti, principiul colegialitatii, principiul infaptuirii justitiei in mod egal pentru toate partile, etc.) iar altele sunt reglementate de codul de procedura civila (principiul adevarului obiectiv, principiul oralitatii dezbaterilor, principiul contradictorialitatii, principiul rolului activ a judecatorului, principiul disponibilitatii, principiul nemijlocirii, principiul continuitatii). La aceastea ar trebui adaugat si principiul potrivit caruia partile sunt obligate sa exercite cu buna credinta drepturile procesuale in acest fel procesul nostru civil ar avea mai multe de castigat.

Nerespectarea lor atrage nulitatea neconditionata a actelor de procedura. Asa de exemplu, incalcarea principiului dreptului la aparare, an contradictorialitatii, al publicitatii dezbaterilor, al colegialitatii instantei etc, conduce la nulitatea actelor realizate in acest mod. Invocarea incalcarii unor astfel de principii se va putea face oricand, chiar si in fata instantelor de control fara ca partea sa fie obligata sa demonstreze existenta unei vatamari; ea este presupusa.

. 6. EFECTELE NULITATII

Dupa cum am aratat, un act lovit de nulitate nu mai produce efectele pentru care a fost destinat; asadar, actul nul este neavenit sau, dupa cum s-a spun in literatura juridica, un act nul este un act fara autoritate, fara valoare, incapabil de a produce efectele scontate.

Ceea ce se anuleaza este operatia juridica pe care actul instrumentar o contine, astfel ca strict vorbind, anuland cererea de chemare in judecata, anulam insa-si chemarea in judecata. Sau desi in practica se anuleaza procesul verbal care constata marturia, in realitate se inlatura operatia marturiei, pentru ca, ea este cea care poarta viciul abaterii de la lege.

Din moment ce nulitatea a fost constatata si declarata ca atare de catre instanta-cu privire la unul sau mai multe acte de procedura-efectul specific ala acestei operatiuni consta in desfiintarea retroactiva a consecintelor ale actului respectiv. Desigur, aceasta invaliditate a actului ca urmare a sanctiunii nulitatii este consecinta unei abateri de la lege. Dar aceasta nu inseamna ca nerespectarea prevederii legale, antreneaza automat aceasta sanctiune, mai sunt necesare si alte conditii.

Pana cand nulitatea unui act nu se invoca de persoanele indrituite, acel act se prezuma a fi efectuat cu respectarea conditiilor legale. Aceasta prezumtie a regularitaii actelor de procedura, trebuie lagata de prezumtia efectuarii cu buna credinta a actelor de procedura; ambele prezumtii fiind relative ele pot fi rasturnate de persoanele interesate.

De prezumtia regularitatii actelor de procedura se bucura numai actele existente. Acesta regula comporta doua consecinte si anume: actele inexistene nu vor beneficia de ea pentru simplul motiv ca un act inexistent nu produce nici un efect juridic. A doua consecinta vizeaza situatia actelor indeplinite in mod neregulamentar, cand acestea mai pot fi rafacute in termenul stabilit pentru indeplinirea lor, data pana la care nulitatea nu este consolidata; in alta cuvinte, ar fi vorba de o prematuritate a invocatii nulitatii. Daca un act de procedura civila este lovit nulitate, nu inseamna neaparat ca el nu produce nici un fel de efect, caci el va putea produce unele efecte secundare. Asa de exemplu, o actiune anulata poate fi folosita ca o marturisire extrajudiciara sau ca un inceput de dovada scrisa; sau, un act autentic anulat pentru lipsa coditiilor de forma, va putea fi insa folosit ca un inscris sub semnatura privita etc.

Din imprejurarea ca actele de procedura savarsite in cadrul procesului civil nu sunt izolate, ci fac parte dintr-un complex de forme care se succed si se intrepatrun rezulta ca nulitatea unui act poate sa aiba repercursiuni si asupra actelor anterioare sau posterioare, daca intre acestea si actul anulat exista o legatura de dependenta sau continuitate necesara. Dimpotriva, nulitatea unui act de procedura nu va atrage nulitatea actelor precedente sau a celor subsecvente, daca acestea au o existenta de sine statatoare fata de actul nul.

Aceasta constatare a condus la concluzia potrivit careia nulitatile se impart in nulitati proprii si nulitati derivate, solutie inscrisa in art.106 alin.1 c.pr.civ.

In conformitate cu art.106 alin.2 c.pr.civ., judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire la actul de procedura. Aceasta presupune doua operatiuni: refacerea si remedierea actelor viciate.

Refacerea constituie, dupa cum s-a aratat, modalitatea caracteristica de restabilire a legalitatii in urma anularii unui act prin inlocurirea lui, cat si daca este cazul, a actelor care i-au urmat.

Remedierea constituie acea modalitate de restabilire a legalitatii care se face prin cestificarea, completarea sau modificarea actelor susceptibile de anulare a caror anulare s-a cerut. Ea se refera numai la nulitatile proprii si constituie practic o ajustare a actului imperfect in acele parti in care ele a fost intocmit cu nerespectare conditiilor prevazute de lege.

Deosebit de aceste doua modalitati de regularizare a actelor de procedura, trebuie adaugata si o a treia si anume la efectuarea actului care prin omisiune nu a fost indeplinit si in acest fel s-a ajuns la nulitatea altor acte. Intr-adevat, daca un act indeplinit defectuos antreneaza nulitatea, cu atat mai mult va antrena aceasta sanctiune, omisiunea sau lipsa indeplinirii unui act care potrivit legii trebuie efectuat.

In principiu, nulitatea nu compromite dreptul dedus judecatii, desi poate indirect sa afecteze acest drept.

. 7. INEXISTENTA

Acest concept a suscitat din totdeauna ample si contradictorii discutii, indeosebi in dreptul material. Dar discutiile nu s-au cantonat doar in aceasta ramura a dreptului, concepul de inexistenata gasindu-si adepti si in dreptul procesual civil.

Recunoscand ca distinctia dintre actele de procedura nule si cele inexistente nu a primit o rezolvare definitiva, totusi de ratiuni de ordin practic si deopotriva de logica juridica, categoria disputata a inexistentei trebuie acceptata; aceasta chiar daca legislatia noastra procesuala nu reglementeaza categoria actelor inexistente, fiind cunoscuta doar sanctiunea nulitatii absolute si a nulitatii relative. Daca nulitatea reprezinta o sanctiune care intervine retroactiv, inexistenta actului, trebuie analizata in legatura cu lipsa acelor efecte judiciare care sunt proprii actelor din categoria lui; un asemenea act da nastere chiar de la inceput efectelor sale juridice specifice. Asadar, dupa cum s-a subliniat in literatura juridica actul nul deci efectuat cu incalcarea prescriptiilor legale, traieste si raspunde misiunii lui, atat timp cat nu este sfaramat prin declaratiunea justitiei. In schimb, actul inexistent nu are viata juridica, nici chiar in germene, ci se reduce la o existenta materiala. Deci notiunea de inexistenta este chemata sa defineasca o situatie in care o anumita activitate umana trebuie considerata pe plan juridic ca si cum nu ar fi intervenit. Pe de alta parte, un act inexistent nu se bucura de prezumtia regularitatii actelor de procedura, ceea ce da posibilitatea oricui sa-l nesocoteasca fara o prealabila constatare judecatoreasca.

Pentru ca, asa cum am aratat, hotarul, intre actul inexistent si actul nul absolut este de delimitat, fiind o chestiune de apreciere, inexistenta poate fi mai bine surprinsa printr-o analiza de la caz la caz. Asa de pilda, o hotarare formulata de un avocat sau executor judecatoresc; chiar daca imbraca forma prevazuta de lege, nu poate fi considerata decat o hotarare aparenta, si ea nu poate produce efectele specifice aceleia data de instanta de judecata. Deoarece un asemenea act nu emana de la persoanele abilitatea cu autoritate jurisdictionala, el nu se bucura nici de autoritatea lucrului judecat.

Consideram deci ca in astfel de cazuri, in baza unui asemenea act, nu se poate declansa procedura executarii silite, pentru ca oricine poate sa-si dea seama de inexistenta lui. De altfel, in cazuri similare, chiar sustinatorii tezei opuse arata cum "executorul judecatoresc poate refuza, cu prilejul examinarii titlului, declararea urmaririi silite", ceea ce inseamna ca se recunoaste implicit ca asemenea acte pot fi ignorate fara a fi nevoie pentru aceasta de interventia justitiei; altfel s-ar ajunge la situatii stranii, caci ar trebui sa asistam la executare unor astfel de "hotarari" fara a le putea opri efectele decat prin interventia justitiei. Si daca totusi, in pofida unor asemenea vicii notorii, o astfel de hotarare este pusa in executare, instanta va pronunta inexistenta ei, aceasta fiind cauza preexistenta de ineficacitate si nu nulitate ei.

S-a mai invederat ca actele judecatoresti intocmite de agentii de procedura si nesemnate de judecator sau agent, vor fi deplarate nule in conditiile art.105 alin.2 c.pr.civ., deoarece semnatura este prevazuta sub pedeapsa nulitatii. Chiar si in cazul in care semnatura nu este un element prevazut sub sanctiunea nulitatii, aceasta poate totusi intervenii in conditii art.105 alin.2 c.pr.civ., deoarece expresa nu reprezinta relevanta, decat in sensul ca in aceste cazuri vatamarea se presupune.

Dar, fata de ansamblul argumentelor infatisate, inclusiv a exemplelor invocate, ni se pare dificil a contesta conceptul de inexistenta in domeniul actelor de procedura, care departe de a uzurpa categoria nulitatii, o consolideaza, iar aceasta din urma prin aria infinit mai mare de aplicatie, ramane si pe mai departe cea mai importanta sanctiune.

. 8. NECESITATEA UNEI INTERVENTII LEGISLATIVE PRIVIND REGLEMENTAREA UNEI INTERVENTII

Consideram, ca o interventie legislativa in aceasta materie cladita bineinteles pe criteriul vatamarii, ar fi bine venita; ea ar conduce, asa cum vom incerca sa demonstram, la o mai mare flexibilitate a sanctiunii nulitatii, si ar satisface - cel putin in parte - tendinta constituirii unui sistem unitar.

Astfel, credem necesar ca se impune a se renunta la prezumtia de vatamare in cazul nulitatilor exprese in sensul ca dovada inexistentei vatamarii sa fie facuta de partea cea care are interesul sa mentina actul, ci invers sa se prevada ca dovada existentei vatamarii sa fie facuta de cel in facvoarea caruia a fost instituita norma de sanctionare a actului.

Inlaturarea acestei prezumtii din beneficiul aceluia care voieste a mentine actul - prin suprimarea ultimei parti din art.105 c.pr.civ.- credem ca se impune, deoarece, incontestabil este mai logic si mai putin formalist ca cel care are interesul de a desfiinta un act sa faca si dovada vatamarii incercate; chiar daca legea prevede in mod expres sanctiunea nulitatii, valoarea prevederii ar ramane numai indicativa, potential sanctionatorie. El, si nu partea adversa este cea mai in masura sa-si dea seaman daca un asemenea act ia adus sau nu o vatamare si deci este partea cea mai indreptatita sa invoce cu succes nulitatea actului de procedura. Celeilalte parti ii este mai greu sa faca dovada inexistentei vatamarii pentru ca este obligata sa faca o proba negativa; de pe alta parte in forma actuala, este posibil ca vatamarea in realitate sa nu existe, insta in mod sicanator, partea in favoarea careia a fost instituita regula sa se preveleze de ea.

S-ar realiza un consens, o suprapunere intre "preferintele" legiuitorului si vatamarea efectiv incercat de parte, moment in care interventia energica a sanctiunii nulitatii este justificata. In acest fel s-ar sublinia si mai pregnant criteriul vatamarii, ca fiind decisiv in anularea unui act de procedura civila.

O problema delicata, strans legata de cea supusa analizei este aceea de a gasi un raport just intre nulitatile exprese si nulitatile virtuale. Data fiind dificultatea care aderea intervine in depistarea acestora din urma, iar apoi operatiunea subsecventa -de asemenea anevoioasa, de a stabili daca acea nulitate este absolut sau relativ, termenii de redactare a textelor trebuie sa fie cat mai precisi cu putinta. Neandoios unele nulitati privitoare la competenta materiala a instantei compunerea instantei, participarea procuropului etc, trebuie sa-si gaseasca locul firesc indrul unei prevederi speciale, caci in asemnea situatii se aduc prejudicii, in primul rand, desfasurarii normale a activitatii organelor de justitie, dar si a partilor participante; vatamarea fiind atat de evidenta, legiuitorul, o poate prezuma in mod absolut.

O impreciziune, care in opinia noastra trebuie indreptata, se resera la dispozitiile art.106 alin.1 c.pr.civ. care statueaza ca "anularea unui asc de procedura si nulitatea actelor urmatoare in masura in care nu pot avea o existenta de sine statatoare".

O imbunatatire de redactare credem ca s-ar impune si in cazul art.106 alin.2 c.pr.civ., care dispune ca: "Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire la actele de procedura", dispozitie care da judecatorului facultatea ca, ori de cate ori exista posibilitati practice, de a inlatura vatamarea si deci a evita anularea actului, sa se recurga la ele.

In ceea ce priveste regimul lor juridic, nulitatea actelor de procedure pentru neregularitati de fond opereaza independent de producerea unei vatamari, putand fi invocata in orice stadiu al procesului, si chiar din oficiu.

Este foarte important ca prezenta unei neregularitati a actului de procedura sa determinam, intr-o maniera foarte precisa daca acea neregularitate da nastere unei nulitati pentru vicii de forma sau unei nulitati pentru vicii de fond, regimul lor procedural fiind esentialmente diferentiat.

Fata de ansamblul unor astfel de interpretari, se impune cu stringenta o reglementare riguros exacta a neregularitatilor de fond a actelor de procedura civila, precum si a regimului lor juridic; enumerarea lor nu trebuie sa fie limitativa.

O alta problema este de a stabili daca nulitatilor de fond li se aplica prevederile art.105 si urm. din c.pr.civ. in acest sens s-a afirmat ca nulitatea unor acte de procedura poate opera si in afara defectuozitatii formelor lor, cum ar fi de exemplu lipsa conditiilor de fond (calitatea sau capacitatea). S-a arata ca toate aceste cauze de nulitate trebuie examinatate in raport de legile care reglementeaza (Codul Civil), dar ca anularea actelor astfel viciate ar avea loc dupa normele fixate la anularea actelor de procedura. (art.735 c.pr.civ. anterior). Aceasta sustinere s-a motivat prin aceea ca desi calitatea si capacitatea nu sunt conditii strict formale, sunt totusi conditii extinseci de existenta carora depinde validitatea formelor procedurale.

Este de observat, ca valabilitatea acestei opinii exprimata de altfe destul de ezitant, se pastreaza si in actuala reglementare caci in mod fortuit, in lipsa unor prevederi exprese, trebuie apelat la dispozitiile art.105 c.pr.civ., singurele existente in cod; cauzele unor astfel de nulitati vor fi analizate insa in raport cu legea civila.

Trebuie spus fara ocolisuri ca acest mod de a proceda, in viitor nu-si gaseste ratiunea, caci dispozitiile art.105 si urm.c.pr.civ., au fost destinate sa serveasca materiei nulitatilor pentru vicii de forma, sau cum s-a mai spus nulitatilor procedurale propriu zise.

De aceea si sub acest aspect, credem ca intr-o viitoare legislatie procesuala, se impune ca print-o dipozitie speciala sa se statueza sanctiunea nulitatii actelor de procedura pentru vicii de fond, inlaturandu-se astfel orice incertitudine.

Desigur, acceptand ca in aceasta materie perspectivele din care institutiile respective pot fi analizate, sunt multriple, punctele de vedere imbratisa de epuizeaza solutiile optime posibile.